Mitologia japoneză.

Povestiri din Kojiki

(Fragmente adaptate din Matsui Yoshikazu. 1982. Indreptar pentru înţelegerea

poporului şi culturii japoneze)

Ţara din cer şi ţara din străfundul pământului

Acestea s-au întâmplat demult, tare demul, cam pe la începutul lumii. Pe atunci
cerul încă nu se deosebea de pământ, cînd în ţara din vîrful cerului, numită
Takamanohara, se născu mai întîi zeul Ame no Minakanushi. Acesta-i zeul de căpătîi al
lumii. Mai apoi se născură zeii Takamimusubi şi Kamimusubi, care aveau rostul de a
crea fel de fel de fiinţe şi lucruri în lume.
La începutul acestei lumi nu aflăm decît tărîmul Takamanohara din vîrf,
pământul plutind ca o materie uleioasă deasupra apelor. Curenţii îl purtau în voie, ca pe-
o meduză. Atunci se născură doi zei (…). Trecură şapte generaţii, vreme în care s-au
născut zei şi zeiţe, pînă ce pămîntul năclăios treptat se întari şi deveni o scoarţă pe
potrivă. In cele din urma, se născură zeul Izanagi şi zeiţa Izanami.
Cel mai de seamă dintre zeii din Takamanohara, Ame no Minakanushi, le
porunci:
“Scoarţa pămîntului nu-i încă de tot întărită, e năclăioasă aidoma uleiului. De
aceea faceţi-o voi amîndoi în aşa fel încît să poată fi locuită de oameni.”
Grăindu-le astfel, le înmînă o halebardă cerească împodobită frumos.
Cei doi zei ce primiră porunca, Izanagi şi Izanami, aflaţi pe podul plutitor
arcuit între cer şi pămînt, îşi îndreptară privirea spre mare. Si, cufundînd vîrful
halebardei în suprafaţa oarecum uleioasă, mestecară. Atunci (…) uleiul încet încet se
răci şi dobîndi o formă parcă solidă. Cînd în sfîrşit ridicară halebarda din mare din
vîrfu-i se prelungeau, strop după strop, picături de apă vîscoasă ce, adunate-mpreună
dădură naştere unei insule. Insula aceasta fu numită Onogoro –jima.
Cei doi zei, plini de bucurie, coborîră pe insula nouă şi înălţară într-un loc
potrivit un stîlp gros în jurul căruia au construit un mare palat. Si hotărînd să devină soţ
şi soţie, au purces la ceremonialul nunţii în jurul acestui stîlp. Au început să-l
înconjoare, zeul dinspre partea cea dreaptă şi zeiţa dinspre partea stîngă şi atunci cînd au
ajuns faţă în faţă, zeiţa strigă mai întîi:
- Ce chipeş bărbat!
La rîndul său, zeul Izanagi strigă:
- Ce fată frumoasă!
Aşa încheiară ei nunta, iar, după o vreme, făptura ce s-a născut fu o lipitoare
urîtă şi lipsită de oase. (…) cei doi se uitară unul la altul întristaţi şi hotărîră să meargă
în ţara din cer să se sfătuiască. Zeul din Takamanohara (…) le răspunse:
- Aţi dat greş pentru că femeia vorbit-a înaintea bărbatului. Purcedeţi iară de
la început, fără greşeală însă acum.
Cei doi coborîră din nou (…) şi-au început să se învîrtă în jurul stîlpului (…).
Grijuliu să nu mai greşească, zeul strigă mai întăi:
- Ce fată frumoasă!
După el, zeiţa strigă:
- Ce chipeş bărbat!
Pentru că încheiară nunta în bună orînduială, de data asta (…) dădură naştere,
mai întîi la opt insule-n şir. Prima fu insula Awaji, apoi insula Iyo, Shikoku de mai
tîrziu, apoi Iki, Tsushima, cele trei insule Sado, iar în sfîrşit insula Ōyamatotoyoakizu,
adică insula Honshu. (…)
După ce născură ţara, au dat naştere unui mare număr de zei: zeul caselor, zeul
rîurilor, zeul mării, zeul agriculturii, zeul vîntului, zeul cîmpului, zeul munţilor, zeul
corăbiilor, zeul bucatelor. In cele din urmă dădură naştere zeului focului. Sunt 35 de zei,
luaţi împreună. Dară zeiţa Izanami suferi o arsură cînd născu acest ultim copil, zeul
focului, din pricina căreia părăsi lumea aceasta şi porni la drum spre Tara Intunericului.
Zeul Izanagi (…) fu tare mîhnit. (…). Si cu sabia ce-i era atîrnată la brîu reteză
capul zeului focului, pricina acestei nefericite întămplări.
(…) Neputîndu-şi curma pornirea de-a o revedea pe Izanami, se hotărî în cele
din urmă să pornească pe urmele zeiţei în Tara Intunericului.
Această ţară de beznă e un tărîm negru de noapte în străfundul pămîntului,
locuit de cei morţi. Celor vii nu le este dat să ajungă aproape. Dar zeul Izanagi, îşi uită
frica şi porni spre adăncuri. Acolo află un palat a cărui poartă rece din piatră stătea drept
hotar între lumea aceasta şi cea de dincolo.
- Dragă soţie (…) fă oarecum şi întoarce-te iar.
Zeiţa-i răspunse:
- … de-o fi vreo cale de întors voi s-o urmez. Voi sta la sfat cu zeii din ţara
aceasta şi-o să le cer învoirea. Rogu-te însă şi ia aminte, faţa mea pînă atunci să n-o
priveşti nicidecum.
Glasul zeiţei s-a stins cu aceste ultime vorbe. Zeul Izanagi aşteptă liniştit (…)
dar pentru că vremea trecea şi nu mai putea îndura lunga aşteptare în cele din urmă
deschise poarta şi intră înauntru.
Imprejur era beznă. şi desprinse pieptănul prins în păr şi-i dădu foc. Işi lumină
astfel paşii şi inaintă încet prin palat. In cele din urmă ajunse la locul unde se afla
Izanami, însă trupul soţiei (…) suferise o înfricoşătoare schimbare. Era un trup putrezit,
fără de viaţă. (…)
(…) Zeul Izanagi se cutremură şi o rupse la fugă.
Atunci se sculă şi zeiţa. Nu putea suporta gîndul că zeul o părasea acum cînd
înfăţişarea îi era schimbată.
- Tu n-ai ţinut seama de înţelegerea ce-am făcut împreună (…) strigă în urma
lui, poruncind totodată diavoliţelor urîte care o serveau să-l urmărească.
Era mare primejdia. Mulţime de diavoli îl urmăreau. (…) zeul îşi desfăcu
lianele care-i legau părul şi le aruncă în ţărînă. Acestea crescură şi umplură împrejurul
cu struguri sălbatici. Diavolii (…) amînară urmărirea şi începură să se ospăteze.
(…) După ce-au înfulecat totul, diavoliţele şi-au amintit de rostul lor, şi-au
pornit-o din nou pe urmele sale. Cînd pericolul iară crescu, Izanagi îşi luă pieptănul
prins la dreapta în păr, îi rupse dinţii şi-i aruncă. Cum cădeau pe pămînt se prefăceau în
muguri de bambus. (…) Diavolii şi-au înfipt colţii în muguri. (…)
Zeiţa Izanami era tot mai furioasă (…) şi porunci celor opt zei ai tunetului,
născuţi din propriul ei trup, să-l urmărească împreună cu o armată de 1500 de oameni.
(…) Izanagi ajunse la poalele colinei aflată la hotarul dintre lumea aceasta şi ţara de
beznă. De acum avea de urcat o pantă. Zări un piersic în preajmă, îi rupse trei poame şi
le aruncă cu toată puterea spre armata duşmană (…) Apoi piersicului îi mulţumi. (…) şi
îl numi Okamuzumi no Mikoto (Poama Marelui Zeu).
Pentru că de două ori dădu greş, zeiţa porni ea însăşi în urmărire. Odată ce zeul
Izanagi reuşi să urce colina, în mare grabă rostogoli o stîncă oprind-o în locul unde
lumea aceasta se întîlnea cu cealaltă. (…) zeiţa nu mai putu face niciun pas. De supărare
strigă din spatele stîncii:
- Pentru grozăvia ce faci, ia aminte. Căci zi de zi cite o mie de oameni din ţara
ta voi sugruma.
(…) – De-i face atîta rău, eu din parte-mi, m-oi îngriji ca zilnic o mie cinci sute
de prunci în schimb să se nască.
Aşa scăpă zeul Izanagi de primejdii şi se întoarse în ţara celor vii.
- De ce m-am dus oare pînă în ţara aceea urîtă, murdară, locuită de morţi? …
de trup mi s-a prins atîta mizerie. O să mă spăl dară bine cu apă.
Si plecă spre Ahagihara, în ţinutul Tsukushi. E un loc pitoresc. (…) Işi lepădă
tot de pe el. (…) Doisprezece zei s-au născut din cele ce purtase.(…) Cufundat în apa
cea rece îşi curăţă trupul. Atunci din murdăria ce-i căzu de pe trup s-au mai născut patru
zei. S-au mai născut şase zei cînd şi-a clătit trupul…
Mai apoi cînd îşi clăti ochiul stăng se născu o zeiţa ca soarele de frumoasă,
zeiţa Amaterasu. Cînd îşi spălă ochiul drept se născu prinţul Tsukuyomi. Iar cînd îşi
spălă nasul se născu prinţul Susanoo.
Privind la cei trei copii, zeul Izanagi grăi:
- Multe odrasle am născut pînă acum, dar tare mă bucur că cel mai pe urmă am
zămislit trei copii cum nu sunt pe nicăieri.
Apoi îşi desfăcu şiragul de pietre de la gît şi-l înmînă lui Amaterasu.
- In locul meu tu vei stăpini Takamanohara, porunci el.
Apoi prinţului Tsukuyomi îi zise:
- Tu vei stăpîni tărîmul nopţii.
Porunca către prinţul Susanoo fu:
- Tu peste întinsul mării vei fi stăpîn.
In felul acesta, tărîmul zilei, tărîmul nopţii si marea fură încredinţate celor trei
copii.

Grota din cer

Cei trei copii, după porunca dată de zeul tată Izanagi, îşi luară fiecare ţara în
stăpînire, numai mezinul Susanoo nu dădu ascultare poruncii. (…) Vremea trecea, se
făcu mare, dar el se văicărea fără astîmpăr. (…)
Zeul tată Izanagi se nelinişti şi-l întrebă:
- Din ce pricină plîngi şi nu dai poruncii mele ascultare?
- De ţara mamei mi-e dor. (…) Vreau să merg spre ţara aceea.
- Dacă asta ţi-e vrerea, fă cum doreşti. Din ţara aceasta să pleci.
- N-am de ales aşadar. După ce-mi iau rămas bun de la surioara Amaterasu,
spre ţara mamei voi merge. (…)
Zeiţa Amaterasu mult se miră aflînd de ştirea aceasta. Oricum, cu cît fratele ei
nesupus venea mai aproape cu atît apa şi munţii răsunau tot mai tare, iar pămîntul vuia
ca de un cutremur.
- Nu-mi pare a fi lucru curat că fratele meu vine pînă în Takamanohara să-şi ia
rămas bun. Fără îndoială că îşi ascunde dorinţa de a-mi lua ţara ca el s-o conducă,
nemulţumit cu marea ce-i fu hărăzita. (…)
Pentru că nu se putea împăca cu gîndul de a o pierde, se deghiză în bărbat. (…)
Si fără de teamă îşi aşteptă fratele răufăcător întrebîndu-l:
- Care-i rostul venirii tale în ţara aceasta?
- Nici vorbă să am gînduri rele faţă de-a mea surioară. (…)
- Vorbele-s vorbe numai, cum aş putea vedea că inima ţi-e curată?
 - Prea bine. Hai să naştem cîţiva copii, după ce vom fi jurat pe dumnezeu. Iar
după copii născuţi n-ai putea să judeci dacă sufletul mi-e curat?
(…) Intre ei se făcu jurămînt. Şi-au purces pe malurile rîului Ame no Yasu, ce
taie Takamanohara în două.
La început zeiţa primi sabia fratelui ei o rupse în trei, spălă sabia frîntă cu apă
de la fîntînă o duse la gură, o muşcă şi o aruncă afara. Atunci s-au născut trei zeiţe.
Veni la rînd prinţul. Primi un şirag ce împodobise părul surorii sale la stînga şi-l
spălă cu apa fîntînii îl duse la gură, il muşcă şi il aruncă afara. Atunci s-a născut zeul
Ame no Oshihomimi.
Primi apoi şiragul atîrnat în părul surorii la dreapta, si se născu prinţul Ame no
Hohi.
Pe urma primi şiragul cu care sora lui îşi lega părul. (….) si se născu zeul
Amatsuhikone. Se mai născură doi zei şi din brăţarile ce împodobeau mîinile lui
Amaterasu.
- Cei cinci copii născuţi mai pe urmă sunt ai mei, pentru că s-au născut din
podoabele mele. Cei trei copii de la început sunt ai tăi pentru că s-au născut din ce-ţi
aparţine, a zis zeiţa Amaterasu.
Acestea auzind, Susanoo se bucura, umflîndu-se în pene:
- Priveşte atunci. Ca dovadă a curăţeniei inimii mele, copii mei sunt toţi fete cu
sufletul tandru. Victoria-i a mea.
Să fi fost doar atît, treacă meargă, dar însă din prinosul de bucurie se aşternu pe
scandal. Intra pe cîmpurile îngrijite de Amaterasu, distrugea cărări şi ruina şanţuri, intra
în palatul unde se primea ofranda primei recolte de orez şi nevoile şi făcea în tot locul.
Dar sora lui avea sufletul blind si nu se mînia. (…)
Intr-o zi zeiţa Amaterasu privea fetele cum trebăluiau la războaie în palatul
unde se ţes veşminte de zei. Lui Susanoo îi veni în gînd o poznă dibace – se urcă pe
acoperiş, făcu o gaură şi buf! Aruncă înăuntru un cal jupuit de viu. Grozăvenia aceasta
căzu cu mult zgomot şi mare le fu uluirea.(…) Zeiţa Amaterasu, şi ea întîia dată se
mîhni tare, şi se duse apoi la grota Ame no Iwaya din cer si se-nchise înăuntru. Nici o
încercare nu mai făcu să iasă afară.
Pentru că Amaterasu e zeiţa soarelui, de cînd în peşteră a dispărut, atît ţara din
cer, cît şi cea de pe pămînt, au fost deodată cuprinse de beznă. Soarele nu mai ieşea, şi
fiece zi era doar noapte … şi nenorociri felurite au început să apară.
S-au adunat atunci la mare sfat mulţime de zei pe lunca rîului Ame no Yasu, ce
taie Takamanohara în două, ca să chibzuiască asupra întămplării acesteia. (…) Cu zeul
Omoikane la mijloc s-a ajuns la socoteala aceasta.
 Intîi au adunat cît putură de multe găini cîntătoare, nestingherite de beznă, cu
cozile lungi, şi le făcură să cotcodăcească în faţa grotei.
Apoi adunară pietre din mal şi fier şi porunciră zeului faur să meşterească o
halebardă. Zeului oglindarilor îi cerură să facă o oglindă, iar zeului pietrelor scumpe un
şirag de diamante. (…) Scoaseră din rădăcini pomul sacru “sakaki” şi-l aşezară în faţa
grotei. Siragul de mărgele l-au aşezat pe ramurile din vîrf, oglinda pe cele din mijloc şi
pe cele de jos cite-o ţesătură albă şi una albastră. Doi zei începură să înşiruie rugăciuni,
chemînd pe Amaterasu să iasă din grotă. Cel mai vînjos, Ame no Tajikarao, se piti lăngă
intrare.
Cînd totul fu gata apăru, diafană, Amenouzume, zeiţa ce-întrece bărbaţii. Zeiţa
se urca pe piedestalul din faţa grotei cu veşmintele legate de curpeni, iar în mîini un
manunchi de frunze foşnitoare de bambus.
Aşa începu dansul zeiţei Amenouzume, în ison de cotcodăcit. Dansa nebuneşte.
Intreg ţinutul Takamanohara se cutremură parcă de hohotele de rîs în marea veselie a
zeilor ce-i priveau iscusinţa şi avîntul, ce-o lăsară dezgolită de haine aproape.
(…) Mînată de curiozitate, Amaterasu, care stătuse în grotă, deschise uşa
înţepenită şi privi afară.
- Credeam că ţara din cer şi de pe pămînt, învăluite de beznă, de cînd m-am
ascuns sunt adormite. Cum se face totuşi că-i atîta zarvă? De ce, tu, zeiţă dansezi în ăst
chip?
- Pentru că zei mult mai de preţ decît tine sunt de faţă, ne veselim tare
împreună.
In vremea aceasta cei doi zei ce cîntaseră rugăciunile, oglinda pregătită au scos
în faţa zeiţei Amaterasu.
Iar Zeiţa-soare acolo văzu că străluceşte orbitor un zeu nepreţuit. Era din ce în
ce mai curioasă, afară ieşind. Abia aşteptînd această clipită., zeul Tajikarao, o prinse pe
zeiţa cu toata puterea. Unul din zei o împrejmui cu sfori din pai de orez, glăsuind:
- Rogu-vă, de acum în grotă sa nu mai intraţi!
Aşa se făcu ca ţara din cer şi ţara de pe pămînt străluceau iar de lumina, întrucît
zeiţa Amaterasu iar apăru.
Toate se aşezară în chip fericit.
(…) Prinţul Susanoo fu după-aceea gonit din cer şi porni în lungul său drum
spre pămînt.