Secţia didactico-metodicaă www.artico.

md

STILURI ŞI METODE DIDACTICE MODERNE

UTILIZATE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ACTUAL
Dezideratele de modernizare şi perfecţionare a metodologiei didactice se
încriu pe direcţia sporirii caracterului activ-participativ al metodei de învăţare, pe
aplicarea unor metode cu un pronunţat caracter formativ în valorificarea noilor
tehnologii instrucţionale, care să-l implice pe copil direct în procesul de învăţare,
stimulându-i creativitatea, interesul pentru nou, dezvoltarea gândirii, reuşind să aducă
o însemnată contribuţie la dezvoltarea întregului său potenţial.
Metodele constituie instrumente de prim rang în mâna educatorului, este calea
eficientă de organizare şi conducere a învăţării, un mod comun de a proceda care
reuneşte într-un tot familiar eforturile cadrului didactic şi ale copiilor.
Plecând de la o literatură în domeniu (Palmade, Cerghit, Mucchielli) metodele
didactice sunt împărţite din punct de vedere istoric în:
 metode tradiţionale/clasice: expunerea, conversaţia, exerciţiul,
demonstraţia, observaţia;
 metode moderne: algoritmizarea, problematizarea, brainstorming-ul, instruirea
programată, studiul de caz, metode de simulare, proiectul/tema de cercetare.
Însă nu tot ce este „vechi” este neapărat şi demodat, după cum nu tot ceea ce
este „nou” este şi modern.
Dintre aceste moderne metode didactice fac parte cele ce duc la creşterea
gradului de participare – implicare a copiilor, la dezvoltarea structurilor cognitiv
motrice şi practico-aplicative a acestora.
Definitoriu pentru folosirea metodelor activ-participative este caracterul lor
stimulativ, din punct de vedere fizic şi psihic, precum şi posibilitatea alternării
activităţilor individuale şi de grup, în scopul atingerii „optimum-ului” motivaţional şi
acţional la nivelul copiilor care se văd angajaţi şi trebuie să îşi asume noi roluri şi
responsabilităţi în propria formare.
Rolul metodelor didactice moderne este acela de a crea un context situaţional,
astfel încât cel care învaţă să fie angajat şi să participe în mod activ la realizarea
obiectivelor predării, să asigure transformarea lui în subiect al propriei formări; aceste
metode se caracterizează printr-o permanentă deschidere la înnoire, la inovaţie.
Tendinţele principale ale înnoirii şi modernizării metodologiei de instruire ar fi:
 valorificarea deplină a metodelor în vederea activizării preşcolarilor, a
participării lor efective la dobândirea cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor;
 accelerarea caracterului formativ al tuturor metodelor de instruire
utilizate în activitatea de predare-învăţare;
 aplicarea cu prioritate a metodelor activ-participative centrate pe
copil.
Creşterea ponderii metodelor activ-participative nu înseamnă renunţarea la
metodele clasice de învăţământ, la cele de transmitere şi asimilare a informaţiei.
Metodologia modernă operează schimbări care ţin de pondere, dar mai ales de
valorizare, de sporirea potenţialului formativ al metodelor clasice prin accentuarea
caracterului lor euristic şi activ-participativ.
Învăţământul modern promovează metodele de învăţare active, învăţarea
bazată pe însuşirea experienţei conceptualizate a omenirii, dar şi pe investigaţia
proprie a realităţii şi formarea de cunoştinţe şi experienţe prin efort propriu. A instrui
nu mai înseamnă a-l determina pe preşcolar să-şi înmagazineze în minte un volum de
cunoştinţe, ci de a-l învăţa să ia parte la procesul de producere a noilor cunoştinţe.
Astfel, sunt preferate metodele moderne euristice de predare-învăţare,
deoarece acestea pun accentul pe următoarele capacităţi (I.Albulescu, 2000, p.99):
 capacitatea de pune întrebări şi de a construi răspunsuri;
 cultivarea unor deprinderi, priceperi şi calităţi intelectuale;
 dezvoltarea gândirii critice şi creativităţii;
 aplicarea unor concepte sau algoritmi de calcul în proiecte sau
lucrări, în contexte diferite;
 formarea de opinii, mentalităţi sau comportamente dezirabile.
Cheia unei astfel de abordări a demersului didactic îl reprezintă plasarea
preşcolarului în postura de agent al descoperirii de soluţii, al instrucţiei şi educaţiei.
Schimbarea de comportament sau de mentalitate nu poate fi atinsă decât în mică
măsură dacă preşcolarul ascultă sau reproduce mecanic nişte cunoştinţe care oricum
nu sunt înţelese sau acceptate ca utile. Desigur nu în orice context, pentru orice
unitate de învăţare metodele tradiţional expozitive pot fi eliminate. Dimpotrivă există
obiective operaţionale care nu pot fi atinse prin încercările copiiilor de descoperire.
Există conţinuturi prea vaste, care nu pot fi descoperite de preşcolari prin activităţi de
investigare proprie.

1. Algoritmizarea - metodă care se bazează pe folosirea algoritmilor în actul
predării cu scopul de a familiariza ii cu o serie de scheme procedurale (modele de
acţiune), logice sau de calcul, care îi vor ajuta să rezolve o serie largă de sarcini de
instruire. Ea constă în formarea unor deprinderi de gândire şi acţiune, de rezolvare de
probleme sau luare de decizii generale şi stabile, care vor permite elevilor rezolvarea
unor sarcini din ce în ce mai complexe. 
Algoritmii reprezintă un număr de indicaţii care prescriu succesiunea de
operaţii care trebuie parcurse pentru obţinerea unui rezultat.
Ei pot fi grupaţi în mai multe categorii:
 de rezolvare – care reprezintă reguli de rezolvare a unor exerciţii sau
probleme;
 de sistematizare a materiei – care reprezintă reguli de ordonare logică a
materiei şi care permit analiza şi sinteza cunoştinţelor;
 de consolidare a cunoştinţelor – care permit perfecţionarea unor deprinderi
intelectuale sau de calcul;
 de identificare – care permit sesizarea unei clase de probleme şi realizarea
unei clasificări sau sinteze;
 de creaţie – care reprezintă tehnici de gândire divergentă productivă;

2. Problematizarea – are în vedere crearea unei situaţii problemă (situaţie

conflictuală, contradictorie, ce rezultă din punerea faţă în faţă a două realităţi
incompatibile între ele) cu scopul de a pune preşcolarii în situaţia de a alege soluţii
pentru rezolvarea ei.
Problema didactică se caracterizează prin: reprezintă pentru copiii o dificultate
cognitivă care necesită efort de gândire pentru a fi depăşită; trezeşte interesul,
mobilizează la efort, declanşează dorinţa de a cunoaşte;

2
golul din cunoştinţele copiilor va fi umplut prin rezolvarea ei; efortul lor va viza
depăşirea zonei de necunoscut prin descoperirea de cunoştinţe şi procedee de acţiune;
soluţionarea problemei se bazează pe cunoştinţe şi deprinderi dobândite anterior.

3. Brainstorming-ul - având semnificaţia de furtună în creier, efervescenţă,

aflux de idei, stare intensă de creativitate, asalt de idei, una din cele mai răspândite
metode  de stimulare  a creativităţii.  Preşcolarii  sunt provocaţi  să participe  activ la
producerea de idei, se dezvoltă capacitatea de rezolvare a unei probleme prin căutarea
de   soluţii   cât   mai   originale,   se   dezvoltă   atitudinea   creativă   şi   este   favorizată
exprimarea personalităţii, este stimulată participarea tuturor elevilor la activitatea de
producere a ideilor, chiar şi a celor mai timizi, este stimulată căutarea soluţiei optime
prin alegerea din mai multe variante posibile. 

4. Instruirea programată asistată de calculator – asigură o învăţare activă, o

informare operativă asupra rezultatelor învăţării, utilizându-se în sarcini de rezolvare
a problemelor matematice, jocul matematic, jocuri didactice de educarea limbajului,
jocuri de perspicacitate, de atentie sau jocuri de reconstituire.

5. Studiul de caz – confruntarea directă a grupului de copii cu o situaţie reală,

autentică, luată drept exemplu pentru un set de situaţii şi evenimente problematice.
Sunt frecvente manifestările comportamentale neconforme cu regulile şi normele
etice, abaterile de la regulile grupei care constituie subiecte ce pot fi analizate, iar
comportamentele negative se pot îndrepta prin utilizarea acestei metode („Prietenul la
nevoie se cunoaşte”, „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face !”).

6. Metode de simulare (bazate pe acţiunea fictivă) – presupune implicarea cât

mai directă a participanţilor în situaţii şi circumstanţe simulate ce poate lua forme
foarte variate, începând cu jocurile de simulare, învăţarea prin dramatizare, învăţarea
pe simulatoare, până se ajunge la asumarea şi exersarea unor roluri reale, nesimulate.

7. Proiectul/tema de cercetare – utilizată în diferite forme şi integrată în

diverse activităţi instructiv-educative: efectuarea de investigaţii în mediul
înconjurător, proiectarea şi confecţionarea unor modele materiale în procesul
instructiv-educativ, participarea copiilor la elaborarea unor proiecte de amplasare a
unor diferite obiective, elaborarea unei lucrări bazate pe cercetarea şi activitatea
practică desfăşurată cu copiii pe o perioadă mai îndelungată şi finalizată într-un
produs util.
Orice strategie este concomitent tehnică şi artă educaţională. Privită în acest fel,
ea devine componentă a "stilului de predare" propriu fiecărui educator. Deducem din
toate acestea că strategiile didactice ocupă un loc central în cadrul tehnologiei
didactice, alegerea şi folosirea lor depinzând în mod hotărâtor de pregătirea şi
personaIitatea profesorului.
Funcţiile de predare exercitate de educator se realizează şi se exprimă prin
comportamente de predare specifice şi stiluri de predare.
Stilul de activitate didactică desemnează felul în care educatorul organizează
şi conduce procesul de învătământ presupunând anumite abilităţi, îndemânări sau
priceperi din partea acestuia. Stilul didactic are un caracter personal fiind oarecum

3
unic pentru fiecare cadru didactic. El devine o constanta suis - generis a personalităţii
lui, reflectă concepţiile şi atitudinile pedagogice ale acestuia, competenţa şi
capacitatea lui profesională. Stilul este o formă de exprimare a originalităţii cadrului
didactic şi o sursă generatoare de noi practici didactice.
Cadrele didactice eficiente şi-au elaborat întotdeauna propriile lor stiluri de
predare. Diferitele stiluri se pot constitui în funcţie de câteva dominante sau aspecte
constante care pot să caracterizeze conduita cadrului didactic ca de exemplu:
 deschidere spre inovaţie - înclinaţie spre rutină;
 centrare pe angajarea copilului - substituirea învăţării cu predarea;
 centrare pe conţinut - preocupare pentru dezvoltarea copilului;
 apropiat (afectiv - distant faţă de copii);
 permisiv-autoritar (în relaţiile cu preşcolarii);
 nivel înalt de exigenţă - exigenţă scazută;
 prescriptie (dirijare riguroasă)- independenţă.
Un bun cadru didactic este acela care este capabil de o mare varietate de
stiluri didactice, având astfel posibilitatea să-şi adapteze munca sa diferitelor
circumstanţe, să confere predării flexibilitate şi mai multă eficienţă. Un stil modern şi
actual este cel creativ; unele cadre didactice dovedesc mai multă flexibilitate decât
alţii în comportamentui lor didactic, aceştia sunt receptivi la ideile şi experienţele noi,
manifesta îndrazneala, mai multă independentă în gândire şi acţiunea didactică cu
capacitatea de a-şi asuma riscuri şi sunt dispuşi să încerce noi practici, noi procedee.
Printre metodele moderne de stimulare a creativităţii adoptate de acestea sunt:
 Explozia stelară – este o metodă nouă de dezvoltare a creativităţii,
similară brainstorming-ului. Începe din centrul conceptului şi se împrăştie în afară, cu
întrebări, asemeni exploziei stelare;
 Colţurile – are drept scop generarea unei dezbateri în
contradictoriu în cazul problemelor controversate, situaţii în care participanţii la
discuţie pot avea puncte de vedere diferite;
 Mozaicul – metodă complexă ce oferă un potenţial uriaş pentru
dezvoltarea sentimentului de responsabilitate;
 Ciorchinele – ca şi brainstorming-ul, stimulează realizarea unor
asociaţii noi şi permite cunoaşterea propriului mod de a înţelege o anumită temă;
 Cubul – metodă folosită în cazul în care se doreşte explorarea unui
subiect, a unei situaţii din mai multe perspective. Se oferă astfel posibilitatea de a se
dezvolta competenţele necesare unor abordări complexe;
 Sinectica – o metoda bine structurata pentru antrenarea indivizilor
sau a gruparilor in vederea unei rezolvari creatoare a problemelor;
 Rezolvarea creativă de probleme (problem solving) – nu este numai o tehnică,
ea este totodată un mod de gândire bazat pe dimensiunea general-umană a dezvoltării
de moduri specifice de interacţiune cu realitatea cotidiană; îi este caracteristic
apropierea de o concepţie pozitivă şi utilă asupra realităţii.
Stilul "axat pe grup" pune accentul pe activitatea copiiilor, pe participarea lor
la descoperirea cel puţin a unei parţi din cunostinţele ce urmeaza a fi învatate.
Dialogul devine indispensabil, ca modalitate fundamentală de lucru, nu numai între
educator şi copii, ci şi în interiorul grupului între membrii săi.
Stilul de tip algoritmizat constă în asigurarea unei succesiuni rigide de operaţii
între activitatea de predare şi cea de învatare. între programare externă ce ţine de
predare, şi cea internă ce ţine de învăţare se stabilesc relaţii univoce strict
deterministe. Condiţia fundamentală pentru proiectarea şi realizarea unor asemenea

4
relaţii este cunoaşterea cât mai exactă a structurii componentelor psihice ce urmeaza a
fi formate. Metodele şi procedeele ce caracterizează această strategie didactică sunt:
algoritmizarea, instruirea programată şi exerciţiul.
Utilizarea metodelor moderne nu trebuie făcută în lipsa unor combinări şi
armonizări cu metodele aşa-numite tradiţionale deoarece avantajele şi dezavantajele
lor sunt complementare.
Imaginea şcolii secolului XXI este încă neclară; însă liinile de forţă pe care un
observator atent le poate surprinde se pot caracteriza în două tendinţe:
 centrarea pe „copil”, pe nevoile celui care este beneficiarul şi, în acelaşi
timp, partenerul nostru în propria formare;
 folosirea unor metode şi stiluri moderne care să acopere cât mai bine
întreaga sferă de interes a persoanei educate, persoană care va reprezenta resursa şi
creatorul de resurse pentru anii viitori.

BIBLIOGRAFIE

 Cerghit, Ioan, Neacşu Ion, Prelegeri pedagogice, Polirom, Iaşi, 2001

 Cucoş, Constantin, Pedagogie, Polirom, Iaşi, 2002 
 Niculescu, Rodica, Pedagogie preşcolară, Ed. Pro Humanitate,
Bucureşti, 1999;
 Sălăvăstru, Dorina, Didactica psihologiei, Polirom, Iaşi, 2002
 Tomşa, Gheorghe, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară,
M.E.C, Bucureşti, 2005
  ***, Psihopedagogie, Polirom, Iaşi, 1998