Recuperare in Traumatologia Sportiva PDF

Recuperare în traumatologie sportivă
CURS STUDII DE LICENŢĂ
IFR
Autor
Manole Vasile
Referenţi ştiinţifici Prof. Univ. Dr. Mârza Dănilă Doina
Conf. Univ. Dr. Raveica Gabriela

Cuprins
Cuvânt înainte ........................................................................................................... 6

Capitolul I. Noţiuni terminologice ............................................................................ 7
Scop ..............................................................................................................................................7
Obiective operaţionale..................................................................................................................7
1.1. Explicarea terminologiei specifice activităţii sportive de performanţă .............. 8
Bibliografie.................................................................................................................................13
Capitolul II. Consideraţii generale privind traumatologia sportivă şi importanţa şi importanţa
kinetoterapeutului de teren în realizarea performanţelor sportive .......................... 14
Scop ............................................................................................................................................14
Obiective operaţionale................................................................................................................14
2.1. Consideraţii generale privind evoluţia sportului .............................................. 15
2.2. Consideraţii generale privind traumatologia sportivă ...................................... 16
2.3. Rolul şi importanţa kinetoterapeutului de teren ............................................... 18
Bibliografie.................................................................................................................................22
Capitolul III. Cauzele producerii traumatismelor în sport şi examinarea unui sportiv traumatizat 23
Scop ............................................................................................................................................23
3.1. Cauzele producerii traumatismelor în sport ..................................................... 24
3.2. Examinarea unui sportiv traumatizat................................................................ 25
Bibliografie.................................................................................................................................28
Capitolul IV. Principiile şi obiectivele recuperării prin kinetoterapie a sportivilor traumatizaţi –
şedinţa de tratament şi etapizarea programului general de recuperare .................... 29
Scop ............................................................................................................................................29
4.1. Principiile recuperării prin kinetoterapie a sportivilor traumatizaţi ................. 30
4.2. Obietive generale de tratament ......................................................................... 40
4.3. Şedinţa de tratament ......................................................................................... 42
4.4. Etapizarea programului general de recuperare ................................................. 43
Bibliografie.................................................................................................................................46
Capitolul V. Inventarul mijloacelor utilizate în recuperarea afecţiunilor din activitatea sportivă 47
Scop ............................................................................................................................................47
3
5.1. Exercitii cu scăderea rezistenţei........................................................................ 48
5.2. Exerciţii cu creşterea rezistenţei ....................................................................... 51
Bibliografie ................................................................................................................................ 55
Capitolul VI. Gamba, glezna şi piciorul în activitatea sportivă ............................... 56
Scop ........................................................................................................................................... 56
Obiective operaţionale ............................................................................................................... 56
6.1. Anatomia funcţională şi biomecanica elentelor gambei, gleznei şi piciorului . 57
Bibliografie ................................................................................................................................ 86
Capitolul VII. Genunchiul în activitatea sportivă .................................................... 87
Scop ........................................................................................................................................... 87
Obiective operaţionale ............................................................................................................... 87
7.1. Anatomia funcţională şi biomecanica elementelor articulare ale genunchiului88
7.2. Sinergismul musculo-ligamentar al genunchiului ............................................ 92
7.3. Biomecanica meniscurilor ................................................................................ 94
7.4. Leziunile de menisc ........................................................................................... 95
Bibliografie .............................................................................................................................. 105
Capitolul VIII. Şoldul în activitatea sportivă ......................................................... 106
Scop ......................................................................................................................................... 106
8.1. Anatomia funcţională şi biomecanica elementelor articulare ale şoldului ..... 107
8.2. Solicitarile simfizei pubiene (patologia mecanică)......................................... 112
8.3. Analiza biomecanică a loviturii de picior din fotbal ...................................... 115
8.4. Pubalgia de efort a fotbaliştilor....................................................................... 116
Bibliografie ................................................................................................................................ 22
Capitolul IX. Umărul în activitatea sportivă .......................................................... 120
Scop ......................................................................................................................................... 120
Obiective operaţionale ............................................................................................................. 120
9.1. Bazele anatomo-funcţionale şi biomecanice ale umărului ............................. 121
9.2. Biomecanica articulaţiei umărului .................................................................. 123
9.3. Umărul instabil generat deactivitatea sportivă (după Chanussot şi Danowski, 1999) 125
9.4. Analiza biomecanică şi fiziopatologia aruncării............................................. 127
Bibliografie ...................................................................................................................................... 130
Capitolul X. Cotul în activitatea sportivă ............................................................. 131
Scop ......................................................................................................................................... 131
Obiective operaţionale ............................................................................................................. 131
10.1. Complexul osteo-articular ............................................................................ 132
10.2. Complexul muscular ..................................................................................... 132
10.3. Funcţionalitatea cotului în sport ................................................................... 133
10.4. Epicondilita sau cotul tenismenului.............................................................. 135
10.5. Tratament (după Chanussot şi Danowski, 1999) 137
Bibliografie.......................................................................................................................................138
Capitolul XI. Pumnul şi mâna în activitatea sportivă........................................... 139
Scop ..........................................................................................................................................139
11.1. Anatomia funcţională şi biomecanica pumnului şi mâinii ........................... 140
11.2. Reeducarea pumnului traumatic ................................................................... 143
11.3. Faza I de recuperare: perioada de imobilizare, leziune neconsolidată: ziua 1 – 45 (după
Chanussot şi Danowski, 1999) .............................................................................. 148
11.4. Faza a-II-a de recuperare: îndepărtarea imobilizării, consolidarea dobândită: după ziua a 45 -
a(după Chanussot şi Danowski, 1999) .................................................................. 149
Bibliografie.......................................................................................................................................150
Capitolul XII. Leziunile musculare ....................................................................... 151
Scop ..........................................................................................................................................151
Obiective operaţionale..............................................................................................................151
12.1. Elemente de semiologie ............................................................................... 152
12.2. Program general de recuperare a unei leziuni musculare ............................. 153
Bibliografie............................................................................................................................... 157
5
<Manole Vasile>
Cuvânt înainte
Evoluţia rapidă a sportului de performanţă, a generat solicitări majore asupra sportivilor,

solicitări care pot stagna sau chiar diminua performanţa sportivă atunci când aceştia nu sunt
pregătiţi să le suporte.
Realitatea ne arată că în general sportivii nu sunt pregătiţi să suporte aceste solicitări ceea ce a
condus la creşterea numărului de traumatisme, îmbolnăviri şi implicit scăderea performanţelor
sportive.
De asemenea creşterea cantitativă a antrenamentelor, suportate de sportivi, determină pe cei
care conduc activitatea sportivă să se gândească din ce în ce mai serios la asistenţa medicală şi para-
medicală. În plus şi în mod special, acest aspect reclamă prezenţa indispensabilă a
kinetoterapeutului în anturajul imediat al echipelor de club sau naţionale.
Echipa de specialişti care lucrează în sensul realizării, în condiţii optime, a înaltei
performanţe, nu se poate constitui şi nu poate avea eficienţă, fără prezenţa în cadrul ei, a
kinetoterapeutului. Om care luptă pentru sănătate şi a cărui vocaţie se îndreaptă spre sport, el va
trebui să-şi exercite acţiunile în sensul rezolvării problemelor care apar, dar şi în sensul diminuării
numărului acestora.
Printre specialiştii acestei echipe interdisciplinare se numără şi kinetoterapeutul de teren.
Locul său trebuie să fie şi lângă lumea sportului, constituită pe de o parte de sportivi,
antrenori, tehnicieni şi de medicul sportiv pe de altă parte.
Traumatologia sportivă, ocupându-se de studiul afecţiunilor traumatice care se produc în
timpul practicării exerciţiilor fizice, în general, şi al sportului de performanţă, în special, ne oferă,
pe baza experienţei ultimilor ani, o clasificare ce corespunde factorilor patogeni care le generează,
orientănd atât terapeutica, cât mai ales măsurile profilactice.
6
<Recuperare în traumatologie sportivă>
Capitolul I. Noţiuni terminologice
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea exactă a sensurilor terminologiei specifice activităţii sportive de

performanţă;
 formarea deprinderii de a explica termenii specifici activităţii sportive de performanţă;
 obişnuirea studentului cu utilizarea corectă a terminologiei specifice activităţii sportive de
performanţă, în diverse contexte.
Obiective operaţionale
La sfârşitul acestei unităţi de curs studenţii vor putea:

 explica cu uşurinţă principalii termeni specifici recuperării afecţiunilor din activtatea
sportivă de performanţă;
 utiliza corect terminologia specifică în diferite contexte legate specificul disciplinei.
7
<Manole Vasile>
1.1. Explicarea terminologiei specifice activităţii sportive de performanţă
1. ACCIDENT = Întâmplare neprevăzută, care aduce prejudicii stării de sănătate a unui

individ.
2. ACIVITATE MOTRICĂ = Ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei,
reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi
de perfecţionare a dinamicii acestuia.
3. ACT MOTRIC = Fapt simplu de comportare realizat prin muşchii scheletici în vederea
obţinerii unui efect elementar de adaptare sau de construire a unei acţiuni motrice.
4. ACŢIUNE MOTRICĂ = Ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot
unitar în scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei
activităţi motrice.
5. ACTIVITATE = Calitatea de a fi activ. Manifestarea unei forţe sau energii.
6. ACTIVITATE CORPORALĂ = Ansamblu de acte fizice făcute în scopul obţinerii unui
anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi
conştientă la ceva: muncă, ocupaţie, îndeletnicire, lucru.
7. ADAPTARE = Totalitatea modificărilor morfofuncţio-nale adecvate ale materiei vii
determinate de noile condiţii de mediu.
8. ADAPTARE FUNCŢIONALĂ = Proces fiziologic complex prin care organismul
realizează noi mijloace de funţie, creând noi reflexe, la o morfologie schimbată prin accident, prin
boală sau printr-o terapeutică ortopedico-chirurgicală.
9. AMPLITUDINE = Distanţa dintre poziţiile cele mai îndepărtate ale unui corp care
oscilează. Mărimea unui arc de cerc.
10. ANTRENAMENT = Proces pedagogic, desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de
adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense în scopul obţinerii de
rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice.
11. BOALĂ = Deviere de la starea de sănătate datorită unor modificări ale mediului intern sau
acţiunii unor agenţi din mediul extern.
12. CALITATE MOTRICĂ = Aptitudine a individului de a executa mişcări exprimate în
indici de viteză, de forţă, de rezistenţă, de îndemânare, de mobilitate.
13. CAPACITATE MOTRICĂ = se defineşte ca fiind ansamblu posibilităţilor motrice
naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare.
8
14. CICLU DE ANTRENAMENT = Grupare periodică în diferite unităţI de timp (săptămână,
an, interval olimpic, etc.) a mijloacelor şi metodelor prin care se realizează cerinţele programului de
pregătire a sportivului.
15. CONDIŢIE FIZICĂ = Nivel superior al pregătirii fizice, indispensabil valorificării optime
a indicilor tehnici şi tactici ai sportivului în concurs.
Condiţia fizică este atribuită sportivului sau echipei şi reprezintă nivelul atins în urma unei
pregătiri sistematice şi controlate, în vederea utilizării optime a indicilor tehnici şi tactici necesari
realizării performanţelor.
16. COORDONARE MOTRICĂ = Integrarea şi intercondiţionarea eficientă a componentelor
actului motric în timpul învăţării şi perfecţionării acestuia.
17. CULTURĂ FIZICĂ = Componentă (domeniu) a culturii universale care sintetizează
categoriile, legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea efectelor
exerciţiului fizic în scopul perfecţionării potenţialului biologic şi implicit spiritual al omului.
Noţiunea are valoare de circulaţie mai restrânsă fiind utilizată pentru nominalizarea efectelor
generale ale aplicării concentrice a tuturor lelmentelor care îi compun sfera.
18. CULTURĂ SPORTIVĂ = Componentă (domeniu) a culturii universale care sintetizează
categoriile, legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea intensivă efectelor
exerciţiului fizic în cadrul întrecerii, urmărind idea de întâietate sau record ca urmare a
perfecţionării biologice şi spirituale a omului.
19. DEPRINDERE MOTRICĂ = Act sau acţiune motrică ajunsă prin exersare la un înalt grad
de stabilitate.
20. DISCIPLINĂ SPORTIVĂ = Expresie care indică ansamblul ramurilor şi probelor sportive
ale căror structură, gen de efort, condiţii şi mod de reglementare şi evaluare se aseamănă.
21. EDUCAŢIE SPORTIVĂ = Activitatea care valorifică mijloacele, formele şi
caracteristicile educaţionale ale sportului în vederea perfecţionării şi întreţinerii biologice şi
spirituale a omului şi a integrării lui sociale.
Caracterul educaţional al acestei activităţi o situează pe acelaşi plan cu educaţia fizică, iar
efectul şi valorile ei generează o componentă nouă de cultură a omului, cea sportivă, care nu neagă,
nu interferează ci se adaugă şi completează pe cea a culturii fizice.
22. EDUCAŢIE MOTRICĂ = Acţiune pedagogică de dezvoltare şi perfecţionare a capacităţii
de mişcare a individului şi de formare a concepţiei proprii despre aceasta.
23. EFORT = Solicitare maximă a funcţiilor organismului, în vederea îndeplinirii unor acţiuni
deosebite.
Încordare voluntară a forţelor fizice sau intelectuale ale organismului pentru a se depăşi
obstacolele care stau în calea obiectivelor urmărite.
9
<Manole Vasile>
Lucru mecanic efectuat în lecţiile de antrenament, în competiţii sau în anumite testări de
laborator.
Influenţa efortului asupra organismului depinde de: volumul, intensitatea, durata, densitatea şi
complexitatea lui. Cunoaşterea valorii şi a limitelor acestor parametri ai efortului şi a interrelaţiilor
dintre ei este indispensabilă pentru fundamentarea ştiinţifică şi dirijarea corectă a antrenamentului
în sportul de performanţă.
24. JOC = Activitate complexă predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan sau
după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv sau de adaptare la realitatea socială.
25. MIŞCARE ACICLICĂ = Act motric ale cărei structuri nu sunt caracterizate prin repetare
periodică - săriturile, aruncările.
26. MIŞCARE ACTIVĂ = Act motric executat de către subiect. Mişcările active reprezintă
majoritatea mijloacelor folosite în educaţie fizică şi sport şi kinetoterapie. Mişcările active pot fi
voluntare sau involuntare (reflexe automate).
Ele pot fi executate liber sau cu îngreuiere. Sunt folosite, în kinetoterapie, când bolnavul
execută mişcarea fără ajutorul altei persoane sau al unui aparat.
27. MIŞCARE CICLICĂ = Act motric al cărei structuri se repetă periodic.
Fiecare ciclu formează o unitate ale cărei faze se succed în aceeaşi ordine, ele fiind
inseparabile întrucât sfârşitul uneia condiţionează începutul celeilalte: mersul, alergarea, pedalarea,
vâslitul, înotul.
28. MIŞCARE INVOLUNTARĂ = Actul motric efectuat fără participarea conştiinţei, condus
şi reglat pe cale reflexă.
29. MIŞCARE PASIVĂ = Act motric provocat şi condus de forţe exterioare subiectului, a
cărei participare este de cele mai multe ori de ordin intenţional.
Mişcările pasive sunt conduse de kinetoterapeut sau partener sau de pacientul însuşi sau
aparate (mecanoterapie) în scopul măririi sau recuperării mobilităţii articulare sau funcţionalităţii
anumitor grupe musculare.
30. MIŞCARE SPONTANĂ = Actul motric neitenţionat care constituie o reacţie în general
adecvată unei situaţii neprevăzute.
O astfel de mişcare are un caracter preponderent instinctual, fiind declanşată prin activitatea
automată a centrilor nervoşi.
31. MIŞCARE VOLUNTARĂ = Actul motric efectuat conştient şi orintat spre atingerea unui
scop.
Mecanismul mişcării voluntare constă în activitatea centrilor motrici corticale în stare de
excitabilitate optimă.
10
32. MIŞCAREA OMULUI = Expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om
pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul înconjurător şi efectuarea deprinderilor specifice
diferitelor discipline sportive.
Noţiunea se referă la mişcările omului efectuate numai cu ajutorul muşchilor scheletici şi nu
la cele obţinute cu miloace mecanice.
33. MOTRICITATEA OMULUI = Însuşire a fiinţei umane, înnăscută sau dobândită, de a
reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimulii externi şi interni sub forma unei mişcări.
34. PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI = Operaţia de programare a pregătirii
sportivilor pe anumite unităţi de timp variabile ca durată şi correlate între ele.
Unităţile de timp cunoscute sub denumirea de cicluri, perioade, etape, cuprind mijloace
specifice necesare realizării acestora. Durata lor variază în funcţie de particularităţile de pregătire
ale fiecărei probe sau ramuri sportive şi de cele ale sportivilor. Periodizarea se face pe luni, pe un
an, dar poate fi realizată pe 2 ani sau chiar pe 4 ani în cazul planificării de perspectivă.
35. PREGĂTIRE FIZICĂ = Nivelul dezvoltării posibilităţilor motrice ale individului, atins în
procesul repetării sistematice a exerciţiilor fizice.
Componentă a antrenamentului sportiv, constând din dezvoltarea calităţilor motorii, a
indicilor morfofuncţionali ai organismului şi a stăpânirii unui sistem larg şi variat de deprinderi şi
de priceperi motorii. În antrenamentul sportiv pregătirea fizică are două aspecte principale.
Pregătirea fizică generală şi multilaterală - Proces orientat spre asigurarea unei baze largi,
multilaterale a indicilor morfofuncţionali, a calităţilor motorii, apriceperilor şi a deprinderilor de
mişcare, care asigură premisele pregătirii fizice specifice şi ale pregătirii tehnice, tactice, psihice.
Pregătirea fizică specifică - Proces de dezvoltare selectivă a indicilor morfofuncţionali ai
organismului şi a calităţilor motorii în concordanţă cu caracteristicile efortului specific fiecărei
ramuri sau probe sportive şi cu cerinţele performanţei sportive.
36. PROBĂ SPORTIVĂ = Exerciţiu fizic complex, care face parte dintr-o ramură sportivă, cu
structură proprie, realizat în condiţii de concurs specifice, evaluat după un anumit cod şi care
permite o participare diferenţiată dar şi specializarea sportivului.
37. RAMURĂ SPORTIVĂ = Sistem de exerciţii fizice statornicite în timp ce se realizează în
concurs după reguli prestabilite şi în condiţii proprii.
38. RECUPERARE = Complex de acţiuni medicale, metodice, psihologice şi sociale, prin
care se urmăreşte redobândirea capacităţii sportive pierdute prin accidentare sau îmbolnăvire.
Reprezintă un proces care se începe în faza acută a suferinţei, se continuă în perioada de
convalesceţă şi se încheie după vindecarea clinică prin reintegrarea sportivului în programul normal
de antrenament. Recuperarea se realizează prin acţiunea conjugată echipei compuse din medici,
kinetoterapeuţi, psihologi, antrenori şi sportivii în cauză.
11
<Manole Vasile>
39. RECUPERARE FUNCŢIONALĂ = Componentă a acţiunii complexe de recuperare, prin
care se asigură redobândirea capacităţii funcţionale a unui organ sau a unui sistem, pierdută prin
accidentare sau prin îmbolnăvire. Utilizează solicitări specifice funcţiei deficitare, gradate cu grijă şi
asociate, în funcţie de particularităţile cazului, cu medicaţie adecvată, masaj şi procedee
balneofizioterapeutice.
La sportivi recuperarea funţională a organelor sau sistemelor lezate este însoţită în
permanenţă de solicitări care asigură păstrarea la un nivel cât mai înalt posibil a capacităţii
funcţionale a organelor sau sistemelor sănătoase.
40. REFACERE = Proces complex prin care se înlătură din organism perturbările produse de
efort. Refacerea asigură revenirea funcţiilor la nivelul din repaus, eliminarea produşilor de uzură şi
înlocuirea substanţelor proprii consumate în timpul efortului. Reracerea este o componentă
împortantă a planului de pregătire şi participare la competiţii. Când este realizată complet şi
accelerat, refacerea face posibilă creşterea frecvenţei lecţiilor de antrenament şi a concursurilor, fără
a se expune la suprasolicitare.
Refacerea foloseşte metode şi mijloace multiple ca: psihoterapie, balneofizioterapie,
oxigenoterapie, vitaminoterapie, medicaţie polimineralizantă, reechilibrare hidroeletrolitică,
anumite preparate alimentare, aparatură şi instalaţii speciale. Aceste metode şi mijloace sunt
utilizate în funcţie de natura şi amploarea solicitărilor.
41. SĂNĂTATE = Starea unui organism neatins de boală şi în care toate organele, aparatele
şi sistemele funcţionează normal.
42. SPORT = Activitate specifică de întrecere în care se valorifică intensiv formele de
practicare a execiţiilor fizice în vederea obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării
posibilităţilor morfofuncţionale şi psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a
partenerului.
Activitate motrică de întrecere sau de loisir, spontană sau organizată, în care se valorifică
intesiv mişcările naturale şi formele de practicare a exerciţiilor fizice, a jocurilor dinamice şi
tradiţionale, în vederea obţinerii, de către individ sau de către colectiv (echipă, echipaj), a
perfecţionării potenţialului morfofuncţional, psihic şi tehnic (dobândit), concretizat într-un record,
într-o depăşire proprie sau a potenţialului de concurs (întrecere).
Sportul ca şi educaţia fizică şi kinetoterapia este o categorie a domeniului care şi-a creat o
structură organizatorică naţională şi internaţională proprie, o bază materială caracteristică, cadre
specializate (antreori, arbitri, cercetători, menegeri), sisteme, principii şi regulamente de desfăşurare
ce-I asigură instituţionalizare, generalizare, perfecţionare şi control.
12
43. SUPRAANTRNAMENT = Stare patologică a sportivului care influenţează negative
capacitatea de adaptare a lui la efort, apărută în principal din cauza solicitării iraţionale în
antrenament.
Stare deoboseală cronică asportivului, caracterizată prin înrăutăţirea performanţelor şi prin
alterarea stării psihice, neurovegetative şi somatice. Termenul supraantrenament, împământenit în
limbajul sportiv, cuprinde sub aceeaşi denumire sindromul complex care apare când prin solicitări
repetate timp îndelungat sunt depăşite posibilităţile de adaptare ale organismului sportivului.
Suprasolicitarea este produsă de obicei prin: eforturi excesive, alternarea incorectă a efortului
cu refacerea, adăugarea la programul de antrenament şi la cel competiţional a unor solicitări intense
psihice sau intelectuale (stări conflictuale, activităţi profesionale, examene etc.).
Pot surveni tulburări ale sistemului nervos central, ale sistemului nervos vegetativ şi ale
glandelor endocrine, înrăutăţiri ale funcţiei aparatelor cardio-vascular şi respirator, ale
metabolismului şi ale stării de nutriţie.
Prevenirea se realizează prin depistarea şi înlăturarea la timp a cauzelor duc la suprasolicitarea
organismului (greşeli metodice, factori stresanţi etc.)
Sportivul supraantrenat trebuie considerat un caz problemă şi trebuie menţinut sub
supraveghere medicală atentă.
 EVALUARE
 Realizaţi 5 contexte de utilizare a termenilor explicaţi, la alegere.
 Explicaţi şi alţi termeni specifici.
Bibliografie
1. MOŢET, D., MÂRZA, D., MANOLE, V., (1997), Îndrumător terminologic pentru
studenţii secţiilor de Kinetoterapie, Ed. Deşteptarea, Bacău;
2. NICU, A., şi colab., (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului, Vol. IV, Ed.
Aramis, Bucureşti;
3. NICU, A., şi colab., (1978), Terminologia Educaţiei Fizice şi Sportului, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti;
4. ***** (1998), Dicţionar Explicativ al Limbii române, Ed. Univers Enciclopedic, ediţia a II-
a, Bucureşti;
13
<Manole Vasile>
Capitolul II. Consideraţii generale privind traumatologia

sportivă şi importanţa şi importanţa kinetoterapeutului de teren
în realizarea performanţelor sportive
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei activităţii sportive de performanţă;

 cunoaşterea şi înţelegerea efectelor evoluţiei activităţii sportive de performanţă;
 cunoaşterea şi înţelegerea apectelor legate de traumatologie sportivă;
 cunoaşterea şi înţelegerea rolului şi importanţei kinetoterapeutului de teren în cadrul
echipei pluridisciplinare care se ocupă de instruirea sportivă în vederea realizării
performanţei.

 explica cu uşurinţă elementele şi apectele care influenţează evoluţia activităţii sportive de
performanţă subliniind care sunt solicitările impuse organismului sportivilor;
 explica tipurile de traumatisme care alcătuiesc traumatologia sportivă;
 explica care este rolul şi locul kinetoterapeutului de teren în cadrul echipei pluridisciplinare
care se ocupă cu realizarea performanţei în sport.
14
2.1. Consideraţii generale privind evoluţia sportului
SPORT = Activitate specifică de întrecere în care se valorifică intensiv formele de practicare

a execiţiilor fizice în vederea obţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor
morfofuncţionale şi psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a partenerului.
Activitate motrică de întrecere sau de loisir, spontană sau organizată, în care se valorifică
intesiv mişcările naturale şi formele de practicare a exerciţiilor fizice, a jocurilor dinamice şi
tradiţionale, în vederea obţinerii, de către individ sau de către colectiv (echipă, echipaj), a
perfecţionării potenţialului morfofuncţional, psihic şi tehnic (dobândit), concretizat într-un record,
într-o depăşire proprie sau a potenţialului de concurs (întrecere).
Sportul ca şi educaţia fizică şi kinetoterapia este o categorie a domeniului care şi-a creat o
structură organizatorică naţională şi internaţională proprie, o bază materială caracteristică, cadre
specializate (antreori, arbitri, cercetători, menegeri), sisteme, principii şi regulamente de desfăşurare
ce îi asigură instituţionalizare, generalizare, perfecţionare şi control.
Sportul românesc cu un trecut glorios, dar cu un prezent sărac în rezultate de valoare (în
general), este oarecum debusolat, aflat în căutarea "secretelor" performanţei de vârf.
Performanţa şi tot ceea ce conferă complexitatea pregătirii, a instruirii sportive, este într-o
continuă schimbare şi evoluţie, în mod cert cu o dinamică permanent accelerată.
În toate aspectele sportului şi ale antrenamentului sportiv apar multe elemente de progres, de
perfecţionare, noutăţi absolute dar şi unele reactualizări şi adaptări la parametrii superiori.
Concurenţa la toate nivelele performanţei este acerbă, fiecare caută mereu şi cercetează atent
mijloace şi soluţii de perfecţionare a procesului de antrenament, încercând să-i surprindă şi să-i
depăşească pe ceilalţi.
Rapiditatea mişcărilor, în continuă creştere, este dată de:
• viteza, din ce în ce mai mare, de deplasare, acţionare şi de manifestare tehnico-tactică, este
deja o tendinţă dominantă în majoritatea sporturilor, determinând implicit o creştere vizibilă a
densităţii actelor motrice;
• actionarea rapidă a devenit pentru sportivi şi echipa de specialişti, o preocupare constantă,
o armă eficientă de a învinge;
Tehnica individuală tinde spre perfecţiune şi eficienţă maximă, în viteză şi presiune sau
contact permanent cu adversarul prin:
• creşterea măiestriei tehnico-tactice individuale a sportivilor în deplină cooncordanţă cu
viteza crescută a jocului;
15
<Manole Vasile>
• apariţia unei serii de procedee noi, altele readaptate la viteza crescută, eficacitatea execuţiei
căpătând o pondere din ce în ce mai mare, nu însă în detrimentul fineţii tehnicii.
Este necesară o atenţie şi o informare permanentă asupra antrenamentului care evoluează
indiscutabil, fiind absolut obligatorie analiza şi însuşirea aspectelor şi nuanţelor acestui proces
progresiv.
Transformările numeroase suferite, au condus la creşterea spectaculozităţii şi dinamismului şi
implicit la modificarea efortului din punctul de vedere al intensităţii acestuia. Astfel, în cadrul
sportului de performanţă întâlnim momente de solicitare maximală alternate cu cele submaximale,
intercalate uneori cu pauze scurte.
Toate aceste aspecte conferă antrenamentului sportiv o comlexitate care trebuie anlizată şi
studiată cu atenţie de către cei ce conduc activitatea sportivă de performanţă, pentru că instruirea
sportivă de performanţă este o adevărată ştiinţă în care sunt folosite noţiuni de pedagogie,
psihologie, fiziologie, biochimie, biomecanică, matematică şi chiar de genetică. În acest proces
complex se produc uneori greşeli care conduc de cele mai multe ori la scăderea performanţei şi
uneori la apriţia unor afecţiuni.
2.2. Consideraţii generale privind traumatologia sportivă
Cele mai fecvente afecţiuni sunt cele de natură traumatică şi de aceea disciplina Recuperare în
traumatologie sportivă va aborda în special afecţiunile de natură traumatică.
Traumatologia sportivă, ocupându-se de studiul afecţiunilor traumatice care se produc în
timpul practicării exerciţiilor fizice, în general, şi al sportului de performanţă, în special, ne oferă,
pe baza experienţei ultimilor ani, o clasificare ce corespunde factorilor patogeni care le generează,
orientănd atât terapeutica, cât mai ales măsurile profilactice.
Astfel, traumatismele specifice ativităţii sportive de performanţă pot sistematizate de
următoarea clasificare:
I. microtraumatisme;
II. macrotraumatisme.
I. Microtraumatismul este o afecţiune de suprasolicitare provocată de agenţi traumatici de
intensitate mică, dar frecvent repetaţi, care depăşesc potenţialul de regenerare a ţesuturilor în cauză
şi care produc microleziuni anatomice.
Formaţiunile anatomice trec, în mod normal, printr-un proces fiziologic de uzură care este
compensat prin altul de regenerare celulară. Când între procesele de uzură şi cele de regenerare se
produce un dezechilibru în defavoarea regenerării, acesta conduce la început la apariţia unor
16
tulburări reversibile în structura intimă a celulelor, apoi la tulburări funcţionale. Când procesele de
uzură fiziologică le depăşesc pe cele de regenerare, atunci asistăm la instalarea fenomenelor
favorizante producerii macrotraumatismelor.
Simtomatologia acestor afecţiuni se traduce prin apariţia durerilor legate de efectuarea
efortului fizic, dureri care, deşi prezintă şi perioade de remisiuni, au de obicei un caracter progresiv.
Afecţiunile microtraumatice vizează în special formaţiunile osteo-cartilaginoase şi tendino-
ligamentare, prezentându-se sub forma:
• ligamentite, tendinite, osteocondrite, capsulite, periostite, epifizite etc.
II. Macrotraumatismul este o afecţiune produsă de un agent vulnerant unic, bine identificat
de cel accidentat, de cauză internă sau externă, cu o intensitate agresivă medie sau mare.
Macrotraumatismul produs de o cauză externă materializată printr-o lovitură dată de adversar
(cu o parte a corpului sau prin lovirea de un corp intermediar (dur, elastic, ascuţit etc.).
Macrotraumatismul cauzat de un factor intern constă într-o contracţie musculară bruscă şi
puternică, care produce ruperea muşchiului sau tendonului, într-o mişcare articulară peste limitele
fiziologice, care afectează aparatul capsulo-ligamentar sau într-o mişcare greşită în contact solul sau
cu adversarul în poziţii articulare ce produc forţarea acestora.
Producerea macrotraumatismul poate atrage după sine o leziune anatomică evidentă (fractură,
fisură, smulgeri, dezinserţii, ruptură de muşchi sau tendoane etc.), fie o tulburare funcţională
importantă (entorsă, contractură musculară, elongaţie nervoasă, luxaţie).
Traumatologia sportivă, parte integrantă a traumatologiei generale, se ocupă de traumatismele
ce survin în timpul practiceării diferitelor discipline sportive şi îi sunt caracteristice următoarele
aspecte:
• cauzele şi mecanismele de producere sunt specifice practicării sporturilor (factori
predispozanţi, favorizanţi şi declanşatori), ele depinzând de sportivi, de antrenor, de greşelile de
organizare a copetiţiilor, de carenţe alimentare, defecte de echipament sportive ş.a.;
• mijloace terapeutice specifice, care să ţină seama de toţI factorii interesaţi în insruirea
sportivă;
• scopul final obligatoriu al tratamentului este refacerea integrală anatomică şi funcţională a
sportivului, spre deosebire de ceilalţi indivizi la care pot rămâne mici deficienţe care să se corecteze
în timp;
• timpul de vindecare trebuie să fie mult redus, având în vedere că orice întrerupere mai mare
a pregătirii sportive scade simţitor potenţialul şi capacitatea de efort;
• repausul general trebuie acordat numai în cazuri excepţionale, cel maifrecvent fiind
repausul segmentar, pentru a putea menţine la cote ridicate forma sportivă;
17
<Manole Vasile>
• mijloacele de tratament să fie cât mai eficiente şi cât mai puţin traumatizante şi mai ales
psihic;
• stabilirea dignosticului trebuie să fie foarte exactă, complexă şi rapidă, pentru a se putea
aplica cât mai precoce un tratament specific, complex şi intensive în vederea recuperării grabnice a
sportivului;
• recuperarea funcţională a sportivului implică nu numai vindecarea completă a segmentului
lezat, ci şi refacerea întregii capacităţi de efort;
• unele traumatisme sportive prezintă forme amatomo-clinice specifice numai sportivilor,
neîntâlnindu-se la alţi indivizi;
• la unele sporturi, datorită unor condiţii particulare, se produc traumatisme specifice ca
forme anatomo-clinice, localizări, evoluţie şi incidenţă statistică;
• traumatologia sportivă spre deosebire de traumatologia generală include şi unele cazuri în
care în mod paradoxal lipseşte însuşi traumatismul.
Datele statistice indică o strânsă interdependenţă între numărul şi tipul traumatismelor
sportive şi caracteristicile disciplinelor sportive în cauză. Tipul de efort, caracteristicile sale
biomecanice, specificul regulamentului disciplinei respective, echipamentul şi aparatajul folosit,
condiţiile de mediu şi organizatorice în care se desfăşoară procesul de pregătire sportivă sau
concursul sunt principalele cauze care fac să varieze nu numai procentajul traumatismelor ci şi
localizarea şi tipul lor.
De exemplu legătura dintre localizarea traumatismelor şi disciplinele sportive relevă
următoarele aspecte:
• capul şi faţa mai frecvent traumatizate la patinatori (36 %) şi hocheişti (28 %);
• membrele superioare la gimnaşti (71 %), hocheişti (28 %), schiori (27 %), atleţi (15 %);
• membrele inferioare la fotbalişti (65,7 %), atleţi (56,2 %), schiori (37 %), handbalişti (21
%), hocheişti (11,6 %)
2.3. Rolul şi importanţa kinetoterapeutului de teren
Dacă exerciţiul fizic reprezintă pentru majoritatea indivizilor de alte profesii un element
indispensabil menţinerii sănătăţii, pentru sportivii de performanţă el se poate transforma uneori şi în
anumite condiţii în element cu efecte dăunătoare.
Activitatea sportivă competiţională, desfăşurată în condiţii de angajare totală în lupta pentru
obţinerea celor mai bune performanţe, poate genera, datorită mai multor cauze, o gamă variată de
accidentări.
18
Deşi cerinţele planificării ştiinţifice a antrenamentului sportiv prevăd obiective clare în ceea
ce priveşte refacerea capacităţii de efort şi recuperarea sportivilor traumatizaţi (atât în perioadele de
pregătire competiţionale, cât mai ales în perioada de tranziţie) acestora nu li se acordă atenţia
necesară. Acest fapt duce, în timp, la acumularea efectelor nocive a unor microtraumatisme, ceea
ce constituie un factor accelerator al traumatismelor grave, care exclud sportivul din activitatea
sportivă.
Evoluţia rapidă a sportului de performanţă, a generat solicitări majore asupra sportivilor,
solicitări care pot stagna sau chiar diminua performanţa sportivă atunci când aceştia nu sunt
pregătiţi să le suporte.
Realitatea ne arată că în general sportivii nu sunt pregătiţi să suporte aceste solicitări ceea ce a
condus la creşterea numărului de traumatisme, îmbolnăviri şi implicit scăderea performanţelor
sportive.
De asemenea creşterea cantitativă a antrenamentelor, suportate de sportivi, determină pe cei
care conduc activitatea sportivă să se gândească din ce în ce mai serios la asistenţa medicală şi para-
medicală. În plus şi în mod special, acest aspect reclamă prezenţa indispensabilă a
kinetoterapeutului în anturajul imediat al echipelor de club sau naţionale.
Echipa de specialişti care lucrează în sensul realizării, în condiţii optime, a înaltei
performanţe, nu se poate constitui şi nu poate avea eficienţă, fără prezenţa în cadrul ei, a
kinetoterapeutului. Om care luptă pentru sănătate şi a cărui vocaţie se îndreaptă spre sport, el va
trebui să-şi exercite acţiunile în sensul rezolvării problemelor care apar, dar şi în sensul diminuării
numărului acestora.
Locul său trebuie să fie şi lângă lumea sportului, constituită pe de o parte de sportivi,
antrenori, tehnicieni şi de medicul sportiv pe de altă parte.
Folosirea unui limbaj comun cu sportivii şi componenţii echipei de specialişti, dar mai ales
practicarea regulată şi cu răspundere a profesiei sale în mijlocul acestei entităţi medico-sportive, nu
poate duce decât la atingerea obiectivului propus, adică, la întărirea sănătăţii şi creşterea
performanţei a tuturor componeţilor lotului de sportivi.
Printre specialiştii acestei echipe interdisciplinare se numără şi kinetoterapeutul de teren.
Pentru a scoate în evidenţă rolul şi importanţa acestuia în obţinerea performanţelor în
activitatea sportivă, vom enumera eventualele sarcini pe care ar trebui să le îndeplinească în cadrul
echipei de specialişti:
• acordă prim ajutor sportivilor accidentaţi în timpul antrenamentelor sau a competiţiilor;
• recuperează prin kinetoterapie sportivii cu sechele posttraumatice şi postchirurgicale;
• face recomandări privind reintegrarea sportivilor în activitatea sportivă de performanţă;
19
<Manole Vasile>
• execută bandaje externe cu feşe elastice adezive (straping sau tapping) pentru prevenirea
eventualelor traumatisme;
• poate fi un bun preparator fizic atât în cadrul pregătirii fizice generale cât şi în cadrul
pregătirii fizice specifice;
• participă la procesul de refacere al sportivilor după antrenament şi competiţie;
• prin aplicarea unor teste de explorare şi evaluare scoate în evidenţă periodic, evoluţia sau
involuţia capacităţii motrice a sportivilor;
Suprasolicitarea este produsă de obicei prin: eforturi excesive, alternarea incorectă a efortului
cu refacerea, adăugarea la programul de antrenament şi la cel competiţional a unor solicitări intense
psihice sau intelectuale (stări conflictuale, activităţi profesionale, examene etc.).
Pot surveni tulburări ale sistemului nervos central, ale sistemului nervos vegetativ şi ale
glandelor endocrine, înrăutăţiri ale funcţiei aparatelor cardio-vascular şi respirator, ale
metabolismului şi ale stării de nutriţie.
Prevenirea se realizează prin depistarea şi înlăturarea la timp a cauzelor duc la suprasolicitarea
organismului (greşeli metodice, factori stresanţi etc.)
Sportivul supraantrenat trebuie considerat un caz problemă şi trebuie menţinut sub
supraveghere medicală atentă.
Un aspect patologic frecvent întâlnit la sportivi, ca urmare a suprasolicitării în cadrul unor
gesturi sportive repetate (alergarea, săritura, frânarea bruscă, schimbarea de direcţie, aruncarea,
lovirea etc.), este reprezentat de o serie de afecţiuni posttraumatice specifice sportului practicat.
Pornind de la realitatea acestui risc traumatic, kinetoterapeutul, parte integrantă a echipei
interdisciplinare responsabilă de pregătirea sportivilor, poate interveni în sensul prevenirii instalării
unor leziuni majore prin contribuţia la eliminarea unor greşeli metodice de pregătire, ştergerea unor
deprinderi biomecanice greşite, precum şi prin includerea în planl de antrenament a unui program
de exerciţii având drept scop tonifierea musculaturii intens solicitate.
Asigurarea refacerii după efort este un alt obiectiv important ce intră în atenţia
kinetoterapeutului.
Pe baza cunoaşterii nivelului de pregătire al sportivului, a stării sale de sănătate, a capacităţii
sale de efort, atât în perioada pregătitoare cât şi în cea competiţională, kinetoterapeutul, folosind o
serie de mijloace specifice trebuie să asigure o refacere rapidă şi completă, pentru a-i da
posibilitatea sportivului să evolueze în efortul următor la cote maxime de randament şi fără riscuri.
Dintre toate aparatele şi sistemele oganismului uman, aparatul locomotor, este cel mai
frecvent expus diferitelor afecţiuni şi traumatisme. În afara Ieziunilor directe, el suferă de asemenea
şi în cazul unor imobilizări impuse după anumite boli generate în principal de suprasolicitare.
20
Pe de altă parte, din punct de vedere biomecanic, în timpul acţiunilor, aparatul locomotor
trebuie să facă faţă la două imperative contradictorii: o mare mobilitate, care să asigure cursa şi
orientarea necesară cât şi o mare stabilitate.
Particularitatea recuperării prin kinetoterapie constă în strânsa interdependenţă dintre funcţia
articulară şi valoarea anatomo-funcţională a musculaturii.
Atonia şi atrofia se instaleaz rapid datorită faptului că prin apariţia leziunii articulare,
muşchiul este lipsit de o mare cantitate de lucru mecanic.
Reducerea forţei musculare are drept consecinţă directă şi imediată o articulaţie instabilă.
Soluţia cea mai bună pentru rezolvarea acestei probleme este lucrul în echipă
interdisciplinară. Pentru ca echipa să acţioneze în mod eficient asupra jucătorilor, este necesar ca
membrii acesteia să colaboreze strâns între ei.
Prezenţa constantă la toate activităţile desfăşurate (antrenament, refacere, competiţie), oferă
kinetoterapeutului posibilitatea de depistare precoce a unor microtraumatisme localizate la nivelul
membrului inferior, ce pot influenţa negativ calitatea execuţiei tehnice şi care se pot transforma uşor
în macrotraumatisme. Sesizarea acestor aspecte negative şi aplicarea unor programe adecvate de
kinetoterapie şi profilaxie contribuie la scurtarea timpului de recuperare a sportivului şi la
prevenirea instalării pe termen lung a unor disfuncţionalităţi majore.
Profilaxia, această parte a kinetoterapiei aplicate în sport, este cu adevărat un capitol care
poate fi apreciat cu foarte mare uşurinţă.
Cunoscând potenţialul fiecărui sportiv din lot, kinetoterapeutul de teren va lupta pentru
prevenirea apariţiei cauzelor, care duc la producerea traumatismelor, prin toate mijloacele de care
dispune. Astfel kinetoterapeutul de teren îndeplinindu-şi sarcinile enumerate mai sus devine un
element de bază în cadrul echipei interdisciplinare.
Astfel numărul traumatismelor va scădea, perioada de recuperare se va scurta, pregătirea
aparatului neuromioartrokinetic se va îmbunătăţi, etc., ceea ce va influenţa pozitiv obţinerea
performanţelor sportive.
Iată enunţate câteva puncte majore ale sferei de interes a kinetoterapeutului care ilustrează
rolul important al acestuia în prevenirea şi recuperarea deficienţelor de ordin morfologic şi
funcţional cu care se confruntă sportivii de performanţă.
Toate acestea scot în evidenţă rolul şi importanţa kinetoterapeutului de teren.
21
<Manole Vasile>
 EVALUARE
 Realizaţi un referat legat de caracterizarea unui sport, la alegere;
 Argumentaţi legătura dintre specificul sportului şi traumatismele generate, la alegere;
 Argumentaţi una dintre competenţele kinetoterapeutului de teren, la alegere.
Bibliografie
1. COLIBABA-EVULEŢ, D., BOTA, I., (1998), Jocuri sportive, Ed. Aldin, Bucureşti;
2. DOBOŞIU, C., BACIU, CL., (1978), Traumatologie sportivă curentă, Ed.Sport-Turism,
Bucureşti;
3. MANOLE, V., (2005), Kinetoterapia în activitatea sportivă I şi II,- Note de curs,
Universitatea din Bacău;
4. SBENGHE, T., (2002), Kineziologie - Ştiinţa mişcării, Ed. Medicală, Bucureşti.
22
Capitolul III. Cauzele producerii traumatismelor în sport şi

examinarea unui sportiv traumatizat
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea cauzelor care stau la baza producerii traumatismelor în

activitatea sportivă de performanţă;
 cunoaşterea şi înţelegerea modului de alcătuire a unei fişe individuale a unui sportiv

 explica cu uşurinţă cauzele care stau la baza producerii traumatismelor în activitatea
sportivă de performanţă;
 alcătui fişe individuale pentru sportivii luaţi în evidenţă.
23
<Manole Vasile>
3.1. Cauzele producerii traumatismelor în sport
Cauzele (factorii) care determină producerea unor traumatisme în practica sporturilor pot fi
împărţite în două categorii după următoarele criterii:
• după rolul lor în producerea traumatismului, adică factori predispozanţi, favorizanţi şi
declanşatori;
• după originea lor, adică factori (cause) legaţi de sportiv, de adversar, de condiţiile mediului
exterior în care se desfăşoară antrenamentul sau competeţia, de deficienţele organizatorice.
Cunoaşterea cauzelor care pot duce la apariţia unor traumatisme în practicarea unor sporturi
are o deosebită importanţă nu numai pentru precizarea corectă a diagnosticului, ci şi mai ales pentru
găsirea unor măsuri care să prevină apariţia lor.
Analizând prima categorie de cauze, adică cea care se referă la rolul lor în producerea
traumetismelor, putem constata următoarele:
• factorii predispozanţi se referă la prezenţă unor deficienţe fizice sau organice congenitale
ori dobândite, observate la sportive după producerea accidentului;
• factorii favorizanţi sunt reprezentaţi de existenţa la sportivul respectiv a unei boli interne
sau infecţioase, a unei carenţe alimentare sau vitaminice, desfăşurarea efortului în condiţii
meteorologice grele, echipament şi aparataj sportive necorespunzător;
• factorii declanşatori se concretizează în starea de oboseală a sportivului, în greşelile
metodice ale antrenorului, greşelile în procesul de refacere, jocul dur al adversarului, pregătire
fizică necorespunzătoare etc.
Analizând originea cauzelor care produc traumatismele în sport, putem deosebi următoarele:
Cauze interne
Cauze legate de sportivul accidentat:
• nivelul de pregătire necorespunzător (neantrenat sau oboist);
• deficienţe fizice şi funţionale, emotivitate, nerestabilire completă după un traumatism
anterior;
• esecuţie tehnică defectuoasă;
• neatenţie sau oboseală psihică;
• încălzire necorespunzătoare.
Cauze externe
Cauze legate de adversar:
• lovire neintenţionată cu adversarul;
24
• lovire intenţionată de către adversar;
• tehnică necorespunzătoare a adversarului;
• jocul dur.
Deficienţe de organizare a antrenamentului sau acompetiţiei:
• arbitraj necompetent;
• lipsa spaţiului regulamentar între cel de antrenament şi public sau alte obstacole;
• atitudinea publicului;
• lipsa antrenorului sau neatenţia lui;
• necunoaşterea regulamentului disciplinei respective
Cauze legate de mediul în care se desfăşoară activitatea sportivă şi de materialele utilizate:
• condiţii meteorologice grele (ploaie, frig, zăpadă mare, noroi, gheaţă);
• terenul de antrenament sau competeţie cu defecte (teren cu gropi, gheaţă, sală cu pardoseală
defectă ş.a.):
• echipament sau aparataj sportive defect, incomplet sau neadecvat.
3.2. Examinarea unui sportiv traumatizat
Examinarea unui traumatism sportiv, recent sau mai vechi, comportă o anumită conductă şi
constă din:
anamneză;
examen clinic;
examen funcţional şi de laborator;
Anamneza:
Anamneza atentă şi detaliată, ne furnizează date privind vechimea traumatismului.
locul unde s-a produs (pe stradă, la antrenament sau competiţie);
mecanismul de producere (cădere, lovire de către adversar);
momentul când a survenit;
detalii asupra formei sportive în care se afla;
momentul calendaristic al curbei pregătirii sale sportive;
acuzele subiective ale accidentului (durerile, starea funcţională a segmentului legat şi starea
25
<Manole Vasile>
generală);
se va insista asupra accidentelor avute anterior, mai ales la segmentul în cauză cum a
evoluat acel traumatism şi ce tratamente au fost urmate;
aspectele vieţii sportive şi problemele refacerii organismului vor fi detaliate în vederea

stabilirii unor cauze favorizante (diferite excese, carenţe alimentare sau vitaminice viciale
instruirii sportive etc.)
Examenul clinic:
Constă în studiul formei şi funcţiei segmentului afectat prin umătoarele acţiuni:
Inspectia
Prin inspecţie seva preciza forma regiunii care poate avea aspect:
normal sau deformat;
poate fi mărită;
cu tegumentele prezentând plăgi, contuzii sau pete roşii vineţii (echimoze);
Palparea
Prin palpare se va aprecia:
căldura regiunii (temperatura locală ridicată indicând existenţa unui proces activ)
fluctuenţa unui hematom a părţilor moi sau existenţa unui lichid intraarticular (hemo sau
hidrartroză)
Prin palparea articulaţiei, mai ales în diferite poziţii ale aceştia se vor preciza punctele.
La traumatismele mai vechi, de o mare importanţă este măsurarea cu ajutorul unei benzi
metrice şi compararea segmentelor omoloage.
Examenul funcţional
Examenul funcţional al segmentului traumatizat se începe cu efectuarea unor mişcări active

ale segmentului în cauză, completate cu mişcări pasive făcute de examinator, măsurându-se cu
goniometrul mobilitatea articulară şi eventualele limitări ale acesteia.
Temperatura cutanată locală şi mai ales cea regională se va măsura cu termometrul cutanat
valorile ei constituind elemente deosebit de preţioase atât pentru diagnostic, cât mai ales pentru
aprecierea recuperării funcţionale a segmentului care a fost traumatizat.
26
Tonusul muscular– miotonometrul, banda metrică
Măsurarea forţei segmentare – dinamometru, cântarul de baie
În cazurile în care bănuim un deficit al circulaţiei periferice se va face şi o oscilometrie.
Examenele de laborator:
Examenele de laborator, necesare pentru completarea sau precizarea diagnosticului, sunt:
Radiografia:
radiografia oaselor segmentului în cauza, care precizează starea scheletului. Trebuie

menţionat faptul că în traumotologia sportivă radiografiile trebuie făcute din poziţiile şi
incidenţele cele mai propice examenului respectiv.
Exemplu: Radiografiile rotulei din faţă şi profil pot ascunde unele leziuni care se evidenţiază
însă, pe radiografia axală.
Uneori aceste radiografii trebuie făcute cu regimuri de „raze moi” care să evidenţieze pe filme
şi smulgeri mici de fragmente osoase sau chiar unele aspecte ale părţilor moi.
Analizele de laborator clinic:
Analizele de laborator clinic constituie un ajutor deosebit de valoros pentru diagnosticarea şi

mai ales pentru evoluţia unor traumatisme sportive:
leucograma şi V.S.H-ul - evidenţiază importanţa componentei infecţioase sau

reumatismale;
transaminazele (oxalacetice şi glutamopiruvice) - sunt crescute în întinderile sau rupturile

musculare;
mucoproteinele serice (acidul sialic, seromucoidul glicoproteinele) - sunt crescute în

afecţiunile hiperfuncţionale;
raportul albumine-proteine determinat electroforetic - indică stadiul catabolic sau anabolic

al unei leziuni traumatice;
ionograma (Ca, Na, Mg, K) - explică de mai multe ori prezenţa unei spasmofilii, care poate
cauza întinderi sau rupturi musculare
dozarea microproteinei urinare - indică apariţia oboselii şi caracterul hiperfuncţional al

unor leziuni.
27
<Manole Vasile>
electromiograma, examenul electric al unui nerv, - poate preciza gradul de lezare al
acestuia în cursul unui traumatism, în plus, electromiograma reprezintă o metodă foarte
valoroasă pentru aprecierea stadiului recuperării funcţionale.
 EVALUARE
 Enumeraţi şi exemplificaţi cauzele care stau la baza producerii traumatismelor într-un
anumit sport, la alegere;
 Alcătuiţi o fişă individuală pentru un sportiv, la alegere.
Bibliografie

Bucureşti;
2. DRĂGAN, I., (1994), Practica medicinii sportive, Ed. Medicală, Bucureşti;
3. DUMITRU, D., (1981), Ghid de reeducare funcţională, Ed.Sport-Turism, Bucureşti.
28
Capitolul IV. Principiile şi obiectivele recuperării prin

kinetoterapie a sportivilor traumatizaţi – şedinţa de tratament şi
etapizarea programului general de recuperare
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea principiilor care stau la baza recuperării prin kinetoterapie a

sportivilor traumatizaţi;
 cunoaşterea şi înţelegerea obiectivelor care stau la baza recuperării prin kinetoterapie a
sportivilor traumatizaţi;
 cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului şedinţei de tratament;
 cunoaşterea şi înţelegerea etapelor programului de recuperare.

 explica cu uşurinţă principiile care stau la baza recuperării prin kinetoterapie a sportivilor
traumatizaţi;
 explica cu uşurinţă obiectivele care stau la baza recuperării prin kinetoterapie a sportivilor
traumatizaţi;
 explica cu uşurinţă structura unei şedinţe de tratament;
 explica cu uşurinţă conţinutul fiecărei etape a programului de recuperare.
29
<Manole Vasile>
4.1. Principiile recuperării prin kinetoterapie a sportivilor traumatizaţi
Principiul "Primum non nocere"

Principiul de bază al oricărui tratament, vechi cât ştiinţa medicală, este acela de a nu face
nicioodată rău, ci de a îmbunătăţi starea sănătăţii pacientului. În domeniul aplicării exerciţiului fizic
în scop terapeutic, responsabilitatea se împarte între medicul care stabileşte diagnosticul şi
kinetoterapeutul care prescrie şi aplică tratamentul complex. Se recomandă ca bolnavului să i se
facă primul control medical în prezenţa kinetoterapeutului, pentru a-i favoriza o cunoaştere cât mai
temeinică a pacientului şi a diagnosticului.
Pentru că baza tratamentului o constituie exerciţiul fizic, condus şi aplicat de kinetoterapeut,
acestuia îi revine cea mai mare parte din responsabilitate. El este cel care are legătură zi de zi cu
bolnavul, dozează efortul, urmăreşte progresele, ia măsuri impuse de apariţia unor situaţii
neprevăzute, colaborând în permanenţă cu medicul, sesizându-i modificările survenite în starea de
sănătate generală şi locală a bolnavului.
Kinetoterapeutul va avea cât mai temeinice cunoştinţe referitoare la efectele exerciţiului fizic
şi la diagnosticul bolnavului. Tot el este acela care trebuie să schimbe metodele de tratament în
funcţie de diferitele reacţii ale bolnavilor. Kinetoterapeutul trebuie să dea dovadă de tact pedagogic,
de înţelegere şi apropiere sufletească, pentru a căştiga încrederea bolnavului în efectele mijloacelor
de tratament pe care le execută. Împreună cu medicul va decide întreruperea temporară sau
încheierea tratamentului.
Cele mai frecvente simptome care ne avertizează asupra consecinţelor negative ale
tratamentului aplicat sunt: durerea, creşterea cantităţii de lichid intraarticular (hemartroza
hidrartroza), creşterea temperaturii locale în funcţie de natura şi localizarea traumatismului.
Durerea - manifestare aproape nelipsită când este vorba de traumatism - trebuie interpretată în
funcţie de intensitatea ei, de momentul apariţiei, de localizare etc. În general, durerea, mai ales cea
spontană, determină contraindicarea tratamentului kinetoterapeutic. Apariţia durerii ne obligă la
reducerea efortului fizic sau chiar la suprimarea lui totală până la dispariţia ei. Tratamentul, început
la momentul oportun şi bine condus, nu trebuie să provoace durere, aceasta trădând de cele mai
multe ori depăşirea posibilităţilor de mişcare ale organismului sau segmentului în cauză la
momentul respectiv. Ne vom feri deci de durerea care apare în urma şedinţei de tratament de obicei
la sfârşitul zilei. Deseori ea este însoţită de inflamarea articulaţiei şi de creşterea cantităţii de lichid
intraarticular. Şi mai periculoasă este durerea care persistă de la o lecţie la alta. Combaterea ei se
face de regulă prin pauză şi tratament fizioterapic. După dispariţia durerii şedinţele de tratament se
vor relua, urmărindu-se cu mai mare atenţie gradarea efotului.
30
Reînceperea mişcărilor, în urma unei imobilizări îndelungate, este însoţită în mod firesc de
durere. Ea dispare:
temporar, după realizarea unei încălziri corespunzătoare a articulaţiei;
definitiv, numai la recâştigarea itegrală a mobilităţii articulare.
O asemenea durere fiind firească nu trebuie să ne alarmeze, tratamentul trebuie continuat cu
grijă şi chiar cu o uşoară creştere a intensităţii efortului fizic.
Pragul durerii poate fi depăşit uneori, bineînţeles cu prudenţă, în cazurile rebele de redoare
articulară (reducerea mobilităţii), după imobilizări prelungite, dacă articulaţia vizată nu a suferit un
traumatism direct. Cu asentimentul bolnavului, cu experienţa şi îndemânarea kinetoterapeutului,
această forţare a articulaţiei poate îndepărta, câteodată, iminenţa unei intervenţii secundare.
Principiul necesităţii cunoaşterii temeinice a diagnosticului, a stării generale de sănătate

şi a deficitului locomotor posttraumatic
La baza începerii oricărui tratament stă diagnosticul. În funcţie de acesta şi de starea generală
a sănătăţii a celui în cauză se poate institui un plan de tratament cu aplicarea celor mai potrivite
mijloace. Tratamentul local nu se poate separa de contextul general, morfologic, funcţional şi chiar
pshihic. Responsabilitatea stabilirii diagnosticului revine medicului. Pentru efectuarea unui
tratament kinetoterapeutic, pe lângă precizarea unui diagnostic corect, de mare importanţă este şi
stabilirea stării generale de sănătate, mai ales referitoare la marile funcţiuni ale organismului.
Efortul intens - cerut de exerciţiul fizic - impune un anumit grad de sănătate îndeosebi a aparatelor
cardiovascular, respirator, digestiv, a sistemului nervos, etc.
Pentru că diagnosticul nu se menţine într-o stare fixă, indicaţiile şi contraindicaţiile vor fi
adaptate permanent în funcţie de îmbunătăţirea sau eventuala înrăutăţire a stării de sănătate, pusă în
evidenţă de datele controalelor medicale periodice. Durata dintre aceste două controale variază, de
la sportiv la sportiv, în funcţie de diagnostic, de evoluţia bolii şi de starea generală a sănătăţii.
Tabloul datelor de investigaţie, întocmit cu scopul cunoaşterii temeinice a sănătăţii
sportivului, se completează cu o serie întreagă de date referitoare la segmentul traumatizat, la
condiţiile de producere şi natura traumatismului, la momentul activităţii competiţionale când s-a
produs accidentul, la intervenţia chirurgicală (dacă s-a efectuat), la durata imobilizării, la intenţiile
de reluare a activităţii competiţionale etc. Toate aceste date vor servi la instituire tratamentului prin
mijloace kinetoterapeutice şi la aprecierea deficitului locomotor cu ajutorul indiciilor de
funcţionalitate ai segmentului respectiv.
Stabilirea acestor indicii se face după criterii obiective, pentru fiecare posibilitate de mişcare
în articulaţia în cauză, referitor la mobilitatea ei, forţa şi tonusul muscular. Pe parcursul
tratamentului eficacitatea metodelor aplicate se va aprecia prin compararea cu indicii stabiliţi iniţial.
31
<Manole Vasile>
Principiul precocităţii tratamentului
Tratamentul pentru recuperarea funcţională prin mijloace kinetoterapeutice trebuie început cât
mai devreme după accidentare. Factorul timp este duşmanul principal: cu cât mişcările se reiau mai
repede, cu atât mai rapidă şi mai sigură va fi vindecarea.
Tratamentul poate fi preoperator în unele cazuri şi postoperatorul în toate, fără excepţie.

Intenţia tratamentului preoperator este de a ridica capacitatea funcţională a segmentului asupra
căruia urmează să se intervină chirurgical. Imobilizarea obligatorie care urmează intervenţiei
sângerânde va găsi un capital superior de calităţi fizice, în acest caz degradarea consecutivă
imobilizării fiind mai redusă.
Tratamentul postoperator trebuie început la câteva zile după intervenţie, chiar dacă bolnavul
este imobilizat în aparat ghipsat, cu mult înaintea realizării vindecării anatomice complete.
Exerciţiile indicate în această perioadă se adresează extremităţilor segmentului lezat, dacă acestea
nu sunt imobilizate, segmentul analog sănătos şi întregului organism. Pentru porţiunea traumatizată
exerciţiile se vor limita la contracţii statice, executate cu prudenţa necesară pentru a nu periclita
vindecarea. Aceste contracţii statice vor fi efectuate cu scopul de a împiedica sau încetini
degradarea capacităţii fiziologice anterioare traumatismului.
Exerciţiile cu caracter general vor avea drept scop meninţarea calităţilor fizice a efectelor lor
favorabile asupra organismului în întregime.
De asemenea, tratamentul trebuie început cât mai repede pentru a preveni apariţia şi fixarea
diverselor compensări, mai frecvente, la atitudinea corporală şi la mers. Suplinarea unor mişcări cu
altele ale segmentului traumatizat, se datorează lipsei de mobilitate sau de forţă a acestuia.
Asemenea compensări trebuie prevenite sau înlăturate încă de la apariţie, pentru a evita
transformarea lor în deprinderi defectuoase, care se şterg cu mare greutate, menţinându-se chiar
multă vreme după recâştigarea integrală a calităţilor fizice.
Principiul individualizării tratamentului
Diversitatea localizării, varietatea accidentelor şi multiplele reacţii ale organismului la

tratamentul prin kinetoterapie ne obligă la individualizarea lui. Datorită acestui fapt, nu se pot
indica reţete tip, universal valabile. Fiecare sportiv, cu diagnosticul lui, impune o individualizare
fără de care rezultatele nu vor fi cele scontate. Aplicarea acestui principiu la tratamentul sportivilor
este o obligaţie.
Instiruirea tratamentului trebuie să ţină seama de o serie întreagă de factori, fiecare dintre ei
32
având importanţa lui. Aceştia se pot împarţi în trei categorii:
a) factorii legaţi de cel accidentat;

b) factori generaţi de natura accidentului;
c) factori determinaţi de calitatea tratamentului.
a) Factorii legaţi de cel accidentat

Înainte de orice, bolnavul trebuie cunoscut temeinic, iar tratamentul individualizat pe baza
tuturor datelor care pot influenţat într-un fel sau altul evoluţia lui.
Tratamentul prin kinetoterapie solicită organismul în totalitatea lui, chiar atunci când
exerciţiile fizice folosite sunt analitice. Efectul unei contracţii musculare se repercutează asupra
tuturor marilor funcţiuni. Este deci obligatorie o stare bună a sănătăţii accidentului, ceea ce în mod
obişnuit există la sportvi, pentru a putea rezista la efortului impuse de recuperarea cu ajutorul
exerciţiilor fizice.
Suprimarea fortuită a independenţei de mişcare, imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor
zilnice, întreruperea antrenamentelor, câteodată în perioadele de formă sportivă, au repercusiuni
puternice asupra psihicului accidentatului. Imobilizarea, uneori îndelungată, incertitudinea privind
vindecarea totală fac necesară câştigarea încrederii în tratament, în faptul că aplicarea lui determină
obţinerea rezultatelor scontate în cel mai scurt timp. Această încredere se câştigă mai ales dacă se
obţin rezultate bune încă după primele şedinţe de tratament.
Experienţa practică a demonstrat că sportivii înlătură mult mai repede deficienţele de mişcare
în urma practicării organizate a exerciţiului fizic. Aceasta datorită faptului că sportivii au un aparat
locomotor mai dezvoltat şi obişnuit cu efortul fizic. De asemenea este firească înţelegerea rolului
exerciţiului fizic de către cel obişnuit cu practica lui. Ei ştiu să-şi concentreze şi să-şi orienteze mai
bine forţele, au o voinţă mai educată, ştiu să se odihnească într-un timp mai scurt.
Posibilităţile intelectuale ale accidentului joacă, de asemenea, un rol important în succesul
recuperării. Un nivel intelectual mai ridicat presupune o serie de cunoştiinţe de anatomie şi
fiziologie sau posibilitatea de însuşire a acestora, fapt care îl ajută pe accidentat. Înarmat cu aceste
cunoştiinţe, participarea la tratament este mai activă, bolnavul poate colabera cu şanse crescute la
recuperarea funcţională şi deci şi a formei sportive.
În sfârşit sexul condiţionează durata tratamentului prin deosebirile specifice în ceea ce
priveşte calităţile fizice. Mobilitatea se recapătă mult mai uşor la femei, iar forţa la bărbaţi şi invers.
Vârsta reprezintă un alt factor urmat de bolnav, care influenţează durata necesară recuperării.
La copii spre deosebire de cei vârstnici la care vindecarea se realizează mai greu.
33
<Manole Vasile>
b) Factori generaţi de natura accidentului
Evoluţia tratamentului de recuperării este în strânsă relaţie cu accidentul propriu-zis şi cu o
serie întreagă aspecte legate de el.
Gravitatea accidentului determină în mod firesc durata imobilizării necesare vindecării
anatomice şi, implicit, cea a recuperării funcţionale. Localizarea are, de asemenea, o importanţă
deosebită. Ea condiţionează durata tratamentului, şi anume:
Traumatismul localizat la nivelul sistemului osos (fisuri, fracturi) se vindecă 100% printr-un
tratament ortopedic sau chirurgical corect şi permite recâştigarea integrală a calităţilor fizice
într-un timp relativ scurt.
Localizarea traumatismului la nivelul articulaţiei, lezând şi părţile moi (ligamente, capsulă,

tendoane) ca în cazul entorselor, lucsaţiilor, contuziilor, determină o vindecare mai
anevoioasă şi uneori incompletă, posibilităţile de mişcare recăpătându-se cu dificultăţi mult
mai mari. În cazul acestor leziuni, de capsulă articulară şi ligamente, dintre care unele
necesită chiar intervenţii chirurgicale, se urmăreşte întărirea aparatului activ de contenţie
(tendoane şi muşchi particulari) pentru a suplini rezistenţa scăzută a elementelor pasive de
contenţie articulară (capsulă şi ligamente).
Leziunile localizate la muşchi (întinderi şi ruperi de fibre, tendoane sau fascii musculare)
sunt cel mai greu de vindecat. Ele impun o imobilizare de lungă durată, urmată de un
tratament fizioterapic de asemenea lung, după care efortul fizic se reia cu multă atenţie,
curba intensităţii fiind progresivă şi uşor ascendentă, evitându-se orice formă de durere
localizată la nivelul întinderii sau rupturii.
Un traumatism care a necesitat o intervenţie chirurgicală va avea nevoie de mai mult timp
pentru vindecare decât unul rezolvat printr-o simplă imobilizare, ceea ce prelungeşte, de asemenea,
durata tratamentului prin gimnastică medicală.
Articulaţiile corpului nu se comportă egal la strădaniile de recuperare, din cauza

particularităţilor anatomice şi solicitărilor diferenţiate în practica sportivă. Din punctul de vedere a
dificultăţii obţinerii rezultatelor, pe primul plan se situează genunchiul – articulaţiile care nu asigură
o contenţie articulară puternică. Solicitările cotidiene şi în practica sportivă sunt deosebit de intense.
Între celelalte articulaţii nu se poate stabili o ordine a receptivităţii la tratamentul recuperator. La
unele dintre ele se reface cu mai multă uşurinţă mobilitatea, iar la altele forţa. De obicei, articulaţile
cu mobilitatea mare (umărul) beneficiază de o recăpătare rapidă a acestei calităţi. La articulaţiile cu
tonicitate şi forţă crescute mobilitatea se reface mai greu, aceasta fiind expresia creşterii elasticităţii
nu numai a părţilor moi proprii articulaţiei (ligamente), ci mai ales a tendoanelor şi muşchilor
periarticulari. Întinderea lor presupune, une ori, o dificultate de tratament mai mare. Un exemplu îl
34
constituie recăpătarea flexiei dorsale la nivelul gleznei, căreia i se opune lipsa de elasticitate a
tricepsul sural – muşchi antagonist puternic a cărui acţiune este condiţionată de rezistenţa întregii
greutăţi a corpului.
c)Factori determinaţi de calitatea tratamentului
Calitatea tratamentului medical ortopedic aplicat este un factor determinat al duratei practicii
exerciţiilor fizice cu scop de recuperare. Tratamentul ortopedic poate scurta sau prelungi timpul
necesar recuperării.
Este încă adânc înrădăcinată părerea conform căreia este suficientă recomandarea unor
exerciţii adecvate şi corect localizate, în funcţie de scopul propus, fără să se ţină seama cu mult mai
dificilă, mai delicată este aplicarea acestor exerciţii la momentul oportun, cu dozarea optimă în
etapa de tratament, ţinând seama în permanenţă de toţi factorii mai sus-enunţaţi. Rezultatele
obţinute în urma unui tratament de calitate prin mijloace kinetoterapeutice sunt singure, în
majoritatea cazurilor. Ele însă se obţin încetul cu încetul, imperceptibil de la o zi la alta, dar se
cumulează cu certitudine în vederea recâştigării integrale a calităţilor fizice.
Tratamentul cu ajutorul exerciţiului fizic terapeutic trebuie început la momentul potrivit,

aceasta fiind deseori cheia succesului. Întârzierile mai mici sau mai mari sunt hotărâtoare în
transformarea bolnavului în purtătorul unor sechele recuperabile numai cu ajutorul unor intervenţii
chirurgicale secundare, sau chiar irecuperabile. Pentru sportivi această înseamnă uneori
abandonarea definitivă a activităţii sportive. Timpul necesar tratamentului se păstrează în limite
convenabile prin frecvenţa şedinţelor de kinetoterapie şi intensitatea efortului. Scopurile propuse
pot fi realizate în timp util dacă nivelul intensităţii efortului corespunde momentului respectiv (fără
supra sau subaprecierea posibilităţilor), dacă folosim judicios mijloacele şi dacă îmbinăm armonios
efortul cu odihna. Colaborarea strânsă a accidentatului cu kinetoterapeutul este imperios necesară.
Tratamentul kinetoterapeutic poartă, în general, amprenta calităţilor personale şi a capacităţii

de conducere a kinetoterapeutului, care trebuie să ia în considerare, particularităţile
morfofuncţionale şi patologice ale bolnavului, să dea indicaţiile metodice necesare, să modifice şi
să completeze conduita de tratament, ori de câte ori este nevoie, pentru a scurta durata de
reintegrare în activitatea sportivă. kinetoterapeutul trebuie să aibă cunoştiinţe temeice de anatomie,
fiziologie, biomecanică, tehnica şi metodica de antrenament a diferitelor sporturi.
Astfel din colaborarea kinetoterapeut-medic-sportiv traumatizat, ultimul va beneficia de

recuperarea calităţilor fizice în vederea reintegrării în activitatea sportivă.
35
<Manole Vasile>
Principiul gradării efortului
Obiectiv de bază în practica sportivă, gradarea efortului este obligatorie şi de importanţă

hotărâtoare şi în gimnastica medicală de recuperare. Deşi accidentul afectează, de obicei, numai un
segment al corpului, totuşi de el are drept consecinţă scoaterea sportivului din activitate. Efectele
traumatismului nu pot fi îndepărtate decât treptat.
Pornind, uneori, de la limita inferioară a posibilităţilor de mişcare, trebuie să acţionăm astfel

încât să creştem progresiv solicitarea capacităţii funcţionale a segmentului traumatizat, pentru a-l
reintegra în final în complexul de mişcări al sportului practicat. Depăşirea însă a nivelului
funcţional de moment poate să întârzie considerabil şi chiar să împiedice vindecarea.
Efortul localizat la segmentul traumatizat trebuie să urmeze o curbă uşor ascendentă, atât în
cadrul unei lecţii, cât şi de-a lungul întregii perioade de tratament. Această curbă trebuie să fie cât
mai aproape de limita, superioară a posibilităţilor funcţionale, pentru a realiza însănătoşirea în
timpul cel mai scurt. În felul acesta întreruperea activităţii competiţionale va fi mai scurtă şi va
limita diminuarea calităţilor motrice.
Trecerile de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex sunt reguli

ce se impun a fi respectate. Se va începe cu exerciţii elementare, dintre cele mai uşoare, se va trece
apoi la exrciţii din ce în ce mai complexe. În acest mod urmărim ca în final să depăşim, dacă este
posibil, chiar nivelul calităţilor fizice dinainte de accident. Intensitatea exerciţiilor ce compun
tratamentul de recuperare va creşte prin intermediul schimbării poziţiei de execuţie, a ritmului, a
numărului de repetări şi a încărcăturii. Prin scimbarea exerciţiilor la scurte intervale de timp se va
evita obişnuinţa cu exerciţiile repetate prea des. Elementele noi introduse, cu acest prilej trebuie să
se bazeze pe cunoştiinţele şi calităţile fizice însuşite anterior.
Gradarea încărcăturii (rezistenţei) se obţine prin două grupe mari de exerciţii: una cu scăderea
rezistenţei şi cealaltă cu creşterea ei.
Principiul participării conştiente şi active
Tratamentul de recuperare corect şi eficient pretinde o colaborare strânsă între kinetoterapeut

şi bolnav. Cunoştiinţelor şi experienţei kinetoterapeutului în ilustrarea şi conducerea tratamentului
trebuie să li se adauge participarea conştientă a pacientului. Fiecare exerciţiu în parte, de la
mişcările pasive până la exerciţiile cu efort maxim, trebuie executat conştient, nu automat; aceasta
cu atât mai mult, cu cât orice exerciţiu fizic executat încorect sau necontrolat poate face mai mult
rău decât bine, mai ales în prima parte a tratamentului de recuperare.
36
Înainte de orice, bolnavul trebuie să fie convins de necesitatea tratamentului de recuperare şi
de urmările lui favorabile. Neexistând altă cale terapeutică, decât cea cu ajutorul exerciţiului fizic,
subiectul trebuie să înveţe noţiuni sumare de anatomie şi fiziologie musculară şi articulară,
îndeosebi referitoare la segmentul traumatizat. Din acest bagaj de cunoştiinţe nu vor lipsi date de
biomecanica exerciţiul fizic şi nici datereferitoare la din tehnica de recuperare. Numai astfel va şti
să sesizeze şi să interpreteze corect senzaţiile subiective ca durerea, oboseala etc.
Adăugând acestor cunoştiinţe experienţa în utilizarea exerciţiului fizic, acumulată în practica

sportivă, uneori foarte îndelungată, bolnavul va putea colabora într-o măsură foarte mare cu
terapeutul, pentru atingerea scopului final - reluarea în cel mai scurt timp a activităţii sportive.
Principiul utilizării efortului maxim
În cadrul recuperării, refacerea forţei musculare pretinde executarea unor eforturi de

intensitate maximă - bineînţeles când starea patologică a articulaţiei, oaselor şi muşchilor permite
aceasta. Scopul de bază a tratamentului este refacerea aparatului activ de contenţie articulară, care
constă din muşchii sau tendoanele muşchilor ce trec peste articulaţie. Stabilitatea articulară este
realizată în primul rând de calitatea acestor muşchi şi în al doilea rând de celelalte formaţii
anatomice: ligamente, capsulă articulară, forma extremităţilor osoase.
Muşchii nu-şi recâştigă calităţile de tonicitate şi forţă decât prin solicitarea lor maximă, prin
exerciţii bine localizate şi cu intensitate mare. Numai dacă angrenăm muşchii în totalitatea lor şi
până la oboseală, îi vom obliga să se adapteze, mărindu-şi volumul şi tonusul. Numai excitaţia
nervoasă ajunsă la maximum de intensitate provoacă contracţia muşchiului în totalitate. Această
excitaţie nervoasă maximă se realizează prin exerciţii de intensitate crescută şi cu un număr foarte
mare de repetări, care duc la oboseală.
Pentru sportivi aceasta nu este o dificultate, ei fiind obişnuiţi cu solicitările fizice maximă.
Fiind de cele mai multe ori localizat numai la una sau cel mult două articulaţii, efortul de
intensitate, maximă poate fi repetat aproape zilnic fără teama de a se ajunge la epuizare fizică.
Limita efortului creşte concomitent cu refacerea calităţilor de bază ale segmentului

traumatizat, de la o etapă de tratament la alta. El va prezenta însă solicitarea maximă posibilă,
raportată la capacitatea funcţională de moment.
În prima parte a tratamentului de recuperare, intensitatea crescută se va acoperi în deosebi

prin exerciţii statice (izometrice), ele solicitând musculaturii o contracţie fără deplasarea
segmentelor, pentru că starea de sănătate a articulaţiei şi lipsa de mobilitate nu permit încă
37
<Manole Vasile>
executarea de exerciţii dinamice. Exerciţiile dinamice (izometrice) sunt cele care se execută prin
deplasarea segmentelor corpului. Pe măsură ce mobilitatea articulară se reface şi starea de sănătate a
articulaţiei se îmbunătăţeşte, locul exerciţiilor izometrice este luat de cele izotonice.
Principiul continuităţii tratamentului până la recuperarea integrală a capacităţii de a

participa în competiţii
Tratamentul prin mijloace kinetoterapeutice este de lungă durată. Într-o măsură mai mare
decât la oricare alt tratament medical, întreruperile nu înseamnă numai oprirea evoluţiei favorabile,
ci şi un important regres, proporţional cu durata întreruperii. Pentru sportivi, continuitatea şedinţelor
de tratament este obligatorie până la reluarea activităţii competiţionale, până la completa reintegrare
a segmentului deficient în complexul de mişcări impus de practica sportivă. Numai astfel
randamentul va putea fi la înălţimea performanţelor anterioare traumatismului. Practicarea
exerciţiului fizic cu scop terapeutic se va prelungi şi după reluarea activităţii sportive urmărind două
obiective principale:
Încălzirea segmentară prelungită, înaintea şedinţelor de antrenament sau concursuri, pentru

prevenirea recidivelor;
Solicitarea în continuarea a calităţilor musculare, în vederea păstrării aparatului activ de

contenţie la un nivel superior.
Încălzirea sportivului, post tratament, trebuie să conţină exerciţii care să se adreseze

segmentului până nu de mult traumatizat, pornind totdeauna de la un nivel inferior exerciţiilor
pretinse de încălzirea necesară practicării sportului respectiv. Vor fi deci necesare două feluri de
încălzire, pe lângă încălzirea specifică sportului practicat şi o încălzire localizată la articulaţia
traumatizată, prevenind astfel, în mare măsură, posibilitatea repetării accidentului. Exerciţiile
incluse în încălzirea segmentului traumatizat vor fi efectuate înaintea încălzirii obişnuite.
Cea de-a doua obligaţie este aceea de a păstra aparatul activ de contenţie articulară la nivelul
superior de tonicitate şi forţă musculară, atinse la sfârşitul perioadei de recuperare. Aceasta se
impune mai ales în practica sporturilor care nu asigură segmentului în cauză un grad de efort
suficient de intens. Exemplu: una dintre articulaţiile membrului inferior la caiac-canoe. Aceste
exerciţii, ca toate exerciţiile de forţă, vor fi plasate la sfârşitul lecţiilor de antrenament sau chiar
după încheierea concursurilor.
Continuarea acestor preocupări este şi mai necesară în cazurile în care activitatea

competiţională s-a reluat înaintea recuperării integrale.
38
Principiul menţinerii nivelului pegătirii fizice (formei sportive)
În mod curent accidentul obligă pe sportiv la întreruperea activităţii sportive pe o anumită

durată. Prelungirea acestei perioade de întrerupere totală a oricărei activităţi fizice se datorează, de
cele mai multe ori, lipsei de îndrumare, fricii ca urmare a necunoaşterii temeice a bolii, comodităţii
etc. Accidentele în practica sportivă fiind localizate, de obicei, neefectuând independenţa de
mişcare decât parţial, nu există nici o motivare a inactivităţii, excepţie făcând segmentul
traumatizat. Un ridicător de haltere accidentat la genunchi sau la gleznă poate continua
antrenamentul din poziţia şezând sau culcat, cu greutăţile obişnuit întrebuinţate. De asemenea un
jucător de fotbal accidentat la nivelul membrului superior nu trebuie să întrerupă antrenamentul,
mai mult de câteva zile, chiar imobilizat.
Pe măsura recuperării treptate a posibilităţilor de mişcare, activitatea sportivă va fi reluată. În

această perioadă scopul de bază rămâne recuperarea fiziologică şi reintegrarea segmentului
traumatizat în complexele de mişcări cerute de sportul practicat. În felul acesta, din calităţile
câştigate cu trudă se va irosi cât mai puţin, reintrarea în competiţiile sportive făcându-se mai repede
şi la un nivel cât mai ridicat.
În recuperarea sportivilor accidentaţi se vor urmări, în principal, următoarele:
păstrarea pregătirii fizice generale;

recuperarea segmentelor traumatizate;
reluarea antrenamentelor sportive.
Intenţiile de mai sus vor fi aplicate în tot cursul perioadei de timp în care s-a întrerupt
activitatea sportivă, şi anume: imobilizarea totală la pat, imobilizarea segmentară şi recuperarea
locală.
În prima parte a perioadei, în cel mai scurt timp după depăşirea şocului operator sau
traumatic, se pot efectua exerciţii pentru toate articulaţiile rămase libere, exerciţii de respiraţie,
abdomen etc. Se va lupta contra creşterii în greutate. Programele vor fi alcătuite cu o durată şi
intensitate cât mai aproapiate de efortul sportiv.
În cazul sportivilor accidentaţi este importantă nu numai vindecarea propriu-zisă, ci şi

reluarea activităţii sportive. Practica sportivă pretinde integrarea – cu precăderea – a posibilităţilor
de mişcare a segmentului lezat, în complexul de exerciţii ale sportului practicat. Antrenamentele pot
fi reîncepute uneori înainte de recuperarea integrală, atunci când articulaţia traumatizată este
solicitată pe măsura stării ei de sănătate la momentul respectiv. Gimnastica medicală recuperatoare
nu va fi însă abandonată înainte de refacerea totală a calităţilor fizice. Un genunchi recuperat în
proporţie de 70-80 % oferă suficientă stabilitate pentru alergarea uşoară din cadrul unei şedinţe de
39
<Manole Vasile>
antrenament.
În cazul jocurilor sportive, unde solicitarea este complexă nu se va relua activitatea

competiţională decât la sfârşitul recuperării. Schimbarea temporară a piciorului de bătaie sau a
braţului de aruncare ar putea reduce în mare măsură perioada de inactivitate a sportului.
Principiul asigurării condiţiilor de igienă
Efectuarea cu succes a tratamentului prin kinetoterapie presupune respectarea tuturor

condiţiilor de igienă, în general cunoscute de sportivi şi care sunt identice cu cele din practica
sportivă. Ele se pot împărţi în:
Igiena individuală a traumatizatului;
Igiena sălii de kinetoterapie (respectarea condiţiilor de igienă ale microclimatului)
Educaţia sanitară privind aplicarea şi respectarea regulilor de igienă.Obligaţiile igienice ale

bolnavului privesc igiena generală a corpului şi îmbrăcămintei, regimul de muncă şi odihnă,
alimentaţia etc.
Curăţenia corporală şi cea a echipamentului reprezintă reguli intrate în deprinderile curente

ale sportivilor. Efortul mare pretins de tratamentul de recuperare cere o alternare corespunzătoare
între muncă şi odihnă şi o alimentaţie raţională. Şedinta de kinetoterapie va fi plasată la cel puţin
două ore după mesele principale şi se va încheia cu cel puţin o jumătate de oră înainte de masă.
Sala de kinetoterapie se recomandă să fie spaţioasă, curată, bine aerisită, iar aparatele judicios
amplasate, verificate periodic şi întreţinute permanent în condiţii optime de funcţionare.
Îndeplinirea tuturor condiţiilor de mai sus cade, în mod firesc, în grija kinetoterapeutului.
Igiena personală a acestuia trebuie să fie ireproşabilă, pentru a costitui un exemplu personal
convingător.
4.2. Obietive generale de tratament
Tratamentul recuperator posttraumatic vizeazã obiective majore care pot fi clasificate astfel:
Combaterea procesului inflamator şi a durerii
Inervaţia bogatã a unei articulaţii explicã frecvenţa şi intensitatea durerii în lezarea articulară
postraumatică. Metodele şi mijloacele utilizate în combaterea procesului inflamator şi a durerii sunt:
medicaţia antiinflamatorie-antalgicã nesteroidiană (AINS);
crioterapia sau termoterapia pluricotidiană (dupã caz);
40
stimulare electrică transcutanată antalgică (SETA);
ultrasunetele efectuate pe traiectul nervilor care realizează inervaţia zonei;
posturile declive;
repaosul articular.
Recuperarea mobilitãţii articulare
Atât traumatismele directe, cât si imobilizarea articularã, determinã de regulã, redoarea şi
limitarea mobilitãţii. Refacerea mobilităţii articulare cuprinde:
mobilizări şi manipulări pasive şi auto pasive;
posturările şi ortezările diurne şi nocturne;
utilizarea gravitaţiei şi a inertiei segmentelor;
utilizarea unor aparate şi obiecte;
hidrokinetoterapie;
stretchingul;
medicaţie etc.
Refacerea fortei musculare
Forţa devine obiectiv important în cadrul programului de recuperare atunci când mobilitatea a
fost recuperată în proporţie de aproximativ 80%. Forţa unui muşchi periarticular, se poate diminua
reflex (uneori 100%) în cazul unor afecţiuni posttraumatice. Recuperarea forţei, atunci când este
cazul, se realizează foarte greu şi în timp îndelungat. Pentru recuperarea forţei se pot utiliza
următoarele:
contracţii izometrice;
stimulare electrică transcutanată care vizează electrostimularea (SETE);
exerciţii active care folosesc gravitaţia ca factor de îngreuiere;
execiţii active cu rezistenţă manuală;
exerciţii la aparate şi cu obiecte (benzi elastice, gantere mingi medicinale etc.;
Obţinerea stabilitãţii şi abilităţii
Stabilitatea articularã este asiguratã pe de o parte de aparatul capsuloligamentar (stabilitatea

pasivã), iar pe de altã parte de aparatul musculotendinos (stabilitatea activã).
Între cele două tipuri de stabilitate există o strânsă legătură numită sinergismul musculo-
ligamentar, legătură realizată prin intermediul proprioceptorilor.
Pentru refacerea şi creşterea stabilităţii articulare se utilizează în principal stimularea neuro-

proprioceptivă. Această stimulare are ca scop educarea echilibrului prin care la nivel articular sunt
41
<Manole Vasile>
stimulate cele două aparate de contenţie:
aparatul pasiv de cotenţie reprezentat de elementele capsulo-ligamentare;
aparatul activ de contenţie, reprezentat de elementele musculo-tendinoase periarticulare.
Stimularea se poate realiza utilizând exerciţii efectuate pe plan stabil (sol) sau pe planuri
instabile (diverse dispozitive). De asemenea pentru creşterea stabilităţii articulare este utilizat cu
succes la sportivi şi antrenamentul pliometric.
Stabilitatea articulară însumează indici crescuţi de forţă şi mobilitate.
Abilitatea se referă la reitegrarea segmentului afectat în sistemul de mişcări specifice sportului
practicat.
4.3. Şedinţa de tratament
Scopul principal al tratamentului afecţiunilor postraumatice ale aparatului locomotor, prin

kinetoterapie este recăpătarea calităţilor de bază ale articulaţiilor şi muşchilor – mobilitatea
articulară şi forţa musculare. Aceste două calităţi se condiţionează reciproc, lipsa uneia atrăgând
după sine şi degradarea celeilalte. Ele se pierd prin lipsa de mişcare şi se refac cu ajutorul
exerciţiului fizic, dar nu în egală măsură.
Mobilitatea articulară se pierde cu uşurinţă dar se reface tot atât de uşor.
Forţa se câştigă cu eforturi mai mari şi mai îndelungate, pierzându-se mai lent (uşor).
Aceste două calităţi trebuie recuperate paralel, atunci când nu există contraindicaţie. În mod
normal, mai întâi se recomandă exerciţiile care refac mobilitatea. După câştigarea unui oarecare
grad de mobilitat, se trece la exerciţii pentru dezvoltarea forţei, folosind în acest scop elementele de
mişcare realizate. Prezenţa uneia dintre ele, în lipsa parţială sau totală a celeilalte, reprezintă
totdeauna o mare deficienţă pentru segmentul respectiv.
Dacă mobilitatea articulară este normală dar forţa musculară mult diminuată, rezultatul constă
în instabilitatea articulaţiei în cauza. Lipsa de mobilitate coexistând cu un oarecare grad (nivel) de
forţă, conduce la inutilizarea articulaţiei;tonicitatea şi forţa devin o piedică în armonizarea
articulară, deoarece pentru recâştigarea mobilităţii trebuie să invingem nu numai lipsa de elasticitate
ligamentară şi retracţia capsulei articulare, dar, mai ales opoziţia muşchilor antagonişti, lipsiţi şi ei
de elasticitate.
De la caz la caz se impune uneori şi dezvoltarea cu precădere a uneia sau alteia dintre aceste
calităţi fără a folosi decât în mare măsură sau chiar deloc pe cealaltă. Forţa se poate dezvolta prin
exerciţii statice fără a uza de nici un grad de mobilitate. Mobilitatea poate fi recuperată cu ajutorul
42
mişcărilor pasive, fără folosirea forţei musculare.
Refacerea coordonării neuromusculare corespunde unui scop secundar, intrând în

preocupările planului (programului) de tratament numai în urma realizării unui anumit procent de
mobilitate şi forţă. Acest obiectiv corespunde ultimei părţi a tratamentului şi anume în momentul
reintegrării segmentului traumatizat în complexul de exerciţii specifice sportului practicat. Şi are ca
efect reintegrarea sportivului în viaţa socială şi sportivă.
În mod obişnuit, chiar din primele şedinţe ale tratamentului de recuperare ne întâlnim cu
durerea şi inflamaţia. Acestea trebuie interpretate corect în strânsă legătură cu localizarea
traumatismului, gradul de vindecare, momentul recuperării. Controlarea acestora se face prin
medicaţie, posturare sau terapie cu ajutorul agenţilor fizici.
4.4. Etapizarea programului general de recuperare
Programul de recuperare cuprinde mai multe perioade:

perioade preoperatorii (când este cazul);
postoperatorii (când este cazul);
perioade de imobilizare totală (când este cazul);
perioada de imobilizare parţială
perioada de recuperare propriu-zisă (postimobilizare)
Perioada cea mai importantă (şi obligatorie) o constituie cea de recuperare după imobilizare şi
care poate fi structurată pe trei etape:
Etapa I - începe cu prima şedinţă şi se termină odată cu îndepărtarea senzaţii permanente de
durere, după obţinerea parţiale a mobilităţii articulare, precum şi după înlăturarea
eventualelor procese inflamatorii.
Etapa II - conţine recuperarea mobilităţii şi se termine după ce mobilitatea a fost recuperate
integral, iar forţa în proporţie de aproximativ 75%.
Etapa III - în continuarea precedentei, se termină odată cu reluarea activităţii sportive şi se
caracterizează prin recuperarea integrală a forţei.
Cele 3 etape sunt succesive, se intrepătrund şi se condiţionează reciproc. Fiecare etapă are
obiective şi mijloace proprii.
Ceea ce variază de la o etapă de tratament la alta sunt mijloacele. Ele trebuie adaptate la
particularităţi anatomice şi de mişcare ale articulaţiei interesate.
Indiferent de localizarea traumatismului şi ale particularităţile sportului în cauza obiectivele
generale ale programului de recuperare sunt:
43
<Manole Vasile>
1. refacerea starii de sănătate;
2. redobândirea calităţilor fizice pierdute;
3. recâştigarea integrală a posibilităţilor de participare la întrecerile sportive.
Plan general de tratament al unui sportiv traumatizat

Etapa I
Obiective:
păstrarea calităţilor fizice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţiilor neafectate de
traumatism.
îmbunătăţirea stării fizice generale;
stimularea proceselor de vindecare a elementelor anatomice lezate;
combaterea contracturilor şi retracturilor musculare;
accelerarea resorbţiei proceselor inflamatorii;
prevenirea instalării tulburărilor secundare;
recuperarea mobilităţii şi a forţei segmentului traumatizat;
combaterea creşterii în greutate.
Mijloace:
exerciţii active şi cu rezistenţe pentru toate segmentele sănătoase;
mobilizări pasive localizate la segmentul traumatizat;
exerciţii cu scăderea rezistenţei;
exerciţii active şi cu rezistenţe scăzute pentru toate axele şi direcţiile de mişcare (pentru
segmentul lezat);
exerciţii statice, în toate axele şi direcţiile de mişcare ale articulaţiei traumatizate, cu
intensitate mică;
sporturi complementare;
regim alimentar restrictiv.
Etapa II
Obiective:
restabilirea mobilităţii segmentului traumatizat;
recuperarea forţei segmentului traumatizat;
înlăturarea eventualelor deprinderi greşite;
restabilirea deprinderilor motrice de bază şi specifice;
îmbunătăţirea capacităţii de efort;
combaterea creşterii în greutate.
44
Mijloace:
exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor fizice ale tuturor segmentelor neafectate;
exerciţii active şi rezistenţă progresivă pentru segmentul lezat;
exerciţii statice de intensitate medie şi mare pentru segmentul traumatizat;
exerciţii pentru corectarea deprindelor greşite;
exerciţii asemănătoare cu deprinderile specifice sportului practicat;
regim alimentar restrictiv.
Etapa III
Obiective:
dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
readaptarea la efortul maximal (local şi general);
perfecţionarea şi consolidarea deprinderilor specifice sportului practicat;
reluarea treptată a activităţii sportive;
îndepărtarea excesului ponderal.
Mijloace:
exerciţii cu îngreuiere crescută pentru toate segmentele neafectate;
exerciţii dinamice cu intensitate maximă localizate la segmentul traumatizat;
exerciţii statice cu intensitate maximă localizate la segmentul traumatizat;
reluarea progresivă a antrenamentelor;
regim alimentar corespunzător;
reluarea a activităţii competiţionale.
 EVALUARE
 Explicaţi într-un context terapeutic unul ditre principii, la alegere;
 Detaliaţi prin exemplificarea unor mijloace, realizarea unui obiectiv, la alegere;
 Explicaţi într-un context terapeutic rolul şi importanţa şedinţei de tratament;
 Alcătuiţi 5 (cinci) exerciţii pentru o etapă de tratament, la alegere.
45
<Manole Vasile>
Bibliografie
1. RADOVICI, I., SANMARINO, E., (1973), Recuperarea spotivilor traumatizaţi, Ed.

Medicală, Bucureşti;
2. BACIU, CL., (1981), Kinetoterapia pre şi post operatorie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti;
3. DRĂGAN, I., (1994), Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, Bucureşti
4. SBENGHE, T., (1999) Bazele teoretice şi practice ale Kinetoterapiei, Ed. Medicală,
Bucureşti.
46
Capitolul V. Inventarul mijloacelor utilizate în recuperarea

afecţiunilor din activitatea sportivă
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea clasificării mijolacelor kinetoterapeutice care stau la baza

recuperării sportivilor traumatizaţi;
 cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului fiecărei categorii de mijloace;

 explica cu uşurinţă mijloacele care stau la baza recuperării sportivilor traumatizaţi;
 analiza efectele mijloacelor care stau la baza recuperării sportivilor traumatizaţi;
47
<Manole Vasile>
Mijlocul principal al tratamentului afecţiunilor consecutive accidentelor în sport este

exerciţiul fizic, cu multiplele lui forme. El este cel care poate reda forma şi calitaţile unui segment
afectat, dacă acestea au fost pierdute ori degradate în urma unui traumatism sau a unui alt tratament
prea îndelungat. Mobilitatea unei articulaţii se poate reface numai prin mişcări de amplitudine din
ce în ce mai apropiată de normal şi în toate axele de mişcare.
Un muşchi işi va recăpăta forma şi funcţia numai cu ajutorul practicării judicioase a
exerciţiului fizic. Toate celelalte componente ale unui tratament complex: medicamentos,
fizioterapic, balneologic, sunt secundare. Exerciţiul fizic este de neînlocuit.
Cea mai mare parte a mişcărilor omului sau a exerciţiilor fizice practicate constau în a învinge
sau a echilibra o rezistenţă. Această rezistenţă este formată fie numai din greutatea unui segment
anatomic, fie dintr-o forţă ce acţionează în sens contrar.
Din punctul de vedere terapeutic, exerciţiile fizice se pot împărţi în două mari categorii:
 Exerciţii cu scăderea rezistenţei (exerciţii active uşurate parţial).
 Exerciţii cu creşterea rezistenţei (exerciţii active îngreuiate).
5.1. Exercitii cu scăderea rezistenţei
Exerciţiile cu scăderea rezistenţei îşi gasesc aplicarea numai în kinetoterapie. Ele se folosesc
când posibilităţile de mobilizare a forţei musculare, în vederea depăşirii unei rezistenţe externe, sunt
atât de reduse, încât nu pot învinge nici rezistenţa rezultată din propria greutate a segmentelor.
Aceste exerciţii vor fi utilizate numai până în momentul reluarii integrale a mişcărilor active.
La sportivii accidentaţi necesitatea aplicării unor asemenea exerciţii este mai rară.
Imobilizarea prelungită, dublată de frică, ne obligă la folosirea pentru foarte scurt timp, la
începutul tratamentului, a procedeelor bazate pe reducerea rezistenţei. Îndată ce solicitarea fizică
activă este posibilă, se trece la efectuarea exerciţiilor active şi a celor cu creşterea rezistenţei.
În cadrul exerciţiilor cu scăderea rezistenţei se includ mişcările cu diminuarea rezistenţei sau
cu eliminarea totală a ei, mişcarile pasive şi cele parţial active.
Dintre exerciţiile cu diminuarea rezistenţei enumerăm pe cele mai frecvent întrebuinţate,
proporţional cu reducerea participarii personale:
Miscarile pasive
Mişcările pasive constau din deplasarea segmentelor corpului fără contracţie musculare.
Modificarea poziţiei poate fi executată:
48
a) de o alta persoana;
b) de bolnavul însuşi cu ajutorul segmentelor sănătoase.
c) de bolnavul însuşi cu ajutoru intalaţiilor de scripetoterapie prin sistemul scripete-reciprocl
Exemple:
Şezând: flexia şi extensia cotului traumatizat, cu ajutorul membrului superior sănătos.
Şezând: flexia şoldului traumatizat prin ridicarea, cu ajutorul mâinilor, a genunchiului.
Şezând: flexia şi extensia cotului traumatizat, cu ajutorul membrului superior sănătos care
angrenează sistemul de scripeţi.
d) de bolnavul însuşi prin deplasarea corpului într-o direcţie oarecare, cu segmentul
traumatizat fixat: Stând cu faţa la scara fixă, apucat de scară (coatele intinse): 1 – îndoirea
genunchilor; 2 – revenire. Pentru umărul membrului superior a cărui mână este prinsă de scara,
exerciţiul de mai sus este o mişcare pasivă.
Prin mişcări pasive nu se poate dezvolta niciodată forţa musculară. Efectul lor mecanic asupra
articulaţiei şi ţesuturilor periarticulare, precum şi asupra muşchilor va menţine mobilitatea şi
elasticitatea, oprind degradarea în continuare a articulaţiei.
Pentru folosirea mişcarilor pasive va fi necesara caştigarea încrederii subiectului, pentru a ne
permite mobilizarea unui segment care în mod obişnuit a produs suferinţe. Bolnavul va fi instalat în
poziţia cea mai potrivită, adaptată accesului la regiunea interesată.
Nu se va depăşi pragul durerii, decât atunci cand avem siguranţa că nu dăunăm scopului
tratamentului şi numai cu încuviinţarea bolnavului. Întrucât se adresează unei singure articulaţii,
mişcarea pasivă este analitică. Se va insista pe direcţia de mişcare cea mai redusă ca amplitudine,
ceea ce necesită din partea kinetoterapeutului cunoştinţe aprofundate de anatomie şi fiziologie. Cea
mai bună metoda este cea manuală, executată chiar de kinetoterapeut, mâna fiind mai sensibilă, mai
adaptabilă, iar legătura permanentă cu bolnavul oferă siguranţă.
Durata şi ritmul mişcărilor pasive vor fi stabilite de la caz la caz. Când este posibil, în timpul
executării mişcărilor pasive manuale se va efectua o uşoara tracţiune în cazul articulaţiilor mici şi
mijlocii. Aceste tracţiuni realizează o mică creştere a spaţiului interosos interarticular (decuaptare)
şi contribie la mărirea elasticităţii capsulei şi a ligamentelor. În acelasi scop, finalul mişcărilor va
consta în mici tensiuni în ambele direcţii ale mişcării. Imediat ce va fi posibil, bolnavul va participa
cu forţele proprii, la început într-o proporţie mai mică, apoi din ce în ce mai mare, până la
executarea integrală a exerciţiilor active.
Exercitiile combinate
Exercitiile combinate (mişcări pasive cu mişcări active) reprezintă urmarea firească a
recâştigării treptate a posibilităţilor fizice. Pe măsură ce forţa se reface, este necesară efectuarea
progresivă a exerciţiului cu forţe proprii, lăsând în seama celui care conduce exerciţiul o parte din
49
<Manole Vasile>
ce în ce mai redusă a greutăţii segmentului în cauză. Aceasta este o etapă intermediară, obligatorie,
forţa refăcându-se încetul cu încetul, până în momentul când se pot executa exerciţii complet active.
Exerciţiile fizice care folosesc inertia segmentului traumatizat
Exerciţiile fizice care folosesc inerţia segmentului traumatizat sunt începute şi conduse cu
segmentele sănătoase, imprimând astfel deplasarea articulaţiei interesate, în direcţia voită.
De exemplu: balansul mare al trunchiului înainte şi înapoi poate provoca mişcarea de
proiecţie înainte şi înapoi în articulaţia umărului traumatizat. Prin folosirea acestei metode raportul
dintre mişcările pasive şi active va tinde, din ce în ce mai mult, în favoarea exercitiilor active.
Exerciţiile executate cu ajutorul corzii elastice
Exerciţiile executate cu ajutorul corzii elastice reprezintă, de asemenea, o serie de mişcări cu
o larga aplicativitate. Coarda elastica (cordon, panglica elastică etc.) poate fi folosită atât la
uşurarea, cât şi la îngreuierea rezistenţei periferice. Reducerea efortului se face cu ajutorul
elasticităţii corzii. Cu cât aceasta este mai întinsă în poziţia iniţială, cu atât ajutorul este mai mare.
Acest procedeu oferă avantajul pe care-l reprezintă numai exerciţiile efectuate pe perechi, de a
putea doza rezistenţa în funcţie de tensiunea corzii.
Exemplu:
Culcat dorsal cu picioarele spre scara fixa (coarda legata în tensiune de scară şi petrecută pe
sub gleznă): ridicarea membrului inferior intins (1), revenire (2).
Exerciţiile care folosesc aparate cu sisteme de pârghii şi greutăţi
Exerciţiile care folosesc aparate cu sisteme de pârghii şi greutăţi au fost utilizate pe scară
largă în deceniile trecute sub denumirea de mecanoterapie.
Aceste aparate, folosite şi astăzi într-o formă modernizată, la nivelul tehnicii actuale,
întrunesc atât posibilitatea de execuţie a mişcărilor pasive (prin balansul diverselor pârghii cu
greutăţi plasate excentric), cât şi a exerciţiilor cu rezistenţă crescută. Gama acestora este variată.
Exerciţiile efectuate din pozitii favorabile
Lucrul muscular are maximum de randament atunci când direcţia acţiunii este perpendiculară
pe parghia osoasa. Exerciţiile desfăşurate în asemenea condiţii se efectuează cu mai multă uşurinţă.
În organismul omenesc sunt muşchi care îşi încep contracţia perpendicular pe parghia osoasa
(solearul) iar această poziţie favorabilă apare numai într-un anumit moment al mişcarii. Din pozitia
stand, de exemplu, flexia din articulaţia cotului nu este posibilă, în unele cazuri. Aceeaşi mişcare se
poate executa însa din culcat cu cotul flexat la 900 sau dacă începutul mişcarii este ajutat de o forţă
externă.
Mişcarea de proiecţie înainte în arţiculatia şoldului, împosibil de executat, devine posibilă
dacă ridicăm membrul inferior cu călcâiul sprijinit pe o minge medicinală.
50
Exerciţiile executate în apă
Exerciţiile executate în apă formează o categorie de mişcări cu scăderea rezistenţei datorită
împingerii de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dislocuit de segnent (legea
lui Arhimede).
Ele se vor executa pentru toate axele articulaţiei lezate, iar efortul se reduce în mod uniform.
Poziţia iniţială astfel aleasă, încat direcţia de deplasare să fie de jos în sus, iar viteza de
execuţie lentă.
5.2. Exerciţii cu creşterea rezistenţei
Pentru recuperarea volumului muscular şi a calităţilor fizice pierdute, este necesară depăşirea
nivelului funcţional al segmentelor în cauza prin intermediul exerciţiilor cu creşterea rezistenţei. Atât
în antrenamentul sportiv, cât şi în kinetoterapie, intensitatea lucrului muscular trebuie să crească
progresiv. Dacă exerciţiile cu reducerea totală sau parţială a rezistenţei se folosesc în cazuri rare şi
numai în primele zile ale tratamentului de recuperare, cele cu creşterea rezistenţei ocupă toată
perioada de tratament. Rezistenţa este elementul de progresie, ajungandu-se până la solicitări
maximale. Numai astfel segmentul traumatizat se poate reintegra cu succes în complexul solicitarilor
impuse de sportul de performanta practicat.
Exerciţiile bazate pe creşterea rezistenţei se împart în doua mari categorii, în funcţie de factorul
care produce îngreuierea şi anume: exercitii care folosesc gravitaţia ca factor de îngreuiere şi exerciţii
care folosesc opoziţia unei forţe externe, de sens contrar, ca factor de îngreuiere.
Exerciţii care folosesc gravitaţia ca factor de îngreuiere
a) Deplasarea centrului de greutate prin poziţionarea segmentelor
Forta de gravitaţie poate fi mărită prin deplasarea centrului de greutate cu ajutorul oblicităţii
segmentelor sau a întregului corp. Exerciţiile astfel efectuate se pot adresa tuturor articulaţiilor
corpului şi axelor de mişcare. Posibilitatea de deplasare a centrului de greutate şi implicit de creştere a
rezistenţei este limitată, depinzând de oblicitatea segmentului, această metodă de îngreuiere poate
atinge la un moment dat efortul maximal (pentru articulaţiile membrelor inferioare rezistenţa poate fi
sporită prin suprapunerea segmentelor). În anumite poziţii, când segmentele corpului sunt aşezate
unele în prelungirea celorlalte, rezistenţa va fi şi mai mare prin deplasarea excentrică a centrului de
greutate.
51
<Manole Vasile>
b) Deplasarea centrului de greutate a unui segment al corpului sau chiar a întregului corp se mai
poate realiza şi cu ajutorul obiectelor portative foarte cunoscute, ca: bastoane, măciuci, saci cu nisip,
haltere, mingi medicinale (fără aruncari şi prinderi). Aceste obiecte ne permit crearea unei game
extrem de variate de exerciţii cu dozare foarte fină a rezistenţei care este proporţională cu greutatea
obiectului.
c) Folosirea greutăţii corpului pentru îngreuierea exerciţiilor la care uneori se mai poate adauga
şi o greutate suplimentară (minge medicinală, saci cu nisip, halteră etc.), este o alta variantă a folosirii
forţei de gravitaţie. Exerciţiile astfel concepute se adresează în primul rând membrelor şi în al doilea
rând , şi numai partial, trunchiului. Prin intermediul variatiei poziţiei anumitor segmente sau a
întregului corp ori cu ajutorul amplitudinii mişcarii putem solicita, după nevoi, un numar mai mare
sau mai mic de fibre musculare.
Exemple:
• Tracţiuni în brate din poziţia apucat, atârnat parţial (trunchiul oblic cu picioarele sprijinite)
comparativ cu tracţiuni în braţe din poziţia atârnat.
• Genuflexiuni cu amplitudine crescândă.
• Stând cu faţa la scara fixa, la 1 m distanţă, trunchiul înclinat înainte, membrele inferioare în
prelungirea trunchiului, apucat la înălţimea umerilor: îndoirea şi întinderea coatelor. Se va ridica din
ce în ce mai sus punctul de sprijin.
d) Exerciţii care vizează solicitarea musculară analitică
Prin solicitarea analitică a grupelor musculare care deservesc unele articulaţii se măreşte
acţiunea forţei gravitaţionale, adică rezistenţa oferită de gravitaţie va fi mai importantă pentru o
singură grupă musculară decât pentru mai multe.
Exemplu:Exerciţiile pentru abdomen din culcat dorsal cu genunchii în uşoară flexie favorizează
şi participarea flexorilor şoldului (mişcare uşurată), iar dacă efectuăm acelaşi exerciţiu cu coapsa la
900 scoatem din acţiune flexorii şoldului (mişcare îngreuiată).
Exerciţii care folosesc opoziţia unei forţe externe.
În cadrul exerciţiilor care utilizează opoziţia unei forţe externe şi de sens contrar, ca factor de
ingreuiere, distingem următoarele categorii:
Exerciţiile cu autorezistenţă
52
Exerciţiile cu autorezistenţă sunt cele în care rezistenţa este opusă chiar de executant prin
contracţia concomitentă a muşchilor antagonişti. Această metodă, mai puţin folosită, oferă multiple
posibilităţi de dozare a rezistenţei, ea fiind limitată doar de forţa antagoniştilor. Forţa muşchilor
antagonişti nu este de fiecare dată egala cu cea a antagoniştilor. Diferenţa de forţă este foarte mare în
unele articulaţii, ca de exemplu între cele două grupe de muşchi care execută flexia dorsală şi flexia
plantară a gleznei. Muschii flexori plantari (tricepsul sural) sunt mult mai mai puternici decât cei
flexori dorsali (tibialul anterior, extensorul comun al degetelor şi cel propriu al halucelui). Deci forţa
muşchilor flexori dorsali se poate dezvolta cu ajutorul rezistenţei flexorilor plantari (dar invers nu),
numai în prima parte a tratamentului, când flexorii plantari prin contracţia lor opun o rezistenţă
suficientă flexorilor dorsali. Aceste exerciţii cer din partea executantului multă voinţă ţi o bună
coordonare neuromusculară.
Autorezistenţa mai poate proveni şi de la opoziţia segmentelor sănătoase. Este posibilă crearea
unor exerciţii aproape pentru toate direcţiile de mişcare, în toate articulaţiile membrelor superioare şi
inferioare cu rezistenţă opusă între ele:
• Culcat dordal (picior peste picior): ridicarea membrului inferior intins cu rezistenţa greutăţii
celuilalt.
• Stand: ducerea unui membru superior înainte, având ca rezistenţă opoziţia celuilalt membru
superior aşezat deasupra.
Exerciţiile cu rezistenţa partenerului.
Acest mod permite o dozare a rezistenţei şi ca atare se adaptează cel mai bine scopului urmarit
putând doza cu exactitate intensitatea şi durata efortului. Uneori însă rezistenţa opusă de partener
solicită activitatea muşchilor antagonişti ai perechii lui.
De exemplu: câte doi, unul în spatele celuilalt: cel din spate opune rezistenţă cu ajutorul
mâinilor aşezate pe coatele sau mâinile celui din faţă.
Pentru a putea executa în mod similar şi concomitent mişcari cu aceleasi grupe musculare şi
pentru a mări gama de exerciţii s-a imaginat şi s-a construit un montaj la instalaţia de scripetoterapie,
foarte simplu, format dintr-un scripete peste care trece un cablu, ce poate fi actionat la ambele capete.
Prin intermediul acestui cablu partenerii pot efectua, in acelasi timp, exercitii care se adreseaza
aceloraşi grupe musculare, unul dintre ei actionând concentric, iar celălalt excentric.
Pe cât posibil partenerii vor fi aleşi de forţe aproximativ egale. Scripetele poate fi fixat superior
ori inferior nivelului pumnului. Prin schimbarea pozitiei executantilor cu fata, cu spatele sau cu o
latura spre scripete, deci spre partener, se poate alcătui o gama foarte variată de exerciţii.
53
<Manole Vasile>
Rezistenta realizata cu ajutorul diverselor obiecte (minge medicinală cu aruncări şi prinderi,
coarda elastica, gantere etc.).
Forţa de sens contrar în cazul mingii medicinale constă în faptul că inerţia va creşte odată cu
greutatea mingii. Mingile pot avea greutăţi diferite, de la 1 la 5 kg, ele oferind nenumărate posibilităţi
de variaţie a rezistenţei. La transmitere lanţul muscular va lucra concentric, iar la prindere acelaşi lanţ
muscular va lucra excentric.
Foarte potrivită scopului este, de asemenea, rezistenţa la întindere a coarzii elastice. De forme,
grosimi şi lungimi diferite, coarda elastică constituie un obiect preţios. Prin folosirea ei se poate doza
precis rezistenţa în funcţie de lungime, grosime şi elasticitate. Lucrul cu coarda elastică se
completează armonios cu cel al ganterelor. Rezistenţa maximă la întinderea corzii este către sfirşitul
mişcării, în timp ce la gantere momentul de maximă solicitare este la început. Cu coarda elastica se
pot efectua si exercitii pe perechi, asemanatoare celor cu ajutorul scripetelui cu cablu.
Exerciţii cu arcuri de diverse tipuri, cele mai multe adresându-se mâinii, completează numărul
exerciţiilor cu rezistenţă crescută. Aceste aparate pot fi înlocuite avantajos cu mingi de cauciuc,
suficient de mici ca să poată fi cuprinse în mână, sau cu un colac de cauciuc compact de dimensiuni
potrivite mâinii.
Rezistenţa realizată de aparate cu pârghii, scriprţi şi greutăţi.
Aceste exerciţii au o gamă impusă de principiile constructive ale aparatelor. Lucru la aparate
permite o dozare şi o localizare strictă pentru toate grupele musculare.
Toate aceste categorii de exerciţii pot fi executate dinamic (izotonic) sau static (izometric).
Pentru recuperarea funcţională izometria are un rol important în unele etape ale tratamentului de aceea
exerciţiile izometrice vor fi utilizate în numar mai mare.
Pentru diversificare se vor utiliza cei 4 timpi ai mişcării cu rezistenţă, care combină pe
traiectoria mişcărilor contracţiile izotonice cu cele izometrice.
Lucrul muscular are două componente: una constă în creşterea tensiunii interne a fibrelor
musculare ca urmare a excitaţiei nervoase - componentă obligatorie, iar cealaltă constă în scurtarea
sau lungirea fibrei musculare, componenta care duce la deplasarea unor segmente şi care nu este
totdeauna obligatorie.
Atunci când într-un muşchi creşte tensiunea internă a fibrelor musculare, fără ca cele două
capete de inserţie să se aproprie sau să se departeze, deci este prezentă numai prima componentă,
avem o contracţie statică sau izometrică.
Exerciţiile executate în apă
54
Creşterea vitezei de executie transforma exercitiul cu rezistenta redusa într-unul cu rezistenţă
crescută, datorită rezistenţei mai mari al mediului lichid, care este direct proporţională cu viteza de
deplasare şi cu suprafaţa de contact a segmentului mobil. Mişcările se vor efectua de sus în jos,
împotriva presiunii hidrostatice a apei.
 EVALUARE
 Exemplificaţi şi analizaţi 5 exeerciţii din categoria cu scăderea rezistenţei;
 Exemplificaţi şi explicaţi 3 exerciţii care folosesc gravitaţia ca factor de îngreuiere;
 Exemplificaţi şi analizaţi 5 exeerciţii din categoria cu creşterea rezistenţei.
Bibliografie
1. CÂRSTEA, GH., (1993), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. Universul,
Bucureşti;
2. PLAS, F., HAGRON, E., (2001), Kinetoterapie activă, Ed. Polirom, Iaşi;
3. RADOVICI, I., SANMARINO, E., (1973), Recuperarea spotivilor traumatizaţi, Ed.

Medicală, Bucureşti;
4. SBENGHE, T., (1999) Bazele teoretice şi practice ale Kinetoterapiei, Ed. Medicală,
Bucureşti.
55
<Manole Vasile>
Capitolul VI. Gamba, glezna şi piciorul în activitatea sportivă
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea anatomiei funcţionale a gambei, gleznei şi piciorului;

 cunoaşterea şi înţelegerea punctelor de solicitare şi localizare a patologiei SACP (Sistemul
suro-achileano-calcaneo-plantar);
 cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului programelor de recuperare a principaleleor afecţiuni
localizate la sistemul SACP
 cunoaşterea şi înţelegerea mecanismului de producere a entorselor prin inversie a gleznei
 cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului programelor de recuperare a entorselor prin inversie
a gleznei

 explica cu uşurinţă anatomia palpatorie a gambei gleznei şi piciorului
 explica mecanismele de producere a principalelor afecţiuni localizate la nivelul sistemului
SACP şi al gleznei;
 alcătui şi aplica programele de recuperare a afecţiunilor localizate la nivelul sistemului
SACP şi al gleznei.
56
6.1. Anatomia funcţională şi biomecanica elentelor gambei, gleznei şi

piciorului
Componenta articulară
Articulaţiile tibiofibulare
Articulaţia tibiofiburală este o articulaţie plană.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:
feţişoara plană situată pe condilul lateral al tibiei;
feţişoara prezentă pe epifiza superioară a fibulei.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
capsula articulară formată dintr-un strat extern fibros şi altul intern sinovial, se inseră pe
marginile suprafeţelor articulare;
ligamentul anterior al capului fibulei, orizontal, se întinde de la condilul lateral al tibiei la
partea anterioară a capului fibulei;
ligamentul posterior al capului fibulei, oblic, se întinde de la partea posterioară a capului
fibulei la partea posterioară a condilului lateral al tibiei.
Sindesmoza tibiofibulară
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:
incizura fibulară a epifizei distale a tibiei;
faţa medială a maleolei laterale.
Suprafeţele articulare sunt acoperite de periost şi vin în contact numai prin marginile lor.
Mijloacele de unire sunt următoarele:
ligamentul tibiofibular anterior, sub formă de patrulater, întins intre marginile anterioare ale
incizurii fibulare a tibiei şi maleolei laterale;
ligamentul tibiofibular posterior se inseră pe marginile posterioare ale incizurii fibulare a
tibiei şi maleolei laterale;
ligamentul interosos este format din fascicule scurte întinse între suprafeţele articulare; este
principalul mijloc de unire al celor două oase.
57
<Manole Vasile>
Membrana interosoasă
Membrana interosoasă se inseră pe marginile interosoase ale tibiei şi fibulei. Este o
formaţiune fibroasă rezistentă care separă muşchii lojei posterioare ai gambei de cei ai lojei
anterioare. În partea ei superioară există un orificiu prin care trec vasele tibiale anterioare.
Articulaţiile piciorului
Oasele piciorului sunt articulate între ele prin mai multe articulaţii care sunt:
articulaţia talocrurala (a gâtului piciorului);
articulaţiile intertarsiene;
articulaţiile tarsometatarsiene;
articulaţiile intermetatarsiene.
Articulaţia talocrurala
Este o trohleartroza.
Suprafeţele articulare.
Gamba participă la această articulaţie cu extremităţile inferioare ale tibiei şi fibulei, care
împreuna formează scoaba gambieră. Epifiza inferioară a tibiei prezintă faţa articulară inferioară şi
maleola medială, iar fibula maleola laterală.
Talusul participă cu trohleea talusului, cu cele două fetişoare maleolare. Trohleea talusului
este mai largă anterior. Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin.
capsula articulară al cărei strat fibros se inseră la periferia cartilajului articular. Stratul
fibros este căptuşit de sinovială.
ligamentul colateral lateral porneşte de la maleola laterală şi îşi grupează fibrele în trei
fascicule: ligamentul talofibular anterior, ligamentul calcaneofibular şi ligamentul talofibular
posterior.
ligamentul colateral medial , de formă triunghiulară, porneşte de pe marginile şi vârful
maleolei mediale, de unde se răspândeşte la talus, calcaneu şi navicular.
ligamentul deltoidian , este mai puternic şi are forma unei lame triunghiulare; ia naştere pe
marginile şi pe vârfurile maleolei şi de acolo se răspândeşte la oasele tarsiene.
Articulaţiile intertarsiene
Cele şapte oase ale tarsului sunt legate între ele prin şapte articulaţii: subtalară,
talocalcaneonaviculară, calcaneocuboidiană, cuboidonaviculară, intercuneene şi cuneocuboidiene.
58
Articulaţia subtalara
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de fetişoara talară posterioară a calcaneului şi de
fetişoara calcaneană posterioară a talusului. Sunt acoperite de cartilaj hialin.
capsula articulară ce se inseră la periferia suprafeţelor articulare. Este formată dintr-un strat
fibros tapetat de sinovială;
ligamentul talocalcanean interosos este cel mai important ligament. Este aşezat în sinus
tarsi: planul posterior aparţine articulaţiei subtalare, iar planul anterior celei
talocalcaneonaviculare. Intervine în torsiuni ale piciorului, împiedicând exagerarea acestora.
Asigură articulaţiei soliditate şi elasticitate, favorizând mersul;
ligamentul talocalcanean lateral se întinde între feţele laterale ale talusului şi calcaneului;
ligamentul talocalcanean medial se întinde de la tuberculul medial al procesului posterior al
talusului la sustentaculum tali.
Articulaţia talocalcaneonaviculară
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de capul talusului şi o cavitate de recepţie formată din
calcaneu şi navicular unite prin ligamentul calcaneonavicular plantar. Pe acest ligament rezistent se
sprijină capul talusului. Relaxarea ligamentului calcaneonavicular are ca rezultat reducerea bolţii
plantare.
capsula articulară, formată dintr-un strat extern fibros şi unul intern sinovial, se inseră la
periferia suprafeţelor articulare;
ligamentul talocalcanean interosos;
ligamentul calcaneonavicular plantar;
ligamentul bifurcat se inseră cu un capăt pe faţa superioară a calcaneului şi se împarte în
două porţiuni: medială, care se insera pe navicular şi laterală, care se insera pe cuboid;
ligamentul talonavicular, întins de la colul talusului la faţa superioară a navicularului.
Articulaţia calcaneocuboidiana
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa anterioară a calcaneului şi de faţa posterioară a
cuboidului; sunt acoperite de cartilaj hialin.
capsula articulară care se insera la periferia suprafeţelor articulare; e tapetată de sinovială;
ligamentul bifurcat, ramura laterală;
59
<Manole Vasile>
ligamentul mare plantar se întinde de la faţa inferioară a calcaneului la baza ultimelor
metatarsiene. Este format din doua straturi. Stratul superficial, sau ligamentul plantar lung,
contribuie la menţinerea boltii plantare în sens longitudinal. Stratul profund se întinde numai
până la cuboid (ligamentul calcaneocuboidian plantar).
Articulaţia transversală a tarsului

Se mai numeşte articulaţia mediotarsiană sau a lui Chopart. La această articulaţie participă
talusul cu navicularul şi calcaneul cu cuboidul. Ligamentul principal al articulaţiei este ligamentul
bifurcat.
Articulaţiile tarsometatarsiene
Suprafeţele articulare.
primul metatarsian se articulează cu primul cuneiform;
al doilea metatarsian intră în scoaba formată de cele trei cuneiforme;
al treilea metatarsian se articulează cu al treilea cuneiform;
al patrulea şi al cincilea metatarsian se articulează cu cuboidul.
capsulele articulare;
ligamentele tarsometatarsiene dorsale;
ligamentele tarsometatarsiene plantare;
ligamentele tarsometatarsiene interosoase.
Articulaţiile intermetatarsiene
Metatarsienele se articulează prin intermediul bazei lor; primul metatarsian nu se uneşte cu cel
de-al doilea. Capetele metatarsienelor sunt unite prin ligamentul metatarsian transvers profund.
Articulaţiile degetelor
Articulaţiile metatarsofalangiene se realizează între capul metatarsianului şi o cavitate
articulară ovală a falangei corespunzătoare.
capsula articulară;
doua ligamente colaterale;
ligamente plantare;
ligamentul metatarsian transvers profund.
60
Articulaţiile interfalangiene. Cu excepţia halucelui care are o singură articulaţie, celelalte
degete au două articulaţii.
capsula articulară;
un ligament plantar;
două ligamente colaterale.
Organizarea oaselor pciorului
Oasele piciorului din punc de vedere funcţional sunt organizate astfel:

Organizare transversală (în plan sagital)
piciorul anterior compus din metatarsiene şi falange, realizează desprinderea şi amortizează
aterizarea;
piciorul posterior compus din oasele tarsului, realizează sprijinul corpului;
articulaţia Chopart, este legătura dintre tarsul posterior (astragal şi calcaneu) şi tarsul
“median” (navicular şi cuboid). Practic este o articulaţie coplexă dintre astragal, calcaneu,
navicular şi cuboid, reprezentând o linie de solicitare maximă în activitatea sportivă;
articulaţia Lisfranc, reprezintă legătura articulară dintre oasele cuneiforme şi metatarsienele
I, II, III şi dintre cuboid şi metatarsienele IV, V. Practic este o demarcaţie articulară dintre
oasele tarsului anterior şi metatarsiene reprezintă o linie de solicitare maximă în activitatea
sportivă;
Organizare longitudinală
piciorul extern compus din calcaneu, cuboid, metatarsienele IV şi V cu falangele aferente,
realizează sprijinul corpului în statică şi locomoţie;
piciorul intern compus din navicular, cele trei cuneiforme, metatarsienele I, II, III, cu
falangele aferente, realizează bolta plantară cu rol în locomoţie şi amortizarea şocurilor.
Componenta musculara şi nervoasă
Muşchii gambei din regiunea anterioară

Muşchiul tibial anterior
Este cel mai medial şi voluminos muşchi din loja anterioară.
Inserţii. Proximal se inseră pe condilul lateral al tibiei şi pe faţa laterală a tibiei pe tubrculul
lui Gerdy. Tendonul lui trece pe sub retinaculul inferior al extensorilor şi se inseră pe faţa anterioară
a primului cuneiform şi pe baza primului metatarsian.
61
<Manole Vasile>
Acţiune. Este cel mai puternic flexor dorsal al piciorului, intervenind în mers: la nivelul
membrului de sprijin trage gamba înainte;
Extensorul lung al halucelui
Este un muşchi penat situat între tibialul anterior şi extensorul lung al degetelor.
Inserţii. Are originea pe faţa medială a fibulei în treimea medie şi pe membrana interosoasă.
Tendonul terminal trece pe sub retinacului inferior al extensorilor şi se inseră pe a doua falangă a
halucelui.
Acţiune. Este extensor al ambelor falange ale halucelui, asupra piciorului are acţiune de flexor
dorsal, intervenin astfel în mers. După raportul lui variabil cu axul articulaţiei gleznei mai are şi o
slabă acţiune fie de pronaţie-abducţie, fie (mai rar) de supinaţie-adducţie.
Extensorul lung al degetelor

Inserţii. Are origine pe fibulă (marginea anterioară şi superioară), pe condilul laterat al tibiei,
pe membrana interosoasă. Tendonul se împarte în patru ramuri care trec pe sub retinaculul inferior
al extensorilor şi apoi coboară spre degetele II – V, unde fiecare se bifurcă într-un fascicul mijlociu
şi două marginale. Fascicolul mijlociu se inseră pe a doua falangă iar cele marginale pe a treia.
Acţiune. Extensia degetelor II – V, flexor dorsal al piciorului cu rol în mers şi staţiune.
Inervaţie. Ramuri ale nervului peronier profund.
Inervaţie. De o ramură a nervului peronier profund
Muşchii gambei din regiunea laterală

Muşchiul peronier lung
Inserţii. Proximal se inseră pe capul fibulei şi pe treimea superioară şi medie acesteia. Distal
tendonul traversează faţa plantară a piciorului şi se inseră pe faţa laterală a primului cuneiform şi pe
baza primului metatarsian.
Acţiune. Este cel mai puternic pronator al piciorului, coborând marginea mediala. Are acţiune
de flexie plantară, având rol în mers şi în staţiune ca şi muşchii posteriori ai gambei. Accentuează şi
susţine bolta transversală a piciorului.
Inervaţie. Din nervul peronier superficial.
Muşchiul peronier scurt
Inserţii. Proximal se inseră pe jumătatea inferioară a feţei laterale a fibulei. Tendonul
muşchiului ocoleşte maleola laterală dinapoi înainte, trece pe faţa laterală a calcaneului şi se
termină pe tuberozitatea metatarsianului V.
Acţiune. Este flexor plantar, pronator şi abductor al piciorului prin ridicarea marginii laterale
(turteşte bolta plantară, favorizând apariţia piciorului plat).
62
Inervaţie. Din nervul peronier superficial.
Muşchii gambei din regiunea posterioară

Muşchiul triceps sural
Este format din muşchiul gastrocnemian, cu două capete de origine şi muşchiul solear.
Inserţii. Capul medial al gastrocnemianului are originea pe faţa cutanată a condilului medial
al femurului, iar capul lateral pe faţa cutanată a condilului lateral. Solearul are originea pe faţa
posterioară a tibiei (linia solearului) şi pe capul fibulei, formând arcada tendinoasă a solearului.
Tendonul comun al gastrocnemianului şi solearului, tendonul calcanean al lui Ahile, se inseră pe
tuberozitatea calcaneului.
Acţiune. Gastrocnemianul este biarticular, cu fibre lungi, fiind un muşchi cu acţiune de scurta
durata şi randament maxim. Solearul este monorticular şi având fibrele scurte este un muşchi al
forţei cu randament economicos şi cu acţiune de durată.
Acţiunea asupra piciorului. Este cel mai puternic flexor plantar al piciorului, realizând singur
4/5 din forţa totală a flexiei plantare; este supinator şi adductor al piciorului. Are un rol important în
mers. La nivelul membrului de sprijin, tricepsul acţionează, cu punctul fix pe picior, asupra gambei,
împiedicând înclinaţia ei înainte sub acţiunea greutăţii corporale (este un important stabilizator al
articulaţiei talocrurale). Cu punctul fix pe gambă, aplică cu forţa planta pe sol, dezlipeşte apoi
planta până pe capetele metatarsienelor, realizând în continuare desprinderea completă a piciorului
de pe sol. Tricepsul este unul dintre cei mai importanţi muşchi ai mersului.
Asupra articulaţiei genunchiului acţionează numai gastrocnemianul: este flexor al gambei pe
coapsă şi rotător intern sau extern.
Inervaţie. Din nervul tibial.
Muşchiul popliteu
Este un muşchi scurt aşezat în profunzimea fosei poplitee.
Inserţii. Îşi are originea pe condilul lateral al femurului. Fibrele merg în jos şi medial,
inserându-se distal pe faţa posterioară a tibiei, deasupra liniei solearului.
Acţiune. Este slab flexor al gambei. Roteşte intern gamba flectată.
Muşchiul flexor lung al degetelor
Este muşchiul cel mai medial al planului profund.
Inserţii. Proximal se inseră pe faţa posterioară a tibiei, sub linia solearului. Încrucişează
tendonul tibialului posterior, trece prin şanţul maleolar medial; la plantă încrucişează cu tendonul
flexorului lung al halucelui. Se împarte în patru tendoane pentru degetele II-V, unde se inseră pe
falanga a treia.
63
<Manole Vasile>
Acţiune. Este flexor plantar al piciorului, supinator şi adductor. Intervine în mers în
desprinderea piciorului de pe sol şi în propulsie. Are rol în susţinerea bolţii plantare. Este slab flexor
al degetelor.
Muşchiul tibial posterior
Este situat între cei doi flexori.
Inserţii. Proximal se inseră pe membrana interosoasă, pe tibie şi pe fibulă. Tendonul lui
înconjoară maleola medială, trece pe sub retinaculul flexorilor şi se inseră pe osul navicular.
Acţiune. Este slab flexor plantar şi puternic supinator şi adductor al piciorului. La plantă,
tendonul lui susţine capul talusului şi implicit bolta plantară.
Muşchiul flexor lung al halucelui
Este cel mai lateral dintre muşchii profunzi.
Inserţii. Proximal se inseră pe faţa posterioară a fibulei şi pe porţiunea învecinată a
membranei interosoase. Tendonul lui trece pe faţa posterioară a talusului, pe faţa inferioară a lui
sustentaculum tali. La plantă se încrucişează cu tendonul flexorului lung al degetelor şi se termină
pe falanga a doua a halucelui.
Acţiune. Este flexor al halucelui, flexor plantar şi supinator-adductor al piciorului. În mers,
dezlipeşte piciorul membrului de sprijin, prin ridicarea pe vârfuri, împotriva greutăţii corpului.
Muşchii piciorului
Muşchiul extensor scurt al degetelor
Este un muşchi scurt şi turtit, întins radiar de la calcaneu spre degete
Inserţii. Îşi are originea pe faţa superioară a calcaneului (lângă sinus tarsi); se întinde pe
partea dorsală a piciorului şi se împarte în trei fascicule pentru degetele II-IV. Tendoanele terminale
se inseră pe partea laterală a articulaţiilor metatarsofangiene şi împreună cu tendonul extensorului
lung formează aponevroza dorsală a degetelor.
Acţiune. Extensia degetelor I – IV în cooperare cu extensorul lung al degetelor.
Inervaţie. De o ramură a nervului peronier profund
Muşchiul extensor scurt al halucelui
Reprezintă un fascicol din extensorul scurt al degetelor.
Inserţii. Originea este pe faţa superioară a calcaneului, iar inserţie pe pe falanga proximală a
halucelui.
Acţiune. Ajută la extensia halucelui.
64
Inervaţie. Din nervul peronier profund.
Muşchiul abductor al halucelui
Inserţii. Îşi are originea pe procesul medial al tuberozităţii calcaneului, pe aponevroza
plantară şi pe retinaculul flexorilor; trece ca o punte peste şanţul calcanean şi se termină pe faţa
primei falange a halucelui.
Acţiune. Participă la menţinerea bolţii plantare. Este slab abductor şi flexor al halucelui.
Inervaţie. Din nervul plantar medial.
Muşchiul flexor scurt al halucelui
Inserţii. Îşi are originea pe cuboid şi pe cuneiforme. Corpul muscular se împarte în două
fascicule care se inseră astfel: cel medial, pe sesamoidul medial şi pe baza primei falange; cel
lateral, pe sesamoidul lateral şi pe baza primei falange a halucelui.
Acţiune. Menţine bolta plantară; este slab flexor al halucelui.
Inervaţie. Din nervii plantari, medial şi lateral.
Muşchiul adductor al halucelui
Inserţii. Este format din două fascicule cu origini diferite: fasciculul oblic pe cuneiformul III,
baza metatarsienilor III si IV, pe ligamentul plantar lung; fasciculul transvers, pe capsulele
articulaţiilor metatarsofalangiene II-V. Cele doua fascicule converg şi se inseră pe sesamoidul
lateral şi pe baza primei falange.
Acţiune. Este adductor al halucelui. Menţine activ bolta plantară, mai ales cea în sens
transversal.
Inervaţie. Din nervul plantar lateral.
Muşchiul abductor al degetului mic
Inserţii. Formează marginea laterală a piciorului. Are originea pe tuberozitatea calcaneului şi
pe aponevroza plantară; se termină pe prima falangă a degetului mic.
Acţiune. Asigură curbura boltii plantare de-a lungul marginii laterale; este slab abductor şi
flexor al degetului mic.
Muşchiul flexor scurt al degetului mic
Inserţii. Este situat sun precedentul. Îşi are originea pe ligamentul plantar lung şi se termină
pe prima falangă a degetului mic.
Acţiune. Este slab flexor al degetului mic. Prin intermediul ligamentului plantar lung, menţine
bolta plantară longitudinală.
Muşchiul flexor scurt al degetelor
Inserţii. Originea sa este pe tuberozitatea calcaneului şi pe aponevroza plantară.
65
<Manole Vasile>
Corpul muscular se împarte în patru fascicule, continuate cu câte un tendon, pentru degetele
II-IV. Se inseră pe falanga a doua.
Acţiune. Flectează falanga a doua pe prima, având rol în mers. Menţine bolta plantară
longitudinală.
Muşchiul pătratului plantei
Inserţii. Îşi are originea pe faţa inferioară a calcaneului. Se termină pe partea laterală a
tendonului flexorului lung al degetelor.
Acţiune. Ajuta flexia degetelor II-IV.
Muşchii lombricali
Inserţii. Muşchii lombricali sunt în număr de patru, situaţi între tendoanele flexorului lung al
degetelor. Îşi au originea pe câte două tendoane vecine. Se termină pe baza primei falange a
degetului corespunzător.
Acţiune. Sunt flexori ai primei falange.
Inervaţie. Primii doi, din nervul plantar medial, ceilalţi din nervul plantar lateral.
Muşchii interosoşi
Muşchii interosoşi sunt în număr de şapte: trei plantari şi patru dorsali. Sunt situaţi în spaţiile
dintre metatarsieni.
Interosoşii plantari pornesc de pe partea medială a metatarsienilor III-V şi se termină pe baza
primei falange a degetului corespunzător.
Interosoşii dorsali se inseră prin câte două fascicule pe doi metatarsieni vecini. Se termină pe
prima falangă a degetelor II-V.
Acţiune. Sunt flexori ai primei falange.
Anexele piciorului
Aponevroza plantară
Aponevroza plantară susţine întreaga structură arhitecturală a piciorului, secţionarea ei ducând
la prăbuşirea bolţii plantare.
Este formată din trei porţiuni cu grosime diferite. Porţiunea mijlocie este cea mai groasă şi
mai rezistentă. Contribuie la menţinerea pasivă a boltii plantare, ea fiind mai scurtă decât regiunea
plantară. Are şi rol protector al vaselor şi nervilor din profunzime.
Forma aponevrozei plantare este triunghiulară, cu vârful la calcaneu şi baza la degete. Este
formată din două feluri de fibre: longitudinale şi transversale. Fibrele transversale formează arcade
66
digitale, prin care trec tendoanele flexorilor şi arcade interdigitale, prin care trec lombricalii, vasele
şi nervii digitali. Partea anterioară a aponevrozei plantare constituie ligamentul metatarsian
transvers superficial, format din fasciculele fibroase transversale situate în grosimea plicelor
cutanate interdigitale.
Porţiunea laterală acoperă muşchii lojii laterale. Se întinde între procesul lateral al
tuberozităţii calcaneului şi rădăcina degetului mic.
Porţiunea medială acoperă muşchii lojii mediale. Se întinde între procesul medial al
tuberozităţii calcaneului şi rădăcina halucelui.
Între aponevroza plantară şi piele se întind numeroase tracturi şi lamele fibroase care
compartimentează ţesutul grăsos subcutanat, realizând un sistem de cămărute, denumită perna
grasoasă subcutanată plantară. Aceasta are rol mecanic în susţinerea şi repartiţia diferenţiată a
presiunilor, ţesutul grăsos fiind mai gros la nivelul punctelor de sprijin al piciorului.
Tecile sinoviale
Tecile sinoviale se găsesc la gâtul piciorului, la plantă şi la degete.
Tecile sinoviale ale gâtului piciorului sunt trei dorsale, trei mediale şi una laterală.Ele
depăşesc în sus şi în jos marginile retinaculelor:
tecile dorsale sunt: teaca sinovială a tibialului anterior; teaca sinovială a extensorului lung al
halucelui, coboară pe dosul piciorului până la articulaţia tarsometatarsiana; teaca sinovială a
extensorului lung al degetelor. Ele trec pe sub retinaculul inferior al extensorilor;
tecile mediale sunt anexate tibialului posterior, flexorului lung al degetelor şi flexorului lung
al halucelui; ele trec pe sub retinaculul flexorilor;
teaca laterală, este iniţial comună pentru tendoanele celor doi peronieri, apoi se bifurcă,
formând teci separate pentru cei doi muşchi. Tendonul peronierului lung este învelit la
plantă de teaca plantară a peronierului lung.
Tecile sinoviale ale degetelor sunt în număr de cinci, situate pe faţa plantară a degetelor. Ele
îmbracă ultima porţiune a tendoanelor flexorului lung şi scurt al degetelor, de la capul
metatarsienilor până la ultima falangă.
Biomecanica articulaţiilor piciorului

Biomecanica articulaţiei gleznei
În această articulaţie este posibilă o singură mişcare: flexia dorsală şi plantară a piciorului.
Axul mişcării este transversal; el face cu linia bimaleolară un unghi de 80, astfel încât, în
flexia dorsală, vârful piciorului se duce uşor în adducţie.
Amplitudinea totală a mişcării de flexie-extensie este de 700; 250 revin flexiei dorsale, iar
450 celei plantare. În caz de hipermobilitate, la o extensie forţată, piciorul cade în unghi drept faţă
67
<Manole Vasile>
de sol (mersul pe poante la balet).
În mişcările articulaţiei talocrurale, suprafaţa articulară a extremităţii inferioare a tibiei
constituie sistemul de susţinere al gleznei, iar pensa maleolară tibiofibulară, sistemul de direcţie,
care împiedică deplasarea laterală a talusului.
La nivelul articulaţiei gleznei se pot produce şi uşoare mişcări de alunecare înainte şi înapoi,
atunci când oprirea din mers sau alergare se face brusc.
Muşchii motori sunt:
muşchii flexori dorsali: tibial anterior, extensor lung al halucelui, extensor lung al degetelor;
muşchii flexori plantari: triceps sural, peronier lung, peronier scurt, flexor lung al degetelor,
flexor lung al halucelui, tibial posterior.
Statica bolţii plantare

Bolta plantară poate fi comparată cu o boltă arhitectonică; când ambele picioare sunt alipite
prin marginea lor medială, bolţile lor împreună formează o cupolă.
Spre deosebire de bolta tehnică, care îşi suportă greutatea prin forma şi aşezarea pieselor
componente, cea a scheletului piciorului îşi are punctele de sprijin în mişcare, iar liniile de forţă mai
puţin constante. Astfel, greutatea corpului uman nu poate fi menţinută decât prin întăriri
suplimentare ale legăturilor dintre piesele osoase şi punctele lor de sprijin.
Ca elemente importante cu rol în menţinerea activă a bolţii plantare amintim muşchii lungi ai
gambei, cu tendoanele lor plantare care joacă rol de chingă. Bolta plantară mai este susţinută de
aponevroza plantară, secţionarea ei, chiar parţială, ducând la prăbuşirea bolţii plantare.
Trabeculele osoase din substanţa spongioasă a tarsului şi metatarsului sunt dispuse paralel cu
arcurile bolţii plantare, întărind arhitectural bolta. Astfel, transmiterea tensiunilor de presiune se
realizează prin intermediul tibiei la talus. De aici liniile de forţă se transmit în două direcţii: postero-
inferior, spre calcaneu şi antero-inferior spre navicular, primul cuneiform şi primul metatarsian. De
la calcaneu forţele se distribuie spre cuboid şi metatarsienele IV si V.
Rolul încăltamintei nu este de neglijat în statica piciorului, modul în care se transmit
tensiunile de presiune fiind influenţat în sens negativ sau pozitiv. Piciorul este astfel construit, încât
să suporte în cele mai bune condiţii presiunile, când axa lui lungă este perpendiculară pe axa
gambei. Sub această incidenţă presiunea se repartizează uniform la tarsul posterior şi la cel anterior.
Un toc excesiv de înalt accentuează presiunea asupra tarsului anterior, calcaneul primind
numai două cincimi (2/5) din greutatea corpului. Efectul este prăbuşirea bolţii plantare.
Un toc de 2 cm sau purtarea unui suport plantar ortopedic evită apariţia piciorului plat sau
ameliorează statica, în cazul când acesta s-a instalat.
68
Biomecanica sprijinului plantar
Clasic, se consideră că arcul longitudinal medial al bolţii plantare este arcul de mişcare, iar cel
lateral este arcul de sprijin.
A. Radulescu consideră că nu ar exista o boltă de sprijin şi alta de mişcare, ci o singură boltă
care se adaptează funcţional la modurile variate de statică sau de mişcare, talusul fiind considerat ca
o cheie a bolţii. Staţiunea se realizează pe un picior, când în uşoară pronaţie când în uşoară
supinaţie, alternativ; în felul acesta cele doua arcuri plantare nu sunt solicitate simultan.
În acest joc al bolţilor există un moment când metatarsienele mijlocii suportă apăsarea
greutăţii, care se deplasează spre partea anterioară a bolţii, şi anume când sarcina se mută de la o
boltă, la cealaltă. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazurile în care calcaneul este ridicat de pe sol:
poziţia pe vârfuri sau purtarea unui toc prea înalt la pantofi. Prin schimbul succesiv al bolţilor toate
capetele metatarsienilor devin, pe rând, puncte de sprijin. În mers, alergare, sărituri, coborârea
scărilor, unde intervine efortul digitigrad, greutatea se transmite prin talus navicularului şi apoi
metatarsienilor, cu rol de susţinere.
Stâlpul posterior al bolţii dă inserţie tendonului tricepsului sural, care reprezintă rezultanta
forţelor care se opun gravitaţiei, dar şi muşchilor plantari, factor important în menţinerea piciorului
în poziţie digitigradă.
Biomecanica celorlalte articulaţii ale piciorului

În cele mai multe dintre articulaţiile piciorului mişcările au o amplitudine redusă, dar prin
însumarea acestora piciorul se poate mişca în toate direcţiile. Ca punct de plecare pentru mişcările
piciorului îl vom lua pe acela în care faţa dorsală a piciorului formează cu gamba un unghi drept.
Flexia dorsală (flexia) este mişcarea prin care faţa dorsală a piciorului se apropie de faţa
anterioară a gambei. Se realizează în articulaţia talocrurală.
Flexia plantară (extensia) este mişcarea prin care faţa dorsală a piciorului se îndepartează de
faţa anterioară a gambei. Se realizează în articulaţia talocrurală.
Adducţia este mişcarea prin care vârful halucelui se apropie de planul mediosagital.
Abducţia este mişcarea prin care vârful halucelui se îndepartează de planul mediosagital.
Adducţia şi abducţia piciorului se realizează în articulaţia subtalară şi au o amplitudine de
10-200.
Circumducţia este mişcarea prin care vârful halucelui descrie un cerc; rezultă din executarea
succesivă a mişcărilor precedente.
Supinaţia este mişcarea prin care marginea medială a piciorului este ridicată de pe sol şi
planta este orientată medial.
69
<Manole Vasile>
Pronaţia este mişcarea prin care marginea laterală a piciorului este ridicată de pe sol şi
planta priveşte lateral.
Supinaţia şi pronaţia se execută în articulaţiile subtalară şi mediotarsiană. În toate mişcările
piciorului talusul joacă un rol important. Pe talus nu se inseră muşchi ci numai ligamente,
tendoanele muşchilor trecând pe lângă el pentru a se insera pe oasele vecine.
În mişcările de flexie-extensie talusul se solidarizează cu oasele tarsului, mişcările
producându-se în articulaţia talocrurală. În celelalte mişcări talusul se solidarizează cu oasele
gambei şi mişcările se produc între el şi celelalte oase ale piciorului.
În articulaţiile tarsului posterior mişcările se execută în jurul unui ax rezultantă, cu tripla
oblicitate: în jos, înapoi şi înafară, trecând prin colul talusului, sinus tarsi, calcaneu.
În articulaţiile tarsului anterior sunt posibile mişcări de alunecare; aceste articulaţii continuă
mişcările tarsului posterior. Rolul principal al acestor articulaţii este de a asigura elasticitatea
tarsului şi de a-l proteja de traumatisme.
Analiza biomecanică a săriturii

Săritura sau saltul este o deprindere motrică prin care corpul uman realizează o desprindere
momentană de sol, învingând forţa gravitaţiei si greutatea proprie. Săriturile sunt dependente de o
serie de factori legali de constituţie, rasă, influenţa mediului etc.
Săriturile se utilizează în domenii diferite, de la exerciţiile simple din şcoli, până la săritura cu
prăjina, proba atletică deosebit de dificilă. Săriturile reprezintă o componentă foarte importantă în
unele sporturi.
Cât timp corpul omenesc se află situat pe sol (inerţia de repaus) asupra sa acţionează două
forţe egale şi de sens contrar, ale căror efecte se anulează reciproc. Aceste forţe sunt: acţiunea
gravitaţiei (forţa de acţiune) şi rezistenţa solului (forţa de reacţie).
Pentru învingerea inerţiei de repaus este necesară intervenţia forţelor interioare, care trebuie
să fie mai mari decât în mers sau alergare, deoarece intervine desprinderea de sol. În timpul săriturii
se disting următoarele faze: elanul, pre bătaia, zborul şi aterizarea, prezente la toate tipurile de
săritură din mişcare. La săriturile de pe loc, aceste faze se modifică calitativ şi cantitativ.
Elanul este una din fazele premergătoare săriturii propriu-zise. În săriturile din mişcare el
constă dintr-o alergare cu acceleraţie progresivă. La săriturile de pe loc, elanul se obţine prin
bascularea membrelor superioare şi flexii repetate ale membrelor inferioare.
Pre bătaia este faza în care segmentele corpului se flectează, pregătind bătaia, iar centrul de
greutate al corpului coboară. În tipurile de săritură unde elanul este reprezentat de alergare, pre
bătaia este de fapt ultimul fuleu, de regula mai mic, însoţit de un moment de concentrare nervoasă
maximă.
70
Bătaia reprezintă un moment de extensie maximă a segmentelor corpului care participă la
salt, proiectând centrul de greutate înainte şi în sus. Membrele superioare sunt aruncate şi ele pe
direcţia săriturii, uşurând propulsia.
Forma calitativă de manifestare a momentului bătăii, împreună cu energia dezvoltată,
reprezintă începutul detentei.
Zborul reprezintă momentul plutirii în aer şi diferă de detentă, care reprezintă numai
componenta ascendentă, până la înălţimea maximă a săriturii. În zbor, traiectoria centrului de
greutate al corpului omenesc poate fi asemănată cu o curba balistică descrisă de un proiectil. Ea
reprezintă rezultanta forţelor care au acţionat în etapele premergătoare. Mişcările suplimentare ca
forfecarea aerului în zbor sau aruncarea membrelor inferioare înainte, în apropierea locului de
aterizare, nu influenţează traiectoria, ci măresc inerţia, prin reducerea frecării sau prelungirea
locului de contact cu solul.
Aterizarea este ultima fază a săriturii şi reprezintă din punct de vedere biomecanic efortul
final al gravitaţiei, iar din punct de vedere al performantei, randamentul săriturii.
Presiunea exercitată asupra solului la aterizare este maximă, depăşind pe cea din momentul
bătăii. Acest lucru se explică prin adăugarea inerţiei corpului în cădere liberă.
Accidentele în timpul săriturii sunt mai frecvente în momentul bătăii şi aterizării. În timpul
săriturii, pe tot parcursul plutirii, traiectoria centrului de greutate se poate înscrie grafic ca o linie
curbă cu forme variate, în raport cu tipul săriturii şi cu sportul în care se practică. Forma ei este
legată de mărimea forţei de plecare (impuls), de greutatea corpului în mişcare, direcţia impulsului,
intensitatea vântului, rezistenţa aerului.
Menţinerea echilibrului în timpul săriturii se realizează în afara oricărui punct de sprijin prin
gruparea diferitelor segmente ale corpului în jurul centrului de greutate aflat în mişcare.
Rolul piciorului în timpul fazei de sprijin pe sol

Importanţa scheletului fibros
Scheletul fibros reprezentat de tendoanele lungi şi aponevroze.
Scheletul osos = cele 22 de oase - piciorul dinamic.
Punerea în încărcare a piciorului determină în micile articulaţii mişcări complexe de alunecare
şi rotaţie în cele trei planuri spaţiale. Piciorul a fost comparat cu un amortizor de şoc.
Redoarea este sinonimă cu începutul durerilor.
Tendoanele şi aponevrozele sunt extensibile, ele înmagazinând o parte din energia produsă
prin întindere şi restituind-o în faza de sprijin, reducând astfel munca muşchilor.
71
<Manole Vasile>
Muşchii posedă o vâscoelasticitate care le permite frânarea mişcării şi atenuarea undei de şoc.
Pentru ca această funcţie să fie optimală articulaţiile trebuie să fie libere să alunece normal una pe
alta.
Transmiterea presiunilor prin bordul extern al piciorului
Sprijinul (pe bordul extern) este ferm dar în acelaşi timp elastic. Cei doi peronieri au roluri
diferenţiate: lungul peronier are rol preponderent de amortizare în timp ce scurtul perunier inserat la
baza metatarsianului V joacă rol preponderent în stabilitate (tendonul lungului peronier - sub osul
cuboid - susţine bordul extern al piciorului asigurând o elasticitate indispensabilă).
Aponevroza plantară
În timp ce talonul se ridică, tracţiunea aplicată asupra calcaneului prin tendonul achilean este
transmisă capurilor metatarsienelor prin aponevroza plantară care se termină la baza fiecărui deget.
Aponevroza plantară are o slabă extensibilitate (1,8% din lungimea sa de repaus).
Aponevroza este întărită prin contracţia muşchilor intrinseci:
flexorul scurt al degetelor
abductorul degetului I
abductorul degetului V
Înainte ca talonul să atingă solul, degetele se flectează dorsal activ punând astfel în tensiune
aponevroza plantară (ceea ce permite absorbţia unei părţi din şoc). Pe o încălţăminte purtată de ceva
timp se poate repera amprenta lăsată de dorsiflexia repetată a primului deget.
În timp ce piciorul părăseşte solul, degetele sunt în continuare în dorsiflexie - aponevroza
fiind din nou pusă în tensiune (moment în care efectul său protector este util).
Modificările arcului plantar în timpul pasului
Aplicarea presiunilor verticale se traduce prin aplatizarea arcului şi alungirea piciorului în
momentul încărcării sale cu greutatea corpului.
La un picior plat, scafoidul şi capul astragalului ating solul.
Desprinderea talonului
În timp ce talonul se ridică (desprinde), proiecţia verticală a greutăţii corpului se situează pe
verticala articulaţiilor metatarso-falangiene şi mai ales pe metatarsofalangiana I.
Piciorul poate fi separat în trei ansambluri care din punct de vedere mecanic joacă un rol
diferenţiat: amortizare, echilibru şi propulsie, pivotare.
Această topografie bazată pe funcţia mecanică poate servi ca ghid atunci când examinăm un
picior dureros:
regiunea anterioară şi posterioară pentru amortizare
bordul extern pentru echilibru şi propulsie
sub metatarsianul I - pivotare.
72
0 - 60% din mers = sprijin:
0 - 15% - flexie dorsală - funcţie de amortizare
45% - flexie plantară
60 - 100% = oscilare (40%)
După atacul solului cu călcâiul cu talonul urmează imediat sprijinul pe bordul extern, fază în
care intervine funcţia de ehilibru pe un singur picior.
Pentru schimbarea direcţiei - trebuie redusă suprafaţa de contact cu solul (extensia degetelor şi
ridicarea talonului). Pivotarea se face pe partea de picior subiacentă metatarsofalangienei I. Prin
patru rulări:
rulare pe talon începând de la atacul solului şi până în momentul atingerii solului cu
antepiciorul;
rularea tibiei pe astragal în faza de sprijin - până la desprinderea talonului;
rulare pe metatarsofalangiana I;
rulare pe pulpa primului deget - ultimul contact.
Repere anatomice ale Sistemului S.A.C.P.

Sistemul suro-achileano-calcaneo-plantar (SACP) formează o veritabilă unitate anatomică
şi funcţională compusă din: tricepsul sural, tendonul achilean, calcaneu şi aponevroza plantară
superficială. Este cel mai important în propulsia membrului inferior fiind solicitat intens în alergări,
sărituri (după Chanussot şi Danowski, 1999).
Sistemul SACP cuprinde 6 elemente caracteristice:
1. Un schelet fibros extrem de dezvoltat care cuprinde nu numai tendoanele de origine ale
gemenilor şi tendoanele de inserţie ale acestora ci şi toate aponevrozele anexate solearului
care dau naştere puternicului tendon Achile şi care la rândul lui se continuă cu aponevroza
plantară. Dispoziţia anatomică a acestui schelet fibros care se îngustează în partea distală a
tendonului lui Achile explică de ce această zonă de tensiuni maxime este atât de vulnerabilă şi
prost vascularizată.
2. Un schelet muscular puternic format din muşchi cu dominanţă fazică capabili să dezvolte
o forţă explozivă instantanee (gastrocnemienii) şi de muşchi cu dominanţă tonică cu rol
postural (solearul, intrinsecii piciorului care se inseră pe aponevroza plantară). Diferenţa de
structură dintre solear şi gemeni (volum, orientare a fibrelor musculare, tipologie), de inserţie
(muşchi mono şi bi-articulari), de fiziologie (muşchi cu dominanţă tonică sau fazică), şi
diferenţele de inervaţie explică faptul că la originea leziunilor musculare ar putea sta
73
<Manole Vasile>
incoordonarea motrică (ex. piciorul tenismenului - dezinserţia gemenului intern).
3. Multiplele planuri de alunecare: o bursă seroasă situată între condilul intern şi faţa
profundă a gastrocnemianul intern, o bursă analogă dar inconstantă pentru gastrocnemianul
extern, o bursă seroasă preachileană, cinci burse seroase latero şi retro-achileene (bursele lui
Bovis), tecile sinoviale peritendinoase, o bursă seroasă sub-calcaneană şi o bursă metatarso-
falangiană. Numărul mare de planuri de alunecare, fiziologic utile, explică diversitatea
formelor de bursită şi tenosinovită.
4. Sesamoidele Sesamiodele gemenului extern, cele două sesamoide de pe faţa inferioară a

articulaţiei metatarsofalangiene ce corespunde primului deget - microtraumatismele repetate
datorate practicii intensive a unui sport stau la originea sesamoiditelor.
5. O inervaţie specifică:Gastrocnemienii sunt inervaţi de ramurile colaterale ale nervului

sciatic popliteu intern în timp ce solearul primeşte o dublă inervare: un nerv posterior provenit
din sciaticul popliteu intern şi un nerv colateral anterior provenit din nervul tibial posterior.
Inervaţia senzitivă a tendonului lui Achile se face printr-o ramură provenită din nervul tibial
posteriorn şi printr-o ramură provenită din nervul safen extern. Aponevroza plantară primeşte
ramuri senzitive provenite din nervul tibial posterior.
6. O vascularizaţie particulară: Vascularizaţia tendonului lui Achile este asigurată de

arterele periferice şi de artere ale extremităţilor, ramuri ale arterei tibiale posterioare şi ale
arterei peroniere. Arterele periferice dau naştere colateralelor posterioare ale gambei
destinate ţesutului celular subcutanat. Reţeaua vasculară se rarefiază în treimea medie a
tendonului şi în partea posterioară. Arterele extremităţii sunt constituite din ramurile
terminale ale arterelor tricepsului sural şi ramurile calcaneene provenite din arterele
posterioare tibiale şi peroniene. Această vascularizaţie creează o zonă practic avasculară
situată în treimea medie a tendonului şi în partea sa posterioară: această zonă hipovasculară,
situată la 3,4 cm deasupra inserţiei calcaneene, fiind deasemenea şi o regiune de tensiuni
maxime, constituie localizarea preferenţială a tendinopatiilor şi rupturilor de tendon
achilean.
74
Figura 1- Punctele de solicitare ale elemenlor sistemului SACP

(după Chanussot şi Danowski, 1999)
Patologia sistemului suro-achileano-calcaneo-plantar (SACP)

Tabelul 1 – Localizarea patologiei sistemului SACP (după Chanussot şi Danowski, 1999)
Nr.
Anatomia sistemului SACP Patologia sistemului SACP
Crt.
1. Inserţia condiliană a gemenilor Tendinita inserţiei gemenilor
2. Bursa seroasă Bursită (cea mai frecventă sub gemenul intern)
3. Tricepsul sural Dezinserţia gemenului intern (piciorul tenismenului)
4. Tendonul lui Achile Tendinopatie sau ruptura tendonului achilean
Teno - bursitele achileene şi bursa retroachileană a lui
5. Bursa seroasă preachileană
Bovis
Tuberculul posterosuperior al Talalgie înaltă cu sau fară semne de tendinită, bursită
6.
calcaneului (maladia Haglund)
7. Corpul calcaneului Fractura de oboseală sau traumatismul calcaneului
Dureri cu caracter mecanic, cronice la copil sau
8. Cartilagiul de creştere (la copil)
adolescent în calcaneu
Bursită subcalcaneană (exacerbată de atacul solului cu
9. Bursa seroasă subcalcaneană
talonul)
Talonada (microtraumatisme repetate asupra talonului
10. Învelişul plantar
(sărituri în lungime, alergare de fond)
Tuberculul postero-intern al
11. Hiperostoza subcalcaneană
calcaneului
12. Aponevroza plantară Aponevrozită plantară sau ruptura aponevrozei
13. Sesamoide Sesamoidite
14. Articulaţia metatarsofalangiană Metatarsalgia de sprijin
75
<Manole Vasile>
Reeducarea în cadrul patologiilor microtraumatice ale sistemului SACP
În tabelul de mai jos sunt rezumate natura, localizarea, principalele semne clinice,
tratamentele şi diagnosticul diferenţial al patologiilor microtraumatice ale sistemului SACP şi ale
elementelor anatomice care îi sunt anexate.
Aceste patologii microtraumatice ale sistemului SACP sunt dominate de tendinopatiile
tendonului lui Achile, a cărui tratament este destul de dificil. Doar antiinflamatoarele nesteroidiene
asociate repaosului sunt suficiente foarte rar pentru ameliorarea tabloului clinic, iar infiltraţiile în
acest caz sunt contraindicate.
Tratamentele chirurgicale sunt indicate numai după ce tratamentul medical şi cel
kinetoterapeutic nu au dat rezultate şi dacă este vorba de un sportiv de înaltă performanţă. Reiese de
aici importanţa kinetoterapiei.
Tabelul 2- Semiologia şi tratamentul afecţiunilor microtraumatice ale SACP

Natura şi localizarea Principalele semne Tratament Diagnostic
afecţiunii clinice diferenţial
Tendinita sau teno- Durere la alergare sau Repaus Tendinita popliteului,
bursita înaltă a sărituri Contenţie + talonetă bicepsului sau labeide
gemenilor Durere la contracţia Cryoterapie gâscă
acestuia (ridicarea pe Fizioterapie
vârfuri) Infiltraţii
Durere la punerea în
tensiune a acestuia -
întindere - (extensia
genunchiului +
dorsiflexia piciorului)
Durere la palparea
versantului posterior a
tuberozităţii
condilului
Tendinopatia Durere pseudo- Repaus Maladia Haglund
achileană inflamatorie Contenţie + talonetă Maladia Sever
- tendinita pură sau Durere la contracţie Cryoterapie Sciatica S1
nodulară Durere la întindere Fizioterapie Pelvispondilita
- tenosinovita Durere la palpare +/- MTP Sindromul posterior al
- tenobursita senzaţia de tumefacţie Excepţional infiltraţie astragalului
- entezita dură(nodul) sau moale peritendinoasă
- tenomiozita cu crepitaţie
(tenosinovită)
Maladia Haglund Talalgie înaltă +/- Adaptarea Entezita achileană
semne de tenobursită încălţămintei Alte talalalgii
Piele roşie Chirurgie: osteotomie
Tuberozitate calcaneană
posterioară
proeminentă
(radiografie)
76

Fractura de oboseală a Dureri care apar la Repaus 4-6 săptămâni Patologii infecţioase
calcaneului practica intensivă a cudescărcare relativă sau tumorale ale
sportului, alergare sau dacă durerile sunt calcaneului
săritură mari (+++)
Durere cu caracter
mecanic, cronică
Durere la palparea
directă a calcaneului
Apofizoza calcaneană Durere cu caracter Repaus sportiv 3-6 Tendinita achileană
(maladia Sever) mecanic, cronic la luni Aponevrozita plantară
= cartilagiul de copil sau adolescent Fizioterapie Fractura de oboseală a
creştere la copil Durere la palparea Tălpig (branţ) calcaneului
directă a calcaneului vâscoelastic
Tabelul 3 - Semiologia şi tratamentul afecţiunilor microtraumatice ale SACP (continuare)

Bursita sub- Inflamaţia dureroasă Repaus Pinten calcanean
calcaneană subtalonieră Infiltraţii Talonada
exacerbată la atacul Tălpig (branţ) de Aponevrozita
solului cu talonul descărcare posterioară plantară
Durere la palparea Alte talalgii
feţei inferioare a
calcaneului
Alte semne negative
Talonada Microtraumatisme Repaus Fractura de
repetate asupra Cryoterapie oboseaslă a
talonului (săritura în Adaptarea încălţămintei calcaneului
lungime, alergări de Calitatea suprafeţei de Bursita sub-
fond) antrenament calcaneană
Alte talalgii
Hiperostoza Punct dureros precis Infiltraţie Bursita
subcalcaneană (pinten care apare la alergare , Fizioterapie Talonada
calcanean) săritură apoi chiar la Excepţional chirurgie Aponevrozita
mers plantară
Punct dureros la Alte talalgii
nivelul tuberozităţii
posterioare la apăsări
profunde
Radiografie:
hiperostoză
Aponevrozita plantară Durerea feţei plantare Repaus Fractura de oboseală
(micro-rupturi ale care iradiază din Contenţie plantară în 8 a metatarsienelor
aponevrozei plantare treimea posterioară Ultrasonoterapie Metetersalgii
medii superficiale) spre degetul mare MTP netraumatice
Durere la pasul Stretching
posterior, la alergare
sau sărituri
Durere la întinderea
aponevrozei şi palpare
77
<Manole Vasile>
Tendinita Achilienă
Cauze
Dozarea efortului haotică şi nefondată ştiinţic;
Pregătire fizică necorespunzătoare;
Încălţăminte necorespunzătoare ;
Tehnică deficitară, etc.
Semne clinice
durere la contracţie;
durere la punere în tensiune;
durere la palpare însoţită sau nu de senzaţiile de tumefacţie dură (noduli), crepitaţii
(tenosinovite) sau edem.
Program general de tratament a tendinopatiilor Achiliene

Contenţie şi ortezare
contenţie adezivă în “U”;
orteză plantară în timpul fazei algice care va menţine tendonul scurtat prin ridicarea
calcâiului, asociată cu fixarea gleznei şi piciorului. De asemenea se urmăreşte
înlîturarea şocurilor ce pot apare în timpul atacului solului cu călcâiul (talonetă din
material vâscoelastic de cel puţin 20 mm).
orteză plantară utilizată în timpul antrenamentelor. Aceste orteze au calitatea de a
absoarbe şocurile, permit efectuarea mişcărilor, se integrează perfect în încălţăminte
şi corijează defectele de morfostatică şi dinamică ale piciorului
Fizioterapie
crioterapie şi ultrasunete la nivelul tendonului Achilian;
SETA (stimulare electrică transcutanată antalgică), ionizări;
Tehnici manuale
MTP la nivelul tendonului Achilian;
masaj şi întinderi la nivelul SACP şi la nivelul lanţului posterior al membrului
inferior;
tehnici posturale pentru tricepsul sural şi pentru tibial anterior.
Tehnici active şi neuromusculare
stretching pentru tricepsul sural şi pentru toată musculatura de la nivelul lanţului
posterior al membrului inferior.
stimulare neuro-proprioceptivă,
78
antrenament pliometric.
Corectarea factorilor de risc
alegerea încălţămintei (calitate, caracteristici etc.);
corectarea posturii statice dinamice a piciorului;
corectarea tehnicii;
îmbunătăţirea pregătirii fizice generale etc.
Ruptura tendonului lui Achile
Cauze
tendinită tratată necorespunzător;
suprasolicitări frecvente şi nefondate
Semne clinice
durerea la stimuli şi senzaţia de înţepenire;
impotenţa funcţională totală imediată;
impotenţa funcţională tardivă relativă;
edem la nivelul tendonului lui Ahile şi a gleznei;
echimoza retromaleolară ce poate apărea în zilele următoare accidentului;
ridicarea pe vârf în sprijin monopodal este imposibilă;
creşterea dorsiflexiei piciorului şi absenţa echinului spontan în descărcare;
mersul este posibil pe teren plat târâind piciorul – faza de impulsie este absentă;
la palpare se depistează o depresiune care se adânceşte la mobilizarea pasivă în flexia
dorsală apiciorului.
Tratamentul postchirurgical după ruptura tendonului lui Achile (după Chanussot şi

Danowski, 1999)
Principii generale de tratament
tehnicile de recuperare sunt identice indiferent de tipul intervenţiei.
problema majoră este reprezentată de eventualele complicaţii cutanate (degenerare,
necroză).
foarte adesea, după acest tip de tratament pot să apară anumite aspecte negative: pierderea
amplitudini în dorsiflexie de aproximativ 25%, hipertrofia tendonului şi aderenţe cicatriciale.
79
<Manole Vasile>
Etapa I: faza postoperatorie: ziua 1-45
Principii
imobilizarea ghipsată 6 săptămâni:
- 3 săptămâni cu piciorul în echin - sprijinul interzis;
- 3 săptămâni piciorul în unghi drept - sprijinul interzis.
flexia pasivă şi cu rezistenţă a genunchiului se face astfel:
- prima săptămână: flexie > 900,
- a doua săptămână: 600< flexia < 900
- a treia săptămână: 300 < flexia < 600
- a patra săptămână: flexia > 900,
- a cincea săptămână: 600 < flexia < 900
- a sasea săptămână: 300 < flexia < 600.
ghipsului i se practică o fereastră pentru a examina şi îngriji cicatricea.
Tabelul 4 – Conţinutul demersului terapeutic al etapei I

Obiectivele
Tehnici şi mijloace
tratamentului
Trofic Tratament anti-coagilant sistematic.
Punerea în poziţie declivă a membrului operat.
Contracţii izometrice sub ghips.
Supravegherea şi îngrijirea cicatricei
Mobilitate articulară Întreţinerea articulaţiilor lăsate libere : şold, genunchi, degetele
de la picior şi membre superioare.
Musculo-tendinos SETE al tricepsului sural sub ghips cu ajutorul unui curent de
frecvenţă foarte joasă (de la 1 la 20 Hz) şi intensitate
submaximală.
Contracţiile active submaximale ale tricepsului sural: flexia
genunchiului contra rezistenţei dozate şi respectând ungiurile.
Tonifierea muculaturii coapsei.
Funcţional Mers cu două cârje canadiene, fără sprijin : punerea unei talonete
pe partea opusă (pentru a uşura pendularea membrului inferior
operat).
Etapa a doua: faza postimobilizare: ziua 45 – 75.

Principii:
Scoaterea ghipsului după a 45 – a zi şi înlocuirea lui cu o orteză talonieră timp de 3
săptămâni, cu reluarea sprijinului;
Diminuarea progresivă a înălţimii ortezei talonierecu 10 mm pe săptămână;
În timpul acestei faze se interzice sprijinul monopodal pe antepiciorul membrului operat;
Recuperarea progresivă a extensiei genunchiului asociată cu flexia dorsală a piciorului.
80
Tabelul 5 - Conţinutul demersului terapeutic al etapei II
Obiectivele
tratamentului
Trofic Lupta împotriva aderenţelor cicatriciale şi a planurilor de
alunecare peri-tendinoase prin tehnici de masaj şi mobilizare:
fricţiuni, frământat superficial, mobilizări ale tendonului şi a
anexelor sale.
Mobilitate articulară Pentru recuperarea flexie dorsale a gleznei:
- contractare-relaxare;
- balneoterapie;
- posturări.
Mobilizări pasive (specific, analitic sau global) pentru toate
articulaţiile ale piciorului: sub-astragalian, Chopard, Lisfranc.
Musculo-tendinos Tonifierea progresivă a tricepsului sural plecând de la tehnici de
fără încărcare şi factorii de progresie a antrenamentului
pliometric (începutul progresiei).
Funcţional Tehnici posturale pentrusolear şi tibial anterior
Etapa a treia: faza reeducării funcţionale: după 75 de zile

Mersul cu talonetă până în ziua 90, iar mersul pe antepicior fiind posibil după ziua a 90-a;
Nu sunt recomandate contracţiile maximale voluntare din poziţia de întindere maximă a
tendonului înainte de ziua a 90-a;
Se insistă pe recuperarea progresivă a flexiei dorsale şi pe extensibilitatea sistemului suro-
ahileo-calcaneo-plantar.
Reprizele de alergare începând cu ziua 90, iar reluarea activităţii sportive după 6 luni.
Tabelul 6 Conţinutul demersului terapeutic al etapei III

Obiectivele
tratamentului
Mobilitate articulară Se insistă pe recuperării mobilităţii totale în sensul flexiei
dorsale.
Musculo-tendinos Tonifierea progresivă a tricepsului sural şi a muşchilor
antagonişti (flexori plantari şi ischiogambieri, cvadriceps).
Neuro-muscular şi Mersul cu sprijin fără restricţii: exerciţii de mers variat
funcţional (coborâri, urcări, mers lateral, etc.).
Travaliu postural
Travaliu proprioceptiv
Antrenament pliometric.
Entorsa prin varusare a gleznei (după Chanussot şi Danowski, 1999)

Entorsele piciorului survin în 70% din cazuri în timpul unei activităţi sportive (joc sportiv),
cel mai frecvent în timpul unei aterizări perturbate de un alt jucator (adversar).
81
<Manole Vasile>
Altă situaţie în care se poate produce este reprezentată de alergarea pe teren variat la sportivi
ce sunt antrenaţi de obicei pe teren plat (ex: la patinatorii pe gheaţă care se antreneaza cu ghete
rigide ce le protejeaza glezna, entorsele gleznei survin adesea în timpul joggingului).
Entorsele intereseaza în cea mai mare parte LLE (ligamentul lateral extern) şi în mod
exceptional LLI (ligamentul lateral intern).
Mecanismul de producere al entorsei

Cel mai frecvent mecanism este prin varusarea piciorului posterior asociată cu supinatia
piciorului anterior, provocare de neconcordanţa dintre proiecţia CGG (centrul general de greutate)
şi reacţia solului (sprijinului).
Acest mecanism se poate produce izolat într-una dintre cele trei poziţii diferite ale piciorului
(varus-equin, varus în poziţie neutră sau varus-talus) sau în timpul producerii se succed toate cele
trei poziţii. Mecanismul de producere are loc în trei faze:
prima fază, a contactului cu solul, piciorul se află în flexie plantară: proiecţia CGG este
în afara suprafeţei de sprijin, deci în afara axului articulaţiei tibio-tarsiene. Dezechilibrul
declanşează forţe care antrenează piciorul posterior în varus şi piciorul anterior în supinaţie.
Fenomenul este amplificat de reculul maleolei externe şi de alunecarea spre exterior a capului
astragalului. Varusul equin a articulaţiei tibio-tarsiene şi a piciorului posterior impune o
rotaţie externă a pensei bimaleolare şi o alunecare spre exterior a capului astragalului, ceea ce
solicită LLE punând în tensiune fascicolul peroneo-astragalian anterior(PAA).
faza a doua, piciorul în sprijin pe sol, glezna la 900: mecanismul lezional anterior este
continuat şi amplificat de bascularea calcaneului care se culcă pe faţa sa externă datorită
efectului solicitării în varus, ceea ce pune în tensiune fascicolul peroneo-calcaneean (PC) al
LLE.
Faza a treia, faza de amortizare finală, piciorul se află în flexie dorsală: înaintarea
gambei sub efectul greutăţii corpului, declanşează un talus forţat al piciorului asociat cu
compresie anterioară şi o decuaptare posterioară a articulaţiei tibio-tarsiene, ceea ce pune în
tensiune fascicolul peroneo-astragalian posterior (PAP) al LLE. Forţele de compresie în
această flexie dorsală se transmit piciorului putând suprasolicita şi articulaţiile Chopart şi
Lisfranc, riscând o entorsă, o luxaţie sau o fractură a metatarsienelor.
În timpul mecanismului de producere varusul piciorului posterior provoacă:
1. compresia internă a interliniei tibio-astragalienă,
2. decuaptarea externă a interliniei tibio-astragalienă (depărtare);
3. decuaptarea (depărtare) articulatiei peroneo-tibiale inferioare;
4. rotaţia internă a astragalului;
82
5. varusul (bascularea) calcaneului;
6. rotaţia externă a cuboidului;
7. rotaţia externă a metatarsianului V.
Mecanismul de protecţie al gleznei
Apariţia leziunilor liganentare, osoase sau osteocondrale în timpul unui mecanism de varusare
forţată care depăşeşte rezistenţa biomecanică a acestor elemente se explică printr-o insuficienţă a
controlului neuro-muscular al gleznei.
Controlul neuro-muscular al gleznei se poate explica în două moduri:
După ipoteza lui Freeman (1965) reluată apoi de Castaing şi Delplace (1975), protecţia
gleznei este asigurată de o buclă de retroacţiune de origine proprioceptivă:
informaţiile care provin de la mecanoreceptorii situaţi în capsulă şi ligamentele articulaţiei
tibio-tarsiene, sunt capabile să determine reacţii reflexe destinate protecţiei acestei
articulaţii.
Producerea unei entorse conduce la distrugerea mecanoreceptorilor articulari, adică aportul
afenţial proprioceptiv este diminuat (dezaferentaţia parţială a articulaţiei lezate) favorizând
instalarea senzaţiei de instabilitate şi apariţia recidivei.
În scopul prevenirii acestei instalări, Freeman a preconizat o reeducare proprioceptivă care
să solicite mecanoreceptorii articulari nesolicitaţi de obicei, mecanoreceptorii miotendinoşi
(fusul neuromuscular şi receptorii Golgi) şi mecanoreceptorii cutanaţi. Această
reprogramare neuro-musculară efectuată pe plan intabil are ca scop declanşarea reflexelor
musculare de protecţie stabilizând glezna.
După Thonnard (1988) timpul necesar pentru producerea unei leziuni ligamentare la nivelul
gleznei (sub 30 ms) este inferior timpului de latenţă al contracţiei reflexe (60 ms) înregistrate în
principalii muşchi protectori ai gleznei care sunt lungul peronier, scurtul peronier şi tibialul
posterior.
Acest autor insista pe faptul că atunci când muşchii gleznei sunt în repaus, în momentul
traumatismului, mecanoreceptorii periferici nu au timp să emită un raspuns muscular capabil de a
proteja glezna de producerea entorsei. Fenomenele de anticipare permit adoptarea unei strategii
motrice particulare şi deci trebuie să existe.
Sintetizand cele doua puncte de vedere, conţinând sistemele de anticipare (feedforward) şi
cel de retroacţiune (feed back) rezultă: la nivel central un standard de referinţă tipic pentru fiecare
activitate gestuala care este constituit în timpul învăţării psihomotorii pe baza stimulilor periferici
(receptori vizuali, acustici, labirintici, mecanoreceptori articulari miotendinoşi şi cutanaţi).
83
<Manole Vasile>
Acest standard de referinţă permite trimiterea la periferie a comenzilor motorii
preprogramate (de anticipare) şi compară aferenţele retroactive (feed-back) pe care le primeşte cu
cele pe care aşteaptă să le primească.
Daca aceste aferenţe sunt compatibile cu eferenţa, mişcarea nu are nevoie de corecţie. Din
contra, daca aferentele nu corespund cu eferenţele un semnal de eroare apare şi o corectare a
comenzilor motorii trimise la periferie este efectuată.
La periferie muşchii primesc eferenţe corespunzatoare standardului de referinţă care este
modulat cum am vazut prin aferente periferice (bucla de retro-acţiune lungă) cu originea în
receptorii periferici. Aceşti receptori periferici informează în permanenţă muşchii motori prin bucla
de retroacţiune scurtă şi modulează activitatea acestor muşchi graţie unei integrari medulare.
Tabelul 7 - Stadiile de gravitate şi tipul de tratament al entorselor prin varusare a gleznei

Studiul entorsei Gradul I benign Gradul II mediu Gradul III grav
Leziuni Întinderea PAA Ruperea PAA+ Ruperea PAA
anatomice capsula anterioară + capsula anterioara
+ ruperea PC
± ruperea PAP
± leziuni osteocondriale
± afectarea peronienilor
laterali
Interogatoriu Dureri şi impotenţă Idem stadiul I Idem stadiul II
funcţională variabilă + senzaţia de:
cracment
ruptură
instabilitate
Examen clinic - semne locale discrete - tumefacţie precoce - semne locale majore şi
deasupra şi sub maleola difuze pe întreg piciorul
externă, edem şi
eschimoză precoce de
întindere variabilă
- puncte dureroase
- câteva puncte sensibile pe traectul PAA - puncte dureroase multiple
dureroase sensibile pe - durere la mobilizarea
traectul PAA gleznei, mai ales în - durere la mobilizarea
- inversia limitată inversie gleznei şi a celorlalte
- prezenţa varusului articulaţii ale piciorului
- prezenţa unui varus
- absenţa mişcărilor accentuat
anormale - provocarea durerii la
eversia cu rezistenţă
Examen N N - eventuale smulgerii
radiologic osoase, leziuni
osteocondrale
Scanner N Varus 100- 150 Varus > 150
Spaţiu tibio-astragalian Spaţiu tibio-astragalian
extern = 8mm extern > 8mm
Tratament Funcţional Funcţional sau ortopedic Ortopedic (6 săpt.)
84
(4 săpt.) Chirurgical + ortopedic (6
săpt.)
Funcţional (sub controlul
unei orteze) în absenţa
leziunilor asociate
Program de recuperare a entorselor prin varusare - gradul I

În cazul unei entorse recente a gleznei, pot fi propuse diferite tratamente ţinând cont nu
numai de stadiul de gravitate dar şi de vârsta celui accidentat, antecedente, nivelul de pregatire
sportivă, natura sportului practicat, leziunile anatomice, principalele semne radiologice si clinice.
Principii:
singurul tratament al entorselor benigne este cel funcţional şi imobilizarea stricta nu este
indicată în acest caz;
tratamentul trebuie să permită reluarea totala a activităţii sportive în 15 zile;
prin definiţie aceste entorse nu prezintă nici o laxitate iar singurele probleme sunt lupta
împotriva durerii şi edemului şi reeducarea neuro-musculară;
contenţia adezivă care vizează edemul, durerea şi fixarea piciorului în eversiei este des
utilizată pe perioada tratamentului (10-15 zile) si la reluarea antrenamentelor (încă 15 zile) (după
Chanussot şi Danowski, 1999).
Tabelul 8 – Coţinutul programului de recuperare a entorsei de gradul I
Obiectivul
tratamentului
Combaterea Tratament medical: antalgic şi antiinflamator (nesteroidian)
durerii şi a Crioterapie de 4 ori/zi timp de o săptămână: aplicaţii de gheaţă, masaj cu
inflamaţiei gheaţă, băi reci.
Ultrasonoterapie pulsatorie.
Stimulare electrică transcutanată antalgică (SETA).
Ionizări cu salicilat de sodiu de 2 ori/zi.
Masaj transvesal profund (MTP) începând cu ziua a doua sau a treia.
Dacă durerea este intensă: mers cu 2 cârje canadiene în primele 48 de ore
de la producere.
Utilizarea unei contenţii adezive elastice pe perioada recuperării
(10-15 zile).
Trofic şi lupta Compresie prin bandaj adeziv elastic 24/24 primele 2-3 zile.
împotriva Drenaj limfatic manual (DLM).
edemului Băi alternante calde-reci.
Poziţii declive în repaus.
Mobilitate Mobilizări pasive specifice şi analitice pentru toate articulaţiile interesate,
articulară dar în sensul invers al mecanismului de producere a entorsei.
Forţă musculară Tonifierea musculaturii periarticulare a gleznei:
- peronierii lung şi scurt, tibial anterior şi posterior
Întinderi pentru tricepsul sural
Neuro-muscular Reeducare neuro proprioceptivă cu încărcare parţială (hidrokinetoterapia),
şi funcţional apoi în sprijin bipodal şi în sprijin unipodal.
85
<Manole Vasile>
Reluarea Antrenamentele se reiau după 15-21 de zile de la accident.

antrenamentelor Reluarea este progresivă şi susţinută de o contenţie compresivă elastică
(adezivă sau nu) pentru încă 15 zile.
La început se efectuează alergări pe teren plat şi în linie dreaptă, apoi cu
schimbări de direcţie.
Apoi se introduc progmele de sărituri (pliometria)
 EVALUARE
 Exemplificaţi cu exerciţii fiecare categorie de mijloace ale programului general de
recuperare a tendinitei achiliene;
recuperare a rupturii tendonului achilian;
recuperare a entorsei prin varusarea gleznei – gradul I.
Bibliografie
1. BACIU, CL., (1981), Kinetoterapia pre şi post operatorie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti;
2. CHANUSSOT, J-C., DANOWSKI, R-G., (1999), Reeducation en traumatologie du sport -
Membre inferior et rachis, Ed. Masson, Paris;
3. COLIBABA-EVULEŢ, D., BOTA, I., (1998) Jocurile Sportive -Teorie şi metodică, Ed.
Aldin, Bucureşti;
Bucureşti;
5. DRĂGAN, I. şi colab., (1994), Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, Bucureşti;
6. PAPILIAN, V., (1982), Anatomia omului, Vol. I - Aparatul locomotor, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
86
Capitolul VII. Genunchiul în activitatea sportivă
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea anatomiei funcţionale a genunchiului;

 cunoaşterea şi înţelegerea punctelor de solicitare şi localizare a patologiei genunchiului;
 cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului programelor de recuperare a principaleleor afecţiuni
localizate la nivelul genunchiului;

 explica cu uşurinţă anatomia palpatorie a genunchiului;
 explica mecanismele de producere a principalelor afecţiuni localizate la nivelul genunchiului;
 alcătui şi aplica programele de recuperare a afecţiunilor localizate la nivelul genunchiului.
87
<Manole Vasile>
7.1. Anatomia funcţională şi biomecanica elementelor articulare ale

genunchiului
Este cea mai mare articulaţie a corpului omenes. Atenţia mai deosebită ce i se acordă se
intemeiază pe câteva observaţii de ordin general, şi anume:
comparativ cu alte articulaţii (şold, scapulohumerală), este mai puţin acoperită şi protejată
de părţi moi, ceea ce explică frecventele expuneri la acţiunea factorilor nocivi externi;
este foarte solicitată în statică şi locomoţie, fapt care grăbeşte uzura accentuată a elementelor
sale componente;
articulaţia genunchiului are numeroase implicaţii în patologie, fiind sediul a numeroase
traumatisme şi a unor procese inflamatorii şi tumorale.
Această articulaţie se încarează în grupul articulaţiilor condiliene.
Suprafeţele articulare
Aparţin epifizei inferioare a femurului şi epifizei superioare a tibiei şi patelei. Fibula nu ia
parte la alcătuirea ei.
Pentru înţelegerea biomecanicii articulare, pe lângă elementele osteologice cunoscute, trebuie
adăugate unele detalii privitoare la conformaţia şi orientarea condililor femurali.
Astfel, va trebui să observăm că:
suprafaţa articulară a epifizei iferioare femurale, reprezentatăprin cei doi condili, este
recurbată înapoi şi de aceea partea sa cea mai este situată înapoia axului osului;
fiecare condil este oblic orientat şi axul său de învârtire este oblic de sus în jos şi din spaţiul
intercondilian înspre faţa cutanată;
condilul medial este mai proieminent decât cel lateral;
condilul medial se află pe un plan inferior celui lateral;
privind din profil se obcervă cum raza de curbură a celor doi condili descreşte dinainte-
înapoi (în partea anterioară ea are aproximativ 45 mm, iar în cea posterioară aproximativ 16
mm), ceea ce face ca suprafaţa articulară a condililor să apară nu ca un segment de cerc ci ca
o curbă spirală;
condilul medial este mai îngust şi mai lung (aproximativ 5-7 mm) decât cel lateral;
cei doi condili diverg dinainte-înapoi, astfel diametrul transversal al extremităţii inferioare
femurale este mai mare în partea sa posterioară decât în cea anterioară.
Condilii femurali sunt acoperiţi de un cartilaj hialin, gros de 2-3 mm.
88
Epifiza superioară a tibiei prezintă faţa superioară articulară cu cele două fose articulare
(cavităţi glenoide) separate prin eminenţa interglenoidiană sau spina tibiei. Cartilajul care acoperă
fosele articulare este mai subţire în partea periferică a acestora şi mai gros în partea centrală (6-7
mm). El este foarte elastic şi are rolul de a atenua presiunile şi traumatismele produse de mişcările
ce se efectuează în mers, alergare sau sărituri.
Faţa posterioară a patelei (faţa articulară) este destinată articulaţiei cu faţa patelară a
femurului. Prezintă o creastă verticală şi două povârnişuri. Din aceste două povârnişuri, cel lateral
este mai mare.
Patela proiemină în regiunea anterioară a genunchiului; poate fi explorată atât prin palpare cât
şi prin inspecţie. Fracturile patelei, relativ frecvente, sunt produse fie de traumatisme, fie în mod
indirect, prin contracţia violentă a muşchiului cvadriceps femural.
Meniscurile intraarticulare (meniscus lateralis şi medialis).
Sunt două fibrocartilaje ce s-au dezvoltat la periferia fiecăreia din fosele articulare tibiale.
Rolul lor este de a cotribui la o mai bună concordanţă între suprafeţele articulare condiliene
femurale şi fosele articulare ale tibiei, insuficient escavate.
Meniscul lateral are forma unui cerc aproape complet; el este întrerupt doar pe o mică porţiune la
nivelul eminenţei intercodiliene. Se inseră prin cornul anterior de cel posterior la nivelul eminenţei
intercondiline.
Meniscul medial are forma unei semilune, deci cu o intrerupere medială nult mai mare. El
prezintă inserţii mai îndepărtate, şi anume, prin cornul anterior, pe marginea anterioară a platoului
tibial, iar prin cel posterior pe aria intercondiliană posterioară.
Cele două meniscuri sunt unite în partea anterioară printr-o bandeletă transversală, numită
ligamentul transvers al genunchiului. Formula mnemotehnică pentru forma meniscurilor
intaarticulare este Oe- Ci (O extern; C intern)
Mijloacele de unire sunt reprezentate printr-o capsulă şi oserie de ligamente.
Capsula. Se prezintă ca un manşon care uneşte cele trei oase: femurul, tibia şi patela. În
partea anterioară capsula este perforată de patelă pe marginile căreia se inseră. Inserţia femurală a
capsulei are următorul traiect:
pleacă din depresiunea de deasupra feţei patelare la circa 10-20 mm de suprafaţa articulară şi
descinde pe laturile condililor până sub epicondili. Aceştia rămân extracapsulari;
de acolo, capsula se afundă în fosa intercondiliană, unde se confundă cu ligamentele
încrucişate. Deci, ligamentele încrucişate reprezintă porţiunea profundă a capsulei;
inserţia tibială urmăreşte conturul condililor tibiali începând de la aria intercondiliană
anterioară şi terminându-se în aria intercondiliană posterioară, pe ligamentele încrucişate.
Linia de inserţie capsulară se află la o distanţă de aproximativ 2-5 mm sub cartilajul articular.
89
<Manole Vasile>
Ea nu cuprinde articulaţia tibiofibulară.
Stratul fibros al capsulei genunchiului prezintă două orificii mari, unul anterior, pentru patelă
pe ale cărei margini se inseră şi altul posterior, la nivelul scobiturii intercondiliene, unde se află
acea porţiune a capsulei ce se cotopeşte cu ligamentele încrucişate. Există şi alte orificii mai mici
care dau trecere unor prelungiri ale stratului sinovial al capsulei.
Capsula articulară mai prezintă o particularitate importantă, şi anume, ea aderă de baza
(circumferinţa externă) meniscurilor şi astfel, este împărţită în două porţiuni:
una suprameniscală;
alta submeniscală.
Structura capsulei. Este constituită din fibre longitudinale, mai evidente pe părţile marginale;
din aceste fibre unele merg de la femur până la tibia, iar altele sunt întrerupte de meniscuri. Pe lângă
fibrele longitudinale mai există fibre transversale şi oblice. Capsula este slabă aterior şi pe feţele
marginale, dar mai densă pe partea posterioară; la acest nivel este întărită de două calote fibroase,
care se mulează pe condilii femurali.
Ligamentul anterior. Ligamentul patelei sau ligamentul rotulian.
Se prezintă ca o formaţiune puternică, lungă de 5-6 cm şi lată de 2-3 cm, situată înairea
articulaţiei. Are forma unui triunghi şi se inserăprin baza sa pe vârful patelei, prin vârf, pe partea
inferioară a tuberozităţii tibiei. Deoarece este considerat ca tendon terminal al muşchiului
cvadriceps, patela ar fi în acest caz un os sesamoid. Ligamentul patelei prezintă două feţe şi două
margini. Prin faţa sa anterioară răspunde fasciei femurale, iar prin cea posterioară, unei mase
celuloadipoase, numită corpul adipos infrapatelar şi mai jos, unei burse seroase numită bursa
infrapatelară profundă. Marginile ligamentului vin în raport cu formaţiunile de întărire a capsulei.
Ligamentul patelar se poate vedea şi palpa sub piele (mai uşor în semiflexie).
Ligamentele posterioare
Pe partea posterioară a articulaţiei se găseşte un plan fibros, având diferite provenienţe. El
este aşezat asemenea unei punţi peste scobitura intercondiliană şi este format din trei părţi, una în
mijloc şi două pe laturi. Acestea din urmă sunt calotele fibroase şi au fost amintite la structura
capsulei. În afară de ele, mai găsim două formaţiuni numite, ligamentul politeu oblic şi ligamentul
popliteu arcuat.
Ligamentul popliteu oblic reprezintă o expansiune largă şi corespunzătoare condilului lateral.
Acest ligament porneşte din tendonul muşchiului semimembranos, îndreptându-se în sus şi în afară,
spre a se termina pe calota fibroasă corespunzătoare condilului lateral. Acest ligament este cunoscut
în miologie sub numele de tendonu recurent al muşchiului semimembranos.
Ligamentul popliteu arcuat. Acest ligament este înţeles şi descris în mod diferit de autori,
deoarece el prezintă dispoziţiuni individuale foarte variate. De obicei. Se prezintă ca obandă
90
fibroasă cu cavitatea superioară ce pleacă de pe condilul lateral şi merge înăuntru către fosa
intercondiliană, trecând pe sub ligamentul popliteu oblic, pentru a se pierde în capsulă. Descris în
felul acesta, ligamentul popliteu arcuat prezintă o margine superioară concavă şi o margine
inferioară convexă. De la această margine inferioară pleacă o bandă fibroasă numită retinaculul
ligamentului arcuat, care se inseră pe capu fibulei.
Ligamentul colateral fibular (extern). Se inseră în partea superioară pe epicondilul lateral al
femurului, iar în cea inferioară pe partea anterolaterală a capului fibulei, înaintea vârfului capului.
În extensie, acest ligament este întins; în flexie relaxat.
Ligamentul nu aderă de capsulă. Prin faţa sa profundă vine în raport cu tendonul muşchiului
popliteu şi artera articulară superoexternă, iar prin cea superficială, cu fascia femurală.
Ligamentul colateral tibial (intern). Comparativ cu precedentul, acesta se prezintă ca o
formaţiune fibroasă mai aplatizată care în mare măsură se confundă cu capsula. El se inseră în
partea superioară pe epicondilul medial al femurului, iar în cea inferioarăpe faţa medială a tibiei. În
grosimea acestui ligament se deosebesc trei feluri de fibre:
verticale, situate în partea cea mai anterioară şi întinse de la femur la tibie;
oblice descendente, care plecate de la femur se înreaptă în jos, răsfirându-se pe meniscul
medial;
oblice ascendente, îndreptate de la tibie înspre meniscul medial.
Acest ligament se confundă în partea posterioară cu capsula articulară, pe când în cea
anterioară este bine individualizat. Prin faţa sa profundă vine în raport cu cu meniscul articular, cu
tendonul orizontal al semimenbranosului şi cu artera articulară inferointerne. Faţa lui superficială
este acoperită de fascia femurală şi de tendoanele ce participă la fomarea complexului aponevrotic,
numit "laba de gâscă" (pes anserinus). Ligamentele colaterale fibular şi tibial au rol de a asigura
stabilitatea articulară a genunchiului în extensie.
Ligamentele încrucişate. Sunt în număr de două şi se găsesc posterior în fosa intercondiliană.
Se inseră, pe de o parte, pe feţele intercondiliene ale femurului, iar pe de alta, pa aripile (tuberculii)
spinei tibiale. Deşi profund situate, aceste ligamente se găsesc în realitate în afara articulaţiei,
deoarece sunt în afara membranei sinoviale. După situarea lor, dar mai ales după inserţia lor tibială,
au fost denumite unul anterior şi altul posterior.
În flexie şi extensie ligamentele încrucişate sunt tensionate împiedicând alunecările tibiei faţă
de femur. În rotaţie externă ligamentele nu sunt tensionate. În rotaţie internă sunt presate unul faţă
de celălalt fiind tensionate
Ligamentul încrucişat anterior. Se inseră prin capul inferior pe aria intercodiliană a tibiei, iar
prin cel superior pe faţa intercondiliană internă a condilului lateral (partea posterioară). Are o
direcţie oblică în sus, înapoi şi în afară.
91
<Manole Vasile>
Ligamentul încrucişat posterior. Se inseră pe aria intercondiliană posterioară a tibiei (înpoia
inserţiilor meniscurilor). De aici se îndreaptă în sus, înainte şi înăuntru, pentru a se fixa pe faţa
intercondiliană externă a condilului medial (partea anterioară). Pe partea anterioară şi posterioară a
acestui ligament se distinge câte un fascicul, numit ligament menisco-femural anterior, respectiv
posterior. Ambele se desprind de pe cornul posterior al meniscului lateral, se alătură ligamentului
posterior şi după un traiect variabil se confundă cu el. Uneori ele rămân izolate (independente)
mergând să se insere pe condilul medial.
Raporturile ligamentelor încrucişate între ele. Cele două ligamente prezintă o dublă
încrucişare; una în sens anteroposterior şi alta în sens frontal.
Ligamentele încrucişate se ating prin marginile lor axiale pe când prin cele marginale dau
inserţie capsulei. Din cele două feţe pe care le prezintă (anterioară şi posterioară), numai cea
anterioară este tapetată de sinovială, pe când cea posterioară este extraarticulară şi vine în raport cu
grăsimea fosei intercondiliene.
Pentru considerentul că ligamentele încrucişate împing stratul sinovial înaintea lor, ele ne apar
ca fiind porţiunea cea mai profundă a capsulei şi sunt de fapt formaţiuni extraarticulare. Totodată,
ligamentele încrucişate sunt părţi îngroşate ale porţiunii invaginate, intercondiliene a capsulei.
7.2. Sinergismul musculo-ligamentar al genunchiului
Stabilitatea oricărei articulaţii este legată de conformaţia extremităţilor osoase, de formaţiunile

capsulo-ligamentare care le leagă şi de corsetul tendino muscular periarticular.
Considerat izolat, nici un ligament nu asigură în întregime stabilitatea pasivă într-o direcţie
determinată, aceasta fiind asigurată pentru fiecare sens de mişcare, de un grup de ligamente sinergice.
Pentru fiecare sens de deplasare, există un ligament principal şi formaţiunicapsulo-ligamentare

de importanţă secundară, care, în succesiunea diferitelor poziţii articulare, pot deveni elemente
principale de stabilizare.
Importante în mecanismele de stabilizare, a aticulaţiei genunchiului, sunt şi legăturile neurogene

dintre formaţiunile conjunctive capsulo-ligamentare şi grupele musculare periarticulare.
Orice tracţiune asupra ligamentului, declanşează contracţii reflexe ale muşchilor sinergici,
protejând ligamentul de a fi supus la tensiuni excesive.
În leziunile ligamentare soldate inevitabil şi ci deterioarea proprioceptorilor, reflexele

ligamento-musculare slăbesc, iar calitatea de stabilizator a grupelor musculare se deterioreză.
92
Stabilitatea colaterală medială
Este asigurată parţial de ligamentul colateral medial, iar când genunchiul este extins şi de
complexul capsular posterior.
Acţiunea frenatoare a acestor ligamente este suplinită de muşchii:
-croitor; prin inserţia lor comună
-semitendinos; "laba de gâscă"
-gracilis;
-şi în special de tendonul semimembranosului cu cele cu cele cinci inserţii ale sale care
înconjură condilul medial.
La aceştia se adaugă acţiunea vastului medial şi a gatrocnemianului medial.
Stabilitatea colaterală laterală
Cu genunchiul în extensie, aceasta, este asigurată de complexul capsulo-ligamentar posterior şi
foarte puţin (aproape de loc) de ligamentul colateral lateral, deoarece el se inseră distal pe vârful
capului peroneului (fibulei).
Insuficienţa funcţională a ligamentului colateral lateral este suplinită de tractul ilio-tibial care
trebuie considerat veritabilul stabilizator lateral al genunchiului. La acţiunea tractului ilio-tibial se
asociază acţiunile muşchilor:
• biceps femural;
• popliteu;
• gastrocnemian lateral;
• vastul lateral.
Alunecarea spre înapoi a tibiei faţă de femur
Este modest asigurată de ligamentele colaterale împreună cu ligamentul încrucişat posterior şi
complexul capsulo-ligamentar posterior.
Suplinirea musculară este dată de tensiunea constantă cvadricepsului şi ischiogambierilor.
Alunecarea spre înainte a tibiei faţă de femur

Este isuficient împiedicată de de ligamentul încrucişat anterior şi ligamentele colaterale.
Supleanţa musculară este asigurată de ischiogambieri, când genunchiul se află în flexie şi de
gastocnemieni şi popliteu, când genunchiul este extins.
Stabilitatea rotatorie externă antero-laterală a tibiei faţă de femur
Este parţial asigurată de ligamentul colateral medial şi de ligamentul oblic posterior.
Asigurarea stabilităţii se realizează prin "laba de gâscă" (pes anserinus) cu cele 3 tendoane care
îi intră în constituire şi în special, prin tendonul semimembranosului cu inserţia sa complexă.
Stabilitatea rotatorie internă a tibiei faţă de femur
93
<Manole Vasile>
Este de asemenea parţial asigurată de ligamentul colateral lateral şi porţiunea laterală a
comlexului capsulo-ligamentar posterior.
Supleanţa musculară compensatorie este conferită, pe primul plan de tensorul fascia lata,
secondat de bicepsul femural.
7.3. Biomecanica meniscurilor
Meniscurile, deşi solidare la tibie, se deplasează în flexie dinainte-înapoi pe platoul tibial şi se

apropie uşor între ele prin extremităţile lor posterioare. În flexia completă, meniscul extern ajunge
la 1 cm iar cel intern la 0,8 cm pe marginea anterioară a platoului. În extensie meniscurile se
deplasează în sens invers, adică dinapoi-înainte, ating marginile anterioare ale platoului tibial şi se
depărtează uşor unul de altul.
În timpul mişcărilor, afară de aceste alunecări pe platoul tibial, meniscurile se deplasează şi
împreună cu platoul faţă de condilii femurali, situându-se mereu pe acea parte a platoului care
suportă presiunea condililor. În extensie, condilii alunecă înainte împingând meniscurile înaintea
lor, iar în flexie, condilii alunecă înapoi, împingând meniscurile înapoia lor.
Rolul meniscurilor în biomecanica articulaţiei genunchiului este complex. După R. Bouillet şi
Ph. Van Graver aceste formaţiuni fibrocartilaginoase au 5 funcţii biomecanice importante;
completează spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a femurului şi suprafaţa plană a tibiei,
împiedicând astfel protruzia sinovialei şi capsulei în cavitatea articulară, în cursul
mişcărilor;
centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor. Importanţa din acest punct de
vedere este periferia meniscurilor care este mai rezistentă;
participă la lubrifierea suprafeţelor articulare, asigurând repartizarea uniformă a lichidului
sinovial, pe suprafaţa cartilajelor;
joacă rolul unui amortizor de şoc între extremităţile osoase, mai ales în mişcările de
hiperextensie şi hiperflexie;
reduc în mod important frecările dintre extremităţile osoase.
C.H. Hjorstjo a arătat că frecarea dintre suprafeţele cartilaginoase ale unei articulaţii depinde
de felul mişcărilor şi din acest punct de vedere se pot descrie trei varietăţi de mişcare:
rularea este asemănătoare mişcării unei roţi care înaintează pe sol. Teoretic, în acest caz, se
poate afirma că nu există frecare, deoarece roata îşi derulează suprafaţa, punct cu punct, pe
planul care o suportă.Flexia genunchiului de exemplu, în primele ei grade se face folosind
94
această varietate de mişcare (rolling joint);
frecarea simplă este asemănătoare mişcării unei roţi care patinează pe sol. De data aceasta
toate punctele periferice ale roţii întră succesiv în contact cu aceleaşi puncte ale solului,
rezultând deci importante forţe tangenţiale, care atrag uzura celor două suprafeţe în contact
(grinding joint);
frecarea accentuată este asemănătoare unei roţi anexate unui alt mobil, care o trage într-o
direcţie opusă celei pe care trebuie să o urmeze. Frecarea cu punctele de contact ale solului
este dublă, cele două suprafeţe derulându-se în sens invers, una faţă de cealaltă.
Majoritatea rupturilor de menisc se datorează accidentelor din activitatea sportivă, în special celor
care urmează mişcărilor rapide şi puternice sau care îşi modifică direcţia în timpul efectuării lor
(fotbal, rugby, handbal, volei). Statistica lui C. Doboşiu, Cl. Baciu, D. Tomescu, arată că la noi în
ţară frecvenţa rupturilor de menisc este următoarea: fotbal - 56%, rugby - 10%, handbal - 5%, volei
- 1%.
7.4. Leziunile de menisc
Meniscurile, formaţiuni fibrocartilaginoase, sunt foarte solicitate în timpul acţiunilor care

compun jocul de handbal, de aceea şi afecţiunile localizate la acest nivel sunt foarte des întâlnite.
De asemenea conformaţia articulaţiei favorizează apariţia acestor leziuni în mod diferit
pentru meniscul intern faţă de cel extern. Astfel meniscul intern este afectat de 4 ori mai mult
(conform statisticilor), deoarece condilul femural intern este mai coborât cu 5-7 mm decât cel
extern.
Cauze
Traumatismul direct care poate determina ruptura meniscului, este foarte rar întâlnit.
Factorii predispozanţi şi favorizanţi concretizaţi prin deformaţii congenitale ale axelor
genunchilor (genu valgum), chiste de menisc, mişcări deficitare, jocul dur al adversarilor, oboseala.
Semne clinice
Impotenţa funcţională articulară poate fi parţială sau absolută (ruptura meniscală cu blocaj).
Durerea este simptomul frecvent ale cărui caractere şi sediu sunt importante de precizat
(superficială - prerotuliană sau rotuliană; profundă; colaterală; posterioară). În general, durerea
iradiază în toată regiunea genunchiului, spre gambă sau spre coapsă. Poate apărea numai la
mobilizarea articulară, la primii paşi, sau în repaus.
Blocajul articular este un simptom particular pentru genunchi, fiind brutal şi trecător şi
constând în imposibilitatea de a efectua complet mişcarea de extensie a genunchiului. Apare de
obicei după mişcări brutale de flexie-extensie. Blocajul dispare spontan sau printr-o manevră de
95
<Manole Vasile>
rotaţie, sau hiperflexie efectuată de bolnav sau de altă persoană, ducând la dispariţia impotenţei
funcţionale şi a durerilor. Este singurul semn de certitudine în cazul diagnosticării rupturii de
menisc.
Cracmentele articulare pot determina şi senzaţii auditive, fiind în general de natură
cartilaginoasă.
Hidrartoza persistentă şi mai accentuată în efortul fizic.
Hipotrofie de origine reflexogenă a masei musculare a coapsei (cvadriceps)
Teste pentru depistarea a leziunilor de menisc

Teste pentru depistarea leziunii ale meniscului intern, corn anterior:
Testul Oudard şi Jean, denumit şi "strigătul meniscului"
Durere vie produsă de hiperextensia bruscă a genunchiului, policele palpând cornul anterior al
meniscului intern.
Testul Böhler
Genunchiul în hiperextensie şi forţat în varus provoacă durere.
Semnul Mac Murray
Provocarea durerii prin extensia şi rotarea internă a gambei.
Semnul Steinman
Apariţia durerii la flexia şi rotaţia externă a gambei.
Semnul Rădulescu
Culcat dorsal, piciorul suferind având genunchiul flectat şi călcâiul acestuia sprijinit pe faţa
anterioară a genunchiului sănătos. În aceste condiţii forţarea genunchiului suferă în varus, iar
palparea interliniei produce dureri.
Semnul Payr
Şezând turceşte, cu picioarele sub fesele opuse, apare durere în regiunea posterioară a
genunchiului lezat, mai ales dacă se apasă pe genunchi.
Semnul Appley
Culcat ventral, gamba flectată la un unghi drept pe coapsă. Se execută o presiune pe un plan
tare concomitent cu rotaţia externă a gambei, aceasta provocând durere.
Pentru leziunile de menisc extern manevrele trebuie executate în sens invers.
Leziunea meniscului intern, fără leziuni asociate
Tratanent chirurgical:
meniscetomie parţială sub artroscop.
Tratament kinetoterapeutic:
Ziua 1 - 7:
96
crioterapie de mai multe ori pe zi,
lucru muscular izometric al cvadricepsului,
mobilizări imediate,
mers cu două cârje canadiene până în ziua a 3-a.
După ziua a 7-a:
lucru muscular izometric şi izotonic pentru cvadriceps şi pentru celelalte grupe
periarticulare;
lucru muscular proprioceptiv fără încărcare (până în a 30-a zi) apoi cu încărcare;
reluarea sportului după a 30-a zi (fără sărituri până în ziua 60).
Atenţie:
se evită alunecările ( anterioare dacă este afectat cornul posterior),
se evită rotaţiile externe externe dacă este afectat cornul posterior al meniscului intern şi
rotaţiile interne dacă este afectat cornul posterior al meniscului extern.
Etiopatogenia rupturilor de ligament încrucişat anterior şi tipuri de plastii

Leziunile liganetului încrucişat anterior sunt adesea asociate cu forţele de forfecare care au loc
la nivelul genunchiului. Dacă forţele de forfecare produse de cvadriceps şi ischiogambieri sunt
**
definite de Fc xcos şi Fi xcos , forţa de forfecare este nulă atunci când este îndeplinită
următoarea condiţie:
Fc xcos = Fi xcos
În consecinţă putem afirma că suprasolicitările asupra ligamentului încrucişat anterior sunt
nule (sau aproape nule) dacă există un echilibru între foţele celor două grupe musculare.
Cu toate acestea, de foarte multe ori, în cadrul situaţiilor particulare din timpul jocului este
foarte important momentul rezultantei forţei de forfecare din articulaţie care atunci când este
înclinat în sensul extensorilor genunchiului sau în sensul flexorilor solicitarea asupra ligamentului
încrucişat anterior poate deveni patologică.
Ţinând seama de acest lucru putem diviza în funcţie de unghiul de acţiune, valorile forţelor
celor două grupe musculare. Astfel în cazul în care unghiul de acţiune al genunchiului este de 00
(extensie completă) forţa ischiogambierilor este superioară cvadricepsului. Aceasta datorită faptului
că unghiul pe care îi face axa de activitate (acţiune) a muşchilor ischiogambieri cu axa de forfecare
este superior unghiului format de axa de acţiune a muşchiului cvadriceps cu orizontala.
Într-o altă situaţie, în care genuchiul se află în flexie de 900 sau 1200 forţa muşchilor
ischiogambieri este negativă. Aceasta indică faptul că forţa de solicitare care acţionează asupra
Fc= forţa muşchiului cvadriceps

**
Fi= forţa muşchilor ischiogambieri
97
<Manole Vasile>
ligamentului încrucişat anterior nu poate fi nulă. Această situaţie apare atunci când axele de acţiune
ale celor două grupe musculare au o rezultantă cu direcţie înspre partea posterioară a tibiei.
În al trei-lea caz (unghiul genunchiului = 300 sau 600) forţa muşchilor ischiogambieri este
slabă în comparaţie cu cea a cvadricepsului, dar în această situaţie solicitarea ligamentului
încrucişat anterior este aproape nulă, pentru că axa de activitate a muşchilor ischiogambieri este
foarte apropiată de axa de forfecare, iar cea a muşchiului cvadriceps este distanţată.
Foarte importanţi în protejarea ligamentului încrucişat anterior sunt receptorii articulari ai
genunchiului care atunci când este cazul semnalează suprasolicitarea ligamentară, situaţie în care
intră acţiune sinergismul musculo-ligamentar.
Fiziologic aceşti receptori specializaţi sunt capabili să ofere informaţii sistemului nervos
despre poziţia articulară, viteza şi direcţia mişcărilor şi presiunea intra-articulară.
În practica sportivă, în cazul mecanismelor traumatice rapide, rolul acestor receptori intra-
articulari în cadrul reflexului de protecţie articulară este foarte important. Acest lucru a fost foarte
mult timp controversat din cauza argumentului <<timp>>. Astfel Pope şi colaboratorii au stabilit că
timpul scurs între suprasolicitarea impusă ligamentului încrucişat anterior şi ruptura lui este de 34
de milisecunde, în timp ce reflexul de protecţie musculară nu apare decât după 84 de milisecunde.
Studiile actuale ne arată că rolul de protecţie al receptorilor articulari nu este legat în mod special de
reflexul de apărare pe care l-a amintit mai înnainte, ci de controlul permanent al aparatului activ de
contenţie al genunchiului. Aferenţele primite de receptorii articulari sunt transmise prin sistemul
motoneuronul - FNM şi contribuie la adaptarea costantă şi permanentă a aparatului activ de
cotenţie care să permită anticiparea tensiunilor ce pot apărea asupra aparatului pasiv de contenţie
(elementele capsulo-ligamentare).
Cu toate aceste ruptura ligementului încrucişat anterior este destul de frcventă şi are loc în
cadrul entorselor grave ale genunchiului. Aceste rupturi pot fi recuperate prin tratament funţional
sau atunci când sportivul este tânăr şi motivat, prin ligamentoplastie. Aceste plastii pot fi de mai
multe tipuri şi au ca scop asigurarea stabilităţii genunchiului.
98
Particularităţile chirurgicale ale ligamentoplastiilor
Plastiile intra-articulare pasive

Înlocuirea printr-un transplant liber a ligamentului încrucişat anterior lezat. De regulă se
practică patru tipuri de transplant:
transplanturi biologice din tendoanele musculaturii periarticulare:
- intervenţia Kenneth-Jones constă din prelevarea unei grefe din treimea mijlocie a
tendonului rotuluian cu tot cu o baghetă osoasă din rotulă şi alta din tuberozitatea
anterioară a tibiei;
- intervenţia DI / DT constă din prelevarea unor grefe din tendoanele muşchilor drept
intern (gracilis) şi semitendinos. Această intervenţie a fost inventată recent de către L.
Pinczewski şi se mai numeşte şi "tehnica celor patru fascicule". Fixarea grefei se face
prin şuruburi care se inglobează în ţesut. Această fixare prezintă o fragilitate până la trei
luni şi în special fixarea de la nivelul tibiei.
În comparaţie cu intervenţia Kenneth-Jones aceasta prezintă o serie de avantaje:
- absenţa atrofiei aparatului extensor al genunchiului;
- utilizarea unui ţesut foarte solid, puternic, rezistent. Această grefă are o rezistenţă de
140% faţă de tendonul rotulian şi 240% faţă de LIA;
- fixarea se face cu şuruburi ce se înglobează în ţesut, ceea ce permite o mobilizare
imediată;
- se execută artroscopic, elininând astfel complicaţiile cutanate şi subcutanate.
transplanturi biologice din ţesut aponevrotic:
- este destul de des întâlnit şi contă în prelevarea unei grefe din bandeleta fasciei lata.
transplanturi sintetice:
- introducerea unor materiale sintetice, uşor acceptate de organism, care prezintă
caracteristicile mecanice proprii ale LIA.
transplanturi sintetice cu obiectiv biologic:
- aceste transplanturi nu au un rol mecanic imediat, ci reprezită un suport pentru
refibrozare progresivă.
Aceste transplanturi pasive înlocuiesc prin artrotomie sau artroscopie LIA rupte şi sunt fixate
pe punctele de inserţie anatomică (pentru aceasta se practică tunele de fixare prin tibie şi prin
condili)
Plastiile intra-articulare active

Înlocuirea printr-un transplant care are legătură care rămâne în legătură cu muşchiul său de
99
<Manole Vasile>
origine. Plastia activă a lui Linderman utilizează tendonul semitendinosului care este dezinserat de
pe tibie şi apoi este trecut intra-articular pe traiectul LIA. Corecţia mecanică depinde de contracţia
musculară, ceea ce însemnă că acest tip de ligamentoplastie este activă.
Plastiile intra şi extra-articulare pasive

Înlocuirea printr-un transplant biologic mai mult sau mai puţin întărit de materiale sintetice.
Există în momentul de faţă două intervenţii principale:
intervenţia Mac Intosch care constă în prelevarea unei porţiuni din partea fibroasă a
tendonului cvadricipital şi rotulă şi a unei porţiuni din tendonul rotulian. Acest transplant
este suficient de lung pentru a avea un traient intra-articular, urmân direcţia ligamentului
încrucişar rupt, trece printr-un tunel condilian ajungând desupra condilului extern (over the
top) şi apoi vine să se fixeze pe tuberculul lui Gerdy;
intervenţia Kenneth Jones-Lamaire are acelaşi traiect, dar cu două transplanturi: un
transplant intra-articular şi care depinde de tendonul rotulian (Kenneth Jones) şi un
transplant extra-articular prelevat din tensorul fasciei lata (Lamaire extern).
100
Program de recuperare după plastia ligamentului încrucişat anterior prin tehnica
Kenneth-Jones (după Chanussot şi Danowski, 1999)
Etapa I – etapa postoperatorie imediată (ziua 1 - 21)
Obiective generale
Etapa de îngrijire postoperatorie (urmărirea cicatricii) înlăturarea imobilizării şi
alicarea precoce a programului de tratament;
La ieşirea din sala de operaţie, genunchiul este imobilizat într-o atelă posterioară
fixată în flexie de 100 şi posturat declivă. Intervenţia intra-articulară induce reacţii ale
organismului (sub formă de edem, tumefacţie, inflamaţie) de intensitate variabilă şi
redoare articulară pe o perioadă de 3 sau 4 zile;
Aplitudinea de mişcare autorizată: F/E = 600 /-100; RE/RI = 200 / 00;
Sprijinul este atorizat sub atelă şi cu ajutorul a două cârje canadiene;
Stimulare proprioceptivă cu descărcare sau încărcare parţială, cu destabilizări lente.
Tabelul 9 – Conţinutul demersului terapeutic al etapei I
Obiectivul
tratamentului
Combaterea Aplicarea atelei posterioare reglabile fixată la -100.
durerii, a Crioterapie pluricotidiană.
inflamaţiei şi Stimulare Electrică Transcutanată Antalgică (SETA)
îmbunătăţirea Masaj pentru stimularea circulaţiei.
troficităţii Postură declivă pentru ambele membre inferioare.
Tratament medicamentos anticoagulant, antalgic şi antiinflamator.
Mobilitate Mobilizări multidirecţionale pentru rotulă şi “fundul de sac” al
articulară cvadricepsului asociate cu masajul ţesuturilor periarticulare.
Mobilizări active sau active ajutate întrun sector articular cuprins:
- F/E = 600 /-100; RE/RI = 200 / 00;
Mobilizări pasive ale articulaţiilor peroneo-tibiale superioare şi inferioare.
Mobilizări pasive ale articulaţiilor supra şi subiacente în special în sensul
extensiei şoldului, flexiei dorsale a piciorului şi extensia degetelor.
Între şedinţe mobilizări pasive efectuate pe artromotor în sectorul stabilit şi
alternând poziţia piciorului neutră cu rotaţia externă.
Forţă şi tonus Tehnici de activare a calităţilor fizice diminuate de intervenţia chirurgicală,
muscular în special tehnicile pentru iradiedierea stimulării cvadricepsului prin
contracţiile prealabile ale ischiogambierilor.
Cotracţii izometrice ale cvadricepsului.
Stimulare Electrică Transcutatanată Excito-motoare (SETE) pentru
cvadriceps, din poziţii care să nu permită producerea sertarului anterior.
Solicitare activă şi cu rezistenţă (static şi excentric) in special pentru
ischiogambieri şi pentru tensorul fasciei lata, pentru tricepsul sural, dar şi
pentru grupul fesier.
Între şedinţe se recomandă contracţii izometrice pentru cvadriceps în timpul
stimulării electrice (SETE) a ischiogambierilor şi invers.
101
<Manole Vasile>
Tabelul 10 - Conţinutul demersului terapeutic al etapei I (continuare)
Obiectivul
tratamentului
Neuro-muscular Stimulare cutanată plantară asociată cu tehnici de iradiere în poziţii cu
descărcare.
Stimulare proprioceptivă cu descărcare sau încărcare parţială, cu
destabilizări lente şi cu sprijin la scară fixă sau bare paralele.
Funcţional Ridicare în stând de a doua zi de la intervenţie şi sprijin imediat ajutat de
atela posterioară şi două cârje canadiene.
Stând în sprijin bipodal: transferul greutăţii pe membrul afectat (progresiv
şi asociat cu dezechilibrări lente.
În timpul mersului, derularea corectă a piciorului pe sol şi realizarea pasului
posterior.
Etapa II – etapa postoperatorie secundară (ziua 21 - 45)
Obiective generale:
Etapa esenţială a recuperării intensive (3-5 h/zi), chiar dacă punctele de fixare şi
plastia sunt fragile în acestă perioadă;
Sectorul de mişcare autorizat: F/E = 900 /-50; RE/RI = 200 / 00;
Eliminarea treptată a atelei şi a cârjelor, în funcţie de stabiltatea genunchiului şi
tonusul cvadricepsului (de regulă atela trebuie utilizată până în ziua a 30-a);
Stimulare proprioceptivă cu încărcare, din sprijin bipodal;
Hidrokinetoterapie dacă cicatricea este finalizată (firele se scot în ziua a 21-a).
Tabelul 11 - Conţinutul demersului terapeutic al etapei a II-a
Obiectivul
tratamentului
Combaterea Crioterapie siatematică de 4 ori pe zipluricotidiană.
inflamaţiei şi Aplicarea unor plasturi pe timpul mopţii dacă cicatricea nu este finalizată.
îmbunătăţirea Eliminarea treptată a tratamentului medicamentos cu excepţia problemelor
troficităţii particulare.
Mobilitate Masaj pentru toate planurile de alunecare periarticulare: frământat, fricţiuni,
articulară întinderi, etc.
MTP în special pentru aparatul extensor al genunchiului şi pentru
elementele capsulo-ligamentare laterale.
Mobilizări multirecţionale ale rotulei la diferite unghiuri şi la finalul
mişcării.
Mobilizări pasive şi/sau active într-un sector de F/E = 900 /-50 şi în rotaţie
externă (200) insistând pe:
- recuperarea flexiei utilizănd tenhnici manuale de contracţie-relaxare, cu
rezistenţă sub rotulă, la nivelul tuberozităţii anterioare a tibiei (TAT),
sau cu presiuni manuale deasupra rotulei; uşoare alunecări posterioare a
tibiei prin presiuni manuale sau contracţii ale ischiogambierilor;
- recuperarea extensiei sub maximale prin întinderi ale planului posterior
(ischiogambieri, sistemul SACP), mobilizări şi posturi presiuni la nivelul
TAT şi stimulare electrică SETE asociată cu posturările în extensie;
- hidrokinetoterapie în bazine cu apă mică, care permite o mare varietate de
exerciţii cu descărcare sau încărcare parţială.
102
Tabelul 12 - Conţinutul demersului terapeutic al etapei a II-a (continuare)

Obiectivul
tratamentului
Forţă şi tonus Tonifiere analitică pentru toate grupele musculare periarticulare ale
muscular genunchiului, cu accent pe:
- solicitarea ischiogambierilor în sensul protecţiei plastiei, insistându-se pe
rolul lor frenator pe ultimile grade de extensie şi în rotaţie externă cu
genunchiul în flexie şi cu încărcare;
- solicitarea cvadricepsului a cărui amiotrofie şi diminuare a forţei
portoperatorie sunt frecvent foarte importante şi durabile. Tonifierea
cvadricepsului cu rezistenţă la diferite unghiuri de flexie se poate efectua
începând cu ziua 21, ţinând seama de precauţiile impuse de momentul
instituirii (progresivitatea rezistenţei şi a vitezei de lucru);
- raportul forţei dintre ischiogambieri şi cvadriceps trebuie să depăşească,
în această etapă, 70%.
Tonifierea globală a lanţului funcţional al membrului inferior.
Neuro-muscular Stimulare proprioceptivă cu încărcare în sprijin bipodal, prin:
- transfer progresiv a greutăţii corpului spre partea operată;
- utilizarea destabilizărilor multidirecţionale;
- utilizarea planurilor instabile (dispozitive pentru propriocepţie).
Aceste stimulări se vor efectua sub protecţia unei orteze.
Funcţional Eliminarea elementelor ajutătoare şi corectarea mersului prin:
- îndoirea genunchiului în timpul mersului pe teren plat;
- schimbarea ritmului şi a direcţiei de mers prin întoarceri rapide;
- trecerea peste obstacole de diverse înălţimi;
- urcatul şi coborâtul scărilor.
Pregătire fizică generală:
- reantrenare la efort şi gimnatică generală 2h/zi fără sărituri
- înot craul, spate fără labe.
Etapa III – etapa continuării tratamentului şi a reintegrării sportive (după ziua 45)
Obiective generale:
Reeducarea proprioceptivă şi reantrenarea la efort sunt preponderente în această
etapă, kinetoterapeutul dozând treptat volumul reprizelor sportive în funcţie de
subiect şi soliditatea transplantului;
Dezvoltarea forţei musculare se va efectua ţinând seama de fragilitatea tendonului
rotulian (din care s-a prelevat plastia), durerile localizate la nivelul articulaţiei
femuro-patelare şi de specificul sportului practicat;
Sectorul articular autorizat: F/E = 1200 /00; RE/RI = 300 /200, amplitudinea în
extensiei, niciodată, nu trebuie să producă hiperextensie şi amplitudinea în flexie
peste 1200 se va realiza în mai multe luni;
Stimularea proprioceptivă cu încărcare şi prijin unipodal, alergarea şi săriturile sunt
autorizate.
103
<Manole Vasile>
Tabelul 13 - Conţinutul demersului terapeutic al etapei a III-a
Obiectivul
tratamentului
Cutanat şi trofic Crioterapie sistematică după fiecare şedinţă.
Masajul aderenţelo cutanate reziduale.
Mobilitate Creşterea intensităţii tehnicilor pentru câştigarea amplitudinii articulare:
articulară - dacă un subiect prezintă de la începutul recuperării o redoare importantă
cu un sector de mobilitate redus (cel mai frecvent o mobilitate
F/E = 450 /-150);
- dacă un flexum superior de 100 persistă după ziua 45;
- dacă flexia este inferioară valorii de 900 în a 45-a zi.
Existenţa unei redori postoperatorii se impun:
- descoperirea şi elimininarea unor cauze secundare (sindromul AND);
- intensificarea tehnicilor de mobilizare şi atehnicilor de masaj ale
planurilor periarticulare;
- posturări de intensitate redusă dar de lungă durată;
- stretching pentru toate tracturile mio-tendinoase posterioare care pot
realiza limitarea: de exemplu într-un flexum de genuchi nu trebuie
combătut prin întinderi doar ale ischiogambierilor ci şi prin întinderi a
tricesului sural, a tendonului lui Achile şi a aponevrozei plantare.
Tehnicile pentru dezvoltarea amplitudinii articulare pot fi ajutate prin:
- tehnici de contracţie-relaxare asociate cu electrostimulare excito-motorie
sau antalgică;
- o intensificare a exerciţiilor efectuate în apă;
- prelungirea tratamentului medicamentos antalgic, antiinflamator şi
miorelaxant;
Utilizarea tehnicilor impun următoarelor precauţii:
- terapeutul nu trebuie să utilizeze un braţ lung de pârghie în timpul
mobilizărilor pasive deoarece forţele impuse cartilajelor articulaţilor
femuro-patelare şi femuro-tibiale pot produce condropatii severe;
- deseori, când ne confruntăm cu un genunchi rebel, este bine să
abandonăm tehnicile de tratament specifice şi să tratăm această redoare
de la distanţă (tehnici pentru trunchi, şold şi picior);
- posibilitatea eliminării limitării chirurgical apare în general la ziua 60, şi
se impune mobilizare sub anestezie generală sau eliminare artroscopică.
Forţă musculară Forţă musculară:
şi - contracţii isocinetice analitice pentru toate grupele musculare
neuro-muscular periarticulare;
- contracţii isocinetice pentru lanţurile musculare funcţionale;
- contracţii isocinetice în cadrul exerciţiilor specifice sportului practicat.
Stimulare proprioceptivă în sprijin unipodal pe planuri instabile
Intensificarea tonifierii musculare şi a reeducării neuro-musculare:
- dacă amplitudinile sunt mai mari decât în graficul stabilit sau dacă
genunchiul prezintă o laxitate reziduală;
- dacă subiectul prezintă o instabilitate activă (senzaţie alunecare a tibiei
faţă de femul, nesiguranţă în timpul mersului);
- dacă subiectul prezintă o laxitate constituţională (genurecurvatum, sau
laxitate a genunchiului opus, entorse recidivante ale gleznei)
- dacă subiectul practică un sport de contact şi/sau în care pivotarea este
importantă.
104
Tabelul 14 - Conţinutul demersului terapeutic al etapei a III-a (continuare)

Obiectivul
tratamentului
Funcţional şi Pregătire fizică generală:
reitegrare - această pregătire trebuie să cuprindă tehnici de stretching
sportivă (ischiogambieri, adductori) de tonifiere musculară (fesieri, musculatura
coapsei, triceps sural) şi de reantrenare la efort (bicicletă, rower, covor
rulant, alergare prin apă, înot, etc.)
Alergarea se introduce după ziua 60, iar antrenamentul pliometric se
aplică după ziua 90.
Activitatea sportivă la sporturile cu adversar direct şi cu pivotare se va
relua între luna a 6-a şi a 8-a.
 EVALUARE
recuperare a leziunii de menisc operate;
recuperare a plastiei ligamentului încruciţat.
Bibliografie
1. CHANUSSOT, J-C., DANOWSKI, R-G., (1999), Reeducation en traumatologie du sport

- Membre inferior et rachis, Ed. Masson, Paris;
3. GHERGULESCU, N., (1995), Artroscopie chirurgicală, Ed Dacia, Cluj-Napoca;
4. POENARU, D., ROTTENBERG, N., (1995), Aparatul extensor al genunchiului.
Anatomie, biomecanică, patologie traumatică, Ed. Helicon, Timişoara;
5. ŞIŞIROI, C., VOINEA, A., (1990), Probleme de patologie a genunchiului, Ed. Academiei
Române, Bucureşti;
6. PAPILIAN, V., (1974), Anatomia omului, Vol.I, Aparatul locomotor, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
105
<Manole Vasile>
Capitolul VIII. Şoldul în activitatea sportivă
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea anatomiei funcţionale a şoldului;

 cunoaşterea şi înţelegerea punctelor de solicitare a şoldului;
 cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului programelui de recuperare a pubalgiei de efort a
fotbaliştilor;
 explica cu uşurinţă anatomia palpatorie a şoldului;
 explica mecanismele de producere a pubalgiei de efort a fotbaliştilor;
 alcătui şi aplica programele de recuperare a pubalgiei de efort a fotbaliştilor
106
8.1. Anatomia funcţională şi biomecanica elementelor articulare ale

şoldului
Între coapsă şi bazin mişcările membrului inferior se realizează prin intermediul unei
articulaţii mobile, articulaţia coxofemurală (şoldul). Este o enartroză.
Se realizează între suprafeţele articulare ale coxalului şi epifiza proximală a femurului.
Suprafaţa articulară a bazinului

Este reprezentată de cavitatea cotiloidă (acetabulară) care are forma unei calote sferice şi este
situată pe faţa externă a coxalului deasupra şi înapoia găurii opturate.
În cavitatea cotiloidă se află acetabulul care este completat inferior de ligamentul transvers
care trece peste incizura acetabulară.
Peretele lateral al cavităţii, este delimitat de sprânceana cotiloidă (pe care se inseră muşchiulu
drept anterior.
Suturile celor trei oase (ilion, ischion şi pubis) sunt marcate pe sprânceana cotiloidă printr-o
mică incizură.
Pe circumferinţa cavităţii cotiloide aderă un fibrocartilaj de formă prismatică triunghiulară,
care acoperă incizurile ilio-pubiană şi ilio-ischiatică, dar trece ca o punte peste incizura ischio-
pubiană formând la acest nivel ligamentul transvers al acetabului.
Acest cadru măreşte profunzimea cavităţii cotiloide realizând o mai bună cuprindere a capului
femural.
Suprafaţa articulară a coapsei

Este reprezentată de capul femurului, care are forma unei sfere aproape complete (2/3)
orientată în sus, înăuntru şi înainte.
Aproape în centrul sectorului de sferă se află foseta ligamentului rotund. Capul se continuă cu
gâtul anatomic prin care leagă de corpul femurului (diafiza) şi care face cu acesta un unghi de 1300,
continuându-se cu două proieminenţe osoase:
• una externă, mai voluminoasă reprezentată de marele trohanter, punct de inserţie pentru
fesierul mijlociu, obturator, gemeni;
• cealaltă internă şi situată posterior, reprezentată de micul trohanter, pe care se inseră
muşchiul psoasiliac.
Cele două proieminenţe sunt unite anterior prin linia intertrohanteriană şi posterior prin
107
<Manole Vasile>
creasta intertrohanteriană, pe care se fixează muşchiul pătratul femural
Mijloacele de unire
Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula articulară şi patru ligamente.
Capsula articulară
Are forma unui manşon conoid, cu baza mare înserată pe coxal şi cu baza mică prisă pe
femur. Este foarte rezistentă şi este formată din fibre longitudinale (profunde) şi fibre circulare
(superficiale)
Inserţia pe coxal:
• la nivelul sprâncenei cotiloide;
• pe faţa externă a cadrului fibrocartilaginos (labrul acetabular);
• la nivelul ligamentului transvers, lăsând liber orificiul subiacent.
Inserţia pe femur:
• la nivelul liniei intertrohanteriene (anterior)
• la nivelul crestei intertrohanteriene (posterior)
• superior şi inferior pe liniile care unesc inserţiile anterioare şi posterioare.
Ligamentul rotund
Este o lamă fibroasă intrarticulară de formă triungiulară.
Uneşte foseta capului femural cu ligamentul transvers şi porţiunilor învecinate ale sprâcenei
cotiloide.
Asigură contenţia capului femural în cavitatea cotiloidă.
Ligamentul iliofemural
Situat pe faţa anterioară a capsulei este cel mai puternic ligament al articulaţiei, putând
suporta greutăţi cuprinse între 350 – 500 kg.
Are originea sub spina iliacă antero-inferioară şi se divide apoi în două fascicule:
• unul superior (are traiect orizontal) care se fixează înaintea marelui trohanter;
• unul inferior (are traiect oblic) care se fixează înaintea micului trohanter.
Limitează mişcările de extensie, adducţie, abducţie (numai fascicolul inferior), rotaţie externă.
Ligamentul pubofemural
Situat pe faţa anterioară şi inferioară a capsulei, are originea pe creasta pectineală şi pe ramura
orizontală a pubisului, iar fibrele lui se inseră pe micul trohanter.
Limitează mişcarea de extensie, abducţie şi rotaţie externă.
Ligamentul ischiofemural
Se găseşte pe faţa posterioară a articulaţiei. Are originea pe tuberozitatea ischiatică a
coxalului, iar inserţia se divide în două fascicule:
108
• superior se fixează pe marele trohanter (după ce înconjoară marginea superioară a gâtului
anatomic);
• inferior pe capsula articulară la nivelul crestei trohanteriene.
Limitează mişcarea de, abducţie şi rotaţie internă.
Componenta musculară
Muşchii flexori ai coapsei
Pentru mişcarea de flexie a coapsei pe bazin actionează cinci forţe cu puncte de aplicare
grupate două în treimea superioară a pârghiei de gradul 3 reprezentată de femur, iar trei pe tibie.
Iliopsoasul, cu origine pe coloana lombară (iliacul după ce iese din bazin pe sub ligamentul
inghinal, se inseră printr-un tendon comun pe micul trohander). Din punct de vedere mecanic,
deserveşte un braţ de parghie scurt, ceea ce implică o mare pierdere de forţe, însă un câştig în
deplasare (amplitudine), mai execută şi alte mişcări.
Pectineul – cu origine pe creasta pectineală a osului coxal şi inserţia liniei de trifurcaţie
medială a liniei aspre a femurului. Trecand ventral de axul mişcării, pectineul are o slabă
componentă de flexie; forţa sa se descompune în alte componente de mişcare.
Dreptul femural – component principal a muşchiului cvadriceps femural, cu origine pe spina
iliacă anterioinferioară, iar inserţia pe baza rotulei; iar prin tendonul rotulian pe tuberozitatea
anterioara a tibiei. Acest muşchi execută în acelaşi timp cu flexia coapsei şi extensia gambei, fiind
una din principalele forţe care asigură echerul din poziţia atârnat, şutul la fotbal etc.
Croitorul – este cel mai lung muşchi al corpului omenesc, are originea pe bazin, spina iliacă
anterioară şi superioară, traverseaza în diagonală coapsa şi se inseră pe tuberculul medial al tibiei
printr-o formaţie tendinoasă numită laba de gască. acţionând extremitatea liberă a parghiei, deşi nu
este muşchi puternic, contribuie la amplitudinea mişcării de flexie a coapsei pe bazin.
Tensorul fasciei lata – muşchi scurt, cu originea pe creasta iliacă şi inserţia pe tractul ileo-
tibial pe tibie, tuberculul Gerdy. Ca şi croitorul, flectează coapsa, imprimând amplitudine mişcării.
Muşchii extensori ai coapsei

Mişcarea de extensie a coapsei este asigurată de o serie de muşchi situaţi pe faţa dorsală a
coapsei. Ca şi mişcarea de flexie are o bună asigurare mecanică, cu diferite puncte de aplicare a
forţei. Mişcarea de extensie a coapsei pe bazin este efectuată de cinci forţe, dintre care una, care
este şi cea mai puternică, acţionează un braţ de forţă scurt, iar celelalte patru acţionează
extremitatea liberă a pârghiei femurale.
Marele fesier – cel mai puternic muşchi din corp, cu originea pe faţa iliacă externă, osul
sacrum şi ligamentele sacro-spinos şi sacro-tuberos, îşi trimite fibrele oblic către marele trohanter şi
109
<Manole Vasile>
tractul ileo-tibial. Este cel mai puternic extensor al coapsei, asigură staţiunea verticală, iar prin tract,
blochează genunchiul în extensie. Împreună cu alţi muşchi, asigură impulsia de la sol, fiind prin
aceasta un muşchi important al mersului, alergării şi săriturilor. Intrucât acţionează un braţ de forţă
mic, el lucrează cu pierdere de forţă, însa cu câştig de amplitudine.
Muschiul biceps femural – este lung, fusiform, puternic, cu originea pe tuberozitatea
ischionului şi linia aspră a femurului şi inserţia pe apofiza stiloidă a peroneului. Este un extensor al
coapsei şi flexor al gambei. Ca extensor al coapsei, acţionează extremitatea distală a parghiei şi îşi
epuizează repede acţiunea. Ca flexor al gambei, acţionând un braţ scurt de pârghie, lucrează cu
pierdere de forţă şi câştig de deplasare (amplitudine).
Muschiul semimembranos – cu aceeaşi origine ca bicepsul, iar inserţia pe tibie, faţa
posterioară, lângă laba de gască. Are aceeaşi actiune mecanică ca şi bicepsul.
Muschiul semitendinos – cu aceeaşi origine ca primii, se inseră printr-un lung tendon pe tibie
prin laba de gască superficială. Are aceeasi acţiune mecanică ca bicepsul.
Marele aductor – cu origine pe tuberozitatea ischiatică, şi inserţia pe tuberculul adductorului
al condilului medial femural. Are o slabă acţiune de extensie a coapsei, care se epuizează repede.
Muşchii abductori ai coapsei

Mişcarea de abducţie a coapsei este asigurată de mai mulţi muşchi pelvi-trohanterieri, precum
şi de cei trei fesieri. Toţi aceştia lucrează în condiţii mecanice grele ,întrucât acţionează braţe de
forţe scurte. Muşchii abductori ai coapsei mai îndeplinesc un rol important în mers, înclinând
bazinul pe piciorul de sprijin, pentru a aduce vertical C.G.G. în interiorul bazei de sprijin; ei asigura
astfel oscilaţiile laterale ale C.G.G.. Abducţia are dispuse toate forţele la extremitatea superioara a
pârghiei, în vecinatatea punctului de sprijin, de aceea vor dezvolta o forţă mai mică.
Abducţia coapsei este asigurată de urmatorii muşchi:
Obturatorul intern – cu originea marginea găurii obturate şi cei doi gemeni sateliţi ai
tendonului său reflectat pe incisura ischiatică, inserându-se pe marele trohanter, el are un slab
moment pentru abducţia coapsei.
Muschiul piriform (piramidalul bazinului) – cu originea pe faţa ventrală a osului sacrum, iese
din bazin, inserându-se pe vârful marelui trohanter, are deasemenea un moment redus pentru
abductie.
Fesierul mijlociu şi mic– cu originea pe fata iliacă externa între linia gluteală anterioară,
posterioară şi inferioară, au forma de triunghi cu vârful în jos (evantai), şi se inseră pe marele
trohanter. Sunt printre cei mai puternici abductori, iar fesierul mijlociu este considerat principalul
stabilizator lateral al şoldului.
Fesierul mare – este cel mai puternic abductor al coapsei; de menţioanat, faptul că marele
110
fesier realizează abductie numai cu fibrele situate deasupra axului sagital al mişcarii.
Muşchii adductori ai coapsei

Adducţia este mai bine asigurată mecanic, având punctele de aplicare ale forţelor dispuse pe
toată lungimea pârghiei reprezentată de femur.
Adductia coapsei este asigurată de următorii muşchi:
Iliopsoasul – care, deşi acţionează un braţ de forţă mic, execută o puternică adductie,
contribuid totodată la asigurarea amplitudinii mişcării.
Pectineul – prin direcţia fibrelor sale, asigură adducţia prin componenta sa de forţă cea mai
mare; celelalte componente, flexia şi rotaţia externă, sunt mult mai slabe.
Adductorul scurt, adductorul lung şi adductorul mare. Cei trei adductori îşi au originea pe
pubis, ramura ischiopubiană şi ischion, coboară oblic în jos şi în afară şi se inseră pe linia aspră a
femurului. Sunt principalii asductori ai coapsei, epuizandu-şi forţa în cea mai mare parte pentru
aceasta mişcare. Cei trei adductori mai au şi o slabă componentă de rotaţie externă a coapsei, iar
marele aductor efectuează şi o slabă extensie a coapsei.
Gracilis sau dreptul intern, cu originea pe pubis are o componentă de adductie şi una de flexie
a gambei, întrucât se inseră pe tibie prin laba de gasca superficială, împreună cu croitorul şi
semitendinosul.
Muşchii rotatori ai coapsei

Mişcările de rotaţie ale femurului se fac în jurul axului mecanic şi nu în jurul axului anatomic,
care coincide cu direcţia diafizei femurale. Axul mecanic uneşte centrul capului femural, cu spaţiul
intercondilian; el este oblic şi face cu axul anatomic un unghi ascuţit deschis în sus.
Muşchii care rotesc lateral sau medial coapsa se dispun în jurul acestui ax.
Mişcarea de rotaţie medială este asigurată numai de trei muşchi: tensorul fasciei lata, fesierul
mijlociu şi mic (prin fasciculele lor ventrale). Este o mişcare care nu dezvoltă o forţă mare, fiind de
câteva ori mai mică decât rotaţia laterală.
Mişcarea de rotaţie laterală este foarte puternică. Fiind asigurată de componentele rotatorii a
13 muşchi, unul singur îşi epuizează întreaga forţă pentru rotaţia externă: muşchiul pătrat femural.
Muşchii care nu au numai componenta de rotaţie externă sunt: fesierul mare, mijlociu şi mic,
adductorul lung, scurt şi mare; obturatorul extern, iliopsoasul, pectineul, croitorul, obturatorul intern
şi cei doi gemeni.
Slaba înzestrare cu muşchi pentru rotaţie medială a determinat apariţia pe faţa ventrală a
articulaţiei coxo-femurale a unor ligamente puternice (ileofemural, pubo-femural) care să o
protejeze în mişcările forţate de rotaţie externă. Numarul mare de muschi situaţi pe faţa dorsală a
111
<Manole Vasile>
articulaţiei, dintre care mulţi îndeplinesc şi rolul de ligamente active, asigură în condiţii optime
protecţia articulaţiei în mişcările forţate de rotaţie medială. Totodată acest fapt a determinat apariţia
pe faţa dorsală a articulaţiei a unui singur ligament – ischiofemural.
8.2. Solicitarile simfizei pubiene (patologia mecanică)

Pubisul este o veritabilă intersecţie unde trebuiesc echilibrate un ansamblu de solicitări de
origine articulară, musculară sau de postură.
Articulaţia interpubiană este o amfiartroză compusă din suprafeţe articulară acoperite de
cartilaj. Intervalul care le separă, în formă de con cu baza orientată anterior, este ocupat de un
ligament interosos care are aceeaşi structură şi asigură aceaşi funcţie ca şi discurile intervertrebral:
Constituit dintr-o parte periferică fibroasă, densă şi rezistentă şi dintr-o zona centrală moale.
Acest disc interarticular este capabil să se deformeze şi să amortizeze forţe de tracţiune, compresie,
forfecare, flexie şi torsiune.
Discul interpubian este întarit pentru acest rol de preluare a forţelor mai sus amintite, de patru
ligamente periferice care formează un manşon fibros:
- ligamentul pubian anterior;
- ligamentul pubian posterior;
- ligamentul pubian superior;
- ligamentul pubian inferior;
În sprijin bipodal, după concepţia lui Pauwels, bazinul poate fi considerat ca o „boltă” unde
sacrul constituie “cheia” oasele iliace “stâlpii” şi ramurile pubiene “intrarea” (poarta). Suporţii
bolţii (cotilul şi femurul) sunt depărtaţi în afară, în aşa fel încât, ramurile pubiene (intrarea) să se
situeze mai jos decât ei. Această arhitectură particulară permite preluarea solicitărilor importante:
- componentele verticale (V) ale greutăţii trunchiului (T), care sunt transmise direct suporţilor
(articulaţiilor coxo-femurale);
- componentele orizontale (O) ale greutăţii trunchiului, care sunt preluate de simfiza pubiană.
Simfiza pubiană este supusă la forţe de tracţiune mult mai importante, atunci când bazinul
este anteversat. Repetarea acestor solicitări în tracţiune poate determina creşterea mobilităţii în
acest sens a simfizei şi o scădere destul de importantă a mobilităţii la alte solicitări, în special la
forţele de forfecare. Această analiză a fost recent validată de un studiu experimental efectuat de P.
Carné. Cercetări, care coroborează perfect semnele clinice care determină frecvenţa crescută a
pubalgiilor, la sportivii cu o hiperanteversie a bazinului, cu datele radiologice şi chirurgicale care
indică semnele unei instabilităţi pubiene.
112
Solicitările de tracţiune, impuse simfizei pubiene de către acest rol de intrare (poartă), sunt
amplificate de:
În plan frontal, ansamblul bazinului este solicitat în flexie şi reacţionează ca o grindă,
sprijinită la extremităţile sale şi încărcată în mijlocul ei partea inferioară ale articulaţiilor sacro-
iliace şi ale simfizei suportă o tracţiune, în timp ce partea lor superioară suportă o compresiune.
Această compresiune superioară la nivelul simfizei pubiene este cu siguranţă anulată de efectul pe
care-l exercită osul sacrum, oprindu-se brusc între oasele iliace;
În plan sagital , cuplele joncţiunilor existente la nivelul bazinului, joacă un rol important
asupra simfizei
greutatea trunchiului T aplicându-se la partea superioară a lui S1, tinde să coboare
promontoriul şi induce o solicitare sacrală în sensul nutaţiei N în jurul axei S2. Această
mişcare este frânată de către două ligamente sacro-sciatice;
reacţia solului (reazemului) S, aplicată la nivelul capetelor femurale O, induce o rotaţie
posterioară RP a crestele iliace, ceea ce măreşte poziţia relativă a osului sacrum în nutaţie
între cele două oase iliace. Nutaţia osului sacrum este însoţită de depărtare a ischionelor şi
ale ramurilor simfizei pubiene (depărtarea marginilor inferioare) amplificând în acest mod,
solicitările în tracţiune asupra simfizei pubiene.
În total, trei factori impun forţe de tracţiune simfizei pubiene:
- factorul ahitectural, care impune rolul de poartă ramurilor şi simfizei pubiene;
- factorul mecanic, care transferă bazinului activitatea unei grinzi transverale supuse la forţe
de flexie;
- factorul postural care induce forţe de tracţiune cu atât mai mari, cu cât ateversia bazinului şi
nutaţia sacrumului sunt mai pronunţate.
În sprijin unipodal, bazinul formează un cadru fixat unilateral şi supus la solicitărilor unor
forţe de flexie:
acest cadru nu este de natură omogenă, deoarece el este format din trei piese, cele două
ilioane şi sacrumul, unite prin articulaţii semi-flexibile.
De partea sprijinului, ilionul este tras în afară de către musculatura stabilizatoare laterală şi de
forţele care îi sunt impuse, tinzând, ca în sprijinul bipodal, să provoace o rotaţie posterioară a aripii
iliace.
Prin opoziţie, celălalt ilion face o rotaţie anterioară şi o lateroversie sub efectul greutăţii
trunchiului şi membrului inferior oscilant.
Mişcarea opusă a celor două oase iliace provoacă forţe cu direcţii în toate cele trei planuri:
În sporturile care necesita sarituri sau schimbari de directie rapide, in plina cursa, este usor de
imaginat importanta constrangerilor asimetricwe impuse bazinului si structurilor sale de amortizare.
113
<Manole Vasile>
În momentul practicii sportive, alte solicitări de origine articulară, musculară sau posturală pot
să le marească pe cele care au fost deja subliniate în sprijin bipodal sau unipodal;
mişcari ale articulaţiei coxo-femurale au o incidenţă directă asupra simfizei pubiene;
extensia este insoţită de exemplu de o anteversie a crestei iliace este la originea solicitărilor
de forfecare în ambele planuri ale spaţiului (frontal şi sagital) şi a solicitărilor de torsionare.
Rotaţia internă antrenează o compresie simifizară şi o flexie în plan sagital. Abducţia forţată
realizează în special o tracţiune.
Mişcările antagoniste de flexiei, de rotaţie externă şi de adducţie, crează, aproximativ punct
cu punct solicitări opuse. Mişcarea şoldului într-unul din aceste sectoare poate antrena o
compensare funcţională prin antrenarea precoce a mişcărilor ilionului care duce la solicitări
anormale la nivelul simfizei pubiene.
Echilibrul muşchilor care se insera pe pubis (drepţii abdominali, oblicii, drepţi interni, micii şi
mijlocii adductori) sau care au o incidenta asupra simfizei (mare adductor, pectineu, proas-iliac,
drept anterior, ischiogambieri, etc) influenţează statica şi dinamica simfizei pubiene. De exemplu o
hipotonicitate a peretelui abdominal asociată unei hipertonicitaţi ale muşchilor adductori, riscă să
mărească anteversia bazinului şi solicitările în tracţiune ale simfizei.
Totodată, o activitate asimetrică între muşchii care induc o anteversie a crestei iliace pe de o
parte şi muşchii care induc o retroversie a părţii opuse, poate sta la originea solicitărilor importante
prin forfecare şi torsiune a simfizei.
Echilibrul postural al sportivului, este deasemenea un factor impotant în anihilarea forţelor
impuse la nivelul bazinului:
în plan frontal, orice asimetrie de la punctul de încarcare de origine suprapelviana
(atitudine scoliotică sau scolioze neechilibrate) sau subpelvine (inegalităţi de lungime sau
asimetrii de axe ale membrelor inferioare) riscă să inducă o asimetrie de a forţelor care
solicită bazinul in sprijin bipodal;
în plan saigital, dizarmoniile curburilor de tip hipercifoză dorsală, hiperlordoză lombară,
orizontalizarea sacrumului şi patalogiile zonelor de legătură dorso-lombare sau lombo-sacrale
(spondiloza) pot avea o incidenţă directă asupra repartiţiei solicitărilor pelvine, dar şi o
incidenţă indirectă asupra durerilor pubisului: iradiaeri dureroase asupra traiectului nervilor
mare şi micul abdominali, genitali, sindromul spondilo-pubian etc.
114
8.3. Analiza biomecanică a loviturii de picior din fotbal
Lovitura de picior din fotbal este un exemplu tip de gest sportiv, capabil sa genereze
importante forţe care solicită simifiza asimetric.
Lovitura se derulează în cinci faze succesive: pregătirea, armarea, accelerarea, lovirea,
decelerarea şi sprijinul.
Pregatirea se efectuează prin transferul greutăţii corpului pe piciorul pivot (sprijin).Această
ancorare, este adesea bruscă, trunchiul înclinându-se de partea pivotului (sprijinului), impune
bazinului solicitări asimetrice, ca în sprijinul unipodal, dar cu o forţă proporţională energiei cinetice
a unui subiect în alergare.
Armarea face să intervină un lanţ rotator care începe de la piciorul pivot şi se transmite până
la centura scapulară. Şoldul membrului inferior de sprijin este fixat în rotaţie externă şi flexie.
Şoldul membrului inferior oscilant este condus în extensie, abducţie, rotaţie externă însoţită de o
flexie a genunchiului; aceasta contra-rotaţie între cei doi ilioni la fel ca şi hiperlordoza lombară care
însoţeşte mişcarea membrului inferior oscilant crează importante solicitări simifizare în forfecare şi
torsiune.
Accelerarea – necesită o contracţie puternică a rotatorilor interni ai şoldului portant, micul si
marele oblic ai abdomenului, dreptul anterior de la şoldul oscilant şi mai ales adductorii şi
iliopsoasul care propulsează cu putere membrul inferior în flexie, adductiei şi rotaţie externă.
Muşchii adductori exercită o tracţiune asupra simfizei spre în jos şi înapoi însoţită de forţe de
forfecare şi torsiune. Aceste solicitări sunt amplificate prin acţiunea iliopsoasului care se reflectă pe
ramura ilio-pubiană.
Lovirea – este realizată imediat ce mişcarea balistică a membrului inferior oscilant atinge
viteza maximă. Impactul cu mingea produce o undă de şoc transmisă muşchilor şi articulaţiilor
lanţului cinetic al membrului inferior.
Decelerarea – este sub controlul muşchilor ischiogambieri care trebuie să se opună flexorilor
şoldului şi extensorilor genunchiului. Reglajul acestui antagonism/sinergism între cele două grupe
musculare poliarticulare, în lanţ cinetic deschis şi la viteză crescută, necesită un control gestual
perfect, începând cu piciorul de sprijin. Bazinul constituie locul de tranziţie între membrul inferior
de sprijin, care lucrează în lant cinetic închis, plecând de la grupe musculare paralele şi membrul
inferior oscilant ale cărui lanţuri musculare anterioare şi posterioare lucrează în serie şi la
amplitudini mari. Fixarea ilionului pe partea de sprijinului şi mobilitatea ilionului din partea
oscilantă impune articulaţiilor sacroiliace şi simfizei forţe de sens contrar.
Continuarea gestului se efectuează print-o pivotare pelvină asupra membrului inferior, de
sprijin menită să zăvorască articulaţia coxo-femurală în rotaţie internî; extensie şi adducţie.
115
<Manole Vasile>
Membrul inferior oscilant urmareşte mişcarea sa de flexie, adductie şi rotaţie internă,
ischiogambierii antrenând ilionul homolateral în retroversie.
Convergenţa mişcării şoldului în adducţie şi rotaţie internă provoacă o solicitare în compresie
şi în flexie asupra ilionului, odată ce contra-rotaţia ilionului realizează o torsiune şi o forfecare.
Acest gest sportiv specific poate conduce prin solicitările variate asupra simfizei, la o
patologie pubiană importantă. Aceasta patologie are cu atât mai multe şanse de a evolua, cu cat
subiectul acumuleaza factori mecanici defavorabili, cum ar fi disfuncţiile posturale rahidiene, o
inegalitate de lungime a membrelor inferioare, o hipoextensibilitate ale anumitor lanţuri
miotendinoase sau o asimetrie de tonicitate ale grupurilor musculare antagoniste.
Cea mai frecventă afecţiune generată de aceste solicitări simfizare este pubalgia de efort.
8.4. Pubalgia de efort a fotbaliştilor
Pubalgia este o boală specifică sportului, de suprasolicitare locoregională declanşată cu ocazia

creşterii efortului fizic în sporturile care solicită specific şi exagerat simfiza pubiană.
Este definită ca un sindrom dureros sau ca un sindrom de surmenaj localizat în regiunea
ischio-pubiană fiind mai frecventă la fotbalişti.
Afecţiunea apare acut în urma unui traumatism dur, dar se instalează frecvent în urma unor
microtraumatisme repetate.
Diagnosticul se încadrează în patologia musculo-tendinoasă.
Este un dezechilibru muscular între adductori şi musculatura peretelui abdominal
(abdominalii atoni şi adductorii hipertoni).
Poate avea trei forme:
provocată de adductori şi abdominali;
artropatie pubiană microtraumatică;
asocieri dintre primele două.
Durerea este semnul clinic principal şi are un debut progresiv. Apare în timpul efortului, la
trezire, în timpul şi imediat după alergare.
Pubalgia este tratată medicamentos, la debut, asociat cu repausul sportiv (antiiflamatoare),
după care se aplică măsuri de corectare a factorilor de risc.
Dacă acest tratament nu dă rezultate se propune tratamentul chirurgical.
116
Factorii etiopatogenici ai pubalgiei
Factorii intrinseci
Disfuncţii articulare locale:
instabilitate simfizară;
disfuncţie sacro-iliacă.
Disfuncţii articulare regionale:
limitări ale mobilităţii şoldului;
disfuncţii ale joncţiunii dorso-lombare sau lombo-sacrale.
Dezechilibru postural local:
hiperanteversie a bazinului;
orizontalizarea sacrumului.
Dezechilibru postural regional:
hipercifoză dorsală;
hiperlordoză lombară;
inegalitatea lungimii membrelor inferioare.
Dezechilibre musculare locale:
adductorii – hipertonicitate sau hipoextensibilitate;
abdominalii – hipotonicitate.
Dezechilibre musculare regionale:
anteversorii - hipertonicitate sau hipoextensibilitate;
retroversorii – hipotonicitate (fesierii) sau hipoextensibilitate (ischiogambierii).
Factorii extrinseci
Factori legaţi de sportul practicat:
pregătire fizică specifică necorespunzătoare;
tehnică greşită;
materiale sportive, suprafaţă de antrenament, încăţăminte necorespunzătoare;
planificare competiţională incorectă.
Factori generali:
pregătire fizică generală necorespunzătoare;
hidrataţie şi alimentaţie necorespunzătoare;
focar infecţios;
structura şi conţinutul antrenamentelor necorespunzătoare.
117
<Manole Vasile>
Program general de tratament

Tabelul 15 – Conţinutul demersului terapeutic al pubalgiei
Obiectivul
tratamentului
Combaterea Crioterapie pluricotidiană;
durerii şi a Masaj cu geluri antiinflamatorii nesteroidiene (AINS);
procesului Masaj transversal profund (MTP);
inflamator Ultrasunete pe traiectul nervilor;
Stimulare electrică transcutanată antalgică (SETA);
Ionozări.
Corectarea dezechilibrelor de origine intrinsecă
Corectarea Acest obiectiv se realizează prin tehnici de stretching ale:
retracţiilor - ischiogambierilor;
musculare - adductorilor;
- flexorilor şoldului;
- musculaturii lombare;
- marii dorsali:
Corectarea Acest obiectiv se realizează prin mobilizări pasive ale:
disfuncţiilor - şoldurilor;
articulare - articulaţiilor sacroiliace;
- coloanei în zonele de joncţiunilor D12-L1 şi L5-S1, cifoza dorsală.
Corectarea Acest obiectiv se realizează prin:
posturilor şi - corectarea sprijinului;
gesturilor - retroversia bazinului;
- delordozarea lombară;
- corectarea cifozei dorcale;
- adaptarea gesturilor sportive.
dezechilibrelor - tonifierea peretelui abdominal;
musculare - tonifierea musculaturii retroversoare a bazinului;
- tonifierea paravertebralilor
Tabelul 16 - Conţinutul demersului terapeutic al pubalgiei (continuare)

Obiectivul
tratamentului
Corectarea dezechilibrelor de origine extrinsecă
factorilor legaţi - îmbunătăţirea pregătirii fizice specifice;
de sportul - schimbarea suprafeţei şi încălţămintei de antrenament;
practicat - adaptarea planificării competiţionale
factorilor - echilibrarea pregătirii fizice generale;
generali - igienă alimentară;
- planificarea exactă a antrenamentelor pe săptămână, lună, an.
118
Tratamentul kinetoterapeutic comportă trei domenii de acţiune:

un tratament simtomatic care vizează aspectul antalgic şi antiinflamator şi care
complectează tratamentu medicamentos;
corectarea dezechilibrelor de origine intrinsică: în urma rezultatelor obţinute la
examenul clinic şi funcţional se selectează tehnicile care urmăresc îmbunătăţirea
extensibilităţii lanţurilor mioaponevrotice, corectarea limitărilor mobilităţii
articulare, tonifierea grupelor musculare deficitare, modificarea posturii subiectului
şi adaptarea gestului sportiv;
corectarea dezechilibrelor extriseci: acest obiectiv se realizează în colaborare cu
antrenorul şi urmăreşte alcătuirea şi aplicarea unor programe de pregătire fizică
generală individualizate, modificarea programului de antrenament, schimbarea
suprafeţei de antrenament şi echilibrarea aportului hidric şi alimentar.
 EVALUARE
 Alcătuiţi şi explicaţi un program de exerciţii pentru stabilitatea şoldului;
recuperare a pubalgiei de efort a fotbaliştilor;
Bibliografie
1. IFRIM, M., ILIESCU, A., (1992), Anatomia şi biomecanica educaţiei fizice şi sportului, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Membre inferior et rachis, Ed. Masson, Paris;
5. SBENGHE, T., (1999), Bazele teoretice şi practice ale Kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti;
6. TRANDAFIR, T., POPESCU, M., (1999), Artrologie şi biomecanică, Ed. Scaiul, Bucureşti.
119
<Manole Vasile>
Capitolul IX. Umărul în activitatea sportivă
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea anatomiei funcţionale a umărului;
 cunoaşterea şi înţelegerea modurilor de solicitare a umărului;
 cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului programelor de recuperare a umărului instabil.
 explica cu uşurinţă anatomia funcţională şi palpatorie a umărului;
 explica care sunt solicitările umărului în activitatea sportivă;
 alcătui şi aplica programele de recuperare a umărului instabil.
120
9.1. Bazele anatomo-funcţionale şi biomecanice ale umărului
Articulaţiile centurii scapulare

Se realizează între cele două oase ale centurii scapulare, între claviculă şi stern, prin care
centura scapulară se prinde de trunchi.
Articulaţia acromio-claviculară, este o diartroză planiformă cu mişcări limitate, formată de
acromion şi extremitatea laterală a claviculei. Între feţele articulare se găseşte frecvent un disc
fibrocartilaginos, care separă incomplet cavitatea articulară.
Pe partea superioară, capsula este întărită de un singur ligament, ligamentul
acromioclavicular.
Contactul între claviculă şi omoplat este menţinut de ligamentul coracoclavicular, mult mai
puternic decât primul, format din două părţi distincte: ligamentul trapezoid şi ligamentul conoid cu
punct de plecare de pe apofiza coracoidă şi inserţia pe linia şi tuberozitatea omonimă a claviculei.
Rolul ligamentului coracoclavicular este de a limita mişcările între scapulă şi claviculă şi în
acelaşi timp, face ca greutatea membrului superior să fie suportată în mai mare măsură de claviculă,
şi în mai mică măsură de acromion.
Articulaţia sterno-claviculară, ia naştere între incizura claviculară a manubriului sternal şi
extremitatea medială a claviculei. Lipsa de concordanţă între suprafeţele articulare este compensată
prin prezenţa unui disc articular dispus oblic-sagital. Capsula este fortificată anterior de un ligament
lăţit, mai puternic, iar posterior de ligamentul sternoclavicular posterior, mai puţin dezvoltat,
amândouă limitând mişcarea de proiecţie înainte şi înapoi a umărului.
Între cele două articulaţii, deasupra incizurii articulare a sternului, se întinde ligamentul
interclavicular, iar între primul cartilaj costal impresiunea omonimă de pe claviculă legătura se face
prin ligamentul costoclavicular.
Articulaţia scapulohumerală
Este o diartroză sferoidă cu mişcări de mare amplitudine, alcătuită din cavitatea glenoidă a
omoplatului şi capul humeral.
Cavitatea glenoidă este lărgită şi adâncită de un inel fibrocartilaginos, labrum glenoidale.
Capsula articulară, laxă şi slabă, de forma unui manşon, se inseră pe labrul glenoidal,
depăşindu-l şi închizând în ea tuberculul supraglenoidian al humerusului.
Pe humerus capsula se prinde pe colul anatomic. Muşchii situaţi în jurul articulaţiei trimit
fibre de inserţie pe capsulă, acţionând şi ca muşchi tensori ai acesteia. Capsula este întărită de fibre
121
<Manole Vasile>
longitudinale, care ajung până la colul chirurgical al humerusului denumite impropriu ligamente
glenohumerale, care limitează mişcările de extensie, rotaţie şi abducţie.
Mai important este ligamentul coracohumeral cu originea pe baza apofizei coracoide a
scapulei şi inserţia pe tuberculul mare al humerusului, limitează mişcările de flexie.
Muşchii centurii scapulare

Din punct de vedere funcţional, muşchii care mobilizează se împart în:
muşchi care unesc membrul superior cu coloana vertebrală;
muşchi care unesc membrul superior cu peretele antero-lateral al toracelui;
Muşchii vertebrohumerali
muşchiul trapez îşi are originea pe protuberanţa occipitală externă, pe apofizele
spinoase ale vertebrelor cervicale şi toracale (până la vertebra Th 12). Fibrele
superioare se inseră pe treimea laterală a claviculei, cele mijlocii pe acromion, iar
cele inferioare pe spina scapulei;
muşchii romboid mare şi mic sunt situaţi pe peretele posterior al toracelui, sub
muşchiul trapez. Pleacă de pe apofizele spinoase ale vertebrelor C6-7 (romboidul
mic) şi T 1-4 (romboidul mare), se inseră pe marginea mediană a scapulei;
muşchiul mare dorsal, întins ca un larg evantai, are originea pe apofizele spinoase
ale vertebrelor T 6-12, pe cele cinci vertebre lombare şi fascia toracolombară pe
ultimele trei coaste şi treimea posterioară a crestei iliace;
muşchiul ridicător al scapulei are originea pe apofizele transverse ale vertebrelor
C1-4, iar inserţia pe unghiul superior şi marginea medială a scapulei;
Muşchii toracohumerali
muşchiul pectoral mare, are formă triunghiulară, fiind situat superficial pe peretele
anterior al toracelui. Se compune din trei părţi cu origine diferită care converg spre
humerus, devin tendinoase şi se inseră împreună pe creasta tuberculului mare al
humerusului;
muşchiul mare dinţat situat pe partea laterală a toracelui, acoperit de omoplat,
pleacă de pe faţa laterală a coastelor I-IX şi se inseră pe marginea medială a scapulei;
122
Muşchii umărului
Au originea pe scapulă şi inserţia pe extremitatea superioară a humerusului. Realizează o
manta musculară în formă de con în jurul articulaţiei scapulo-humerale, asupra căreia îşi exercită
acţiunea.
muşchiul deltoid, voluminos de formă triunghiulară, este aşezat superficial, dând
forma umărului. La origine are trei fascicule: clavicular, acromial, spinal care
converg spre humerus, inserându-se pe tuberozitatea deltoidiană;
muşchiul supraspinos are originea pe fosa supraspinoasă a scapulei, trece pe sub
acromion şi se inseră pe faţa superioară tuberculului mare;
muşchiul infraspinos cu originea în fosa infraspinoasă a scapulei, se inseră pe faţa
mijlocie a tuberculului mare;
muşchiul rotund mic porneşte de pe marginea laterală a scapulei, inserându-se pe
faţeta inferioară a tuberculului mare;
muşchiul rotund mare are originea pe unghiul inferior al scapulei şi împreună cu
tendonul marelui dorsal se inseră pe creasta tuberculului mic;
muşchiul subscapular are formă triunghiulară, cu originea pe toată faţa anterioară a
scapulei, de unde fibrele se adună într-un tendon lat, ce se fixează pe tuberculul mic
al humerusului.
9.2. Biomecanica articulaţiei umărului
Mişcările centurii scapulare

Mişcări de ridicare şi coborâre a umărului. Aceste mişcări se execută în jurul unui ax antero-
posterior care trece prin punctul de inserţie al ligamentului costoclavicular.
Când umărul se ridică, braţul lateral (extremitatea laterală a claviculei) se ridică şi el odată cu
scapula, iar când umărul coboară, extremitatea laterală a claviculei coboară şi ea împreună cu
scapula, în timp ce extremitatea sa sternală se deplasează în sus.
Mişcarea de ridicare a umărului se realizează prin contracţia muşchilor: trapez şi ridicător al
scapulei, iar în cea de coborâre intervine muşchiul subclavicular.
Mişcarea de proiecţie înainte şi înapoi a umărului. Se execută, de asemenea, în jurul unui ax
anteroposterior care trece prin acelaşi punct de inserţie a ligamentului costoclavicular. În cazul
proiecţiei înainte a claviculei, aceasta sa va deplasa împreună cu umărul, în timp ce extremitatea ei
medială suferă o uşoară alunecare înapoi în articulaţia sternoclaviculară.
123
<Manole Vasile>
Muşchii ce proiectează umărul înainte sunt: pectoralul mic, dinţatul mare şi pectoralul mare.
Această mişcare este limitată prin întinderea ligamentului anterior al articulaţiei sternoclaviculare.
În mişcarea de proiecţie înapoi se petrec fenomene inverse. Ea este realizată prin contracţia
muşchiului romboid. Limitarea acestei mişcări se datoreşte ligamentului posterior al aceleiaşi
articulaţii sternoclaviculare.
Circumducţia rezultă dintr-o însumare a mişcărilor anterioare executate succesiv: ridicare,
proiecţie înainte, coborâre şi proiecţia înapoi a umărului.
Mişcări proprii ale scapulei – de ridicare şi coborâre, alunecare laterală şi medială – se
execută în jurul unui ax care trece prin articulaţia acromioclaviculară. Atunci când unghiul
superomedial se ridică, cel superolateral (articular) coboară. De asemenea, când acesta din urmă
coboară, unghiul inferior se apropie de coloana vertebrală. Când, dimpotrivă, unghiul superolateral
se ridică, cel inferior se depărtează de coloana vertebrală. Mişcările scapulei, cu deosebire ale
acestui unghi articular, se transmit umărului ce urmăreşte fidel deplasările în sus sau în jos ale
unghiului amintit. Datorită mişcărilor scapulei este posibilă ducerea braţului chiar şi dincolo de
poziţia orizontală.
Mişcările în articulaţia scapulohumerală

În articulaţia scapulohumerală, mişcările membrului superior se efectuează în raport cu cele
trei axe de orientare spaţială (frontal, sagital şi transversal), descriindu-se o mişcare de flexie-
extensie, adducţie-abducţie, rotaţie internă-externă şi circumducţie.
Mişcările de flexie-extensie se desfăşoară în plan sagital şi înseamnă 1070 din care 700 flexie
şi 370 extensie.
Flexia este asigurată de 8 muşchi dintre care cei mai importanţi sunt: deltoidul, bicepsul
brahial, suprasinosul şi mare pectoral, care participă cu aproximativ 50%, 10%, 8% şi respectiv 5%
din forţa însumată a muşchilor flexori exprimată în kg/m.
Extensia este asigurată de 5 muşchi dintre care cei mai importanţi sunt: deltoidul, marele
rotund şi marele dorsal care participă cu aproximativ 30%, 27% şi respectiv 10% din forţa însumată
a muşchilor extensori exprimată în kg/m.
Mişcările de adducţie-abducţie se desfăşoară în plan fron
aducţie şi 880 abducţie.
Adducţia este asigurată de 10 muşchi dintre care cei mai importanţi sunt: marele pectoral,
marele rotund, triceps brahial şi marele dorsal care participă cu aproximativ 23%, 10%, 7% şi
respectiv 3% din forţa consumată a muşchilor aductori exprimată în kg/m.
124
Abducţia este asigurată de 6 muşchi, cei mai importanţi fiind: deltoidul şi supraspinosul care
participă cu aproximativ 62% şi respectiv 14% din forţa însemnată a muşchilor abductori exprimată
în kg/m.
Mişcările de rotaţie internă-externă însumează 960 dintre care 600 rotaţie internă şi 360 rotaţie
externă.
Rotaţia internă este asigurată de 6 muşchi, dintre care cei mai importanţi sunt: subscapularul,
bicepsul brahial şi marele pectoral, care participă cu aproximativ 40%, 16% şi respectiv 15% din
forţa însumată a muşchilor rotatori interni exprimată în kg/m.
Rotaţia externă este asigurată de 5 muşchi dintre care cel mai important este subspinosul care
participă cu aproximativ 73% din forţa însemnată a muşchilor rotatori externi exprimată în kg/m.
Mişcarea de circumducţie rezultă prin executarea alternativă a mişcărilor precedente.
9.3. Umărul instabil generat deactivitatea sportivă (după Chanussot şi

Danowski, 1999)
Patomecanica
Poziţia spontană a unităţii omo-humerale este fiziologic instabilă şi doar muşchii periarticulari
ai umărului pot asigura o congruenţă articulară eficace. Vom lua în considerare în rândurile ce
urmează factorii responsabili pentru această instabilitate şi apoi elementele capabile să se opună
acesteia:
Instabilitatea unităţii omo-humerale în poziţie spontană
Rezultantă a factorilor osoşi, ligamentari şi articulari intrinseci celor trei planuri ale spaţiului:
În plan frontal
Glena este orientată spre exterior, planul său fiind aproximativ tangent cu verticala, iar capul
humeral priveşte în interior şi în sus după o axă de 450. Această divergenţă ale axelor antrenează o
congruenţă articulară deficitară cu atât mai mult cu cât capul humeral, în această poziţie spontană,
nu se articulează decât cu partea joasă a glenei care are în această porţiune cea mai slabă rază a
curburii. Aceşti factori destabilizanţi sunt cu atât mai importanţi cu cât glena este orientată în jos
(atitudinea astenică a subiectului, morfologia proprie a scapulei), cu cât rebordul glenoidian inferior
este subţiat, în urma leziunilor bursei, sau cu cât capsula este laxă.
125
<Manole Vasile>
În plan sagital
Marea axă a glenei formează un unghi de aproximativ 400 în raport cu verticala. Dacă braţul
este relaxat pe lângă corp, humerusul este în flexie spontană: în această poziţie capsula este relaxată
iar capul humeral se sprijină contra cadranului antero-inferior al glenei care prezintă anatomic o
margine tocită.
Rularea umerilor spre înainte sau o leziune a părţii antero-inferioare a bursei poate agrava
fenomenul.
În plan orizontal
Glena este orientată spre înainte şi înafară după o axă de aproximativ 450 în raport cu planul
frontal în timp ce capul humeral priveşte spre interior şi înapoi după o axă de 300 (unghi de
declinare) în raport cu planul frontal. Capul humeral este deci în rotaţie externă spontană de 150 în
raport cu glena, ceea ce accentuează o incongruenţă articulară. O cifoză dorsală poate să majoreze
această incongruenţă.
Această tendinţă naturală spre instabilitate a unităţii omo-humerale în poziţie spontană
este fiziologic compensată prin:
Factori osteo-articulari
Efectul de consolă creat de către rebordul glenoidian inferior şi partea inferioară a bursei
compensează într-o anumită măsură alunecarea inferioară a capului humeral. Pe de-altă parte,
efectul de suspensie pasivă atribuit ligamentului coraco-humeral este pe deplin neglijabil: acesta nu
intervine decât pentru o alunecare importantă a capului, de exemplu în cazul paraliziilor complete
ale muşchilor umărului.
Factori musculari
Acţiunea stabilizatoare a muşchilor transversali profunzi (coiful rotatorilor) care coaptează
capul humeral în glenă este foarte importantă: această acţiune este completată de muşchii
longitudinali care ţin membrul superior în suspensie precum m. coraco-brahial, bicepsul porţiunea
scurtă, m. triceps porţiunea lungă, m. deltoid, şi fascicolul clavicular al m. mare pectoral.
Factori posturali rahidieni şi scapulari

Corectarea unei atitudini astenice şi a unei cifoze dorsale, asociate cu o corectare a poziţiei
unităţii omo-clavicular, frontalizarea şi bascularea posterioară a scapulei realizează o reaxare a
unităţii omo-humerale şi o mai mare congruenţă.
126
9.4. Analiza biomecanică şi fiziopatologia aruncării
În mod particular studiată în jocul de base-ball de către autorii anglo-saxoni, gestul de

aruncare aşa cum este întâlnit şi în jocul de handbal, volei sau tenis este în mod deosebit tipic prin
nocivitatea sa. Câţiva autori avansează chiar teoria cum că instabilitatea umărului este o „patologie
fiziologică” pe care trebuie să o aibă orice handbalist de performanţă pentru a avea o aruncare
puternică.
Gestul aruncării
Se desfăşoară în cinci faze: pregătirea, armarea, accelerarea, decelerarea şi însoţirea gestului.
Pregătirea
Se efectuează printr-un transfer al greutăţii pe piciorul din spate, rotaţia posterioară a
bazinului şi a centurii scapulare. Capul şi privirea sunt fixate pe ţintă.
Armarea
Corpul sportivului se înclină şi trunchiul efectuează o extensie. Cotul este flectat iar braţul
este zăvorât în rotaţie externă şi abducţie cu retropoziţionarea maximală a umărului. Această poziţie
implică o contracţie ce creşte progresiv a muşchilor agonişti precum fixatorii scapulei şi rotatorii
externi (sub-spinos, rotund mic, deltoid posterior) şi a muşchilor antagonişti care (precum m.
pectoral mic), controlează mişcarea.
Capul humeral se descentrează către punctul slab antero-inferior: sub m. subscapular şi
înaintea hamacului tricepsului.
Accelerarea
Se produce un transfer al greutăţii spre piciorul din faţă însoţită de o rotaţie pelvină care
propulsiază spina iliacă spre înainte. Rotaţia centurii pelvine induce o rotaţie a trunchiului şi apoi o
mişcare de pârghie de balanţă a umărului: antepulsia umărului sub impulsul violent al m. pectoral
mic în sinergie cu m. mare dinţat este urmată într-o fracţiune de secundă (80 milisecunde) de o
rotaţie internă a humerusului şi extensia cotului. Acest gest de biciuire corespunde, după cum
subliniază Mansat, unei accelerări de la 0 la 140 km/h pentru a lansa o minge de base-ball.
În cursul acestei „fracţiuni de secundă” capul humeral se apleacă şi mai mult pe punctul slab
antero-inferior fiind reţinut de doar două elemente:
capsula antero-inferioară ranforsată de ligamentele gleno-humerale mediale şi
inferioare,
partea antero-inferioară a rebordului osos al glenei şi a bursei al cărui rol de sprijin
va fi întărit de bascularea posterioară a scapulei.
127
<Manole Vasile>
În această poziţie de armare a braţului, muşchii în mod normal coaptori inversează acţiunea şi
devin luxanţi: este în principal cazul m. subscapular şi mare pectoral. Se poate produce o distensie a
capsulei sau o ruptură prin imistiunea capului humeral în foramenul Rouviere, o dezinserţie a
capsulei sau a bursei, o fractură a rebordului inferior al glenei, o decolare capsulo-periost al Broca-
Hartman sau o crestătură posterioară a capului humeral prin impactul cu bolta acromială.
Decelerarea
Decelerarea este destul de brutală. Marea majoritatea a muşchilor umărului şi trunchiului se
află într-o contracţie degresivă puternică, activitatea muşchilor antagonişti mişcării substituie
armonios muşchii antagonişti.
În cursul acestei decelerări capul humeral are tendinţa să să rămână în spate în timp ce
membrul îşi continuă mişcareade adducţie.
Însoţirea mişcării
Ansamblul corpului urmăreşte rotaţia şi flexia ţn timp ce capul este în contra-rotaţie în raport
cu linia umerilor.
Stabilitatea unităţii omo-humerale în cursul aruncării depinde de:
Calităţile intrinseci ale articulaţiei gleno-humerale: hiperlaxitate constituită sau dobândită,
forma şi structura rebordului glenoidian şi a bursei, etc.;
Calitatatea sprijinului plantar şi de transferul armonios al sprijinului pe parcursul gestului;
Mobilitatea trunchiului, în rotaţie, extensie şi înclinare, necesare pregătirii şi armării
gestului.
Aliniamentul mecanic al cuplului scapulo-humeral
Poziţia de stabilitatea articulară maximală (PSAM) al unităţii scapulo-humerale este realizată
în momentul în care humerusul este ridicat în planul scapulei, în prelungirea spinei omoplatului. În
această poziţie:
humerusul este perpendicular pe glenă şi se prijină perfect pe trepiedul omo-clavicular.
congruenţa suprafeţelor articulare este maximală (closed packed position a lui Mac Conail),
deoarece raza curbei capului humeral este lejer mai mare în partea sa superioară şi se
adaptează mai bine la concavitatea nu prea mare a glenei.
capul humeral este zăvorât contra glenei, în hamacul format de ligamentele gleno-humerale
mijlocii şi inferioare, datorate a două mecanisme:
- rotaţia externă a braţului rulează sistemul capsulo-ligamentar. Acest blocaj este atestat
de faptul că amplitudinea de rotaţie, pe parcursul abducţiei este constant între 450 şi
900 şi scade cu accentuarea flexiei,
- deschiderea unghiului omo-humeral este însoţită de un efect de camă, prin creşterea
razei curbei, responsabilă de o punere în tensiune ligamentară.
128
toţi muşchii peri-articulari au o componentă axială de coaptare: efectul de grindă compozită
osteo-articulară creată prin contracţia muşchilor ce se plachează contra structurilor osoase şi
ce au un impact perpendicular asupra humerusului pe suprafaţa glenoidiană formează
condiţii de stabilitate maximală.
Calitatea coordonării neoro-musculare ce trebuie să fie perfectă în decursul unui gest atât de
elaborat
Articulţia gleno-humerală posedă, comparativ cu alte articulaţii, o inervare capsulară relativ
slabă. Mai mult, această articulaţie este singura din corpul uman pentru care sistematizările
capsulare şi ligamentare nu sunt concordante: nervul circumflex inervează deltoidul şi partea
inferioară a capsulei. Aceste defecte proprioceptive capsulare trebuie să fie compensate printr-o
vigilenţă musculară şi o coordonare ireproşabilă făcută posibilă de numărul de fibre mielinice
destinate muşchilor periarticulari şi printr-o automatizare susţinută a gestului stereotip.
Tabelul 17 – Program general de recuperare a umărului imstabil neoperat

Reeducarea în poziţiie de stabilitate articulară maximală (PSAM)
Învăţarea PSAM,
Tonifierea musculară izometrică în PSAM
Reeducarea proprioceptivă în PSAM static.
Reeducarea în celelalte sectoare articulare ale umărului

Pornirea de la PSAM la sectoarele articulare mai instabile pentru a progresa către zona
periculoasă,
În fiecare poziţie intermediară:
Tonifierea musculaturii izometric,
Reeducarea proprioceptivă statică.
Odată o poziţie integrată:
Tonifierea musculară isocinetic al PSAM către noua poziţie şi revenire,
Reeducarea proprioceptivă dinamică.
Reeducarea posturală şi gestuală globală specifică sportului şi tipului instabilităţii

Corectarea staticii generale omo-humerale pentru fiecare postură adaptată gestului sportiv
în cauză,
Întinderi mio-aponevrotice derivate din gestul sportiv,
Tonifiere musculară izocinetică ale lanţurilor musculare funcşionale pentru gestul sportiv.
129
<Manole Vasile>
 EVALUARE
 Explicaţi şi analizaţi care sunt solicitările umărului în execuţia unui procedeu dintr-un
sport, la alegere;
recuperare a umărului instabil;
Bibliografie
1. BACIU, CL., (1977), Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor, Ed. Sport –
Turism, Bucureşti,
Membre superior, Ed. Masson, Paris;
6. SBENGHE, T., (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti.
130
Capitolul X. Cotul în activitatea sportivă
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea anatomiei funcţionale şi palpatorie a cotului;
 cunoaşterea şi înţelegerea modurilor şi tipurilor de solicitare a cotului;
 cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului programelor de recuperare a epicondilagiilor;

 explica cu uşurinţă anatomia funcţională şi palpatorie a cotului;
 explica care sunt solicitările cotului în activitatea sportivă;
 alcătui şi aplica programele de recuperare a epicondilalgiilor
131
<Manole Vasile>
Cotul, articulaţia intermediară a membrului superior se află sub dependenţa funcţională a

umărului şi mâinii. Structura sa articulară şi organizarea neuro-musculară sunt specializate pentru
această dublă dependenţă umăr-mână.
10.1. Complexul osteo-articular

La nivelul cotului întâlnim o singură capsulă articulară care include 3 articulaţii cu rol
complementar.
• articulaţia humerocubitală (trohleartroză) realizează mişcările de flexie-extensie.
• articulaţia radio-cubitală superioară (trohoidă) asigură, împreună articulaţia radio-cubitală
inferioară şi radio carpiană efectuarea mişcărilor de prono-supinaţie sub dominarea funcţională a
mîinii.
• articulaţia humero-radială (condilartroză) participă la mişcările de flexie-extensie şi
pronosupinaţie depinzând în acelaşi timp de umăr şi de mână.
10.2. Complexul muscular

Este format din trei grupe musculare cu funcţionalitate distinctă:
• muşchii poliarticulari care asigură legătura funcţională dintre centura scapulară şi antebraţ:
• biceps brahial şi porţiunea lungă a tricepsului.
• muşchii poliarticulari care asigură funcţionabilitatea cotului a pumnului şi a mâinii.
- muşchii epicondilieni (cu excepţia anconeului şi a scurtului supinator)
- primul radial (extensorul lung al carpului)
- muşchii epitrohleeni (cu excepţia rotundului pronator)
• muşchii monoarticulari care asigură stabilitatea cotului.
Muşchi longitudinali care participă la flexia şi extensia cotului.
• brahialul
• lungul supinator
• vastul intern şi extern al tricepsului
Muşchii transversali care intervin în mişcările de promosupinaţie (scurtul supinator, rotundul
pronator, pătratul pronator, anconeul).
La nivelul cotului acţionează 19 muşchi dintre care 12 sunt poliarticulari.
132
10.3. Funcţionalitatea cotului în sport

Din punct de vedere funcţional cotul îndeplineşte 4 funcţii care practic poate da şi denumirea
de:
• cotul pentru sprijin;
• cotul pentru forţă;
• cotul pentru viteză;
• cotul pentru fineţe.
Cotul pentru sprijin

Exerciţiile cu sprijin au ca efect tasarea articulară prin compresia, hiperextensia şi volgusul
articular. Cotul pentru sprijin este foarte important în gimnastica sportivă în special la paralele şi
inele.
Aceste solicitări pot sta la baza apariţiei micro sau macrotraumatismelor.
Microtraumatisme
• Epicondilalgii: artropatie humero-radială;
• Epitrohlealgii: epitrohleite, întinderi capsuloligamentare ± calcifieri;
• Tendimite de inserţie ale bicepsului ± bursite şi ale tricepsului ± calcifieri;
• Artroze;
Macrotraumatisme
• Luxaţii posterioare ale cotului;
• Fractura apofizei coronoide;
• Luxaţia anterioară a capului radial;
• Dezinserţia tonusului bicipital;
• Fractura olecranului;
• Fractura supracondiliană;
Cotul pentru forţă

Cotul pentru forţă este utilizat pentru tracţiuni (suspensii la bară, căţăratori-alpinism) pentru
împingeri (împingeri din culcat, halterofili) sau lovitură (obiecte din box, lovituri din carate sau full
contact).
Cotul pentru forţă utilizează o musculatură, aşa zis în laut paralel deoarece articulaţia
umărului şi cotului realizează mişcări inverse solicitând muşchii care se situează de o parte şi de
cealaltă a acestor articulaţii
• împingerea necesită o flexie a umărului şi o extensie cu pronaţie a cotului;
• tracţiunea necesită o extensie a umărului şi o flexie cu supinaţie a cotului.
133
<Manole Vasile>
Acest gest este mult mai eficace atunci când forţa muşchilor care asigură prehensiunea este
bine dezvoltată pentru că muşchii epitrohleeni în sinergie cu muşchii epicondilieni contribuie la
creşterea forţei de flexie a cotului.
Patologie
Leziunile microtraumatice întâlnite în timpul exerciţiilor de tracţiune sau împingere sunt rare.
Totuşi au loc tendinopatii bicipitale, tricipitale sau epicondilalgii. Leziunile macrotraumatice nu
apar decât atunci când miscările sunt foarte violente: dezinserţii musculare bicipitale, rupturi
tendinoase bicipitale, luxaţia anterioară a capului radial (în timpul ridicării unei greutăţi mari),
luxaţia anterioară a cotului (în timpul unei tensiuni axiale violente, suspensii în gimnastică sau
alpinism) fractura olecranului la recepţia unei lovituri (compresie axială).
Cotul pentru viteză

Cotul pentru viteză participă la mişcările de circumducţie ale membrului superior unde
amplitudinea mişcării şi viteza liniară a extremităţii lanţului funcţional garantează un gest
performant.
Numeroase gesturi sportive (aruncarea suliţei, handbal, golf, tenis) fac apel la cotul pentru
viteză sub dominarea funcţională a umărului: mişcările umărului inducând o mişcare de bici
antebraţului (spre rachetă sau crosă).
Patologie
Mişcările de aruncare sau de lovire se pot efectua spre înainte, folosind două tehnici:
• cu cotul întins asociată cu rotaţie internă, anteducţia braţului şi extensia antebraţului
(lovitura de dreapta liftată);
• cu cotul flectat (aruncările din handbal, reverul din tenis etc.)
Patologia legată de lovitura de rever dint tenis
Eficacitatea reverului rezultă din acţiunea combinată a membrelor inferioare, a trunchiului şi a
membrului superior prelungit de rachetă. Muşchii epicondilieni sunt solicitaţi pentru a se opune
varusării cotului. În momentul impactului, această contracţie musculară se adaugă unei contracţii
prealabile a epicondilienilor necesară stabilizării pumnului (co-contracţie cu flexorii degetelor
pentru priza pe mâner) şi la mişcarea de rever (extensia pumnului şi supinaţia antebraţului.
Un plasament greşit în raport cu mingea, o rachetă neechilibrată o tensiune crescută a
cordajului, un material al corpului rachetei care nu amortizează undele de şoc, un centraj imperfect
al mingii pe rachetă, creează tensiunii la nivelul compartamentului intern al cotului.
Epicondilalgii:
• entezite ale epicondilienilor ± calcifieri
• tendinite
134
• microrupturi ale tendoanelor
• dezinserţii musculare
• întinderi ale complexului capsulo ligamentar extern
Cotul pentru fineţe (abilitate)

Depinde esenţial de mână în activităţile unde precizia este importantă (tenis de masă) dar şi în
sporturi artistice în care trebuie exprimată graţia, sentimentul (dans, patinaj artistic, gimnastică
ritmică).
10.4. Epicondilita sau cotul tenismenului
Termenul de tenis-elbow (1882 - Morris), este o prescurtare utilizată pentru una sau mai multe
circumstanţe patologice, unele bine definite şi altele imprecise care atrag o durere spontană şi
provocată la marginea externă a cotului (Grenshow).
Localizare anatomică
Condilul este situat în partea externă a cotului. Este articulat cu capul radial. Articulaţia radio-
humerală este o enartroză (condiliană) şi participă la mişcările de flexie-extensie. La nielul
condilului humeral, în partea externă există o proieminenţă osoasă denumită epicondil, loc de
inserţie pentru ligamente şi muşchi.
Inserţii
Pe epicondil se inseră:
Pe faţa anterioară:
Ligamentul lateral extern (divizat în trei fascicole). După Fessler, acest ligament lateral poate
rezista la o tracţiune de 100 kg (faţă de 160 kg rezistate de ligamentul lateral intern). El se asociază
cu ligamentul inelar şi un ligament lateral intern pentru a asigura menţinerea capului radial blocat în
cavitatea sigmoidă a cubitusului fără a genera mişcări de rotaţie a radiusului.
Muşchii epicondilieni:
scurtul supinator, prin fascicolul său superficial
extensorul scurt radial al carpului
extensorul comun al degetelor
extensorul propriu al degetului mic
cubitalul posterior, extensor al carpului
135
<Manole Vasile>
Pe faţa posterioară:
anconeul care participă la extensia antebraţului şi la stabilizarea cubitusului până la
pronaţia completă.
Semne clinice
Progresiv durerea se simte în timpul jocului şi la sfârşitul zilei.
Debutul apare cel mai adesea la dreapta (pentru dreptaci) şi începe cu o durere care iradiază
de la faţa antero-externă a cotului spre marginea externă a membrului superior, cel mai adesea către
antebraţ, apoi spre braţ. Această durere nu apare decât atunci când mişcările de extensie şi de
supinaţie, sunt cel mai adesea asociate. De aici rezultă o impotenţă funcţională crescândă.
Durerea dispare la repaus şi reapare la reluarea activităţii sportive. Timpul de evoluţie este
imprevizibil de apreciat. Se poate observa o vindecare spontană sau o recidivare anuală.
Examenul
Aspectul şi mobilitatea cotului sunt normale;
Există la palpare un punct dureros, sensibil, situat pe epicondil;
Mişcările de extensie-flexie ale cotului sunt normale;
Pronaţia nu este dureroasă, supinaţia este dureroasă mai ales atunci când cotul este în
extensie;
Extensia pumnului şi a degetelor este adesea sensibilă;
Nu există amiotrofie şi nici cracmente;
Examenul radiologic este adesea normal
Acest tablou clinic ne face să ne gândim la următoarele etiologii:
Tenoperiostitele de inserţie (Cava)
Funcţionalitate redusă la nivelul articulaţiei radio-humerale;
Originea cervicală (Maigne)
Funcţionalitate redusă la nivelul articulaţiei radio-cubitale inferioară
136
Tratament (după Chanussot şi Danowski, 1999)
Tabelul 18 – Program general de recuperare a epicondilitei

Tratament medical Repaus sportiv 10-21 de zile;
Infiltraţii la locul dureros cu corticoizi sau antienzime (3-6
infiltraţii);
Antiiflamatorii: sub formă de unguent care trebuie să pătrundă
prin presiuni superficiale, uşoare şi prelungite, aceasta de 4-5 ori
pe zi.
Fizioterapie Crioterapie locală de 3-4 ori pe zi, timp de 20 min.,
bineînţeînţeles cu punerea în repaus a articulaţiei;
Aplicaţii de căldură
- infra-roşii
- aplicaţii cu parafină (nu sunt indicate la debut când efectul
gheţii este net superior, dar pot fi indicate în cazuri mai vechi).
Stimulare electrică transcutanată antalgică (SETA) pe traiectul
nervului radial;
Stimulare electrică la nivelul musculaturii antebraţului;
Ultrasunete pe muşchi şi tendoane.
Tehnici manuale La nivel cervical: masaj şi mobilizări;
La nivelul cotului şi antebraţului:
1.Masaj:
- frământat;
- MTP care se efectuează printr-o fricţiune pe inserţia
epicondilienilor, fricţiune transversală menţinută până la
obţinerea unei atenuări a durerii. Se recomandă câte 10-20 min.
în funcţie de vechimea cazului;
- Masajul reflex (metoda Terich Luebe)
La nivelul cotului: traiectul longitudinal, de-a lungul
tendonului bicipital, începând de la extremitatea inferioară a
muşchiului pentru a pătrunde în profunzimea pliului cotului.
Acelaşi traiect, dar în sens invers.
La nivelul antebraţului: (cotul flectat la 900); Aplicarea pulpei
degetelor la nivelul cubitusului, trasarea în direcţie transversală
(cu îndepărtarea cubitusului) a unor traiecte executate foarte
aproape unele de altele pe toată lungimea cubitusului.
- întinderi;
- mobilizări pasive.
Tehnici active şi neuro- Întinderi active ale epicondilienilor;
muscilare Exerciţii de tonifiere a musculaturii antebraţului;
Exerciţii de stimulare neuro-musculară şi proprioceptivă.
Corectarea factorilor de Factori generali care se referă la îmbunătăţirea pregătirii fizice
risc (cauze) generale;
Schimbarea condiţiilor de joc şi antrenament;
Îmbunătăţirea tehnicii;
Schimbarea materialelor sportive (racheta).
137
<Manole Vasile>
 EVALUARE
 Explicaţi şi analizaţi care sunt solicitările cotului în execuţia unui procedeu dintr-un sport,
la alegere;
recuperare a epicondilitei;
Bibliografie
1. ANDREWS J.R., WILK K.E., SATTERWHITE Y.E., TEDDER J.L., (1993),Physical

examination of the thrower’s elbow, J.Sports, Phys.Ther.;
Membre superior, Ed. Masson, Paris;
5. RADU G., ALBU I., (1994), Anatomie topografică, Ed. All, Bucureşti.
138
Capitolul XI. Pumnul şi mâna în activitatea sportivă
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea anatomiei funcţionale a pumnului şi mâinii;
 cunoaşterea şi înţelegerea modurilor de solicitare a pumnului şi mâinii;
 cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului programelor de recuperare a afecţiunilor
microtraumatice localizate la nivelul pumnului şi mâinii;

 explica cu uşurinţă anatomia palpatorie a pumnului şi mâinii;
 explica care sunt solicitările pumnului în activitatea sportivă;
 alcătui şi aplica programele de recuperare a afecţiunilor microtraumatice ale pumnului şi
mâinii;
139
<Manole Vasile>
11.1. Anatomia funcţională şi biomecanica pumnului şi mâinii
Membrul superior se termină printr-un segment deosebit de perfecţionat, indispensabil

complicatelor procese de prehensiune şi muncă – mâna. Acest segment terminal al membrului
superior este pe de o parte, un organ perfecţionat de mişcare alcătuit din 27 de segmente osoase, 30
de articulaţii şi 19 muşchi intrinseci, pe de altă parte, un organ specializat al sensibilităţii.
Componenta osoasă
Oasele mâinii sunt formate din 27 de oase dispuse în trei grupe: carpul, metacarpul şi oasele
degetelor.
Carpul
Este format din 8 oase, scurte, dispuse în 2 rânduri: în primul rând sau proximal şi, începând
de la police în direcţia degetului mic se găsesc 4 oase: scafoidul, semilunarul, piramidalul şi
pisiformul; în al doilea rând sau distal se găsesc în aceeaşi ordine alte 4 oase: trapezul, trapezoidul,
capitatul şi osul cu cârlig. Toate aceste oase au o formă aproape cubică; fiecare are o faţă
superioară, una inferioară, o faţă palmară şi una dorsală, o faţă laterală şi una medială.
Metacarpul
Constituie scheletul palmei şi dosul mâinii; este format din cinci oase metacarpiene.
Numerotarea lor se face lateromedial, de la I la V. Metacarpienii sunt oase lungi şi perechi; prezintă
un corp, o bază şi un cap.
Metacarpianul I este cel mai scurt şi cel mai gros. Baza are formă de şa şi se articulează cu
trapezul, dar nu se articulează cu metacarpianul II.
Metacarpianul II este cel mai lung. Baza se articulează cu trapezul, trapezoidul, osul capitat,
respectiv cu metacarpianul III.
Metacarpianul III. Baza are un proces stiloidian îndreptat lateral şi se articulează cu osul
capitat, respectiv cu metacarpienii II şi IV.
Metacarpianul IV. Baza se articulează cu osul capitat şi cu osul cârlig, respectiv cu
metacarpienii III şi V.
Metacarpianul V. Baza se articulează cu osul cârlig, respectiv cu metacarpianul IV.
Oasele degetelor
Degetele sunt în număr de cinci numerotate latero-medial de la I la V. Fiecare deget are câte
un nume: police (pollicis), indice (index), mediu (digitus medius), inelar (digitus anularis) şi mic
(digitus minimus).
140
Falanga proximală – are caracterele unui os lung, ce prezintă un corp, o bază şi un cap.
Falanga mijlocie are şi ea corp, bază şi cap.
Falanga distală are un corp foarte redus. Baza seamănă cu cea a falangei mijlocii. Falanga
distală se termină cu o tuberozitate dispusă ca o potcoavă ce răspunde unghiei.
Articulaţia radiocarpiană
Face parte din articulaţiile elipsoidale, este o diartroză condiliană. Uneşte radiusul cu rândul
proximal al carpului. I se spune articulaţia radiocarpiană, deoarece ulna nu ia parte la formarea ei.
Aceasta se separă de oasele carpului prin discul articular al articulaţiei radioulnare distale.
De partea antebraţului găsim o cavitate de recepţie, ovalară, având axul mare orientat
transversal. La formarea acesteia iau parte:
• faţa anterioară a epifizei distale radiale
• faţa articulară carpiană
• faţa inferioară a discului articular
De partea carpului se află o proeminenţă elipsoidală formată din oasele: scafoid, semilunar şi
piramidal, solidarizate prin ligamente interosoase.
Suprafaţa articulară a antebraţului este reprezentată de cavitatea glenoidă antebrahială, de
formă elipsoidală, cu marea axă transversală, de la stiloda radială la stiloda cubitală. Cavitatea
glenoidă antebrahială este formată de faţa articulară a extremităţii inferioare a radiusului şi de faţa
inferioară a ligamentului triunghiular.
Suprafaţa articulară a oaselor carpiene este reprezentată de condilul format prin unirea
primelor oase externe ale primului rând a carpului. Acest condil carpian, lungit de asemenea
transversal, se mulează exact pe glena antebrahială.
Mijloacele de unire
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă întărită de ligamente.
Capsula articulară. Stratul fibros al acesteia are forma unui manşon care se inseră în sul la
periferia suprafeţei articulare radiale şi a discului articular, iar în jos, pe periferia elipsoidului
carpian la limita cartilajului articular al oaselor carpiene.
Ligamentele palmare. Au forma literei „V” fiind constituite din două fascicule, denumite: a)
ligamentul radiocarpian se inseră pe partea superioară pe marginea anterioară a suprafeţei articulare
radiale şi a procesului stiloid radial, pe când în partea inferioară fibrele sale se îndreaptă unele spre
semilunar şi piramidal, iar altele spre osul capitat; b) ligamentul ulnocarpian se inseră pe marginea
anterioară a discului articular şi a fosetei ce separă capul de procesul stiloid ulnar. De acolo, fibrele
acestui ligament descind către oasele carpului, inserându-se pe semilunar, piramidal şi osul capitat.
141
<Manole Vasile>
Ligamentul radiocarpian dorsal este mai slab dezvoltat decât ligamentele palmare. El se inseră
pe partea superioară pe marginea posterioară a feţei articulare radiale, iar în partea inferioară se
termină pe faţa posterioară a osului piramidal.
Ligamentul colateral radial al carpului se inseră pe vârful procesului stiloid al radiusului şi pe
scafoid.
Ligamentul colateral ulnar al carpului se inseră pe procesul stiloid al ulnei, pe de o parte, iar
pe de alta pe piramidal şi pisiform.
Stratul sinovial al capsulei articulare tapetează pe cel fibros şi se termină la nivelul cartilajului
articular care acoperă suprafeţele articulare. El trimite o prelungire înaintea procesului stiloid al
radiusului şi comunică uneori cu sinoviala articulaţiei radioulnare distale printr-un orificiu situat în
discul articular.
Articulaţiile intercarpiene
La acest nivel vom descrie trei grupe de articulaţii:
• articulaţiile rândului întâi (proximal)
• articulaţiile rândului al doilea (distal)
• articulaţiile celor două rânduri de oase între ele
Articulaţiile rândului întâi sunt articulaţii plane. Ca mijloace de unire există două ligamente
interosoase, două ligamente palmare şi două ligamente dorsale. Sinovialele sunt prelungiri
provenite din stratul sinovial al capsulei articulare mediacarpiene.
Articulaţia osului pisiform este tot o articulaţie plană, care diferă de precedentele printr-un
număr mai mare de ligamente ce întăresc capsula. Dintre acestea, două sunt mai dezvoltate:
ligamentul pisometarpian care se întinde între pisiform şi baza metacarpianului V şi ligamentul
psihamat, care se află între pisiform şi cârligul osului hamat.
Articulaţiile rândului al doilea. Trapezul, trapezoidul, osul capitat şi osul cu cârlig se
articulează între ele formând trei articulaţii plane. Mijloacele de unire sunt reprezentate prin trei
ligamente interosoase, trei ligamente palmare şi tre ligamente dorsale similare celor ale rândului
întâi.
Sinovialele acestor articulaţii sunt prelungiri aparţinând sinovialei articulaţiei mediocarpiene.
Articulaţia mediocarpiană uneşte rândul proximal exceptând pisiformul, cu rândul distal al
carpului.
Considerând articulaţia în totalitate, remarcăm următoarele caractere:
• existenţa a două cavităţi glenoide şi a doi condili
142
• rândul proximal prezintă medial o cavitate glenoidă formată din: piramidal, semilunar şi
faţa internă a scafoidului, iar lateral un mic condil format de scafoid
• rândul distal prezintă medial un condil voluminos format de osul capitat şi de osul cu cârlig.
Aceasta pătrunde în cavitatea glenoidă a rândului precedent. În partea laterală există o cavitate
glenoidă formată de trapez şi trapezoid
• suprafaţa articulară distală se articulează cu cea proximală. Linia articulară are forma unui
S orizontal.
Mijloace de unire
Cele două rânduri ale carpului sunt unite printr-o capsulă laxă, întărită de câteva ligamente.
Ligamentul radial al carpului este un ligament puternic de forma literei V situat pe faţa
palmară. Cele două ramuri componente ale ligamentului pornesc de pe colul osului capitat şi de
acolo diverg, ramura externă inserându-se pe scafoid, iar cea internă pe piramidal.
Ligamentul dorsal este slab dezvoltat şi inconstant. Fibrele lui îşi au punctul principal de
inserţie pe faţa posterioară a piramidalului. De acolo ele se desprind sub forma a două fascicule:
unul superior care se îndreaptă spre scafoid şi altul inferior care se termină pe trapez, trapezoid.
Stratul sinovial al capsulei emite prelungiri ascendente între oasele rândului proximal şi
descendente între oasele rândului distal.
Muşchii motori ai articulaţiilor mâinii

Muşchii flexori: muşchiul flexor radial al carpului, lungul palmar, flexorul ulnar al carpului,
flexorul superficial al degetelor, flexorul profund al degetelor şi flexorul lung al policelui.
Muşchii extensori: muşchiul extensor ulnar al carpului, extensorul scurt radial al carpului,
extensor lung radial al carpului, extensorul degetelor şi extensorul lung al policelui.
Muşchii abductori (înclinare radială): muşchiul lung extensor radial al carpului, lung abductor
al policelui, flexor radial la carpului, lungul flexor al policelui şi extensorul policelui.
Muşchii abductori (înclinare cubitală): muşchiul extensor ulnar al carpului, flexorul
superficial al degetelor.
11.2. Reeducarea pumnului traumatic
Principii
Înaintea de recuperare un diagnostic precis al leziunii este necesar, pentru că la pumn
numeroase “entorse” tratate corespunzător sau dovedit a fi veritabile fracturi.
143
<Manole Vasile>
Cele trei obiective clasice: combaterea durerii, mobilitatea şi stabilitatea, prioritate dându-se
ultimului. În reeducare se urmăreşte obţinerea unui pumn ce dezvoltă destulă forţă în prehensiune,
indispensabilă marii majorităţi de activităţi sportive. Această stabilitate, dificilă de obţinut ar putea
fi completată eficace prin aplicarea ortezelor de stabilitate: contenţie, orteze termo-plastice etc.
Recuperarea mobilităţii trebuie interzisă în entorsele sau luxaţiile articulaţiilor carpului sau
radio-cubitale inferioare deoarece leziunea atinge direct materialul de contenţie. În cazul fracturilor
câştigarea mobilităţii se recomandă în cazul limitării extensiei (frecventă în fracturile extremităţii
inferioare ale celor două oase ale antebraţului) pentru că această limitare diminuează prizele de
forţă, sau influenţează mobilitatea celorlalte articulaţii care nu au fost implicare în traumatiam
(înainte de consolidare).
O atenţie deosebită trebnuie acordată întârzierilor de consolidare variabile în această regiune
şi eventualelor sechele: pe de-o parte fracturile de scafoid necesită cea mai lungă perioadă de
consolidare dintre fracturile membrului superior iar riscurile de pseudartroză sunt ridicate, pe de-
altă parte existenţa unei laxităţi cronice reziduale după o entorsă sau luxaţie oferă puţine soluţii
terapeutice.
Oricare ar fi natura traumatismului, este indispensabilă integrarea reeducării în zona lezate în
ansamblul fiziologiei pumnului însă şi în activităţile mâinii, cotului şi a umărului. De exemplu, în
reeducarea unei fracturi de scafoid:
• analiză transversală: integrarea recuperării scafoidului în mişcările diferitelor articulaţii ale
carpului (flexie-extensie, înclinare radială şi cubitală);
• analiză longitudinală: integrarea recuperării scafoidului în fiziologia coloanei policelui
(flexie-extensie, abducţie, adduţie) a cotului (prono-supinaţie, flexie extensie) şi a umărului.
Instalarea unei algo-neuro-distrofii la nivelul pumnului trebuie suspectată în cazul:
• persistenţei durerilor la distanţă de traumatism, şi reapariţia lor;
• existenţei unor dureri după şedinţe, sau apariţia lor în repaus;
• stagnarea sau regresul în procesul recuperării;
• durerilor anormal de ridicate în mobilizări aparent moderate;
• unui pumn cu aspect lucios, cu creşterea temperaturii locale.
Nu trebuie aşteptate semnele clinice (roşeaţă, temperatură locală, dureri inflamatorii, redoare)
nici semnele radiologice caracteristice (demineralizarea) pentru:
• a instaura un tratament medical adaptat: anti inflamatoare, calcitonine
• adaptarea recuperării: trecerea la hidrokinetoterapie (băi alternante, mobilizări active în
apă), fizioterapie antalgică şi anti-inflamatorie, masaje la distanţă (masaj reflex, masaj al rahisului
cervical, al cotului, umărului)
144
Trebuie întotdeaună să ţinem seama de pericolul apariţiei unei capsulite retractile chiar în
absenţa algo-neuro-distrofiei pumnului: mobilizarea umărului face parte integrantă din reeducarea
pumnului.
Fracturi ale extremităţii inferioare a radiusului (fractura Pouteau-Colles de tip posterior,
supra-articulară şi cea mai clasică)
Tratament în funcţie de consolidare:
• fracturi fără deplasare : tratament ortopedic – imobilizare aparat gipsat de la 5 la 6
săptămâni.
• fracturi cu deplasare cu sau fără leziuni asociate: tratament chirurgical – reducere +
osteosinteză (broşe, plăci cu şuruburi, fixatori externi) + imobilizare în aparat gipsat de la 5 la 6
săptămâni.
• Consolidare – 6 săptămâni.
Dominantele tratamentului de recuperare:
• înaintea consolidării: evitarea instalării redorii umărului, cotului şi a IFP şi IFD libere.
• după consolidare: dezvoltarea forţei prehensiunii şi a stabilităţii pumnului
Principalele complicaţii:
• calus vicios;
• sindromul algo-neuro-distrofic AND;
• diminuarea forţei prehensiunii;
• tenosinovita (schimbarea orientării culiselor osteo-fibroase ale radiusului).
Leziuni ale articulaţiei radio-cubitale inferioare

Tratament în funcţie de consolidare:
• leziuni izolate ale ligamentului triunghiular (dureri + pseudo blocaje + cracmente):
tratament chirurgical – sutura ligamentului triunghiular + imobilizare 4 săptămâni.
• subluxaţii sau luxaţii radio-cubitale inferioare (cel mai adesea posterioare în extensie cu
pronaţie): tratament ortopedic – imobilizare în supinaţie prin ghips brahio-antibrahio-palmar timp
de 4 săptămâni.
Tonifierea musculaturii la membrului superior.
• după consolidare: recuperarea progresivă a mobilităţii pumnului, cu precădere în extensie,
înclinare radială şi pronaţie şi cu prudenţă înclinarea cubitală. Dezvoltarea forţei prehensiunii şi a
stabilităţii articulaţiei radio-cubitale (muşchii cubital posterior şi anterior)
145
<Manole Vasile>
• instabilitate reziduală în articulaţie;
• atingerea tendonului m. cubital posterior necesitând o intervenţie chirurgicală.
Fracturi de scafoid carpian

Tratament în funcţie de deplasare:
• fracturi fără deplasare: tratament ortopedic – imobilizarea prin ghips brahio-antibrahio-
palmar cu policele în abducţie şi prima falangă inclusă (eliberarea cotului în a 6-a săptămână);
• fracturi cu deplasare osoase, instabile: tratament chirurgical – osteosinteză prin şurub de
compresie + imobilizare ghipsată 8 săptămâni;
• Consolidare 3 luni minim.
Mobilizarea cotului în flexie extensie după 6 săptămâni însă fără prono-supinaţie sub ghips.
• după consolidare: recuperarea mobilităţii şi stabilităţii pumnului însă
- fără înclinare radială pe final de amplitudine
- fără prono-supinaţie precoce
- fără solicitare precoce în compresie
Principale complicaţii:
• sindrom AND
• întârzierea consolidării,
• pseudartroză necesitând un tratament chirurgical (grefă)
• necroză în formele polare superioare,
• artroză radio-carpiană pe termen lung.
Alte fracturi ale carpului (considerabil mai rare decât fractruile scafoidului cu un diagnostic
adesea dificil)
• fracturi fără deplasare: tratament ortopedic – imobilizarea prin ghips sau orteză 4 până la 6
săptămâni.
• fracturi cu deplasare sau multiple: tratament chirurgical – osteosinteză (şuruburi, broşaj) +
imobilizare ghipsată 4 până la 6 săptămâni.
• Consolidare: 1- 2 luni.
Dominantele tratamentului reeducativ:
146
• după consolidare: recuperarea mobilităţii globale a pumnului şi oaselor carpului dintre ele.
Dezvoltarea funcţională plecând incluzând cotul şi mâna.
• sindrom AND;
• redoarea pumnului;
• pseudartroza (piramidal, hamat);
• necroza (semilunar, capitat);
• artroză radio-carpiană pe termen lung.
Entorsa pumnului: instabilitate scafo-lunară (diagnostic adesea pus după căderea cu pumnul
în hiperextensie)
Tratament în funcţie de deplasare
• entorse fără complicaţii asociate: Tratament ortopedic – imobilizare ghipsată 4 la 6
săptămâni;
Dominantele tratamentului reeducativ:
• lucru orientat în speţă spre stabilizarea pumnului: tonifiere musculară, lucru muscular
proprioceptiv, contenţie adezivă la reluarea activităţii sportive.
• sindrom AND;
• instabilitate reziduală;
• artroză pe termen lung.
Luxaţia pumnului (cel mai adesea peri-lunare posterioare cu o mână „blocată” în extensie)
• luxaţii fără complicaţii asociate: tratament ortopedic – reducere + imobilizare ghipsată în
flexie 10 zile, apoi în rectitudine 21 de zile. Consolidare 6 săptămâni.
• luxaţii cu fracturi asociate: tratament chirurgical – reducere + osteosinteză (şuruburi, broşe)
+ imobilizare ghipsată 4 până la 6 săptămâni. Consolidare 6 la 8 săptămâni.
• după consolidare: recuperarea poziţiei funcţionale a pumnului (extensie-înclinare radială),
lucru esenţial orientat către stabilizarea pumnului şi recuperarea forţei.
• sindrom AND;
147
<Manole Vasile>
• instabilitate reziduală;
• necroză osoasă;
• posibile leziuni neurologice asociate (nerv median);
• artroză pe termen lung.
Oricarea ar fi patologia putem decupa sistematic recuperarea în două etape în funcţie de
imobilizare.
11.3. Faza I de recuperare: perioada de imobilizare, leziune

neconsolidată: ziua 1 – 45 (după Chanussot şi Danowski, 1999)
Tabelul 19
Obiectivul
tratamentului
Antalgic Masajul coloanei cervicale, a centurii scapulare
anti-inflamator Îndepărtarea tensiunilor musculare
Stimulare electrică transcutanată antalgică (SETA) în teritoriul nervului
median, cubital sau radial în funcţie de localizarea durerii.
Vascular Posturări declive ale membrului superior cât mai dese în timpul zilei şi
Trofic sitematic pe timpul nopţii (pernă declivă în pat)
Masaj circulator
Verificarea regulată a calităţii imobilizării şi a punctelor dde contact
cutanate accesibile.
Vegherea asupra semnelor de absenţă a semnelor evocatoare unui
sindrom Volkman sau a unui sindrom algo-neuro-distrofic
Articular Întreţinerea activă ale articulaţiilor libere: coloana cervicală, umăr,
degete. În cazul în care cotul este liber, nu trebuie insistat pe mişcările de
prono-supinaţie care antrenează constrângeri la nivelul articulaţiilor
radio-carpiene.
Muscular Lucru static şi dinamic pentru muşchii umărului
Contracţii izometrice ale diferitelor grupe musculare ale antebraţului,
pumnul închis.
Stimulare electrică transcutanată cu scop excito-motor ambulator sub
ghips a muşchilor anti-brahiali.
Neuro-muscular Reeducare posturală a rahisului cervical şi a unităţii omo-claviculare
Solicitarea sensibilităţilor cutanate digitale.
Repetarea imaginară a gesturilor sportive
Pregătirea fizică generală (stretching, tonifiere, alergare)
148
11.4. Faza a-II-a de recuperare: îndepărtarea imobilizării, consolidarea

dobândită: după ziua a 45 -a(după Chanussot şi Danowski, 1999)
Obiectivul
tratamentului
Antalgic, vascular Pregărtirea mâinii şi pumnului după fiecare şedinţă: băi, masaj în apă,
Trofic aplicarea unui unguent hidratant
Lupta contra edemului: poziţie declivă, drenaj limfatic, presoterapie
Crioterapie după şedinţe
Stabilitate Confecţionarea unei orteze termoplastice mulate în poziţie funcţională:
- este vorba de o orteză de stabilizare având şi un rol antalgic,
- utilizare unui material mai gros ce permite o oarecare elasticitate ortezei
(2-3 mm),
- limita superioară: 10 cm deasupra pliului de flexie a pumnului,
- limita inferioară: 1 cm deasupra pliului de flexie în articulaţia MCF,
lăsând libere degetele,
- Închidere cu scai: o bandă la limita superioară, o bandă ce priveşte
stiloidele
Tonifiere musculară contra rezistenţei manuale utilizân prize scurte:
- lucru muscular static analitic al stabilizatorilor pumnului
- dezvoltarea sinergiilor pumn-mână:
într-un plan: flexia degetelor contra rezistenţă, extensia degetelor
contra rezistenţă – flexia pumnului
în trei planuri: Kabat cu inversări lente apoi stabilizări ritmice
exerciţii de strângere a degetelor în lanţ cinetic semi-închis cu
stabilizarea pumnului: modificarea gradului de rezistenţă a
obiectelor, adăugarea unei rezistenţe manuale
exerciţii de închidere a degetelor în lanţ cinetic închis cu
stabilizarea pumnului: strângerea prizelor fixe sau semi-mobile
asociate cu destabilizări lente ale antebraţului
- Dezvoltarea sinergiei umăr-cot/pumn-mână:
diagonale Kabat cu pivotarea umărului
dezvoltarea forţei cotului, pumnul strâns contra rezistenţei manuale
progresive.
Tonifiere musculară analitică izocinetică.
Mobilitate Mobilizări globale ale pumnului plecând de la mobilizări cutanate
tangenţiale: mobilizări în flexie-extensie, înclinări şi rotaţii cele două
mâini fiind în opoziţie.
Întnderi musculare pasive ale muşchilor peri-articulari asociate cu
presiuni alunecânde pe corpul muscualr, fricţiuni etajate, tehnici de
relaxare opunere şi izometric-izotonic.
Mobilizări pasive asociate tracţiunilor articulare şi o mobilizare specifică
a oaselor carpului: tracţiunea fiind efectuată la nivelul degetelor,
mobilizarea specifică induce de manieră automată mişcări de flexie-
extensie, înclinări şi rotaţii
Automobilizări şi autoposturări cu ajutorul celeilalte mâini
Confecţionarea unei orteze de corecţie dinamică dacă persistă redoarea
149
<Manole Vasile>
Obiectivul
tratamentului
Neuro-muscular Exerciţii de percepţie a mâinii şi degetelor:
- masaj-mobilizarea mâinii şi pumnului
- recunoaşterea texturilor, gradului de duritate, de temperatură şi a formelor
diferite,
- mobilizări ale mâinii în diferite fluide: băi cu jeturi, nisip cald cu apă
- relaxarea cu perceperea sprijinelor (utilizarea mingilor, rulourilor din lemn
Solicitările umărului şi cotului în viteză ţinând un obiect a cărui inerţie se
poate modifica crescător (varierea masei şi lungimii obiectului asociate cu
viteza exerciţiului): pumnul trebuie să asigure stabilitatea mâinii.
Exerciţii proprioceptive dinamice:
- exerciţii de echilibru şi stabilitate pe planuri instabile uni sau multi-
direcţionale în sprijin pe mână
- repetarea exerciţiilor incluzând cotul de viteză, de forţă sau de fineţe în
balneoterapie variind amplitudinea vitezei exerciţiilor şi accesoriilor
(flotori, haltere acvatice, jeturi ce facilitează sau se opun mişcărilor
Reantrenarea la efort
- exerciţii de forţă: gestul sportiv specific contra rezistenţei izocinetice,
- exerciţii de anduranţă: flotări, tracţiuni, căţărări
- învăţarea tehnicilor de stretching specifice sportului, incluzând pumnul
 EVALUARE
 Explicaţi şi analizaţi care sunt solicitările pumnului şi mâinii în execuţia unui procedeu
dintr-un sport, la alegere;
recuperare a afecţiunilor traumatice localizate la nivelul pumnului şi mâinii;
Bibliografie

Membre superiur, Ed. Masson, Paris;
3. RADOVICI, I., SANMARINO, E., (1973), Recuperarea spotivilor traumatizaţi, Ed. Medicală,
Bucureşti;
4. TRANDAFIR, T., POPESCU, M., (1999), Artrologie şi biomecanică, Ed. Scaiul, Bucureşti.
150
Capitolul XII. Leziunile musculare
Scop
 cunoaşterea şi înţelegerea tipologieie leziunilor musculare;
 cunoaşterea şi înţelegerea conţinutului programelor de recuperare a leziunilor musculare;

 explica cu uşurinţă clasificarea şi semiologia leziunilor musculare;
 alcătui şi aplica programele de recuperare a leziunilor musculare;
151
<Manole Vasile>
12.1. Elemente de semiologie
Tenobursita
Tenobursita acută – tablou hiperalgic însoţit de inflamaţie şi limitarea mişcărilor atât la
mobilizările active cât şi la cele pasive. Putem observa şi tumefacţie locală în cazul burselor seroase
superficiale.
Tenomiozita
Durere spontană localizată la nivelul joncţiunii miotendinoase.
Inspecţia: absenţa modificărilor.
Crampa
Reprezintă contracţia musculară involuntară, brutală, intensă, paroxistică, însoţită de
deplasare segmentară incotrolabilă.
Crampele apar în timpul efortului prelungit, în timpul învăţării unui gest sortiv complex sau în
timpul nopţii pe un muşchi în repaus.
Contractura
Este reprezentată de contracţia involuntară şi incoştientă, dureroasă, permanentă, localizată la
un muşchi sau la unele fibre ale muşchiului.
La palpare se depistează un nodul punctiform sau fusiform.
Contractura un cedează spontan în repaus.
Semnele sunt aceleaşi ca la întinderea (elongaţia) musculară.
Contuzia
Accident muscular produs prin recepţia unui şoc de la un corp netăios (un genunchi, de
exemplu).
Imediat după recepţia loviturii ne confruntăm cu o întărire trecătoare a muşchiului. Leziunea
antomică este variabilă în funcţie de intensitatea traumatismului:
contuzia primitivă (stadiul 1);
contuzia simplă (stadiul 2);
contuzia gravă (stadiul 3).
Ruptura fibrilară
Destrămarea miofibrilară (microleziuni), ca răspuns a solicitării excesive a muşchiului, la
limita posibilităţilor maxime. Prezenţa tumefacţiei.
152
Ruptura fasciculară
Ruperea fibrelor în fascicule ca răspuns la o contracţie şi/sau întindere care dezvoltă o
tensiune superioară faţă de posibilităţile mecanice intrinseci ale muşchiului.
Apariţia unei depresiuni pe traiectul longitudinal al muşchiului şi prezenţa hematomului.
Ruptura totală
Lipsa continuităţii la nivelul corpului muşchiului (ruperea tuturor fasciculelor musculare), ca
răspuns la o contracţie şi/sau întindere care a invins rezistenţa ţesutului muscular.
Depresiunea este majoră, iar hematomul de asemenea.
Dezinserţia
Desprinderea unei extremităţi a muşchiului prin ruperea zonei sale de inserţie aponevrotice, ca
răspuns a unei contracţii sau întinderi care depăşeşte notabil rezistenţa biomecanică a acestor
inserţii.
12.2. Program general de recuperare a unei leziuni musculare
Prima etapa
Obiective:
repaus muscular
lupta împotriva durerii
Condiţiile unui repaus eficient:
instituirea sa imediată;
contenţia amovibilă (este de preferat adezivă) compresivă a muşchiului în aşa fel încât să nu
existe nici un fel de solicitare lezională, iar capetele rupte ale fibrelor musculare să se
menţină cât mai apropiate între ele.
Pe lângă contenţie, nesolicitarea lezională mai presupune:
deplasare prin descărcare totală (membrul inferior) prin utilizarea cârjelor,
pentru că în sprijinul, chiar parţial, provoacă o contracţia automată a
muşchiului;
plasarea în poziţie declivă a membrului accidentat;

evitarea oricărei utilizări şi aplicarea unei eşarfe (membrul superior).
Suprimarea durerii contribuie la realizarea confortului celui accidentat.
Cercul vicios care înlănţuie şi amplifică durerea, contractura, intensificarea sistemului
inflamator. Acestea provoacă un discomfort şi o scădere a funcţionalităţii segmentului afectat.
153
<Manole Vasile>
Acest cerc vicios se amplifică în cazul nesuprimării cel puţin a uneia dintre verigi conducând
astfel la întârzierea cicatrizării.
Măsurile imediate ce se pot aplica în vederea înlăturării acestui cerc vicios sunt:
repaus;
crioterapie;
electroterapie antalgică;
unguiente în cazul contuziilor;
medicaţia antalgică şi antiinflamatorie;
tranchilizante blânde pentru cei hipersensibili, agitaţi.
Etapa a doua
Obiective:
combaterea inflamaţiei;
modelajul muscular.
Combaterea inflamaţiei:
medicaţie antiinflamatorie nesteroidiană (AINS) pentru că limitează producerea de colagen
fizioterapie antiinflamatorie şi antalgică:
- curenţi diadinamici;
- unde scurte pulsatile, ultrasunete;
- ionizări (ioni de potasiu);
- termoterapia (cu grijă, în funcţie de particularităţile leziunii);
- balneoterapia caldă (apa la temperatura de 350) asociată cu masajul cu jet de apă, executat
atît longitudinal cât şi transversal şi combinat cu masajul asuplizant sub apă.
Modelajul muscular
Tensiuni pasive aplicate în axul mecanic al muşchiului, favorizând astfel morfogeneza
armăturii conjunctive;
Solicitarea activă precoce stimulează restaurarea funcţională a fibrelor;
Moldelajul musculo-tendinos pasiv şi activ permite revenirea la o situaţie cât mai apropiată
de cea de dinaintea accidentului (lungime, tip de fibre, forţă, rezistenţă, elasticitate);
Modelajul muscular se realizează prin:
masaj – în apă şi pe uscat (la început
întinderi (tensiuni) musculare prudente;
contracţiile active – asistate şi izometrice (la început în interiorul segmentului de contracţie
antrenamentul proprioceptiv.
154
Antrenamentul proprioceptiv
Acest tip de solicitare va debuta în perioada a doua şi se va amplifica în perioadele următoare
ale recuperării şi constă din:
reeducare proprioceptivă manuală ce urmăreşte reprogramarea senzitivo-motorii a stretch-
reflexului;
mişcări active în lanţ cinetic deschis (cu extremitatea distală a membrului respectiv liberă)
foarte exact gradate în ceea ce priveşte intensitatea şi complexitatea;
menţineri izometrice la diferite unghiuri (în toate sectoarele de mişcare ale articulaţiei care
deserveşte segmentul sau membrul afectat);
inversare lentă cu izometrie;
contracţii repetate (dinamice);
stimulare neuromusculară proprioceptivă în lanţ cinetic închis. Kinetoterapeutul va provoca
dezechilibrări anunţate apoi neanunţate, subiectul fiind la început cu ochii deschişi apoi cu
ochii închişi. Priza manuală va fi iniţial punctiformă (kinetoterapeutul îl va dezechilibra pe
subiect prin împingerea cu un singur deget) iar apoi din ce în ce mai fermă (adică cu toată
mâna).
Etapa a treia
Intensificarea solicitărilor musculare specifice prin:
Obiective
întinderile musculare active (stretching);
tonifierea musculară ;
reeducarea proprioceptivă.
Întinderile musculare active îşi propun:
antrenarea faţă de tensiunea musculară
acţiune termogenetică (prin frecarea fibrelor musculare între ele)
creşterea forţei musculare – un muşchi mai întins va dezvolta o contracţie musculară mai
puternică.
Se îcepe de obicei cu exerciţii de autoîntindere analitică apoi se continuă cu exerciţii ce
vizează lanţuri musculare.
Tonifierea musculară foloseşte următoarele tehnici:
tehnici statice;
tehnici dinamice;
tehnici pliometrice;
155
<Manole Vasile>
Tehnicile statice cuprind 4 secvenţe:

1. F.M. (forţa maximă). Aceasta se evaluează electronic cu ajutorul aparatului Myostat sau
prin utilizarea încărcăturilor directe. După evaluarea acestei forţe maxime se execută 10 contracţii
cu pauză de 2 min. între ele
2. D.M.R. 50 (durata maximă rezistată la 50% din forţa maximă). Se cere subiectului să
menţină cât mai mult o contracţie cu o îngreuiere egală cu 50% din F.M. În acest fel se solicită
metabolismul anaerob lactacid. Se efectuează trei încercări cu pauză de 5 min. între ele.
3. D.M.R. 30 (durata maximă rezistată la 30% din forţa maximă). La această intensitate
solicitarea este aerobă. Se execută trei încercări. Cele 2 izometrii se alternează şi se efectuează la
20-30 min. după F.M.
4. T.S.I. (travaliu static intermitent). Se dezvoltă o rezistenţă medie (50-70% din F.M.) sub
formă de contracţii cu durata de 6 sec. şi pauze de aceeaşi mărime. Se lucrează câteva min., până la
10 minute pe zi.
Tehnicile dinamice
Se pot efectua cu ajutorul unor dinamometre speciale cu servorezistenţă: CYBEX. Sunt
complementare celor statice. Se execută contracţii concentrice cu viteză unghiulară constantă,
angrenând în lucru toate fibrele muşchiului.
Tehnicile pliometrice
Constau în succesiunea rapidă, la nivelul aceleiaşi grupe musculare, de contracţii concentrice
şi excentrice. Aceste contracţii se produc în cadrul săriturii. La început amplitudinea săriturilor va fi
mică crescând gradat în funţie de posibilităţile subiectului. Pentru îngreuierea săriturilor se face
trecerea de la sărituri pe ambele picioare la sărituri pe un singur picior, se adaugă încărcături
suplimentare sub forma unor greutăţi sau săculeţi cu nisip.
Reeducarea proprioceptivă
Se continuă din perioada anterioară trecând la exerciţii de ecilibru executate pe planuri
instabile cu 1 grad sau 2 de libertate (plan sagital, plan frontal) sau cu ajutorul gymball-ului.
Etapa a patra
Este o perioadă de tranziţie între perioada de intensificare a efortului şi cea de reluare
completă a antrenamentului sportiv. În cadrul acestei etape se vor executa, la nivelul posibilităţilor
maxime, toate elementele şi procedeele care compun sportul practicat. Intensitatea lucrului
muscular este principalul criteriu de gradare a efortului. Tot în această etapă se va institui un
program de întreţinere care va fi efectuat în permanenţă. Perioada a patra se va încheia cu un test
156
final (aproximativ identic cu cel care a provocat accidentul muscular) după care se pot relua
antrenamentele.
 EVALUARE
 Exemplificaţi tipuri de solicitări şi situaţii care pot produce leziunile musculare;
recuperare a leziunilor musculare;
Bibliografie

Membre superieur, Ed. Masson, Paris;
3. GEORGHE D., (1994), Suferinţele musculare ale sportivilor, Ed. Monograf, Constanţa;
4. RADOVICI, I., SANMARINO, E., (1973), Recuperarea spotivilor traumatizaţi, Ed. Medicală,
Bucureşti.
157

Recuperare in Traumatologia Sportiva PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Recuperare in Traumatologia Sportiva PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Recuperare în traumatologie sportivă

CURS STUDII DE LICENŢĂ

Conf. Univ. Dr. Raveica Gabriela

Cuvânt înainte ........................................................................................................... 6

Evoluţia rapidă a sportului de performanţă, a generat solicitări majore asupra sportivilor,

Capitolul I. Noţiuni terminologice

 cunoaşterea şi înţelegerea exactă a sensurilor terminologiei specifice activităţii sportive de

La sfârşitul acestei unităţi de curs studenţii vor putea:

1.1. Explicarea terminologiei specifice activităţii sportive de performanţă

1. ACCIDENT = Întâmplare neprevăzută, care aduce prejudicii stării de sănătate a unui

Capitolul II. Consideraţii generale privind traumatologia

 cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei activităţii sportive de performanţă;

La sfârşitul acestei unităţi de curs studenţii vor putea:

2.1. Consideraţii generale privind evoluţia sportului

SPORT = Activitate specifică de întrecere în care se valorifică intensiv formele de practicare

2.2. Consideraţii generale privind traumatologia sportivă

2.3. Rolul şi importanţa kinetoterapeutului de teren

Capitolul III. Cauzele producerii traumatismelor în sport şi

 cunoaşterea şi înţelegerea cauzelor care stau la baza producerii traumatismelor în

La sfârşitul acestei unităţi de curs studenţii vor putea:

3.1. Cauzele producerii traumatismelor în sport

3.2. Examinarea unui sportiv traumatizat

examen funcţional şi de laborator;

Anamneza atentă şi detaliată, ne furnizează date privind vechimea traumatismului.

locul unde s-a produs (pe stradă, la antrenament sau competiţie);

mecanismul de producere (cădere, lovire de către adversar);

momentul când a survenit;

detalii asupra formei sportive în care se afla;

momentul calendaristic al curbei pregătirii sale sportive;

aspectele vieţii sportive şi problemele refacerii organismului vor fi detaliate în vederea

Constă în studiul formei şi funcţiei segmentului afectat prin umătoarele acţiuni:

normal sau deformat;

cu tegumentele prezentând plăgi, contuzii sau pete roşii vineţii (echimoze);

Prin palpare se va aprecia:

Examenul funcţional al segmentului traumatizat se începe cu efectuarea unor mişcări active

Măsurarea forţei segmentare – dinamometru, cântarul de baie

În cazurile în care bănuim un deficit al circulaţiei periferice se va face şi o oscilometrie.

Examenele de laborator, necesare pentru completarea sau precizarea diagnosticului, sunt:

radiografia oaselor segmentului în cauza, care precizează starea scheletului. Trebuie

Analizele de laborator clinic:

Analizele de laborator clinic constituie un ajutor deosebit de valoros pentru diagnosticarea şi

leucograma şi V.S.H-ul - evidenţiază importanţa componentei infecţioase sau

transaminazele (oxalacetice şi glutamopiruvice) - sunt crescute în întinderile sau rupturile

mucoproteinele serice (acidul sialic, seromucoidul glicoproteinele) - sunt crescute în

raportul albumine-proteine determinat electroforetic - indică stadiul catabolic sau anabolic

dozarea microproteinei urinare - indică apariţia oboselii şi caracterul hiperfuncţional al

1. DOBOŞIU, C., BACIU, CL., (1978), Traumatologie sportivă curentă, Ed.Sport-Turism,

Capitolul IV. Principiile şi obiectivele recuperării prin

 cunoaşterea şi înţelegerea principiilor care stau la baza recuperării prin kinetoterapie a

La sfârşitul acestei unităţi de curs studenţii vor putea:

4.1. Principiile recuperării prin kinetoterapie a sportivilor traumatizaţi

Principiul "Primum non nocere"

Principiul necesităţii cunoaşterii temeinice a diagnosticului, a stării generale de sănătate

Tratamentul poate fi preoperator în unele cazuri şi postoperatorul în toate, fără excepţie.

Principiul individualizării tratamentului

Diversitatea localizării, varietatea accidentelor şi multiplele reacţii ale organismului la

a) factorii legaţi de cel accidentat;

a) Factorii legaţi de cel accidentat

Localizarea traumatismului la nivelul articulaţiei, lezând şi părţile moi (ligamente, capsulă,

Articulaţiile corpului nu se comportă egal la strădaniile de recuperare, din cauza

c)Factori determinaţi de calitatea tratamentului

Tratamentul cu ajutorul exerciţiului fizic terapeutic trebuie început la momentul potrivit,

Tratamentul kinetoterapeutic poartă, în general, amprenta calităţilor personale şi a capacităţii