Universitatea din București

Facultatea : Geografia Turismului

Grupa 210
Țurcan Daniel

Relațile Moldo – Române

- Secolul X – Prezent -

București 2018
1
 CUPRINS

 De ce trebuie scrisă o istorie a Basarabiei acum, când s-au scris atâtea? Pag. 3-4
 BASARABIA DIN SECOLUL AL X-LEA PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL
XIX-LEA
Pag. 5-13
- Spațiul pruto-Nistrean din secolul al X-lea și până la constituirea statului medieval
Țara Moldovei Pag. 5
- Constituirea statului independent Țara Moldovei și extinderea teritorială a acestuia
la est de Prut Pag. 6-7
- Regiunea dintre prut și Nistru în secolele XV-XVI Pag. 7-9
- Spațiul dintre Prut și Nistru în secolul al XVII-lea – ânceputul secolului aș XVIII
Pag. 9-10
- Regiunea dintre Nistru și prut în secolul XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea
Pag. 10-13
 BASARABIA SUB DOMINAȚIA ȚARISTĂ Pag. 14-22
- Karl Marx şi Friedrich Engels despre Tratatul de pace de la Bucureşti
Pag.14
- Administraţia ţaristă în teritoriul dintre Prut şi Nistru
Pag.15-17
- Colonizarea violentă a basarabiei cu populașie alogenă
Pag.17-19
- Nivelul redus de instruire al românilor basarabeni
Pag.19-20
- Eliberarea Națională a Romănilor din Basarabia
Pag. 20-22
 BASARABIA ÎN PERIOADA INTRTBRLICĂ: PROGRESE ȘI LIMITE Pag. 23-25
 BASARABIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1940-1944)
Pag. 26-30
- Raptul Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ținutului Herța. Prima ocupație sovietică
(1940-141) Pag.23-26
- Basarabia în anii Războiului de Eliberare și a celui antisovietic (1941-1944)
Pag.26-27
 EVOLUȚIA VIEȚII POLITICE ÎN RSS MOLDOVENEASCĂ Pag. 31-35
 DOUĂ DECENII DE INDEPENDENȚĂ A REPUBLICII – ASPECTELE ALE
RELAȚIILOR CULTURALE MOLDO-ROMÂNE Pag. 36 – 57
- Relaţiile Republicii Moldova cu România : 1989 – 1998 Pag. 36-40
- Perioada șanselor ratate : ianuarie 1998 – aprilie 2001 Pag. 41-43
- Perioada ” progmatismului constructiv” : aprilie 2001 – decembrie 2004 Pag.43-50
- Perioada prieteniei iluzorii : ianuarie 2004 – aprilie 2006 Pag.50 - 51
- Perioada confruntărilor continue : aprilie 2006 – decembrie 2008 Pag. 52-56
- Evolutia relațiilor R.Moldova cu România : 2009 – Prezent Pag. 57
 BIBLIOGRAFIE Pag. 58
2
 De ce trebuie scrisă o istorie a Basarabiei acum, când s-au scris atâtea?

 Au scris vechii cronicari Grigore ureche, Miron Costin și Ion Neculce, toți Moldoveni,
primii umaniști români, despre istoria Moldovei, care atunci se întindea la Nistru și
Dunăre de multe sute de ani. A scris principalele și savantul D. Cantemir. Au scris marii
istorici A. D. Xenopol și Nicolae Iorga, tot Moldoveni, Istoria Românilor în granițele lor
etnice între Tisa,Nistru și Dunăre. Iar Nicolae Iorga a scris în prima lui tinerețe, 1899,
uimitoarea lucrare “ Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe “. Înca înainte de
Xenopol și Iorga, Mihai Kogalniceanu, cu obârșia lui în Coluneștii Lăpușnei, a scris la
1837 o istorie a Românilor, iar Bogdan Petricescu Hașdeu, cel din Cristineștii Hotinului,
la 1875, iarăși o istorie “ critica” a românilor, cu precădere despre Moldova veche dintre
Nistru și Carpați

 Muțti au fost și Basarabenii care înainte și dupa 1900, înca sub stăpânirea rusească și apoi
în România Mareau scris istorie adevărată : Ion C. Suruceanu, Leon Casso, Pavel Gore,
Ion Halippa, N.Moroșan, Pantelimon Halippa, Gheorghe Bezvikoni, Paul Mihail,
Gheorghe Năstase ș.a, adică generația acelora care au făurit Unirea cu Patria la 27 martie
1918.

 În anii 1918-1940, 3 mari profesori universitari: Basarabenii Stefan Ciomanu (1883-

1950) și Alexandru Boldur (1866-1982) , și bucovenianul Ion Nistor (1876-1962) au scris
Istoria Basarabiei – timeinic, obiectiv și cinstit, adică adevărat și fără părtinire. Lucrările
lor cu caracter inciclopedic au devenit căți de referință.

 După răpirea Basarabiei la 1812, istorici ruși sau în slujba Rusiei imperiale au cunoscut ,
cercetat și au scris despre noua provincie a Rusiei Noi (Novorosia) ca A. Veltman , F.
Vighel, P. Svinin, A. Zașciuk, A. Ciujbinski, A. Egunov, A. Nacco , A. Petrov, M.
Șimanovski, A. Nesterovki , N. Lașkov sau V. Butovici . Unii au scris de bine – ca pavel
Svinin, excelent ca Alexandr Veltman; puțini au fost obiectivi ca A. Zașciuk, dar cei mai
mulți au scris ( de sus ), cu o pronunțată aroganță imperială, caracteristică Peterburgului,
( elevat și parfumat) stăpân venit în ( Moldavia pustie, înapoiată și analfabetă ).

 Spiritul colonialist al stăpânilor reprezentați de guvernatorii militari sau civili ai

Basarabiei : Harting , Voronțov , Bahmetiev sau Haruzin , care au creat un system de
oprimare politică de tip feudal , de rusificare prin aducerea a zeci de mii Ruși, Cazaci și
3
 Uceaineni, de deznaționalizare prin colonizarea a zeci de mii de Bulagari, Găgăuzi, Evrei
și Germani. Unde în 1817 , la primul recensământ rusesc , moldovenii erau peste 86% din
populația Basarabiei, iar Slavii ( toți la un loc , Bulgari, Ruși, Lipoveni , Ruteni) erau
38 000 , sau 7.9% ; la 1862 Moldoveni erau 66% , iar in anul 1912, doar 57%, din care
peste 80% erau analfabeți. Oprimarea limbii strîmoșești si a credinței a fost opera
episcopilor rusificatori dintre care Lebedev și Ciceagov au rămas în Trista memorie
colectivă a basarabenilor.

 Acum , o minoritate ruso-ucraineană de 26.7% vrea să stăpâneasca mai departe și nu

dorește să se împace cu circa 70%, care 200 de ani au fost disprețuiți și oprimați.

 Dar cea mai tristă amintire și urme greu de șters au lăsat în firea și sufletul oamenilor
robia și sărăcia comunistă asupra tuturor popoarelor URSS și mai cu seamă asupra
Românilor din Basarabia, Nordul Bucovinei și cei de peste Nistru . În anii de teroare
1940-1941 și după 1945, cu cea mai dușmănoasă politică de sovietizare și înstrăinare s-a
desfășurat acșiunea generală de falsificare a istoriei și mistificare primitivă a adevărului.
S-a scris o pseudo literatură cu iz istoric în scopul pervertirii tineretului și stingerea
conștiinței naționale . Fapte reale au fost amestecate cu minciuni și calomnii pentru a
părea demne de crezut.

 Și totuși, ăn anii 1987-1990 Românii din Basarabia au pornit și izbutit în marea mișcare
de Eliberare Națională, în lupta pentru Limbă, pentru Steag, pentru Suveranitate și apoi
pentru Independență. Idialul reântregirii nu s-a înfăptuit, dar noi știm că ideeile și
cuvântul au puteri nemărginite și nu pot fi înpușcate ca purtătorii acestora, Oamenii ,
apărătorii Adevarului. S-a dovedit însă că Basarabenii nu au uitat unde este Patria în toate
vremurile de restriște și durere. Aceasta tocami aceasta este chezășia viitorului nostru.

4
 BASARABIA DIN SECOLUL AL X-LEA PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL
SECOLULUI AL XIX-LEA

Spațiul pruto-Nistrean din secolul al X-lea și până la constituirea statului medieval Țara
Moldovei

În perioada dominației Hoardei de Aur în spațiul de la est de Prut şi de Nistru a circulat moneda
de argint tatărească batută in timpul hanilor Tula-Buga (1287 1291) şi până la Abdulah (1362-
1369). În anii 60-70 secolului al XIV-lea la Şehr-al-Djadid s-a bătut monedă tatărească din argint
şi aramă.
“Părțile tătăreşti", amintite în actele diplomatice ale Țării Româneşti de la sfarşitul secolului al
XIV-lea - inceputul secolului al XV-lea, asupra cărora exercitau controlul domnii acesteia,
conform lui Victor Spinei, pot fi localizate, fie in partea rasăriteană a Țări Romåneşti, dar mai
degrabă în partea meridională a Moldovei, denumirea de “Basarabia", pentru zona de stepă din
sud-estul Moldovei ar putea să reprezinte o amintire a stăpânirii temporare a domnilor din dinas-
tia Basarabilor, insăşi Țara Româneascá find desemnată şi cu termenii Terra Bazarabi,
Basarabscaia Zemlea etc. Prima mențiune a regiunii dintre cursul inferior ale Nistrului şi Prutului
cu termenul Basarabia dateazá abia din anul 1492. Cu acest termen, Bessarabia, regiunea dată
apare pe globul cartografului şi navigatorului german Martin Behaim (1459- 1507). Pentru
această regiune este utilizat şi termenul Bugeac (colț, unghi), care, conform lui Victor Spinei, ar
fi fost preluat de tătari de la turanicii nomazi, iar de la tătari, de catre otomani"
Țara Asilor, cum apare în sursele istorice și care, conform aprecierii specialiştilor, se întindea
până la Nistru, poate și mai departe, nici pe departe nu semnifica o formațiune politică, fiindcă
asii și alanii erau recrutați intr-un număr destul de mare în oştile lui Nogai şi Joga. Unele surse
cartografice de la începutul secolului al XIV-lea plasează Alania la nord de delta Dunării. În
orice caz, in 1330 stăpânirea iaşilor apreciată ca fiind situată pe teritoriul Moldovei, era destul de
puternică şi ea era printre aliații Imperiului Bizantin în lupta împotriva lui Ştefan Duşan (1331-
1355), tarul sârbilor".
Dominația mongolă nu a condus la dispariția populației autohtone româneşti din spațiul dintre
Nistru si Prut, săpăturile arheologice din regiunile centrale și sudice atestă fàră puțintă de tăgadă
prezența ei. In acelaşi timp nu trebuie neglijat nici transferul de populație din Transilvania și
Maramureș în regiunile de pâna la Nistra. Scopul acestor deplasări de populație, în temei
elementele aristocratice cu familiile si cetele lor, atlate în relații tensionate cu coroana maghiară,
nu a fost colonizarea acestor teritori. ei au contribuit doar la intărirea elementului autohton.
În secolele XII-XIV, în partea de nord a regiuni pruto-nistrene populatia românească a
conviețuit cu slavii de răsärit. Uneori, la cererea mongolilor, întăriturile unor aşezări au fost
demolate de către locuitori, în alte locuri ele s-au păstrat. iar în anumite cazuri, spre exemplu, la
Hotin, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea au fost ridicate ziduri din piatră.

5
 Constituirea statului independent Țara Moldovei și extinderea teritorială a acestuia la est de
Prut

Evenimentele social-economice și politice de la mijlocul secolului al XIV-lea, legate de

operațiile militare ale ungurilor, au creat condiții favorabile pentru släbirea prezentei politice a
tătarilor în spațiul de la est de Carpați, ceea ce a favorizat ocuparea unui mic teritoriu de către
unguri în bazinul râului Moldova și crearea aici a unei “mărci" de apărare care, incepând cu anul
1360, apare în sursele documentare maghiare cu denumirea de Țara Moldovei, Terra Moldauiana
sau Terra Moldaviae. Prin această acțiune și prin numirea unui reprezentant al regelui în fruntea
,mărcii" de apărare, ungurii au perturbat procesul evoluției societății locale de aici, fără îndoială,
aflate la un anumit nivel de organizare politică. Ulterior, odată cu trecerea lui Bogdan, fost
voievod din Maramureş în această Tară a Moldovei, cel mai probabil prin anii 1363-1364, el
reuşeşte să o preia sub controlul său, întemeind prin acțiunile sale ulterioare un nou stat, care
menține denumirea anterioară de Țara Moldovei. Această realitate de modificare a hărții politice
a Europei, este recunoscută de regele maghiar Ludovic cel Mare prin diploma regală din 2
februarie 1365.
Conform informaților cronicilor ruseşti, teritoriile de la est de Nistru erau controlate de tătarii
din Crimeea conduşi de Kutlug-Buk şi cei din Perecop sub conducerea lui Hadji-Bek (Kaciubei),
iar teritoriile Podoliei și spațiul pruto-nistrean de hoarda Djamboluk (lamboluk) în frunte cu
Dimitrie. Conform aceloraşi surse, aceşti hani sunt numiți отчичати и дедичати, adică
stăpânitori ereditari al acestor regjuni".
In toamna anului 1362, marele cneaz lituanian Olgierd (1345-1377), profitând de răzmerițele
interne din Hoarda de Aur, soldate cu asasinarea hanului Berdibec de către fratele său Kulpa în
anul 1359, întreprinde o mare campanie împotriva tătarilor în scopul de a prelua controlul politic
în zonele stăpânite de aceştia. Lupta hotărâtoare s-a dat la Sinie Vodî (Apele Albastre) în anul
1362, care ar fi actualul râu Siniuha, un afluent al Bugului de Sud. Tătarii au fost zdrobiți, surse
narative poloneze afirmând că ei s-au retras spre Dunăre şi mai departe în Dobrogea". Lituanienii
şi-au instalat controlul politic în regiuni întinse din stânga Nistrului pâna la Marea Neagră. Cât
priveste unele zone de la Nistrul Superior, la hotarul anilor 50-60 ai secolului al XIV-lea, ele
urmau să se afle sub controlul tătarilor din Perekop în frunte cu Hadji-bei, realitate atestată şi de
existența localității Kacibei și a limanului cu acelaşi nume.
Problema extinderi stăpânirii domnilor Moldovei pe teritoriile de la est de Prut este foarte
complicatä. Examinarea surselor istorice a condus la formularea ipotezei că după plecarea
tătarilor din regiunea pruto-nistreană, în zona ei ar fi apărut o formațiune politică românească în
frunte cu un Costea voievod, amintit în ,, Pomelnicul mănastirii Bistrița" din anul 1407,
identificat dee cercetători fie cu un voievod local, fie cu cneazul Podoliei Constantin Koriato-
vici, formațiune care, prin anul 1386 sau mai târziu, pe la 1392-1393, în virtutea alianței cu
Polonia din anul 1387, ar fi fost înglobată la Țara Moldovei, în așa fel, hotarele acesteia
extinzându-se până la Nistru şi Marea Neagră . Ipoteza unei formațiuni statale incipiente
româneşti în sudul regiunii dintre Nistru şi Prut în această perioadă este destul de ispititoare,
însă, totodată lipsită de orice temei, logic și documentar.
O sursă de primă importanță pentru rezolvarea problemei privind extinderea hotarelor Țări
Moldovei în stânga Prutului este ,,Lista oraşelor ruseşti, apropiate şi indepărtate”, cunoscută mai
6
de demult istoricilor, dar care prea puțin a fost invocată pentru identificarea hotarelor Țării
Moldovei subiectului privind constituirea teritorială a statului nou format.
Conform “Listei”, hotarele nordice ale Țării Moldovei au atins cursul râului Nistru cu Orăşelul
de pe Ceremuş, Țețina şi Hotinul, incluzând de asemenea Pocuția cu oraşul Colomeea, anume în
perioada anilor 1375-1381.
,,Lista..." mentionată permite și precizarea hotarelor sud-estice ale Țării Moldovei. Conform
ei, în partea de nord a Dunării, la gura Nistrului, mai sus de mare, se află situată Cetatea Albă
(Белгород) şi, de asemenea, se indică destul de limpede, la oraşul Cern (Черн), sau, cum este el
cunoscut după surse documentare şi cartografice de mai târziu, Czarn şi Czarnigrad, amplasat în
partea stângå, estică a Nistrului, aproape de vărsarea acestuia in Marea Neagră.
Pornind de la premisa că ,,Lista oraşelor ruseşti...”, la care se adaugă și Hotinul, cu mențiunea
că acestea toate surt oraşe bulgăreşti şi moldoveneşti (volohe), putem concluziona că în perioada
de până la momentul finisării redactării acestei surse, adică pâna la anul 1381, hotarele Țării
Moldovei s-au extins până la râul Nistru şi până la Marea Neagră, situație fixatä in cel de al
doilea document intern păstrat din Țara Moldovei și primul de la Roman I, datat cu 30 martie
1392, în care domnul indică că el stäpâneşte țara , “de la munte până la mare”. Foarte probabil că
și faimosul ,Drum moldovenesc" (Via walachiensis), amintit pentru prima dată în actele
Lvovului la 1382, drum ce lega porturile de la Dunăre și Marea Neagră cu oraşele poloneze Lvov
şi Cracovia se cristalizează în dreapta Nistrului anterior acestei date, anume datorită stabilirii
controlului politic al domnilor Țării Moldovei asupra regiunii dintre Nistru şi Prut.

Regiunea dintre prut și Nistru în secolele XV-XVI

La începutul secolului al XV-lea sursele istorice menționează o nouă localitate importantă a

Țării Moldovei. Este vorba de Tighina, în calitate de aşezare şi vamă, pe care o găsim în
privilegiul comercial din 8 octombrie 1408, acordat de domnul Alexandru cel Bun negustorilor
lioveni. Ulterior, pe tot parcursul secolelor all XV-lea şi al XVI-lea, numele Tighinei este
consemnat frecvent în documentele medievale. Conform opiniei unor cercetăatori, localitatea
pare să facă parte din categoria aşezărilor apărute înainte de întemeierea statului medieval
moldovenesc. Totuşi, până la sfârşitul secolului al XIV-lea, aşezarea de pe Nistru (şi vama) nu a
fost una foarte importantă, oricum aceasta nu apare, în rând cu Cetatea Albă şi Hotinul,
menționate pe Nistru în “Lista oraşelor ruseşti îndepărtate şi apropiate”, examinată mai sus.
Creşterea economică şi politică a statului medieval moldovenesc, odată cu retragerea autoritätilor
Hoardei de Aur din regiune, a condus la stabilirea unor puncte vamale domneşti la vechile vaduri
de la Nistru. În legătură cu aceasta este şi creşterea importantei ”Drumului comercial
moldovenesc”, care urma pe malul drept al Nistrului, de la Cetatea Albă, prin Tighina şi
Suceava, spre Lvov şi Cracovia. În partea de est a Țării Moldovei cele mai cunoscute şi
practicate erau trecerile pe la vadul de la Hotin, vadul Sorocii, vadul Raşcu, Vadul lui Vodă și
vadul Tighinei.
Cetatea Hotin, aflată parțial sub controlul domnului Moldovei, mai apare în tratatul de pace
7
semnat de Ștefan cel Mare cu reprezentanții regelui polon la vila de la Overchelăuti pe 4 aprilie
1459. Aşadar, satele din jurul cetății Hotin erau sub autoritatea directă a domnilor Moldovei, pe
când cetatea era recunoscută ca zestre ereditară a membrilor familiei domneşti a lui Ilie, unde
autoritatea domnului, chiar la 1459, nu se exercita, Petru Aron mai aflându-se la această dată în
cetate. Ştefan cel Mare readuce în componenta Moldovei cetatea Hotinului şi începe să
numească aici pârcălabii săi.
Cercetările arheologice de la Orheiul Vechi au permis stabilirea unei etape distincte în istoria
indelungată a acestui oraș, anume a doua jumatate a secolului al XV-lea - începutul secolului al
XVI-lea, care a fost etapa de înflorire a oraşului.
Ştefan cel Mare acordă o mare atenție oraşului situat pe malul drept al Răutului, într-o zonă
strategică favorabilă, ce permitea prevenirea și oprirea năvälirilor tătarilor chiar în regiunile
apropiate de Nistru. În perioada respectivă s-a constatat reparația zidurilor citadelei anterioare,
existente în perioada dominației Hoardei de Aur, care deveni centrul de reşedință a pârcălabilor
moldoveni. Pentru apărarea mai eficientă de atacatori, cetatea a fost înzestrată cu piese de
artilerie, două dintre acestea, din ultimul sfert al secolului al XV-lea, fiind descoperite ca rezultat
al săpăturilor arheollogice. Conform ultimelor cercetări, în urma invaziei tătarilor din anul 1510
oraşul a fost distrus și a început decăderea treptată a acestuia.
Primul pârcălab de Orhei a fost boierul Gangur şi este atestat documentar în actul din 1 aprilie
1470. Făra îndoială, funcția principală era apărarea țării de năvălirile pustiitoare ale tătarilor,
funcție pe care acesta şi-a onorat-o cu succes pe parcursul a circa zece ani de zile. Apariția
acestei dregătorii anume pe la 1470 nu pare intâmplătoare. Din acest an Ştefan cel Mare începe
procesul de realizare a politicii sale muntene, în sensul de a transforma statul vecin într-un aliat
fidel în lupta impotriva Portii. Este binecunoscută campania sa din februarie 1470 când a răspuns
unui atac anterior al lui Radu cel Frumos, a ars oraşul Brăila şi a prădat regiunile de margine ale
Tärii Româneşti. Atacul tătarilor, care, cel mai probabil, s-a produs la instigarea din partea Porții,
nu s-a lasat mult aşteptat, dar în bătălia de la Lipnic (Lipinți), datată de Grigore Ureche cu 20
august 1470, ei au suferit o cumplită infrângere.
Ştefan cel Mare s-a decis să intărească şi vadul de trecere peste Nistru de la Soroca unde a
construit o cetate de lemn, la 23 noiembrie 1470 (autenticitatea documentului este contestată)
find amintit deja un pârcălab al Sorocii. Oricum, alte documente de la sfârşitul secolului al XV-
lea şi începutul secolului al XVI-lea atestă limpede existența cetății Soroca încă din timpul lui
Ştefan cel Mare, care a devenit un important punct de apărare a hotarelor estice ale statului.
Cuceririle otomane au continuat și în secolul al XVI-lea. Profitând de situația grea a tării, în
anul 1538 polonii au atacat două săptămâni Hotinul, până ce a venit Petru Rareş, care, prin
tratatul de pace semnat, s-a închinat polonilor. În urma expediției sultanului Suleman Magnificul
din anul 1538, Tighina a fost încorporată în hotarele Porții Otomane, alcătuind, împreună cu
satele din jur, o unitate administrativă distinctă, un sangeacbeilic, aşa cum erau Chilia şi Cetatea
Albă. Se consideră că după ocuparea Tighinei şi a teritoriilor de până la hotarele Cetătii Albe şi
Chiliei, în scopul fortificării regiunii ocupate, otomanii construiesc aici o cetate de piatră. Nu
există până in prezent informații documentare directe despre edificarea cetății. Unica mărturie se
consideră a fi o inscripție pe o placă de marmură instalată deasupra porții de intrare în citadelă pe
care era mentionat anul 945 după Hegira, care corespunde anilor 1538-1539 d. Chr. De

8
asemenea, într-o scrisoare adresată regelui Ferdinand I al Ungariei, datată cu 13 martie 1541,
Ieronim Laski menționează despre ,fortăreața Tighina ridicată de curând. Tighina a fost
redenumită de otomani în Bender, un termen turcesc, de origine persană, cu înțelesul de ,port
fluvial; chei; loc de acostare. Partea de sud a regiunii Nistru-Prut, numită ulterior Bugeac, pe
care au cedat-o ulterior tătarilor, devine în aşa fel o zonă de insecuritate permanentă pentru Țara
Moldovei
Mijlocul secolului al XVI-lea a fost destul de neliniştit pentru regiunea dintre Nistru şi Prut.
Domnia lui Despot vodă, dezastruoasă pentru Moldova, a pus la ordinea zilei înlăturarea lui.
Miza boierilor din țară a căzut pe Ştefan Tomşa (1563-1564), un boier moldovean din ținutul
Orheiului. În august 1563 pe râul Ciuhur, afluent în stânga Prutului, la satul Săpoteni a avut loc o
mare luptă în care boierul Ştefan Tomşa nimiceşte trupele de mercenari ale lui Despot vodă .
Drept rezultat el a fost ridicat domn al Moldovei de către oştenii săi. Cronicarul Azarie scria
despre Ştefan Tomşa urmatoarele: ,,un om oarecare între boieri, anume Tomşa, frumos la
înfățişare, viteaz, cu mâini puternice, cu piept tare, cu inimă îndrăzneață. Acesta dar a fost
chemat de boierii mari şi mai întăi l-au legat cu jurăminte cumplite şi atunci i-au descoperit
sfaturile ascunse şi fiind om de bună nădejde s-au încredințat. El, având dragoste pentru dreapta
credintă, a primit sfatul lor". Ulterior, Ştefan Tomsa a fost nevoit să se refugieze din țară în
Polonia, dar unde, la cererea turcilor, el și doi boieri credincioși ai săi au fost decapitați în orașul
Lvov.
Sfârşitul secolului al XVI-lea nu a adus liniştea dorită. În condițiile războiului austro-turc
inceput la 1593, domnul Moldovei Aron vodä a atacat şi asediat Benderul, Chilia şi Cetatea
Albă, fară sä le poată cuceri. În situația în care Aron vodă refuză să devină supusul lui Sigismund
Bathory, principele transilvănean impune în Țara Moldovei o creatură a sa, pe Ştefan Răzvan.
Această situație nu a fost acceptată de boierii moldoveni refugiați în Polonia. Având ajutorul
trupelor polone, ei îl inscăunează pe Ieremia Movilă. Recunoaşterea acestuia de către otomani şi
tătari a dus la noi pierderi teritoriale, Portii i s-a cedat Ismailul, iar tătarilor, câteva sate dintre
Prut şi Nistru: “7 sate să fie de câşlele hanului in Bugeag".
Actiunea lui Mihai Viteazul de unificare politică a celor trei țări româneşti a implicat şi
operațiuni militare în regiunile din stânga Prutului. În vara anului 1600 Mihai Viteazul asedia
cetatea Hotin. Aflând că impotriva lui vin trupele poloneze, el a ridicat asediul Hotinului şi s-a
pornit spre Suceava:”,au lăsat drumul Hotinului şi au trecut Nistrul la un sat la Colodrubca, la
ținutul Cernăuților şi apoi Prutul, la târgu, la Cernăuți, şi au mărs pe la Codrii Cosminului, la
Suceavă...”.

Spațiul dintre Prut și Nistru în secolul al XVII-lea – ânceputul secolului aș XVII

Situația tensionată dintre Imperiul Otoman şi Rusia, în toamna anului 1710 a declanşat războiul
ruso-turc. Proaspătul domn al Moldovei Dimitrie Cantemir (1710-1711), numit în țară pentru a
asigura buna desfaşurare a acțiunilor trupelor otomane, a început negocierile cu țarul Petru I
pentru a intra în supuşenia acestuia. Primul document care reflectă doleanțele moldovenilor este
faimoasa Diplomă de la Luțk semnată de Petru I şi contele Golovkin pe 13 aprilie 1711. Cât
priveşte conceptul teritorial, comparativ cu solicitarea din 1656, el a rămas neschimbat în
conştiinta elitei politice moldoveneşti: “Pământurile principatu lui Moldovei, după vechea
9
hotărnicire moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt cele cuprinse
între râul Nistru, Camenița, Bender, cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea, granițele țării
Munteneşti şi ale Transilvaniei și marginile Poloniei, după delimitările facute cu acele țări”. De
aceea opiniile unor cercetători, precum prin Diploma de la Luțk se prevedea intrarea Moldovei în
componența Rusiei, nu au nimic în comun cu realitatea, ele nici pe departe nu reflectă adevăratul
concept statal şi teritorial al elitei politice moldovenești din acea perioadă de timp.
Între timp, trupele ruse înaintau spre hotarele Moldovei. Ajuns la 13 iunie 1711 pe malul stâng
al Nistrului, lângă Soroca, Petru I s-a ciocnit cu o problemă foarte serioasă - problema
aprovizionării armatei sale. Scrisorile către B.P. Şeremetev şi V.V. Dolgorukii din 13 iunie
denotă starea de iritare a țarului, care constată “că oastea nu are de unde procura provizii” şi,
continuă tarul, “dacă în Moldova nu sunt, atunci le recomandă să meargă in Bugeac, unde a auzit
că sunt”. Iritarea țarului față de Dimitrie Cantemir s-a manifestat în faptul că el nu a răspuns la o
depeşă a domnului Moldovei, pe care o primise cu câteva zile mai inainte, poruncind contelu G.
Golovkin să răspundă, țarul va raspunde la depeşa lui Dimitrie Cantemir abia la 16 iunie. Dar
până la aceasta, avem răspunsul nedatat al lui V.V. Dolgoruki la o scrisoare a țarului din 13
iunie, în care îl anunță ca s-a sfătuit cu domnul Moldovei și ambii au hotärât să meargă spre
Bugeac pentru aprovizionarea oastei.
Întrarea trupelor ruse in Moldova l-a determinat pe Dimitrie Cantemir să se adreseze țării cu un
Manifest, semnat şi de patru mari boieri ai țări, prin care locuitorii erau chemați să se angajeze în
lupta împotriva otomanilor. Domnescul Manifest prevedea pedepse aspre pentru cei care nu se
vor prezenta la oaste: ,,iar care nu va voi, averile i se vor confisca"; “şi dacă de acum înainte,
cineva ar voi să fie de partea otomanilor, de față ori în taină, acela va fi afurisit, blestemat,
izgonit... averile lui, ca ale unui duşman al Măriei Sale Țarului, se vor confisca, și le va pierde, şi
pedeapsa-i va fi taierea capului" , “cine se va arăta protivnic acestei cărți va chema asupra
capului său mulțime de nenorociri straşnice” , “dacă ,cineva din voi nu se va înfățişa în tabără
până la 15 iulie, va fi pedepsit cu asemenea pedepse".
Este foarte important de subliniat şi faptul că prin tratatul din 28 iunie 1711 semnat în
Moldova, la Țuțora, în tabăra militară a lui Petru I, țarul a acceptat statutul Rusiei de țară
prietenă Moldovei, renunțând la orice pretenții de supunere, suzeranitate, protectorat sau alte
forme de manifestare a supremației Rusiei asupra Țării Moldovei. Intențiile părților însă nu au
mai fost traduse în viață. În bătălia de la Stănileşti din vara anului 1711, trupele ruse conduse de
Petru I au fost infrânte şi în urma păcii încheiate cu Imperiul Otoman, s-au retras in Rusia
impreună cu Dimitrie Cantemir şi câteva mii de moldoveni.

10
 Regiunea dintre Nistru și prut în secolul XVII-lea – începutul secolului al XIX-lea

Un nou război ruso-otoman incepea in octombrie 1735, dar Rusia declara ràzboi Portii abia pe
12 aprilie 1736. De la sfarşitul lunii mai 1737 in războiul impotriva Portii se include si Austria.
In conditiile războiului ruso-austro-turc şi ale zvonurilor referitor la o posibila intrare a trupelor
ruseşti in Moldova, pe la sfärsitul anului 1738- inceputul anului 1739, domnul tarii Grigore al lI-
lea Ghica (1735-1739) inspecteazà regiunea dintre Prut şi Nistru.
Pe 25 august 1739 Constantin Cantemir a foat numit in fruntea unui deta- sament de 3324 de
ostaşi, trupe regulate şi neregulate, in componenta cărora a intrat şi Polcul Moldovenesc,
detaşament creat cu scopul să ocupe oraşul laşi şi să indemne locuitorii să primească supuşenia
rusä. Personal Constantin Cantemir urma să convingă locuitorii Moldovei să se intoarcă pe la
casele lor şi să strân ga roada de pe câmpuri; să ajute la constructia intäriturilor militare pentru
ruş sä propună ,.binevoitorilor" dintre localnici să aducä pentru oastea rusă provi- zi, hrană etc.,
promitând pentru aceasta plată şi alte privilegi. Concomitent, se anunta că acei care nu vor fi
binevoitori şi vor colabora cu duşmanul, moşiile şi animalele lor vor fi confiscate pentru
necesitătile armatei ruse, iar casele le vor fi ruinate; să ocupe depozitele cu provizii aflate în raza
de actiune a trupelor de 20-30 de verste; să încerce înclinarea tătarilor din hoardele Belgorod,
Bugeac, Nohai şi să-i convingă să treacă sub protectia Rusiei, pentru aceasta, prin oameni
iscusiti, să trimită la ei Manifestele lui Minih.
Intrarea trupelor ruseşti in Moldova in vara anului 1739 a fost dezastruoasă pentru tară, Minih,
comandantul armatei ruse, poruncind să fie arse şi prådate satele, ulterior porunca fiind
schimbată pe una mai blândă: satele moldoveneşti să nu mai fie ruinate, dar cu conditia ca
moldovenii să asigure armata rusă provi- antul necesar. Domnul Moldovei Grigore Ghica cu o
oaste de cca 5 000 de ostaşi a încercat să împiedice mişcarea trupelor de avangardă ruseşti spre
Hotin, dar nu a reuşit, detaşamentele sale au fost împrăştiate. Otomanii suferă infrângere lângă
localitatea Stăuceni în august 1739 turcii au cedat Hotinul ruşilor.
Detaşamentul in frunte cu Constantin Cantemir nu întâlneşte nici o rezisten tă şi pe 1
septembrie 1739 ocupa oraşul laşi. Polcul Moldovenesc intra in com- ponenta garnizoanei
laşului, dar Constantin Cantemir se ocupa şi de crearea re- zervelor de provizii care erau trimise
la Hotin. Insuşi Minih, a mers in jos prin regiunea dintre Nistru şi Prut, până la Işnovăt, apoi a
trecut in dreapta Prutului şi s-a îndreptat spre laşi. Ajuns în capitala tării, Minih sileşte boierii
moldoveni să semneze un tratat umilitor pentru tară, care de fapt semnifica transformarea Tări
Moldovei într-o simplă provincie rusească. Tratatul insă nu a mai fost tradus in viată, fiindcă pe
21 august/1 septembrie 1739 la Belgrad a fost semnat tratatul de pace dintre Austria şi Imperiul
Otoman, ştire care ajunge la Minih la inceputul expeditiei împotriva Benderului. Ramasă singură
in fata otomanilor, Curtea de la Sankt Petersburg ordona retragerea trupelor sale din teritoriile
cucerite. Tratatul încheiat cu otomanil21 prevedea ca Hotinul şi localitätile ocupate in Moldova
să fie restituite, prizonieri ruşi care s-ar afla la tätarii din Bugeac şi in alte părti, să fie eliberati
fără răscumpărare.
La mijlocul lunii aprilie 1769 trupele ruse trec Nistrul ceva mai sus de Hotin. La 18 aprilie
Hotinul este asediat, dar fåră succes. Trupele ruse se aflau intr-o situatie grea - duceau o lipsă
acută de alimente. Conform unor aprecieri, Moldo- va era ruinată şi pe resursele ei nu se putea
conta, conform unor aprecieri, tara era atât de pustiită, încât locuitorii ei de mult uitaseră gustul
11
pâ acestei scurte campanii detaşamentele ruseşti au putut sechestra doar ceva furaj şi animale,
care au fost folosite pentru hrană şi, de asemenea, ceva dintre cai care hoinăreau prin päduri.
Fiind conştienti de faptul că nu vor putea cuceri uşor Hotinul, pe 21 aprilie 1769 ruşii au ridicat
asediul cetăti, iar trei zile mai târziu, comandantul trupelor ruse Golitân ordona retragerea pe
malul stâng al Nistrului. Totuşi, un timp, in Moldova mai råmân detaşamentele lui Prozorovski şi
Ştofelin, dar in conditiile când o tomanii mobilizează trupe şi se pregătesc de ofensivă, timpul
Golitân trece i aceste detaşamente dincolo de Nistru. In aşa fel, prima tentativà a trupelor ruse de
a invada Principatele Române a eşuat.
La sfärşitul lunii iunie 1769 trupele ruse iarăsi trec Nistrul pentru a ataca Ho- tinul. Intrarea in
Moldova a fost urmată de un ordin al comandamentului rus care prevedea pedepse aspre pentru
soldații ruşi, asupra cărora vor fi plângeri din partea locuitorilor Moldovei, recomandându-li-se
să se poarte cât se poate de prieteneşte cu moldovenii. In urma luptelor dintre trupele ruse şi
otomane regiunea dintre Nistru - Prut este complet ruinată. Dar nici de data aceasta ruşii nu pot
lua Hotinul şi pe l august 1769 ei sunt nevoiti să treacă in stânga Nistrului. Mişcarile de trupe
otomane şi tätare intre Nistru şi Prut tensionau mult situatia.
Totuşi, in septembrie 1769 otomanii au părăsit Hotinul, care era, in aprecierea hanului Crimeii,
,,lacătul impărătiei”. Puternica cetate a Hotinului a fost ocupată de trupele ruse. Pentru
continuarea operatiunilor militare, ceva mai tårziu, pe Nistru a fost ocupată şi intărită cetatea
Soroci. După ocuparea Hotinului, intentia comandamentului rus era să continue calea spre laşi in
scopul ocupării oraşului şi constrångerii locuitorilor Moldovei de a depune jurămåntul de
credintă impără- tesei ruse. Manifestul respectiv a fost semnat de comandantul trupelor ruse pe
10 septembrie 1769 in tabăra de lângă Hotin. Ulterior, pe 26 septembrie a fost ocu- pat laşul şi
locuitorii capitalei au fost siliti să depună jurământul de fidelitate fată de Ecaterina a Il-a.
Pe 18 aprilie 1770 clerul şi boieri moldoveni la Petersburg prezentau un do cument 5s
guvernului rus cu propunerea referitoare la organizarea administratiei in Moldova. Propunerile
erau urmatoarele:
a) Mitropolitul Moldovei, împreună cu boierii de Divan locali să participe la şedintele
divanului şi să judece locuitorii Moldovei conform obiceiului moldovenesc
b) Impărăteasa să emită un ucaz care sa poruncească tuturor ostaşilor ruşi să nu ia nimic de la
locuitorii moldoveni, iar dacă au nevoie de ceva, să se facă locale moldoveneşti, conform
obiceiului prin intermediul administratiei moldovenesc
c) Să se poruncească armatei ruse ca să onoreze principatul ca pe o stăpânire veritabilă şi
dreaptă a märiei sale imperiale şi să-şi manifeste mila fată de acest principat. Este evidentă
esenta acestei cerinte: Moldova să nu fie tra- tată ca un teritoriu duşman, pentru a evita ruinarea
ei de către armata rusă, dar aceasta nici pe departe nu inseamnă că boierii şi clerul au renuntat la
tara lor şi au predat-o farinei;
d) Så fie intărită disciplina in råndurile voluntarilor moldoveni, acei care vor fi demni, să
rămână, iar cei răi, care jefuiesc poporul, să fie dati pe mâna comisarilor de tinut, iar ceea ce au
jefuit să fie restituit păgubaşilor;
e) Oastea rusă să continue lupta impotriva duşmanului comun şi, îndeosebi boierii cer ca oraşul
Bender să fie luat stăpánirea otomanilor, deoarece acel oraş stă ca o ,rană netămăduită pe umerii
Moldovei"

12
 f) Clerul şi boieríi moldoveni asigurau partea rusă că după luarea Benderului, tátarii din
Bugeac se vor supune tronului autocrat rus;
g) Atunci când trupele ruse vor cuceri acele locuri, care din vechime au fost moldoveneşti, ele
să nu fie puse sub o stăpânire deosebită, dar să fie inapoi alaturate Principatului Moldova.
Cererea nu era intâmplătoare: în această parte a Europei Rusia vedea trei regiuni deosebite -
,Principatele Moldova, Valahia şi Basarabia. Mai tårziu (la 10 ianuarie 1771), mitropolitul
Gavriil Callimachi extinde autoritatea Mitropoliei Moldovei asupra teritorilor fos- telor ,raiale'
aflate sub administratia Mitropoliei Proilaviei.

In noiembrie 1806 trupele ruse au invadat Tara Moldovei, aflată sub suzera- nitatea Portii. Ele
au trecut Nistrul aproape de Hotin, luat de ruşi, pe la Movi- lau (Moghiliov) şi Iampol şi pe la
Dubăsari, numărul total al armatei ruse find apreciat intre 33 000 şi 35 de mii de soldati bine
instruiti. Avangarda corpului de armată al lui Dolgoruki, care trecuse Nistrul pe lângă Hotin, pe
12 noiembrie 1806 era la Chetrosu, apoi cu repeziciune continuă calea spre Bălti, Făleşti şi pe 15
noiembrie era la Sculeni, pe unde trece Prutul şi a doua zi, pe 16 noiembrie, ocupa laşul, capitala
Moldovei. In ani urmatori, operatii militare de amploare pe teritoriul dintre Nistru-Prut nu au
avut loc, dar în diferite localităti stationau detaşamente ale trupelor ruse.
Corpul de armată care trecea Nistrul pe la Dubăsari avea sarcina să ocupe Ben- derul, iar in
cazul in care nu va reuşi, să continue inaintarea in adâncul teritoriului şi sa stationeze lángă
Lăpuşna. Altă grupare de oşti, care, de asemenea, a traversat Nistrul pe la Dubasari, se deplasa
spre Orhei. De aici, această grupare urma să se deplaseze spre Bender, cetate care pe 24
noiembrie 1806 a fost cedată de comanda- tul otoman fara lupte. Spre sfärsitul luni, pe 29
noiembrie a fost ocupată mica ceta- te de la Palanca, ulterior, pe 1 decembrie ocupată Cetatea
Albă, apoi Reni şi Chilia. In aşa fel, fàră a declara räzboi, sub chipul de aliat şi prieten al
Imperiului Otoman, practic farä lupte, pâná la sfärşitul anului 1806 Rusia a ocupat foarte repede
intreg teritoriul dintre Nistru şi Prut, cu principalele cetăti de aici. Incercarea ruşilor din
decembrie 1806, asa ca şi cea ulterioară, din martie 1807, de a ocupa şi Ismailul a eşuat. Abia
acum, pe 18 decembrie 1806, otomanii declară oficial război Rusiei.
Războiul ruso-turc s-a incheiat cu semnarea pe 16/28 mai 1812 a pacii de la Bucureşti143,
apreciat de academicianul sovietic E.Tarle drept ,,succesul lui Kutuzov de la Bucureşti", succes
care “poate servi drept exemplu clasic al utilizării reuşite a metodei de amenintare subtilă…” .
Aşadar, ca rezultat al Päci de la Bucureşti, intreg teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost anexat de
către Rusia taristă, teritoriu asupra căruia, din 1813, a fost extinsă denumirea de Basarabia, pe
care anterior ruşii o dădeau doar sudului in terfluviului amintit, ocupat de tătari şi de raialele
otomane.

13
 BASARABIA SUB DOMINAȚIA ȚARISTĂ
Karl Marx şi Friedrich Engels despre
Tratatul de pace de la Bucureşti

În urma semnării Tratatului de pace de la Bucureşti din 16/ 28 mai 1812 între ruşi şi turci,
ţinutul dintre prut şi Nistru (numit impropriu în 1813 de ţarism Basarabia), cu o populaţie de
peste 490 000 de oameni, dintre care 95 la sută erau români moldoveni, cu o suprafaţă de 45 360
km2, mult mai mare decât teritoriul principatului Moldovei de la care a fost răpită, este anexat la
Rusia ţaristă. Fraudulosul tratat este ilegitim, neloial, săvârşit prin încălcarea principiilor
elementare ale dreptului internaţional, deoarece Imperiul otoman ceda teritoriul ce-i aparţinea
Moldovei, stat vasal şi nu pro- vincie turcească. Cităm în această privinţă opinia întemeietorului
marxism- leninismului, Karl Marx: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că poarta
otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române. poarta însăşi recunoscuse acest lucru,
când la Karlowitz (1699), presată de poloni să le cedeze Moldo-Valahia, le răspunde că nu are de
a face cu vreo cesiune teritorială, deoare cecapitulaţiile nu-i confereau decât un drept de
suveranitate!”.

Cu atât mai mult nu putem să vorbim de Rusia, care nu avea niciun drept să anexeze ce nu-i
aparţinea. Deşi mai mulţi istorici contemporani din fostul imperiu sovietic au abordat tema în
cauză, au evitat intenţionat să citeze părerile marxiste cu privire la ocuparea Basarabiei de
către Alexandru I, care a reuşit să acapareze un teritoriu străin ce reprezenta un punct important
pentru strategia politică a ţarismului în această regiune a Europei. Cu părere de rău, afirmaţia
tendenţioasă fără niciun suport ştiinţific, precum că teritoriul dintre prut şi Nistru niciodată n-a
făcut parte din vechea Moldovă, iar Basarabia nu a aparţinut României, continuă să fie
vehiculată şi astăzi în Republica Moldova de unii istorici procomunişti, proruşi sau rusificatori,
aşa-numiţi „patrioţi moldovenişti”, care încearcă să falsifice istoria Basarabiei. Iată de ce
considerăm că şi părerile lui Friedrich Engels – mult mai categorice – sunt binevenite şi merită
să fie reproduse aici în întregime: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise
unele pretexte – nu vreau să spun justificare, ci scuză –, pentru cuceririle lui Alexandru I nici
vorbă nu putea fi de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia este românească,
iar polonia Congresului – poloneză. Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri, risipite, care
poartă nume de ruşi; aici avem de a face, pur şi simplu, cu un jaf ”.
Din economie de spaţiu nu comentăm citatele de mai sus, aceasta o lăsăm pe sea- ma
cititorului.

14
 Administraţia ţaristă în teritoriul dintre Prut şi Nistru

După anexarea Basarabiei guvernul ţarist a purces imediat la transformarea teritoriului

acaparat într-o provincie specific rusească, promovând pentru atingerea acestui scop o politică
vitregă de rusificare (prin administraţie, biserică şi şcoală), de deznaţionalizare a localnicilor
basarabeni de origine română prin colonizarea masivă forţată cu populaţie alogenă adusă de
aiurea. Noua ocârmuire introduce în ţinut deplina administraţie gubernială rusească, interzice
limba moldovenească (recte, română) din toate instituţiile din Basarabia.pentru a îmbuna
nemulţumirea populaţiei româneşti care-şi părăsea vetrele străbune şi fugea în masă peste Prut,
pentru a opri acest exod‚ stăpânirea rusească a fost nevoită să dea provinciei în primele decenii
după anexare un simulacru de autonomie. În rescriptul din 1 aprilie 1816, dat mitropolitului
Gavriil Bănulescu-Bodoni, Alexandru I scria: „Dorinţa mea este să dau Basarabiei o
administraţie care să corespundă cu moravurile, obiceiurile şi legile ei; toate clasele
locuitorilor trebuie să aibă drepturi egale în ceea ce priveşte moştenirea strămoşilor” .
La fel şi primul act legislativ rus din 23 iulie 1812 privind constituirea administraţiei
provizorii în Basarabia, semnat de amiralul p. S. Ciceagov, reprezentantul oficialităţilor de la
Sankt Petersburg, stipulează că în sistemul administrativ basarabean „actele se vor întocmi în
două limbi: rusă şi moldovenească”. Dar această lege n-a funcţionat mult. În perioada
guvernării în Rusia a împăratului Nicolai I (1825-1855), considerată de unii istorici „o epocă
de aur a naţionalismului rus ”‚ aşa-zisa autonomie din provincie a luat sfârşit. La 29 februarie
1828 Nicolai I a promulgat Regulamentele privind administraţia regiunii acaparate prin care „a
fost abolită bruma de autonomie acordată provinciei în baza Regulamentului din 1812 şi
1818”, iar limba rusă devine singura limbă oficială în sistemul administrative din
Basarabia, numai în caz de necesitate se va traduce în limba moldovenească. În acelaşi timp s-
a promovat şi o politică şovină. Din cei 26 de guvernatori civili şi militari ce au activat în
această perioadă în Basarabia, numai Scarlat Sturdza era moldovean, iar ceilalţi au fost ruşi
sau persoane rusificate. La rândul lor, aceştia aduceau în teritoriul basarabean o armată
întreagă de oameni de încredere, deşi nu cunoşteau nici limba română, nici legile locale, nici
obiceiurile ţării, dar care erau instalaţi în posturi administrative cât mai profitabile. Datele
statistice ale recensământului din 1897 al populaţiei Basarabiei încadrate în administraţie,
justiţie şi poliţie după limba maternă (la 1897) prezintă următorul tablou: etnicii ruşi, ucraineni
şi bieloruşi constituiau 76 %, pe când autohtonii care au declarat limba lor maternă
„moldoveneasca” alcătuiau doar 10,2 %. Mai amănunţit : Tabelul 1

15
 Tabelul 1. Populaţia Basarabiei încadrată în administraţie, justiţie şi poliţie după limba
maternă, la 1897.
Mediul urban Mediul rural În
Etnia
total
Număr % Număr % Număr %
Ruşi 1 360 62,0 365 46,8 1 725 58,0
Ucraineni 346 15,8 179 22,9 525 17,7
Bieloruşi 4 0,2 4 0,5 8 0,3
polonezi 176 8,0 45 5,8 221 7,4
Bulgari 47 2,1 15 1,9 62 2,1
Moldoveni 183 8,3 121 15,5 304 10,2
Germani 14 0,6 13 1,7 27 0,9
Greci 11 0,5 2 0,3 13 0,4
Armeni 9 0,4 1 0,1 10 0,3
Evrei 33 1,5 28 3,6 61 2,1
Alte etnii 9 0,5 7 0,9 16 0,5
În total 2 192 100 780 100 2 972 100
Sursa: Apud Dinu poştarencu. Eliminarea în 1828 a limbii române din sistemul
administrativ al Basarabiei, în Limba Română [Chişinău], 2012, nr. 5-6, p. 88.

Nici intervenţiile nobililor basarabeni către administraţia rusă de a fi utilizată în regiune limba
populaţiei majoritare autohtone nu au fost satisfăcute. Iată, de exemplu, răspunsul din 31
ianuarie 1830, dat nobilimii privind utilizarea limbii române în instituţiile publice din Basarabia
de către contele M. S. Voronţov, guvernator general al Novorosiei şi Basarabiei: „E cu neputinţă
şi nici nu este necesar de a înfăptui toate lucrările în limba moldovenească, dar pentru a-i
înlesni pe locuitorii care nu ştiu limba rusă, eu voi interveni chiar acum pe lângă autorităţile
superioare în privinţa învoirii de a primi în instituţiile de stat explicaţii verbale şi oricare acte în
limba moldovenească, în care să fie permisă întocmirea contractelor şi oricărei afaceri, cu
condiţia ca în fiecare instituţie de stat să fie traducători, cărora, pentru traducerea acestor hârtii,
reclamanţii le vor plăti pe lângă salariu sau în locul acestuia o anumită sumă de bani”.
În consecinţă, administraţia ţaristă a stabilit un termen de şapte ani pentru folosirea limbii
române în cadrul instituţiilor publice ale Basarabiei în cazurile încheierii contractelor, depunerii
petiţiilor şi al altor hârtii cu caracter oficial, iar după expirarea termenului toate documentele
urmează să fie prezentate în limba rusă, însoţite de original. Au urmat apoi şi alte decizii,
ucazuri, ordonanţe şi dispoziţii administrative, dar limba populaţiei majoritare din provincie n-a
reuşit să-şi îndeplinească funcţia socială. De asemenea şi aşa-zisa autonomie a provinciei n-a
reuşit să se confirme.
Deoarece în perioada de după anexare (1812) limba română nu era utilizată în sferele sale
substanţiale de funcţionare, fiind strâmtorată şi în cele din urmă substituită de cea rusă, a
degradat. Ea depindea direct de glotopolitica guvernului ţarist. Stagnarea ei evolutivă se explică

16
şi prin faptul că funcţionarii ruşi nu cunoşteau româna, iar băşti- naşii nu înţelegeau rusa.
Vorbind de textele oficiale româneşti, tipărite în acest răstimp la Chişinău, cercetătoarea Lidia
Colesnic-Codreanca are perfecta dreptate când conchide că „actele oficiale tipărite în limba
română în Basarabia secolului al XIX-lea denotă o realitate sau, mai degrabă, o tendinţă
lingvistică: de dialectizare a limbii române, de apropiere a ei de limba rusă, după cum erau
intenţiile glotopoliticii ruseşti”.
Indiferent de faptul dacă textele oficiale erau traduceri sau scrieri originale, vocabularul lor
era sărac, poluat cu tot felul de rusisme, majoritatea neadaptate la limba română. Exemplele ce
urmează, spicuite la întâmplare din actele administrative ale vremii sunt suficient de
concludente. Cităm câteva dintre cele mai frecvente: ceastnik „şef al poliţiei unui sector
orăşenesc”, cilent „membru”, cniga „registru”, dellă „dosar”, donesenie „pâră”, collejschii
assesor „funcţionar de clasa a VIII-a”, collejschii sovetnic „funcţionar de clasa a VI-a”,
gorodnicii „primar”, ministerstvă „minister”, moldavschii stol „biroul moldovenesc”, nadel
„lot de împroprietărire”, nacealnik „şef”, nacialistvo „ocârmuire”, oblastea „regiune”,
Oblastia Bessarabii „Regiunea Basarabia”, ostanofcă „întrerupere”, perepis „recensământ”,
predlojănie „propunere”, predpesanie „prescripţie”, prisustvie „instituţie publică”, pocitovaia
cantora „oficiul poştal”, poşlinile tamojnii „taxe vamale”, rasporeajănia nacealstvei
„dispoziţia ocârmuirii”, slujitel „slujbaş”, sovetnik „consilier”, statschii sovetnic „rang civil”,
upravă „comitet executiv”, Verhovnîi Sovet „Consiliul Suprem”, zasedatel „membru ales” etc.
Mulţimea magistraţilor şi funcţionarilor ruşi ce au invadat administraţia, judecătoria şi poliţia
locală au avut grijă să rusifice, să schilodească şi frumoasele patronime româneşti. Compară:
Ioan Badâcov (Bădică), Andrei Cebanov, Ioan Chirilov, Ioan Dicesculov, Vasile Gheorgheianov,
Chiril Grachilov, Iacob Godina, Gheorghe Groppa, petru Ignatiev, Vasile Lozanov, Andrei
Delev (Deliu), Alexandru Cononov (Cunună) etc.
Administraţia rusească instalată în Basarabia în cei 106 ani de ocupaţie avea un caracter
colonial, antiromânesc şi a servit interesele Imperiului ţarist în scopul promovării politicii sale
în Balcani. pentru atingerea acestui scop ţarismul a urmărit să transforme teritoriul răpit într-
o provincie specific rusească, a promovat o politică antiromânească de rusificare forţată a
ţinutului, de deznaţionalizare a elementelor autohtone româneşti.

Colonizarea violentă a Basarabiei cu populaţie alogenă

După ce s-a văzut stăpână pe noul teritoriu acaparat, Rusia a şi început colonizarea lui cu
străini aduşi din largul lumii în scopul de a schimba structura demografică a populaţiei, de a
transforma populaţia majoritară românească în minoritate naţională, de a înveşnici dominaţia
rusă pe această bucată de pământ bogat şi roditor. prin coloniarea masivă a provinciei ţarismul a
reuşit să modifice structura etnică a populaţiei Basarabiei. Astfel, dacă în 1817 – 95 % din
populaţia regiunii o alcătuiau românii băştinaşi, apoi în 1897 numărul acestora constituia numai
47,58 % sau cu 47,42 % mai puţin decât în 1812. După calculele cercetătorului ştiinţific Dinu
poştarencu, în 1887 în Basarabia locuiau 8,05 % de ruşi, 19,62 % de ucraineni, 11,79 % de
evrei, 2,88 % de turci, 5, 33 % de bulgari, 3,11 % de germani, 47,58 % de români basarabeni şi
1,10 % de alte etnii.
Pentru a consolida mai mult regimul de ocupaţie în gubernie, guvernul de la petersburg a
17
majorat considerabil numărul coloniştilor ruşi, ucraineni, cazaci. Imediat după sfârşitul
războiului cu Turcia (1806-1812) guvernul ţarist formează din cazacii ucraineni, izgoniţi de
Ecaterina II de pe pământurile lor‚ coloniile semimilitare Acmonghit, Volontiri, Starocazacie,
Nicolaevca, Constantinovca, Mihailovca, Petrovca cu o populaţie de 11 488 de oameni. În
1826 au fost strămutaţi în Basarabia 20 000 de ţărani din guberniile Cernigov, poltava, oriol,
Kursk, Kaluga, Tambov şi Reazani. Afară de coloniştii organizaţi, aici veneau şi se stabileau o
mulţime de vagabonzi, puşcăriaşi, dezertori, fugari. Fenomenul dat s-a intensificat până într-
atât, încât administraţia rusă era nevoită să-i prindă şi să-i trimită (în Rusia) de unde au venit.
Politica de colonizare şi rusificare se realiza prin împărţirea pământului ce aparţinea ţăranilor
băştinaşi nobililor ruşi şi celor rusificaţi, fideli ocârmuirii ruse. Ţarismul s-a manifestat foarte
darnic faţă de colonişti. Numai în 1812-1835 au fost puse la dispoziţia veneticilor 300 500 de
desetine de pământ. Iată câteva nume: contele Karl Nesselrode a primit 10 000 de desetine,
generalul Mihail Roler – 3 000, consilierul de stat Constantin Katakazi – 6 000, moştenitorii
generalului Kornilovici – 6 000, generalul Ivan Sabaneev – 10 000, principele Volkovski –
10 000, colonelul Karanin – 25 000, generalul Alexandr Benkendorf – 28 000, colonelul
Afanasiev – 7 000 de pământ arabil.
În acelaşi timp le-au fost create şi alte înlesniri: scutirea de impozite şi de serviciul militar,
sume mari de bani şi materiale de construcţie pentru noile case. Colonizarea şi privilegiile n-au
putut să nu lovească în populaţia română băştinaşă. Sub pretextul lipsei de pământ agricol în
Basarabia, guvernul rus ademenea cu diferite facilităţi zeci de mii de familii ţărăneşti nevoiaşe,
pentru a coloniza cu ele regiunile sălbatice, sterpe, insalubre din Caucaz, Amur, Usuriisk şi din
alte regiuni ale imperiului.
Colonizarea cu străini a împestriţat sudul Basarabiei cu o mulţime de localităţi cu denumiri
eterogene. Fireşte, cele mai frecvente sunt de origine slavă. Avem în vedere, în primul rând,
denumirile ruseşti ca: Kamceatka, Krasnoe, Dubovka, Balka, Malo- iaroslaveţ, Molodovo,
Nikolaevka, Novorossiiskaia, Novo-Troiţkoe, Petropalovskaia, Plahtievka, Russkaia Ivanovka,
Tucikov, Semionovka, Starokazacie, Uspenskoe, Vedenskoe, Vişiniovka, Voznesenskoe,
Zadunaevka, Zviozdocika etc.
Procesul de rusificare s-a răsfrânt negativ şi asupra toponimelor autohtone, tradiţionale.
Regimul ţarist căuta prin acest procedeu să rupă legătura cu denumirile tradiţionale bătrâneşti,
substituindu-le cu nume rusificate, schilodite, mutilate. Şi aici nu ducem lipsă de exemple:
Bairamcea a devenit Nicolaevka-Novorossiskaia, Gura- Roşa a fost rebotezată în Roşanskaia
Rosa, Bebei – Volontirovca, Alexăndreni – Alexandrovca, Româneşti – Romanovca, Tabac –
Bolgrad, Vădeni – Moldovca etc. De asemenea în dauna denumirilor locale erau oficializate
denumirile turceşti. Comp.: Cetatea Albă – Akkerman, Obluciţa – Ismail, Tighina – Bender,
Frumoasa – Kagul etc. Prin schimbarea denumirilor teritoriale din provincie, regimul acvilei
bicefale urmărea să şteargă orice urmă a caracterului naţional românesc din Basarabia. Chiar şi
toponimele de origine turco-tătare erau rusificate. Astfel, Erdec-Burno a fost trans- format în
Utkonosovka, Hagi-Kurda a căpătat denumirea Kamâşovka etc.
Dar, toate strădaniile ţariste de a schimba structura etnografică a provinciei prin colonizare şi
rusificare nu prea a dat rezultatul dorit. Chiar dacă a scăzut, ponderea populaţiei moldoveneşti
rămâne prioritară. Conform datelor recensământului populaţiei Basarabiei din 1897 moldovenii

18
reprezintă 47,58 %, ucrainenii 19,62 %, iar ruşii 8,05 %. Mai amplu: Tabelul 2.

Tabelul 2. Structura etnică a populaţiei Basarabiei conform recensământului din

1897 (în %, potrivit sursei)

Etnia populaţia totală populaţia urbană populaţia rurală

Ruşi 8,05 24,42 5,12
Ucraineni 19,62 15,75 20,31
Bieloruşi 0,13 0,12 0,13
polonezi 0,6 2,1 0,34
Bulgari 5,33 3,94 5,58
Moldoveni 47,58 14,16 53,55
Germani 3,11 0,72 3,54
Ţigani 0,45 0,15 0,5
Evrei 11,79 37,18 7,25
Turci 2,88 0,12 3,38
Alte etnii 0,46 1,34 0,3
Sursa: Apud Dinu poştarencu. Destinul românilor basarabeni sub dominaţia ţaristă. Chişinău:
CEp USM, 2012, p. 394-395.

Nivelul redus de instruire al românilor basarabeni

Starea deplorabilă a sistemului de învăţământ din Basarabia sub dominaţia ţaristă n-a putut
să nu influenţeze negativ asupra nivelului ştiinţei de carte în rândul românilor basarabeni. Către
1895, din toată populaţia Basarabiei de 1 935 412 de oameni erau ştiutori de carte 26,2 %,
constituind unul din cele mai ridicate procente de analfabetism din Europa. Nu mai puţin de 82
% dintre bărbaţi erau neştiutori de carte, iar în rândul femeilor procentul se ridica la 96 %. În
comparaţie cu celelalte etnii, populaţia româ- nească avea cel mai mare număr de analfabeţi (cu
excepţia ţiganilor care erau neştiutori de carte 98,2 %). Doar 10 % dintre bărbaţi şi doar 2 %
dintre femei de origine românească ştiau să citească şi să scrie, în timp ce în rândul coloniştilor
germani procentul ştiutorilor de carte era de 63 % (atât la bărbaţi, cât şi la femei), al coloniştilor
polonezi de 55 % la bărbaţi şi 53 la femei, iar 49 % din populaţia masculină evreiască era
ştiutoare de carte, în vreme ce la populaţia feminină procentul se ridica la 24. Mai detailat:
Tabelul 3.

19
 Tabelul 3. Ştiinţa de carte a etniilor din Basarabia conform recensământului
din 1897 (în %)

Etnia Sex masculin Sex feminin

Ruşi 39,9 21,1
Ucraineni 15,3 3,1
Bieloruşi 42,3 11,5
polonezi 55,6 52,9
Bulgari 31,4 6,4
Moldoveni 10,5 1,7
Germani 63,5 62,9
Ţigani 0,9 0,9
Evrei 49,6 24,1
Turci 21,1 2,4
Alte etnii 56,0 8,1
Sursa: Apud Dinu poştarencu. Destinul românilor basarabeni sub dominaţia ţaristă. Chişinău,
2012, p. 418-419.

Aşadar, cu toate măsurile drastice întreprinse de guvernul ţarist procesul de rusificare şi

lichidare a sistemului de învăţământ românesc din Basarabia nu a izbutit completamente. Dacă
în oraşe, cu populaţie eterogenă, s-a reuşit doar parţial, apoi în satele moldoveneşti populaţia
de rând refuza să însuşească limba rusă. Această formă de rezistenţă împotriva regimului de
ocupaţie a determinat, în linii mari, nereuşita politicii de rusificare a şcolii româneşti din
Basarabia.

Eliberarea Națională a Românilor din Basarabia

Intelectualli rămaşi în Basarabia au continuat să lupte pentru emanciparea națională a

compatrioților lor. De obicei, această activitate nu era una zgomotoasă, pentru a nu se ciocni de
represiuni din partea autorităților (țariste). Totuşi, poliția secretă şi jandarmeria au ținut sub
supraveghere şi au căutat să anihileze acțiunile îndreptate spre cultivarea românismului. În acest
context, raportul “strict confidențial" din 31 decembrie 1909, semnat de şeful Direcției de
jandarmi a gubernici Basarabia, prezenta activitatea antirusească a ”mişcării separatiste în
folosul României", desfăşurată după revoluția de la 1905-1907. Pe baza informaților culese cu
ajutorul agenților secreți s-a constatat că loan Halippa, Dumitru Bogos, Pantelimon Halippa şi
Mihail Vântu (ultimi doi stabiliți între timp în România) au desfăşurat o intensă campanie de
promovare a ”ideilor naționaliste româneşti".

20
 În jurul publicației periodice ”Cuvânt Moldovenesc" s-au grupat mai mulți clerici indigeni,
nemulțumiți de predominarea arhiereilor ruşi. Împărtășind idealurile românismului, aceştia au
dezvoltat o propagandă națională în rândul enoriaşilor. În pofida faptului că, în acel moment,
mişcarea era încă “lipsită de putere”, ea se bucura de “influență în societate".
Declanşarea primei conflagrații mondiale a deplasat accentele în societatea basarabeană, dat
fiind noile condiții create.
Sub steag rusesc, pentru gloria țarului, a Imperiului Rus, au fost mobilizați circa 300 000 de
basarabeni, care au luptat pe cele două fronturi. Anul 1914 a scutit teritoriul Basarabiei de
operațiuni militare propriu-zise, dar in 1915 Comandamentul Puterilor Centrale (în spetă
Germania şi Austro-Ungaria), a aruncat pe Frontul de Est, împotriva Rusiei, 140 divizii de elită
de infanterie şi cavalerie, deci 50 % din potențialul lor militar , încât operațiunile militare din
toamna anului 1915 au cuprins o parte din judetul Hotin, iar în județele Soroca şi Bălți au sta-
tionat trupe ruseşti, care ulterior au ocupat poziții în linia întâi.
În iunie 1916, generalul rus Brusilov declanşează o puternică ofensivă, de la Pripet până la
frontierele României, recucereşte partea ocupată din județul Hotin şi ajunge până la Carpați.
Succesele militare ale armatei ruse, din 1916, au fost conjugate şi cu anumite izbânzi de ordin
diplomatic, deoarece Portugalia (în martie 1916) şi România (in august 1916) au renuntat la
neutralitate şi au declarat război Puterilor Centrale. Cu o lună înainte, la 4/17 iulie 1916, au fost
semnate la Bucureşti - de catre Ion I. C. Brătianu si miniştrii Franței, Angliei, Rusiei şi Italiei -
două convenții: una politică şi una militară, redactate în spiritul cerințelor primului ministru
român.
Ceea ce este important de reținut e faptul că pe acest front au fost dislocați mulți români
basarabeni care au intrat în contact cu cei din Regat, din Transilvania şi Bucovina care luptau în
cadrul Armatei Române. Grație acestui contact rodnic au putut să se lămurească sufleteşte și să-
şi lumineze mintea lor buimăcită de ideile revolutionare la făclia curată şi frumoasă a ideii
naționale.
Dezastrul economic, insuccesele de pe front, euforia generală din societate au declanşat în
cele din urmă Revoluția rusă din februarie 1917, urmată de lovitura de stat din octombrie,
acelaşi ani. Este evident că aceste evenimente nu puteau să nu aibă repercusiuni şi asupra
teritorilor anexate de către imperiu, indeosebi în cele cu o componentă etnică diferită de cea
rusă.
În decada a treia a lunii septembrie 1917, la Chişinău a avut loc Congresul gubernial al
sovietelor (sfaturilor) de deputați ai muncitorilor şi soldaților din Basarabia. Din 16 oratori, 11
au declarat că au primit din partea alegătorilor următorul mandat: toată puterea să treacă în
mâinile sovietelor, războiul imperialist să fie sistat şi incheiată imediat o pace democratică, iar
pamântul să fie dat țăranilor. În rezoluția congresului cu privire la momentul curent era con-
damnată politica de coaliție a sovietelor cu Guvernul Provizoriu şi de continuare a războiului.
Participantii au optat pentru o colaborare ”cu reprezentanții altor organizatii revolutionar-
democratice si national-democratice” cu scopul preluării puterii de către soviete în provincie.
Emanciparea spiritului național român s-a manifestat şi în afara provinciei, în unitățile armatei
ruse în care fuseseră recrutați numeroşi basarabeni. Centrul cel mai reprezentativ a devenit
oraşul Odessa, a cărui garnizoană avea nu mai puțin de 40 mii de moldoveni. Profitând de

21
dispozitile Guvernului Provizoriu de la Petrograd privitoare la extinderea libertăților şi
drepturilor democratice inclusiv asupra militarilor, în martie 1917 soldați şi ofițeri originari din
Basarabia au organizat câteva adunări, care au condus la constituirea Partidului Progresist
Moldovenesc (PPM), în fruntea căruia a fost ales ştabs-căpitanul Emanuil Catelly. La 12
aprilie, PPM dezbate şi aprobă programul PNM şi, constatând asemănarea obiectivelor, decide
aderarea la Partidul Național Moldovenesc, proclamându-se secție a acestuia".

Întrucât soldatii ruşi în retragere provocau mari dezordini, devastări şi omoruri, la solicitarea
Sfatului Țării, începând cu 23 ianuarie 1918, trupe ale Armatei Române intră in Basarabia,
pentru menținerea ordinii, apărarea căilor de comunicații, a depozitelor şi protejarea populației.
Trupele române nu s-au amestecat în chestiunile politice si s-au limitat doar la restabilirea
ordinii. Ca urmare a prezenței Armatei Române în Basarabia, guvernul bolșevic de la Petrograd,
condus de V.I. Lenin, rupe relațiile diplomatice cu România şi confiscă tezaurul aflat la
Moscova. Guvernul bolşevic se angaja “a-l conserva şi a-l remite în mâinile poporului român”
dar promisiunea nu a fost onorată nici până astăzi.
În amintirea celei dintâi uniri săvârșite la 1859 între Moldova şi Țara Românească, la 24
ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Consiliul
Director a fost dizolvat şi a fost inlocuit de Consiliul de Miniştri în frunte cu Daniel
Ciugureanu, preşedinte al republicii a fost reconfirmat Ion Inculeț. După proclamarea
independenței Republicii Moldoveneşti, se intensifică contactele basarabenilor cu factorii
politici şi opinia publică din România, dar in Basarabia se discută despre modalitatea de
realizare a unirii, adoptându-se doluția eliberări în Sfatul Țări. Guvernul român acceptă
solicitările de unire venite de peste Prut şi urma să-şi expună poziția oficială după exprimarea
votului de către Sfatului Țării.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării, cu 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abțineri a hotärât:
”În numele poporului Basarabiei, Sfâtul Țări declară: Republica Democratică Moldovenească
(Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru si Marea Neagra [...], ruptă de Rusia acum mai
bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de
neam...de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România!"
Prezent la şedința festivă de atunci, prim-ministrul României, Al. Marghiloman, invitat să ia
cuvântul, precizează că, în numele poporului român şi al regelui, a luat cunoştință de
"Declaratia de Unire" şi o acceptă în numele guvernului roman.
Prin Decretul-lege din aprilie 1918, guvernul României declară că: ” în numele poporului
român şi a Regelui, Maria sa Ferdinand I al României, ia act de acest vot quasiunanim şi
declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci, una şi indivizibilă”.

22
 BASARABIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
PROGRESE ȘI LIMITE

Cele mai multe dispute în istoria actuală a Basarabiei apar din perioada interbelică.

În condițiile în care în Imperiul Rus a avut loc revoluția socială, se inființează statul
Republica Democratică Moldovenească și la 24 ianuarie 1918 își proclamă independența, iar în
27 martie 1918 prin decizia majoritară a Sfatului Țării, se unește cu România. Astfel, după 106
ani, de dominație rusă, teritoriul numit de ruși Basarabia, revine acasă.

La 28 octombrie, 1920 plenipotențiarii Marii britanii, Fraței, Italiei, Japoniei și Romîniei

semnează la Paris ” Tratatul privitor la Unirea Basarabiei cu România ”, prin care părțile
contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului basarabiei. Tratatul însă nu a
fost intrat ăn vigoare deoarece nu a fost ratificat de parlamentul Japoniei. Tratatul nu a fost
recunoscut de SUA, Rusia Sovietică si Ucraina.

Acestă unificare a suferit acuzări continue, toată perioada interbelică, dar și in prezent, din
partea rusă, ei având dorința de a-și menține teritoriile sale(tendințe imperialiste), n-au
recunoscut, și nu recunoasc unificarea. Autoritatile rusesti incercau in diverse modalitati sa
impiedice coeziunea Romaniei (rascoala de la Tatarbunar, declaratii, propagande false, si in
final, crearea RASSM la 24 oct. 1924).
In scopul integrarii Basarabiei in hotarele legitime Romaniei au fost adoptate mai multe
reforme de ordin politic, economic si social.

La 29 martie 1923 a fost adoptata Constitutia Romaniei Mari, prin care sa legitimat unirea
principatelor, sa enuntat inviolabilitatea integritatii si suveranitatii statului roman, garantat
drepturile democratice si o noua ordine democratica: separarea puterilor, pluralismul politic,
alegeri libere, echitabile. Deja la urmatoarele alegeri parlamentare din 1919, 1920, 1922
populatia basarabeana a beneficiat de dreptul de cetatean roman de a-si exprima adeziunea
politica si a-si exercita votul. La primele scrutine din noiem.1919, la vot au participat 72% din
totalul basarabenilor inscrisi in listele electorale. Un aspect important al integrarii Basarabiei in
viata politica a Romaniei a insemnat fuzionarea partidelor din provincie cu formatiunile politice
apropiate ca obiective si conceptii din tara. La alegerile 1926, au participat toate partidele
politice din Basarabia. Unificarea administrativa, la fel, a jucat un rol important pentru integrarea
Basarabiei e fusese 106 de ani semicolonie a imperiului rusesc. De aceea, era necesara
imaginarea unor forme si cadre noi de organizare in directia integrarii si Basarabiei, si
Transilvaniei, Banatului, Bucovinei in cadrul Romaniei. In rezultatul reformei din 14 iunie 1925,
Romania, si o data cu ea Basarabia, au fost impartite din punct de vedere administrativ in
provincii, plasi, sate si orase; deasemenea comune (urbane sau rurale cu 10 mii locuitori), judete
si o unitate admin. noua tinutul.

23
Drept urmare a Unirii de la 1918 România aproape că şi-a dublat numărul populaţiei. Majoritatea
populaţiei o alcătuiau românii-71,9%, după care urmau ungurii, germanii, evreii, ucraineni şi alte
grupuri etnice minoritate. În Basarabia acest indice constituia 56,2%. În pofida politicii de
colonizare şi înstrăinare promovată de regimul ţarist, românii alcă-tuiau majoritatea populaţiei
provinciei dintre Prut şi Nistru. În Basarabia populaţia rurală constituia 87%, fapt explicat prin
caracterul preponderent agrar. Cel mai mare oraş al provinciei era Chişinăul (114.896 locuitori),
fiind depăşit doar de capitala ţării – Bucureşti cu o populaţie de 639.040.
Predominarea proprietăţii moşiereşti şi ca urmare, lipsa de pămînt a ţăranilor, necesitatea
asigurării populaţiei cu produse alimentare şi a industriei cu materie primă au impus statului
înfăptuirea unor măsuri urgente pentru rezolvarea problemei agrare. O măsură importantă a fost
Reforma agrară. În Basarabia reforma agrară a avut un caracter mai radical. Prin legea de
reformă ţăranii urmau să primească loturi de pămînt de 6-8 ha, mai mult decît în alte regiuni ale
ţării. Au fost declarate expropriate proprietăţile ce cuprindeau 80% din pămînturile moşiereşti.
Pentru realizarea reformei sa creat un sistem de dirijare numit „Casa noastră”-instituţie de stat
cu sediul la Chişinău, ce se ocupa cu organizarea şi administrarea lucrărilor de expropriere şi
împroprietărire. Reforma în Basarabia a avut anumite particularităţi. Au fost expropriate şi
redistribuite pămînturile moşiereşti ocupate de ţărani prin violenţă în urma revoluţiei ruse.
Ca şi întreaga ţară, în Basarabia agricultura avea un caracter pronunţat cerealier (circa 87% din
suprafaţa cultivată). Cel mai cultivat era porumbul, care putea fi cultivat mai mulţi ani pe acelaşi
ogor fără epuizarea solului, fiind şi mai rezistent la insecte, boli, secetă. Un loc important în
economia ţinutului îl juca cultivarea viţei de vie. În special satele din valea Nistrului erau
specializate în pomicultură. Basarabia producea circa un sfert din cantitatea de fructe şi struguri
exportate din ţară. Livezile se întindeau pe zeci de km, de-a lungul satelor: Copanca, Chiţcani,
Talmaz şi Hadjimus. Această suprafaţă de livezi era nu-mită „California României”. Condițiile
naturale de care dispunea Barabia îi permiteau dezvoltarea culturilor tehnice și creșterii vitelor.
În Basarabia dezvoltarea industriei nu prezinta pondere mare, de aceea era orientată mai mult
spre satisfacerea necesităţilor locale. În anul 1930 în provincie funcţionau 222 de întreprinderi.
Cele mai importante centre industriale erau Chişinău şi Bălţi. Ramurile principale erau: industria
morăritului, a spirtului, a zahărului, a uleiului vegetal, a postavului ţărănesc, a pielii şi a uneltelor
agricole. Lipsa de investiţii şi credite, insuficienţa unor măsuri bine orientate din partea statului
au determinat nivelul scăzut al industriei Basarabiei. În cercurile conducătoare ale României era
concepţia prin care Basarabia era privită ca o provincie eminamente agricolă, fără perspective de
dezvoltare a industriei. În anii crizei economia Basarabiei, de asemenea, a avut de suferit din
cauza supraproducţiei. Numai la Chişinău au fost închise 163 de întreprinderi. Dacă 1925
volumul producţiei industriale a Basarabiei constitu-ia 6,6% din totalul producţiei industriale a
României, apoi în 1937- doar 1,7%.

În Basarabia reţeaua limitată de căi ferate şi de drumuri nu corespundea necesităţilor

comerţului intern şi extern. A fost adoptat un program, care prevedea construcţia drumurilor de
legătură între Basarabia şi restul teritoriul ţării. În perioada 1918-1937 au fost construite 600km
de şosea naţională şi circa 200km de şosele regionale. Un rol important îl avea transportul fluvial
pe Dunăre, Nistru şi Prut.

24
 Integrarea Basarabiei în cadrul statului naţional unitar român a avut multiple consecinţe
pozitive în domeniul cultural şi ştiinţific. După 106 ani de rusificare şi deznaţionalizare forţată,
populaţia Basarabiei a obţinut posibilitatea revenirii la valorile naţionale şi culturale româneşti,
la conştientizarea apartenenţii sale etnice şi lingvistice. Ceea ce s-a produs după 1918 în
Basarabia a fost considerat, pe bună dreptate, „o adevărată revoluţie culturală”. În domeniul
învățămîntului a fost sporit nr de școli primare, corpul profesoral și a nr de elevi admiși la școli.
Se introduce învățămîntul primar obligatoriu și gratuit. La finele perioadei interbelice în
Basarabia funcţionau 2.718 avînd un contingent de 346.747 elevi. O altă direcţie prioritară a
acţiunii de stat în domeniul cultural a constituit-o dezvoltarea învăţămîntului mediu şi a celui de
specialitate. (şcoli de meserii şi gimnazii şi licee industriale)
Un rol important în progresul cultural şi ştiinţific al Basarabiei a aparţinut şcolii superioare –
facultăţilor de Teologie şi Agronomie ale Universităţii din Iaşi, precum şi celor trei
conservatoare particulare: „Unirea”, „Naţional” şi „Municipal”, iar deschiderea Facultăţii de
Ştiinţe Agricole s-a produs la 9 aprilie 1933, în ziua celei de-a 15-a aniversări a unirii Basarabiei
cu România. De rînd cu instituţiile menţionate, în Basarabia interbelică a funcţionat şi un alt
centru important de cultură – Universitatea Populară din Chişinău, înfiinţată la 18 februarie 1918
de un grup de intelectuali în frunte cu Pan Halippa, Şt. Ciobanu, Ion Pelivan ş.a. Instituţia dată a
fost considerată, pe bună dreptate, cea de-a cincea universitate de acest fel a României după cele
din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, în cadrul ei organizîndu-se numeroase cursuri pentru masele
largi ale populaţiei.

În aceeaşi ani, în Basarabia se atestă o febrilă activitate cultural-artistică, apar în limba

română o serie de ziare, cărţi literare şi ştiinţifice, se ţin conferinţe, se joacă piese de teatru, se
dau concerte. În 1921 sculptorul Al. Plămă-deală creează Societatea de Arte Frumoase din
Basarabia. . Un eveniment memorabil ramane dezvelirea monumentului lui Stefan cel Mare catre
1928, sculptura realizata de Al. Plamadeala. La Chişinău, de asemenea, este iniţiată Societatea
Filarmonică, condusă de prof. Anatolie Cotovschi, teatrul „Naţional”. Un important eveniment
artistic şi cultural al Basarabiei interbelice l-a constituit înfiinţarea, la 14 decembrie 1939, a
Societăţii scriitorilor din Basarabia, avînd în calitate de preşedinte pe Pan Halippa. În această
societate au fost înscrişi 35 membri oficiali, avînd grupuri literare în toate judeţele Basarabiei,
inclusiv la Bucureşti şi la Iaşi.

Un rol important în promovarea culturii naţionale a aparţinut presei, periodicelor. O analiză

statistică pentru anii 1917-1927 arată că în Basarabia au apărut 58 de ziare, dintre care 24
româneşti şi 34 ruseşti.

În perioada interbelică, în Basarabia au fost înregistrate rezultate importante în toate domeniile

– literatură, arte, presă, învăţămînt, ştiinţă. Indicatorul sintetic al tuturor acestor realizări l-a
constituit, pe de o parte, sporirea gradului de culturalizare a maselor largi ale populaţiei, iar pe de
alta – apariţia unei veritabile elite intelectuale basarabene, care va juca ulterior un rol extrem de
important în declanşarea procesului de renaştere şi de eliberare naţională de la finele anilor 1980.

25
 BASARABIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
(1940-1944)

Raptul Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ținutului Herța. Prima ocupatie sovietică

(1940-1941)

Pe data de 23 august 1939 Germania nazistă şi URSS stalinistă au semnat un tratat de

neagresiune, dar şi un Protocol Adițional Secret, prin care cele doua puteri europene au impărțit
continentul în sfere de interese, URSS revenindu-i, între altele, o parte a României - Basarabia.
La 1 septembrie 1939 Germania a atacat Polonia, iar la 3 septembrie Marea Britanie şi Franța
au declarat război Germaniei. Astfel, s-a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial.
La 6 septembrie 1939 România a declarat că îşi va păstra neutralitatea față de conflictul
militar din Europa.
La 23 iunie 1940, a doua zi după semnarea actului de capitulare a Franței, V. Molotov i-a
declarat lui Fr. von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că ,,soluționarea
chestiunii Basarabiei nu mai suferă nici o amânare. Guvernul sovietic caută, deocamdată, să
soluționeze chestiunea pe cale paşnică, dar el intenționează să recurgă la forță în caz dacă
Guvernul român va respinge acordul paşnic"
Pe data de 27 iunie 1940, regele României Carol al II-lea a convocat două şedinte ale
Consiliului de Coroană, la care s-a pus în discuție problema ultimatumului sovietic. La prima
şedință a Consiliului de Coroană rezultatele votării au fost: din cei 26 de participanti, 11 s-au
pronunțat pentru respingerea Notei ultimative sovietice, 10 - pentru acceptarea ei, patru - pentru
negocieri cu sovieticii, un vot a fost rezervat . Astfel, cei mai mulți participanți la şedință s-au
pronuntat pentru respingerea dictatului bolşevic. Suveranul României, regele Carol al II-lea, a
observat, insă, ,,în chip cu totul straniu" că ,.rezultatul votului a fost pentru primirea
ultimatumului”. În după-amiaza aceleiaşi zile, Gheorghe Tătärescu, primul-ministru al
României, l-a vizitat pe rege. Din discuțiile avute, Carol al II- lea a tras concluzia că Gh.
Tătărescu este pentru cedare. Ideea cedării intrase atât de mult in sufletul unora, scrie în ,
”insemnările zilnice" regele Carol al II-lea, încât Gh. Tätärescu şi chiar Ion Ilcuş, ministrul
Aparării Naționale, 1-au sfătuit ca Decretul de mobilizare a armatei să nu fie publicat.
În noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, Guvernul sovietic a adresat României a doua Notă
ultimativă, în care cerea urmatoarele:
1. În decurs de patru zile, începånd cu orele 14:00 după ora Moscovei, la 28 iunie, să se
evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti;
2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a
Bucovinei;
3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe urmatoarele puncte: Cernăuți,
Chişinău, Cetatea Albă,
4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi
nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor,
26
aerodromurilor, intreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.
5.Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanți ai Guvernului român şi ai Guvernului
sovietic, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legatură cu
evacuarea armatei române şi instituțiilor din Basarabia şi partea de nord a Bucovinei".
Pe data de 28 iunie 1940 trupele sovietice au invadat România, ocupând nu doar Basarabia şi
nordul Bucovinei, ci şi Ținutul Herța şi câteva insule la Gurile Dunării.
Aşadar, după ce a semnat Pactul sovieto-german din 23 august 1939, consultându-se de
fiecare dată cu Berlinul, conducerea URSS a materializat, pas cu pas, prevederile Protocolului
adițional secret, încorporând teritoriile trecute în zona sovietică de interes. Având scopuri bine
determinate, ce intrau în flagrantă contradicție cu interesele fundamentale ale popoarelor, cu
normele elementare ale dreptului internațional, Stalin și anturajul lui a interpretat anexările
drept acte de ”binefacere”, de ”eliberare" si de ”ocrotire" a popoarelor, drept un ,,marș triumfal"
spre Occident.
Imediat ce s-au instalat, chiar din prima zi, autoritățile sovietice au scos în afara legii organele
administrative existente, organele judiciare, militare şi polțtieneşti. A fost interzisă activitatea
partidelor politice (cu excepția celui bolşevic) şi au fost suprimate sindicatele, numite de
ocupanți ”fasciste şi reactionare”. În teritorile cotropite au fost puse în aplicare legile existente
în URSS. Funcțile administrației românești au fost preluate de comisariatele militare și de
organele politice ale Armatei Roşii, acestea din urmă asumându-si prerogativele formării noilor
organe administrative locale. A început constituirea consiliilor săteşti (selsoviet), comitetelor
executive raionale (”raiispolcom") cu secțiile: agrară ( ”raizerno"), financiară ( ”raifino" ) etc.
Au fost instituite tribunale, secții de miliție, zerno), reprezentante ale NKVD-ului. Aşa cum
atestă documentele timpului, în funcțiile de preşedinți şi secretari ai comitetelor executive au
fost numite persoane venite de peste Nistru. După 28 iunie 1940, conducerea Republicii
Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) şi-a extins imputernicirile asupra
Basarabiei doar formal, în realitate toate directivele veneau de la Moscova.
La nord, ca şi la sud, hotarul a fost trasat in mod arbitrar, fară a se ține cont de componența
națională a teritoriilor, iar opt raioane din fosta RASSM, populate cu români, işi pierdeau
caracterul decorativ de ”autonomie” si au fost trecute în componența URSS.
La 2 august 1940 sesiunea Sovietului Suprem al URSS constituia RSS Moldovenească deși
hotarele noii formațiuni statale nu erau trasate definitiv. Organul suprem de conducere al URSS
a adoptat ,.Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti
Unionale,care a fost o creație arbitrară, bazată pe inşeläciune, ipocrizie şi ilegalitate. Chiar
preambulul legii începea cu un fals: ”Venind în intâmpinarea doleanțelor oamenilor muncii din
Basarabia, ale oamenilor muncii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
privind reunirea populației moldoveneşti din Basarabia cu populatia moldovenească din RASS
Moldovenească şi calăuzindu-se de principiul dezvoltării libere a naționalităților...”. Faptele
demonstrează cu certitudine că inițiativa creării RSSM nu a fost a populatiei din cele două
teritorii mentionate; populația nu a facut o asemenea cerere.
La scurt timp după constituirea RSS Moldoveneşti a fost delimitată frontiera de est a acesteia,
frontieră ce coincide cu cea de astăzi a Republicii Moldova. După proclamarea RSSM, s-a
intensificat procesul de comunizare a economiei: au fost naționalizate băncile (6 iulie 1940); a

27
fost naționalizat pamântul (15 august 1940); la sate a fost pusă în aplicare politica
comunismului de război: 200 mii tone de grâu, rechiziționat de la țărani, au fost expediate în
Germania nazistă, cu care URSS era în perioada ”Lunii de miere".
În teritoriile româneşti anexate sovieticii au instalat un regim sângeros, promovând o politică
de teroare față de populația autohtonă. Politica bolşevică de sovietizare a Basarabiei includea şi
strămutarea forțată a populației, practică aplicată permanent pe întinderile Imperiului Roșu.
Odată cu retragerea armatei şi administrației româneşti, o parte considerabilă a populației din
Basarabia s-a refugiat peste Prut. Până la sfârşitul lunii octombrie 1940, numărul celor plecați
din Basarabia s-a ridicat la peste 100 000 de persoane. Exodul românilor basarabeni a continuat
şi în lunile următoare.
Regimul sovietic a trecut la trierea populației basarabene cu scopul lichidării fizice a oricărei
rezistențe organizate şi conştiente, intimidări populatiei rămase. La 10 iulie 1940, L. Beria,
comisarul poporului al Afacerilor Interne (NKVD), cerea permisiunea preşedintelui Consiliului
Comisarilor Poporului al URSS V. Molotov, de a mări efectivul forțelor de escortă ale
Comisariatului de Interne până la 1 910 oameni, în vederea constituirii unui regiment şi a unui
batalion. Această cerere era motivată de necesitatea de a putea prelua şi întări paza puşcăriilor
din Basarabia şi Nordul Bucovinei, de a executa în condiții de siguranță arestarea şi escortarea
deținutilor. Altfel spus, grija cea mare a lui L. Beria era de a întări ,,baza materială" a aparatului
represiv extins în România dintre Prut şi Nistru, cotropită de sovietici.
Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2:30). Conform
unor date, desigur incomplete, organele sovietice represive au reuşit să strămute (până la 22
iunie 1941) peste 22 000 de oameni. Deportările s-au făcut în mare grabă şi în condiții
ingrozitoare. Deciziile de a strămuta familile celor vizați erau scrise cu creionul, nu aveau
semnăturile şi ştampilele organelor împuternicite. Chiar de la început, aceste farădelegi au luat
unele forme sălbatice. În vagoane, destinate transportului de vite, au fost aruncate victimele
acestor acte de tiranie: femei gravide, cu copii mici (numai pentru faptul că soții lor au facut
serviciul militar în Armata Română); mici negustori, considerați ”comercianți şi elemente
sociale străine", studenți, absolvente ale şcolilor (sovietice!), abia ieşite de la serata de absolvire
(fără a fi anunțati părinții), batrâni, invalizi etc.
Aşa a început calvarul celor peste 22 000 de basarabeni deportați de puterea sovietică.
Războiul germano-sovietic a pus capăt acestei politici demente a unui stat-criminal față de
populația paşnică a unei provincii răpite.
Deşi raptul Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ținutului Herța a ingrijorat populatia acestor
teritorii, totuşi o parte a reprezentanților etniilor conlocuitoare a salutat venirea forțelor militare
sovietice, solidarizându-se cu acest act agresiv al bolşevicilor. Agentura kominternistă filo-
sovietică din Basarabia şi Bucovina a netezit parțial calea invadatorului, ultimul folosind-o în
funcții inferioare, ca instrument de exercitare a administrației sale.

28
 Basarabia în anii Războiului de Eliberare şi ai celui antisovietic (1941-1944)
Conducerea de la Kremlin nu avea de gând să se limiteze doar la teritoriile cotropite în anii
1939-1940. Ea năzuia la noi cuceriri de țări şi popoare, de aceea se pregătea intens pentru un
nou război de agresiune în Europa. Până la 15 mai 1941, URSS avea elaborat un plan de război
de ofensivă împotrivä Germaniei şi a potențialilor ei aliați, printre care Románia era evidențiată
în mod special. Termenul limitä al inceperi acțiunilor militare urma a fi dată de 6 iulie 1941.
Dar, prin declanşarea, la 22 iunie, operațiunii militare ” Barbarossa ” A. Hitler a anticipat
invazia spre vest a sovieticilor, fapt ce a produs un puternic şoc asupra conducerii de vârf a
URSS .
Profitând de noua conjunctură politico-militară, la 22 iunie 1941, România porneşte lupta de
eliberare a Basarabiei şi Nordului Bucovinei, ocupate de Armata Roşie în vara anului 1940,
încadrându-se într-un război, dorit de toate păturile sociale ale țării. Războiul purtat de România
impotriva URSS a avut, de la un capăt la altul (22 iunie 1941- 23 august 1944) un caracter drept
şi național.
Caracterul războiului, impus de A. Hitler fiind altul decât acela la care se aşteptau sovieticii, a
determinat conducerea de la Kremlin să adopte tactica "pămîntului ars”'. La 29 iunie 1941, I.
Stalin şi V. Molotov au semnat o directivă prin care, după o scurtă caracterizare a războiului ce
începuse impotriva URSS, se cerea organelor de partid şi de stat, intre altele: ... In cazul
retragerii forțate a unităților Armatei Roşii a trimite [ în regiunile din interiorul Uniunii
Sovietice - A.P.] tot materialul rulant, a face să nu rămână nici o locomotivă, nici un vagon; a
nu lasa duşmanului nici un kilogram de pâine, nici un litru de carburanti (...) Toate bunurile de
preț, inclusiv metalele neferoase, grâul şi combustibilul, ce nu pot fi evacuate, urmează a fi
nimicite necondiționat"
Aceste planuri criminale de distrugere a bunurilor materiale ce nu le aparțineau de drept au
fost elaborate de autoritățile sovietice la Chişinău, când Armata Română, alături de cea
germană, a anticipat cu câteva săptămâni atacul bolşevic asupra Romaniei şi Germaniei.
Nefiind pregatită pentru apărare, Armata Roşie a fost nevoită să se retragă în mare dezordine,
înaintarea rapidă a forțelor germano-române a împiedicat, în mare măsură, realizarea planurilor
banditeşti ale staliniştilor. Şi totuşi, aceştia au reuşit să facă mari distrugeri şi daune. Deosebit
de mult a avut de suferit Chişinăul: la ordinul autorităților bolşevice orăşenii au fost obligați să
părasească oraşul; magazine, case particulare, depozite etc. au fost jefuite; edificii şi case au
fost minate şi aruncate in aer. La retragere, autoritățile bolşevice şi adepții lor au distrus şi alte
localități ale Basarabiei. Astfel, evacuarea oraşului Orhei şi retragerea în haos a armatelor
sovietice a început la 6 iulie 1941. ,Concomitent cu aceasta, în conformitate cu dispozițiunile
ordonate de Stalin, s-au constituit echipe pentru pregatirea materialelor inflamabile şi
explozibile în fiecare instituție; şi în dimineața zilei de 13 iulie 1941 incendiul a izbucnit în
toate instituțile şi clädirile particulare, prefăcând în scrum aproape o treime din oraş înainte de a
se da foc oraşului, s-au luat măsuri de distrugere a tot ce ar fi putut interesa siguranța română.
S-au distrus depozite de aprovizionare, fortificatiile militare, fabrici, uzine, întreprinderi
comerciale.
Aşadar, deja în toiul luptelor pentru Basarabia a fost proiectat un program de activitate a
administrației româneşti, în momentul în care va reveni în provincie. Pe parcurs, au fost
29
formulate alte sarcini, determinate de situația concretă din teritorii, ele fiind reeşalonate,
concretizate.
La 7 iulie 1941, Ion Antonescu s-a adresat basarabenilor cu o proclamație în care menționa că
datorită vitejiei ostaşilor români a fost spulberată cotropirea sălbatică a celor ce i-au ținut în
robie şi au răspândit pe pamântul nostru românesc moartea şi focul. Generalul Ion Antonescu a
luat decizia ca el insuşi să se ocupe direct de conducerea Basarabiei şi Bucovinei, Conducătorul
Statului Român i-a îndemnat pe basarabeni ca prin disciplină, prin ordine, prin muncă să
păşească în marşul învierii naționale.

Dupä infrângerea armatelor germane şi aliațelor lor în bătălia de la Stalingrad, Armatele a 3-a
şi a 4-a române s-au retras în țară şi au fost demobilizate. Diviziile române, incadrate in Grupul
de armate germane ”A", s-au retras spre Marea Azov şi Crimeea, şi, după lupte de apărare
(octombrie 1943- aprilie 1944), s-au evacuat pe cale maritimă şi aeriană. Pierderile omeneşti ale
românilor pe Frontul de Est au fost de 624 740 morți, răniți, dispăruți. Situația deosebit de grea
a Armatei Române aflată pe Frontul de Est, starea grea a economiei (România din 1940 până în
1944 a livrat germanilor 1 378 450 tone de grâu la prețuri joase, 75 000 tone de carne, 3/4 din
carburanții necesari pentru Reich) au grăbit unirea forțelor de opoziție. Ele au inițiat tratative
secrete la Ankara, Stockholm, Cairo cu englezii în vederea ieşirii României din război. Românii
doreau să capituleze doar în fața aliaților sovieticilor, însă englezii au cerut capitularea
necondiționată şi participarea ruşilor la semnarea armistițiului. Tratativele purtate în vederea
ieşirii României din război s-au desfăşurat cu mari dificultăți şi s-au soldat cu rezultate
negative. La începutul primăverii anului 1944, Armata Roşie a ajuns la Prut şi la 26 martie a
pătruns în nord - estul României, iar la începutul lui aprilie, a ieşit pe căile de acces laşi-
Chişinău. Trupele Frontului 3 ucrainean au ajuns la Nistru, formând un cap de pod la Chițcani.
Repetatele incercari ale unităților militare sovietice de a dezvolta imediat ofensiva au eşuat,
astfel că ele au trecut in apărare pe aliniamentul laşi - Chişinäu.
La 2 aprilie 1944, guvernul sovietic a declarat, că intrarea trupelor sovietice pe teritoriul
României era determinată de motive militare, că sovieticii nu urmăresc să ocupe pămant
românesc şi nici să se amestece în afacerile interne ale României. La 12 aprilie, guvernul
sovietic a cerut capitularea necondiționată a României, semnarea armistițiului, care prevedea
întoarcerea armelor contra Germaniei hitleriste şi Ungariei horthyste şi alianța cu armatele
Națiunilor Unite, granița dintre URSS şi România să fie cea de după 28 iunie 1940, despăgubiri
de război în valoare de 300 mln de dolari, înapoierea prizonierilor, libera deplasare a trupelor
sovietice in România şi asigurarea lor cu alimente şi muniții etc. Guvernul lui Io Antonescu a
respins conditiile de armistițiu.
La 31 august 1944, sovieticii erau deja în Bucurețti. Rușii continuau să-i considere pe români
inamici, se comportau ca într-o țară inamică , provocînd mari daune materiale și luând în
prizonierat peste 150 000 de militari români. Prin lovitura de stat din 23 august 1944 s-a
prăbușit rezistența româno-sovietică în Balcani și s-a deschis drumul pentru trupele sovietice
spre Sofia, belgrad, Budapesta.
Astfel, prin actul de la 23 august şi prin semnarea Armistițiului la 13 septembrie 1944 cu
Puterile Aliate, România a incheiat o etapă importantă în istoria sa, Basarabia, nordul
Bucovinei, Tinutul Herta find reincorporate in Imperiul sovietic
30
 EVOLUȚIA VIEȚII POLITICE ÎN RSS MOLDOVENEASCĂ
Interesul faţă de problema stărilor de conflict din societatea sovietică apare din necesitatea
delimitării cadrului conceptual teoretic al unei pretinse societăţi lipsite de antagonisme
sociale, politice şi naţionale, la o abordare mai realistă. Parte componentă a acestei societăţi a
fost şi RSS Moldovenească.
La finele lunii august 1944, Basarabia a fost reocupată de URSS, fapt confirmat prin
Convenţia de armistiţiu (12 septembrie 1944) şi prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie
1947). La acea etapă statul sovietic se prezenta ca o societate în care triumfase deja
socialismul (conform Constituţiei din 1936), în care întreaga putere aparţinea clasei
muncitoare, o societate care s-a „scuturat” de orice element burghez, care a nimicit „omul care
exploata om”, atât la nivel individual, cât şi naţional. Acest „paradis” le-a fost „dăruit” şi
basarabenilor. Imediat după refacerea RSS Moldoveneşti, Moscova a trecut la instaurarea
puterii sovietice în ţinut.
În cazul RSS Moldoveneşti, la fel ca şi cazul altor popoare sovietice, „trecerea la socialism”
a fost plătită scump de moldoveni. Invazia sovietică din 1940, operaţiunile militare din 1941 şi
recucerirea teritoriului din 1944 pustiiseră deja satele şi oraşele basarabene şi dezrădăcinaseră
sute de mii de basarabeni. Imediat după reocuparea regiunii, forţele de securitate sovietice au
început să organizeze „repatrierea” basarabenilor din România, care fugiseră din faţa înaintării
Armatei Roşii, o mare parte din refugiaţi au fost predaţi autorităţilor sovietice, mulţi fiind
împuşcaţi sau deportaţi sub acuzaţia că ar fi fost „colaboraţionişti ai fasciştilor români şi
germani”
De asemenea, foametea organizată şi deportările au agravat şi mai mult situaţia populaţiei în
timpul campaniei de colectivizare (1946-1950). Deşi anumite lipsuri şi seceta nu erau
neobişnuite în Basarabia, este demonstrat faptul că foametea din 1946-1947 a fost provocată de
rechiziţionarea grânelor de către comunişti şi a fost direcţionată împotriva celui mai mare grup
etnic de la sate – moldovenii. Conform estimărilor unor cercetători, din decembrie 1946 până
în august 1947 au murit de foame şi de alte boli circa 200000 de ţărani. În plus, în campania
oficială de eliminare a „chiaburilor”, îndreptată împotriva ţăranilor, în decursul a doar două
zile, 5 şi 6 iulie 1949, au fost deportate 11253 de familii (35796 de oameni) în Kurgan,
Tiumen, Irkutsk şi în alte regiuni din Siberia şi Kazahstan, în cadrul unui plan numit
„Operaţiunea Sud”. Astfel, numai în lunile iulie-noiembrie 1949 cota gospodăriilor ţărăneşti
care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, ca să se ridice la 97% în
ianuarie 1951. Prin urmare, după această operaţiune, din iunie 1949, cei care alcătuiau
majoritatea populaţiei locale, ţăranii şi cei care erau cei mai refractari faţă de puterea sovietică
sunt nevoiţi să-şi „schimbe” atitudinea. Frica de o nouă operaţiune, poate de o mai mare
amploare, a determinat agricultorii individuali să renunţe la gospodăriile lor şi să accepte
„compromisul” cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înţeles că nu va cruţa nici un fel
de protestatar sau rebel .
Ultima deportare în masă a populaţiei basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre l
aprilie 1951 şi a vizat, de această dată, elementele religioase, considerate un pericol potenţial
la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operaţiunii numită „Sever”, au fost arestate şi
deportate 723 de familii, formate din 2637 de persoane. Au fost vizaţi, în primul rând, membrii
31
„sectelor” religioase [4, p. 111]; în total, din 1941 până în 1951, aproape 16000 de familii au
fost deportate din RSS Moldovenească.
De asemenea, „industrializarea rapidă”, de tip sovietic, a RSS Moldoveneşti, care a fost
însoţită şi de un intens proces de colonizare masivă a zonelor urbane cu populaţie alogenă, a
condus la crearea tuturor premiselor pentru apariţia unor acute stări de conflict, de ordin
naţional, între satele preponderent româneşti şi oraşele rusificate.
Din cele relatate, devine clar că procesul de „trecere la socialism”, în Basarabia, nu poate fi
caracterizat ca o evoluţie firească de dezvoltare, ca ceva asemănător apariţiei relaţiilor
capitaliste în Europa de Vest sau chiar în Rusia. Acest model de viaţă (socialist), tipic rusesc şi
străin populaţiei băştinaşe, a fost implementat forţat în Basarabia, iar pentru a ţine populaţia în
tăcere şi ascultare, în calitate de stimul „atractiv” faţă de noile „valori” aduse din Rusia,
servea teroarea şi violenţa.
În urma acestor transformări inumane, elucidate pe scurt, apare întrebarea: a existat o
oarecare rezistenţă din partea populaţiei locale faţă de măsurile represive ale regimului
sovietic? În baza documentelor de arhivă, constatăm că, de regulă, forma de rezistenţă faţă de
puterea sovietică a avut caracter relativ pasiv. La revenirea sovieticilor, în 1944, basarabenii
nu-şi făceau iluzii mari, ştiind deja ce înseamnă comunism din experienţa primului an de
ocupaţie, de dinaintea războiului. Tocmai pentru a calma spiritele, înaintea Armatei Roşii au
fost trimişi numeroşi agitatori şi propagandişti comunişti, care promiteau eliberarea adevărată
şi dădeau asigurări că puterea sovietică va alunga pentru totdeauna moşierii, care au vrut să-şi
„însuşească pământul poporului”.
Deputaţii Sovietului Suprem al RSSM au fost şi ei încadraţi în „munca de lămurire”, pentru a
afla starea de spirit şi doleanţele localnicilor. Astfel, în scurt timp după reocuparea Basarabiei,
o delegaţie alcătuită din deputaţi ai Sovietului Suprem al RSSM se întâlnește cu basarabenii
recrutaţi în Armata Roşie. Prima întrebare adresată „aleşilor poporului” a fost: „De ce li se
interzice să facă rugăciuni?”, urmată de exprimarea doleanţelor de a li se permite ca pregătirea
militară să se organizeze la dânşii acasă, în Moldova. Se observă, astfel, o diferenţă clară de
mentalitate a localnicilor faţă de noii veniţi de peste Nistru [6].
De asemenea, este important să fie remarcat faptul că autorităţile sovietice erau curioase să
afle „starea de spirit” a populaţiei din perioada imediat anterioară deportărilor. Astfel, NKVD-
ul de la Chişinău trimitea Moscovei un raport, în care existau numeroase mențiuni
negative faţă de puterea sovietică şi acţiunile sale de ultimă oră. O ţărancă din satul
Logăneşti, raionul Kotovski, pe nume A.V. Caproş, spunea: „Vedeţi cum se răfuiesc ruşii cu
moldovenii noştri? Ei îşi bat joc de noi. Românii nu făceau asta, dar nu-i nimic, degrabă va fi
război şi totul va reveni la loc”. O altă femeie, Parascovia Prepeliţă, din Soroca, credea, la
rândul ei, că „pe toţi moldovenii ne vor deporta, iar aici vor fi aduşi ruşi. Puterea sovietică
intenţionează să nimicească moldovenii, pentru că merg împotriva ei”. Vasile Pricop din
Răducani, raionul Leova, era mai optimist, crezând că „în curând va fi război şi America va
ataca Uniunea Sovietică şi ne va apăra de bolşevicii războinici. Iată atunci le vom arăta cum
să-şi bată joc de poporul nostru”.
Alte forme de rezistenţă antisovietică non-violentă au fost: eschivarea de la serviciul
militar în rândurile Armatei Roşii (vezi datele din tabel) şi de la munca forţată în

32
întreprinderile industriale din Uniunea Sovietică, neachitarea impozitelor şi a livrărilor
obligatorii de produse alimentare către stat, acţiuni de protest împotriva alegerilor în
organele puterii de stat etc.

Tabel
Numărul cetăţenilor eschivaţi de la mobilizare sau dezertaţi din rândul armatei sovietice.
(aprilie 1944-aprilie 1945) .

Numărul Numărul persoanelor

Nr. Denumirea judeţului (regiunii) persoanelor dezertate din
eschivate de la rândurile Armatei
mobilizare Sovietice
1. Chişinău 1113 1480
2. Soroca 1894 4091
3. Bălţi 2082 3478
4. Orhei 1614 1312
5. Bender 3114 2013
6. Cahul 3315 1095
7. Raioanele RSSM din stânga Nistrului 810 901
În total 13942 1518
0

Au fost însă şi numeroase cazuri în care s-a manifestat o rezistenţă cât de cât mai activă,
mai ales în primii ani postbelici. Opoziţia deschisă şi violentă faţă de regim, realizată prin
activitatea unor organizaţii bine închegate, a fost specifică mai ales pentru raioanele din
nordul şi centrul republicii. Conform cercetătorilor, cele mai importante organizaţii
antisovietice, în acest sens, au fost: „Arcaşii lui Ştefan”, grupul antisovietic condus de
Filimon Bodiu, „Sabia dreptăţii”, „Partidul Libertăţii”, „Armata Neagră” şi „Uniunea
Democratică a Libertăţii”.
„Arcaşii lui Ştefan” (1945-1947) a fost cea mai importantă organizaţie, făţiş
antisovietică, de pe teritoriul Basarabiei. Din păcate, organizaţia a fost deconspirată prematur,
aşa încât activitatea acesteia n-a înregistrat acţiuni deosebite în combaterea comunismului.
Acte teroriste împotriva unor lideri comunişti au fost organizate, îndeosebi de grupul lui
Filimon Bodiu, în zona centrală a Moldovei. Alte organizaţii, precum „Partidul Libertăţii” sau
„Uniunea Democratică a Libertăţii”, au desfăşurat activităţi mai mult de propagandă, decât de
rezistenţă activă. Se știe că aceste grupări aveau în componenţa lor persoane din diferite
straturi sociale, intelectuali (mai ales învăţători) şi ţărani, care alcătuiau majoritatea.
Obiectivele acestora purtau, în primul rând, caracter antisovietic, fiind îndreptate atât
împotriva comuniştilor veniţi din afara Moldovei, cât şi a celor proveniţi din rândurile
localnicilor, într-un cuvânt, împotriva regimului comunist. De obicei, totuşi, organizaţiile

33
antisovietice aveau caracter clar proromânesc, pentru că, fiind „fii ai României întregite,
crescuţi şi educaţi în spiritul tradiţiilor neamului românesc, aceşti tineri basarabeni nu au putut
şi nici nu au dorit să accepte alt mod de viaţă, un alt regim social, colectivizarea, foametea
organizată ori să trăiască într-o altă ţară decât cea a strămoşilor lor”.
La sfârşitul anului 1951 şi la începutul anului următor, toate organizaţiile antisovietice din
republică au fost lichidate. Pentru comparaţie, rezistenţa armată în Ucraina Occidentală şi în
republicile baltice, în alte teritorii achiziţionate după cel De-al Doilea Război Mondial, a durat
până în anul 1952 , ceea ce sugerează că lichidarea organizaţiilor antisovietice din Basarabia a
coincis aproximativ cu lichidarea organizaţiilor ostile puterii comuniste din întreaga Uniune
Sovietică, probabil conform unui plan de sincronizare la nivel unional. Astfel, regimului
sovietic de ocupaţie i-a reușit să instaureze o acalmie şi în societatea sovietică moldovenească.
În felul acesta, anul 1952 poate fi considerat anul încheierii procesului de implementare a
puterii sovietice în Basarabia, proces marcat de modificări esenţiale în RSS Moldovenească,
prin care se considera că în „noua societate”, dacă mai existau contradicţii, atunci ele nu mai
purtau caracter antagonist, toate problemele se considerau soluţionate. Ca rezultat al lichidării
forţate a proprietăţii private şi a ţărănimii înstărite, a intelectualităţii locale, a focarelor de
rezistenţă antisovietică, în societatea RSS Moldoveneşti s-a instaurat „tăcerea” şi „liniştea”.
Acest lucru ne demonstrează şi faptul că la 11 aprilie 1952 sesiunea a doua a Sovietului
Suprem al RSSM a introdus modificări şi completări în Constituţia RSS Moldoveneşti, care
rezultau din „transformările socialiste în economia naţională a republicii şi structura de clasă a
societăţii”.
Dacă în articolul 4 al Constituţiei din 1941 se stipula că „baza economică a RSS
Moldoveneşti o constituie sistemul socialist al economiei şi proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producţie, care s-au consolidat ca rezultat al lichidării sistemului economic
capitalist, cu scopul nimicirii depline a exploatării omului de către om şi edificării societăţii
socialiste”, apoi textul redactat în 1952 constată că proprietatea privată, dar şi exploatarea
omului de către om, erau deja lichidate. „Constituţia a legiferat noile cuceriri ale poporului
moldovenesc în construcţia socialismului”, calificându-le drept „biruinţa deplină a
socialismului în republică”. Anii 1940-1953 au constituit perioada cea mai groaznică din
istoria contemporană a românilor basarabeni, în care crima şi teroarea au instaurat o nouă
ordine în spaţiul pruto-nistrean.
În urmă cu mai puţin de două secole, când Karl Marx scria despre relaţiile de clasă, el le
caracteriza drept relaţii antagoniste şi de exploatare, ceea ce implică o ciocnire de interese
între capitalişti şi proletari, generând lupta de clasă în societatea burgheză. În societatea
socialistă însă, se considera că, odată ce clasa capitalistă a fost eliminată atât economic, cât şi
politic, a dispărut şi relaţia antagonistă şi de exploatare, care definea clasa muncitoare. Astfel,
în manifestul PCUS privind bazele ştiinţifice ale politicii naţionale leniniste, se declara:
„Societatea socialistă s-a consolidat în urma lichidării antagonismului dintre naţii, odată cu
toate celelalte antagonisme sociale”. În această ordine de idei, I. Stalin a descris societatea
sovietică formată din două clase neantagoniste – muncitorii şi ţărănimea colectivizată – şi o
pătură socială – intelectualitatea, de origine proletară (după lichidarea intelectualităţii
burgheze). Prin aceste afirmaţii, se impunea ideea că în societatea sovietică toate problemele

34
au fost soluţionate, ceea ce, în consecinţă, presupunea eliminarea conflictelor din societate.
Realitatea însă a fost alta, problemele, inclusiv cu potenţial conflictual, se acumulau în
societatea sovietică în pofida negării lor. Astfel, implementarea puterii sovietice în Basarabia
a fost însoţită de instaurarea puterii absolute a partidului comunist, de lichidarea
proprietăţii private, de declanşarea terorii şi deportărilor în masă, de impunerea limbii
ruse ca unica limbă oficială în societate. Marginalizarea limbii române şi denigrarea
valorilor naţional-culturale au pus începutul unui îndelungat proces de rusificare şi
deznaţionalizare a românilor basarabeni.
Toate aceste experimente şi „transformări socialiste” au contribuit la consolidarea spiritului
de rezistenţă în Basarabia şi au favorizat apariţia stărilor de conflict în societatea sovietică
moldovenească.
Până în 1985, în societatea sovietică moldovenească, stările de conflict, ca şi, de fapt, în
întreaga societate sovietică, au evoluat în formă latentă, fiind camuflate datorită cenzurii şi
persecuţiilor încă larg răspândite în acea perioadă. Această situaţie însă s-a schimbat odată cu
începutul restructurării gorbacioviste. Tendinţa de liberalizare a sistemului economic şi
politic sovietic a scos la suprafaţă toate problemele trecutului, ducând, astfel, la acutizarea
stărilor de conflict în societatea sovietică şi, în consecinţă, la prăbuşirea întregii piramide
totalitar-comuniste, inclusiv din RSS Moldovenească.

35
DOUĂ DECENII DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA
– ASPECTE ALE RELAŢIILOR CULTURALE
MOLDO – ROMÂNE

Relaţiile Republicii Moldova cu România : 1989 – 1998

Proclamarea la 27 august 2011 a celor două decenii de independenţă a Republicii Moldova,
a încununat anii îndelungaţi şi grei de luptă a poporului pentru apărarea identităţii naţionale, a
limbii şi culturii româneşti, pentru înlăturarea vicisitudinilor la care a fost supusă Republica
Moldova în timpul dominaţiei ţariste şi a regimului totalitar comunist.
Astfel pentru majoritatea românilor, anul 1989 a avut o însemnătate epocală. A fost acel an-
simbol cu care asociem două lucruri fundamentale – recăpătarea libertăţii şi trezirea conştiinţei
de unitate naţională. Acest an a constituit pentru cele două fragmente ale aceleiaşi naţiuni
româneşti punctul de pornire al acţiunilor diferitor organizaţii şi asociaţii cultural-politice în
ceea ce priveşte relaţiile lor de colaborare întrerupte de mai bine de patru decenii. Evenimente
care la 27 august 1991 au favorizat proclamarea independenţei Republicii Moldova.
Istoria contemporană a relaţiilor moldo-române ar poate fi împărţită în două perioade: 1990
– 1995 – „perioada activă”, şi 1995-2005 – considerată a fi „perioada de stagnare” sau
„îngheţul” relaţiilor acestor două state delimitate de Prut, Republica Moldova şi România.
Cea dintîi perioadă, denumită perioada „activă” (1990-1995), se bazează pe experienţa
României postcomuniste şi respectiv pe experienţa încă sovietică a Moldovei. Cele două
„Poduri de Flori” peste Prut organizate succesiv în cei doi ani au transformat graniţa
răsăriteană a României într-o prietenie aparte între aceste ţări. Contactul dinte românii din cele
două teritorii a fost unul sincer şi spiritual la începutul anilor ’90. Steagurile şi imnul naţional
ale celor două ţări erau identice, iar la marile adunări, întîlniri populare se cîntau aceleaşi
cîntece, se invocau cu frenezie aceleaşi repere culturale şi istorice, momente ce au grăbit
procesul de redescoperire a identităţii comune. Evenimente care au perindat la începutul
anului 1992, la Iaşi, ca parlamentarii din România, dar şi cei din coaliţia guvernamentală a
Republicii Moldova, împreună cu personalităţi ale vieţii culturale din ambele state, să continue
activitatea Consiliul Naţional al Reîntregirii, fiind coordonat de Mircea Druc, ex-premierul de
atunci al Republicii Moldova. Tot în această perioadă se pregătea şi semnarea unui Tratat de
fraternitate şi colaborare. Aici amintim şi iniţiativa solicitării cetăţeniei româneşti de către
cetăţenii Republicii Moldova, precum şi participarea unor personalităţi de la Chişinău ca
Leonida Lari la Camera Deputaţilor, Mircea Druc şi alţii la alegerile din România (1992),
evenimente ce au dus la simplificarea formalităţilor de trecere a frontierelor, mărirea
numărului de burse oferit elevilor şi studenţilor, desfăşurarea festivalurilor artistice etc. Cel
mai semnificativ gest însă în acest sens, aparţine Bisericii Ortodoxe care a înfăptuit reactivarea
Mitropoliei Basarabiei sub autoritatea Patriarhului român de la Bucureşti.
Cea de-a doua perioadă - 1995-2005, considerată drept perioada ”stagnării” - se
caracterizează prin blocarea strategiei de reapropiere a celor două state româneşti, punîndu-le
astfel parcă într-o dilemă. În această perioadă, programele, limbajul, răspunsurile la
problemele interne, şi externe deveneau pentru Republica Moldova tot mai dificil de
36
armonizat. În acest timp, guvernele celor două ţări vecine s-au distanţat. Tricolorul
moldovenesc a dobîndit stemă, iar imnul Republicii Moldova a fost schimbat din „Deşteaptă-
te române” în „Limba noastră”, tot atunci definirea identităţii în înteriorul spaţiului dintre Prut
şi Nistru a devenit parcă terenul de dispută între „români” şi „moldoveni”. Tot în această
perioadă se încearcă crearea unor zone transfrontaliere de cooperare economică, în care nu
prezenţa elementului românesc este hotărîtoare, ci mai mult prezenţa unui interes economic
încă dificil de identificat.
Punctul culminant al mişcării de eliberare naţională a românilor din Republica Moldova a
fost marcat de zilele de 27 august şi 31 august 1989. Astfel, la 27 august este convocată prima
Mare Adunare Naţională în piaţa centrală din Chişinău, la care participă 500 mii de
reprezentanţi din toate raioanele republicii, iar la 23 iunie 1990 este declarată suveranitatea
RSSM, oficializarea limbii „moldoveneşti”, trecerea la alfabetul latin, revenirea la tricolor şi
simbolurile naţionale . La 31 august sesiunea Sovietului Suprem al RSSM adoptă legea cu
privire la statutul limbii „moldoveneşti” ca limbă de stat. Momentul acesta semnifică victoria
parţială a mişcării de renaştere spirituală şi naţională în Republica Moldova. Revenirea la
alfabetul latin şi oficializarea limbii române, a pus capăt subiectelor de dispută care urmăreau,
uneori prin mijloace violente, alteori prin mijloace paşnice, politice, constituirea unei naţiuni
deosebite de cea română, aşa-zisa naţiune „moldovenească”. Victoria forţelor naţionale a fost
parţială, pentru că, deşi majoritatea basarabenilor au înţeles în cele din urmă falsitatea tezei
despre cele două popoare romanice de est, efectele îndoctrinării n-au putut şi nu pot fi
eliminate într-un timp atît de scurt.
Independenţa Republicii Moldova oferea societăţii şi elitelor politice noi orizonturi, şi
înainte de toate perspectiva unor contacte multidimensionale benefice cu lumea liberă, pentru
care noul stat independent rămânea o adevărată ”terra incognito”. Tentaţia şi fascinaţia
Independenţei erau atît de mari, încît nu mai conta dacă erau sau nu şi premisele sau condiţiile
indispensabile existenţei, şi nu doar declarării unui stat independent la est de Prut.
La 26 august, în ajunul votării Declaraţiei de independenţă, preşedintele Mircea Snegur
declara într-un interviu unor ziarişti occidentali: ”Nu are nici o îndoială că România va fi
prima ţară din lume care va recunoaşte independenţa Republicii Moldova. Altfel nici nu poate
fi. La ora actuală este mai indicat să fie lichidate barierele de ordin cultural, economic, social
care stau în faţa noastră, să ne integrăm în circuitul european al valorilor.”
Preşedintele României de atunci, Ion Iliescu, aprecia Declaraţia de independenţă „drept un
moment politic major în viaţa fraţilor de peste Prut”. Solemnul discurs al preşedintelui cu
textul integral a fost păstrat în colecţia de documente „Acte şi Declaraţii privind independenţa
Republicii Moldova”. Analiza textului ne permite să observăm că seria de evenimente ce s-au
perindat în această perioadă au dat glas unei aspiraţii frăţeşti şi fireşti a moldovenilor.
Aspiraţie care a încununat un întreg proces a avut loc în ultimii doi ani, marcat de proclamarea
limbii române ca limbă oficială, readoptarea alfabetului latin, adoptarea noului drapel de stat,
a stemei, schimbarea denumirii oficiale a statului în Republica Moldova şi proclamarea
suveranităţii ţării. Proclamarea independenţei a reprezentat fără îndoială un punct nodal în
evoluţia viitoare a Republicii Moldova.
La 27 august 1991, R.S.S.Moldovenescă şi-a declarat independenţa în contextul puciului de

37
la Moscova din 19 august. Astfel, Moldova şi-a căpătat independenţa faţă de imperiul sovietic.
Evenimentele din această zi au fost apreciate de conducerea politică de atunci din ambele ţări
drept un act de mare curaj.
Văzînd în aceste demersuri un prim pas în desprinderea definitivă a Basarabiei de Rusia şi
revenirea treptată a acesteia în matricea spaţiului etnic românesc, România a fost prima ţară
care a recunoscut noul stat Republica Moldova la numai cîteva ore după declararea
independenţei.
Prin recunoaşterea independenţei, Guvernul României declara disponibilitatea de a stabili
relaţii diplomatice, intenţionînd să acorde tot sprijinul necesar autorităţilor Republicii
Moldova pentru consolidarea independenţei sale şi să acţioneze pentru dezvoltarea raporturilor
de colaborare frăţească a românilor dintre cele două maluri ale Prutului. Conform Declaraţiei
Guvernului României, observăm că instituţia executivă a României îşi exprimă încrederea că
noul stat independent avea să fie primit cu braţele deschise în marea familie a statelor
europene, ca partener egal la opera de edificare a unei Europe unite, bazate pe valorile comune
ale democraţiei, libertăţii şi statului de drept. Parlamentarii de la Bucureşti au remarcat vocaţia
democratică şi deschiderea umanistă a Declaraţiei de independenţă de la Chişinău, care
garanta, în conformitate cu normele dreptului internaţional, exercitarea drepturilor politice,
sociale, economice şi culturale pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova fără nici o
discriminare. Proclamarea independenţei a încheiat o epocă zbuciumată din istoria Republicii
Moldova şi deschide o perioadă nouă pentru moldoveni şi pentru românii de pretutindeni.
Birourile permanente ale celor două Camere ale Senatului salutau şi împărtăşeau spiritul
Declaraţiei de independenţă care afirma voinţa Republicii Moldova de a dezvolta relaţii de
colaborare cu toate statele lumii, pledînd pentru recunoaşterea internaţională a acesteia.
Raporturile bilaterale dintre România şi Republica Moldova au fost stabilite, pentru prima
dată în istorie, în luna ianuarie a anului 1990, cînd aceasta din urmă mai făcea încă parte ca
entitate statală din Uniunea Sovietică, aflată într-un proces ireversibil de destrămare, pînă la
1990 relaţiile dintre acestea fiind nedefinite.
La 29 august 1991, între România şi Republica Moldova au fost stabilite, printr-un Protocol
încheiat între cele două Ministere de Externe, relaţii diplomatice la rang de ambasadori.
România a fost prima ţară din lume care a inaugurat la 19 ianuarie 1992 o misiune diplomatică
la Chişinău, iar la 24 ianuarie - de ziua făuririi unităţii Principatelor Române - la Bucureşti îşi
începea activitatea Ambasada Republicii Moldova în România. Ambasador al României în
această perioadă a fost Marian Enache, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 26 iunie
1993, iar primul şef de misiune a fost Ion Bistreanu, diplomat de carieră . Republica Moldova a
deschis misiunea sa diplomatică permanentă la Bucureşti la 24 ianuarie 1992, o zi cu o mare
încărcătură politică în istoria diplomatică a poporului român. Primul ambasador a fost Aurelian
Dănilă. Relaţiile consulare dintre cele două state au fost stabilite la 29 august 1992, prin
semnarea la Bucureşti a Acordului între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova
privind călătoriile reciproce ale cetăţenilor. În acest context a apărut şi ideea încheierii tratatelor
dintre aceste două state înfrăţite, şi anume, încheierea tratatului politic de bază dintre România
şi Republica Moldova. Ideea încheierii unui astfel de tratat a fost propusă diplomaţiei române
de către preşedintele de atunci al Republicii Moldova, Mircea Snegur, cu prilejul unei vizite pe

38
care acesta a efectuat-o în România.
Teodor Melecşanu, ex-ministul român al Afacerilor Externe, referindu- se la tratatul dintre
România şi Republica Moldova, declara în Parlamentul României că acest Tratat nu va fi unul
standard, de genul celor pe care România le semnează cu alte ţări, ci va fi considerat „un
Tratat conceput ca un instrument special, pornind de la perspectiva idealurilor naţionale nutrite
de cetăţenii de pe cele două maluri ale Prutului”.
Astfel prin Tratatul de Parteneriat Privilegiat şi Cooperare dintre România şi Republica
Moldova, observăm că documentul prevede ca ambele părţi să dezvolte relaţii bilaterale în
diverse domenii, unul dintre care ar fi şi cel cultural. Articolele 12-14 din capitolul V al
Tratatului, intitulat ”Consolidarea spaţiului cultural şi spiritual comun” prevăd ca părţile să
acţioneze pentru extinderea colaborării dintre ele în domeniile ştiinţei, învăţămîntului şi
culturii, în beneficiul în special al tineretului. În scopul reîntregirii spiritualităţii poporului în
spaţiul etnogenezei sale, Părţile vor sprijini orice efort destinat realizării acestui deziderat,
acordînd o atenţie deosebită circulaţiei informaţiei. Ele vor facilita, totodată, şi colaborarea
între partide şi mişcări politice, sindicate, culte şi comunităţi religioase, fundaţii, instituţii
culturale, precum şi alte uniuni şi asociaţii care activează legal în cele două state. Prevederile
sunt stipulate în ”Acordul privind colaborarea în domeniile ştiinţei, învăţămîntului şi culturii
între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova”, semnat la Chişinău la 19 mai
1992.
În acest context, putem spune că cooperarea transfrontalieră în fiecare sector al vieţii, mai
ales cel istoric şi cultural, este o condiţie prealabilă în vederea cooperării pe plan social şi
spiritual. Acest fapt implică desfăşurarea unui proces permanent de înlăturare a prejudecăţilor
referitoare la cultură şi de instituire a încrederii în regiunile frontaliere învecinate. Prin urmare,
relaţiile culturale sunt importante prin cunoaşterea în totalitate a regiunilor învecinate, precum
şi a condiţiilor social-economice, politice, istorice şi social-culturale în vederea conştientizării
atît a asemănărilor, cît şi a diferenţelor dintre cultură, societate, tradiţii, folclor şi modul de
viaţă al acestora. Astfel, rolul cooperării transfrontaliere este considerat unul crucial mai ales
în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova.
În primul rînd, putem menţiona faptul că relaţiile culturale diminuează dezavantajele create
de prezenţa frontierelor. În al doilea rînd, datorită relaţiilor culturale existente, Republica
Moldova este cunoscută sub acest aspect pe plan universal, totodată ea împrumută astfel
tradiţii şi idei noi de promovare, de îmbunătăţire a condiţiilor de dezvoltare culturală atît la
nivel local, cît şi naţional. Pentru dobîndirea încrederii, este nevoie de cunoaşterea şi
înţelegerea caracteristicilor spirituale, sociale şi folclorice ale statelor vecine, motiv din care
România rămîne principalul factor de promovare în acest context, crescînd în acest fel
standardele valorilor cultural- tradiţionale ale ambelor state. Evenimentele din anii ’90 şi
sărbătoarea „Podurilor de Flori” a reprezentat de fapt o manifestare populară spontană a
redeşteptării sentimentului naţional prin însulfeţirea graniţelor şi descătuşarea subconştientului
colectiv sovietic. Anul 1991 a constituit o veritabilă deschidere în planul relaţiilor interumane,
al cunoaşterii reciproce şi al schimbului de sentimente, de idei şi de înceredere în
personalităţile politice ale vremii, intelectuali din toate domeniile, tineri şi oameni de cultură,
grupuri profesionale precum şi rude din cele două state româneşti.

39
 Tradiţiile istorice, identitatea culturală a românilor de pe ambele maluri ale Prutului şi istoria
statalităţii comune într-o perioadă foarte îndelugată de timp impun începutul unor relaţii
privilegiate între România şi Republica Moldova. Evoluţia acestor relaţii depinde de un şir de
factori: de dezvoltarea economică şi stabilitatea politică în aceste două ţări, unitatea de interese
pe plan internaţional, posibilitatea integrării economiei a acestor ţări (ce au o economie
preponderent agrară) în sistemul economic european (atît în Occident, cît şi în sud-estul
Europei) etc. Din 1991 şi pînă în 1994 relaţiile dintre România şi Republica Moldova au
evoluat simţitor spre semnarea de acorduri şi cooperare diplomatică adecvată. Problema
relaţiilor bilaterale din această perioadă, fie ea de natură politică sau culturală, actualmente
prezintă un deosebit interes, mai ales dacă ţinem cont de faptul că, dacă România a fost
primită oficial în Uniunea Europeană, Republica Moldova depune eforturi considerabile
pentru a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, ori de relaţiile cu România
depinde foarte mult succesul acestui deziderat al conducerii Republicii Moldova.
Astfel, pentru o mai bună înţelegere a desfăşurării acestor fenomene, cît şi a procesului de
evoluţie a relaţiilor politice moldo-române este nevoie să aruncăm o privire sumară asupra
modului în care s-au configurat şi s-au constituit relaţiile dintre cele două state, motivul pentru
care România a fost prima ţară care a recunoscut Republica Moldova ca stat democratic şi
independent, după proclamarea independenţei de stat la 27 august 1991. Din declaraţia
guvernului român, făcută cu acel prilej, reieşea clar că, în viziunea autorităţilor de la
Bucureşti, independenţa Moldovei era considerată o formă de emancipare şi un prim pas spre
reunificarea cu România: „Proclamarea unui stat românesc pe teritoriile anexate cu forţa în
urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov, reprezintă un pas decisiv
prin înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptată împotriva
drepturilor şi intereselor poporului român”.
În ceea ce priveşte relaţiile politice dintre Republica Moldova şi România, observăm că
principalele direcţii sunt expuse în cele două documente de bază: Concepţia politicii externe a
Republicii Moldova din 1995 şi Programul „Politica externă şi promovarea imaginii reale a
României” . Documentul „Concepţia Politicii Externe a Republicii Moldova” (direcţii
principale de activitate), adoptat la 8 februarie 1995, Nr. 368-XIII, este elaborat în baza
standardelor europene în politica externă a Republicii Moldova în cadrul comunităţii
internaţionale. Conform Documentului, cît şi în baza prevederii Constituţiei, drept priorităţi în
politica externă a Republicii Moldova sunt considerate: consolidarea independenţei şi
suveranităţii ţării; asigurarea integrităţii teritoriale; afirmarea ţării în calitate de factor de
stabilitate pe plan regional; contribuirea la promovarea reformelor social-economice necesare
pentru tranziţia la economia de piaţă şi ridicarea bunăstării populaţiei; edificarea statului de
drept în care vor fi garantate şi aduse la nivelul standardelor internaţionale drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului etc.” România concepea relaţia sa de colaborare cu
Republica Moldova la începutul anului 1992 sub două aspecte principale:
a)afirmarea caracterului special al acestei relaţii, conferit de comunitatea de limbă, istorie,
cultură, tradiţii etc. – realităţi ce nu pot fi eludate sau negate;
b)dimensiunea europeană a cooperării bilaterale, avînd la bază obiectivul strategic al
ambelor state de integrare în Uniunea Europeană.

40
 Perioada şanselor ratate: ianuarie 1998 – aprilie 2001
Perioada respectivă se remarcă printr-un dialog politic intens la toate cele trei nivele ale puterii
centrale: şefi de stat, parlamente şi guverne. Elocventă în acest sens este frecvenţa întrevederilor
bilaterale în acest răstimp. De exemplu, doar în anul 1998, preşedintele Republicii Moldova,
Petru Lucinschi, a avut trei întâlniri de lu- cru cu preşedintele României, Emil Constantinescu. La
9 februarie 2001, la Vaslui, preşedintele Petru Lucinschi se întâlneşte cu nou alesul preşedinte al
României, Ion Iliescu. La nivelul celor două parlamente, dialogul politic bilateral a fost im-
pulsionat datorită vizitelor întreprinse la Bucureşti în iunie 1998 şi aprilie 1999 de către Dumitru
Diacov, preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, precum şi de vizita de lucru efectuată la
Chişinău la 16-18 aprilie 2000 de către Mircea Ionescu Quintus, preşedintele Senatului României.
În urma acestor vizite bilaterale, la 20- 21 mai 2000, la Iaşi, are loc întâlnirea reprezentanţilor
comisiilor pentru politi- ca externă ale parlamentelor Republicii Moldova şi României, iar la 21-
23 iulie, la Suceava, se desfăşoară reuniunea Consiliului Interparlamentar Republica Moldova–
România. Şi la nivelul celor două executive, faptele reliefează aceeaşi tendinţă as- cendentă a
relaţiilor politice. În acest interval de timp au loc două vizite importante la nivel de prim-miniştri,
şi anume cea efectuată la Chişinău de prim-ministrul României, Radu Vasile, în perioada 24-25
mai 1999, precum şi cea întreprinsă de Ion Sturza, prim-ministrul Republicii Moldova, la
Bucureşti, în perioada 30-31 au- gust 1999. Acelaşi dialog politic intens se observă şi între cele
două ministere de Externe. În acest sens, sunt relevante vizitele de lucru efectuate la Chişinău, în
fe- bruarie şi octombrie 1998, de către ministrul de Externe al României, Andrei Pleşu, vizita de
lucru întreprinsă la Bucureşti, în perioada 23-24 martie 2000, de către ministrul de Externe al
Republicii Moldova, Nicolae Tăbăcaru, vizita de lucru la Chişinău efectuată de ministrul de
Externe al României, Petru Roman, la 28 aprilie 2000, precum şi vizita de lucru la Bucureşti, din
9-10 ianuarie 2001, a ministrului de Externe al Republicii Moldova, Nicolae Cernomaz. Toate
aceste vizite au fost pre- cedate, acompaniate şi urmate de un şir întreg de vizite de lucru la nivel de
experţi, în cadrul cărora erau examinate, discutate sau negociate subiecte de interes comu.
Intensitatea dialogului politic bilateral este reliefată şi de spectrul extins de su- biecte aflate pe
agenda întâlnirilor de lucru sau oficiale dintre reprezentanţii guver- nărilor de la Chişinău şi
Bucureşti. Lista respectivelor subiecte cuprinde negocierea Tratatului politic de bază, integrarea
europeană, negocierea acordului de frontieră, cooperarea regională, cooperarea internaţională,
fluidizarea circulaţiei persoanelor şi transportului de mărfuri la frontiera moldo-română, crearea
zonelor economice li- bere, cooperarea energetică, cooperarea vamală, participarea capitalului
românesc la procesul de privatizare din Republica Moldova, reeşalonarea datoriilor, cooperarea în
domeniul educaţiei şi ştiinţei etc.
Disponibilitatea pentru aprofundarea cooperării bilaterale, manifestată la toate cele trei
niveluri ale dialogului politic dintre Chişinău şi Bucureşti, a facilitat ne- gocierea şi semnarea în
această perioadă a 17 acorduri de cooperare bilaterală în diverse domenii de interes comun, a
făcut posibilă formularea unor înţelegeri de principiu de către preşedintele Republicii Moldova,
Petru Lucinschi, şi preşedintele României, Emil Constantinescu, cu privire la deschiderea a trei
puncte de control vamal unic, a permis negocierea documentelor de baza privind zona economică
spe- cială Iaşi–Ungheni, precum şi a zonei economice libere Galaţi–Giurgiuleşti–Reni, a stimulat
41
sprijinul acordat de România în vederea includerii Republicii Moldova în Pactul de stabilitate
pentru Europa de Sud-Est, a facilitat conectarea Republicii Moldova la sistemul electric al
României, fapt ce a permis ţării noastre să facă faţă crizei energetice de la sfârşitul anilor 90. Mai
mult decât atât, după aproape şapte ani de tratative dificile, Chişinăul şi Bucureştiul au reuşit să
negocieze şi să parafeze, la 28 aprilie 2000, Tratatul de parteneriat şi colaborare între Republica
Moldova şi România. Acest Tratat a fost rezultatul unui compromis atins de ambele părţi
asupra unor chestiuni de principiu în urma unor tratative îndelungate şi anevoioase. În consecinţă,
s-a reuşit elaborarea unui document politic prin care, pe de o parte, Chişinăul şi Bucureştiul
recunoşteau caracterul special al relaţiilor lor bilaterale, ca- racter întemeiat pe legături cu rădăcini
în trecutul istoric şi comunitatea de cultură şi limbă, iar pe de altă parte, ambele părţi stabileau
obiectivele şi principiile directoare ce urmau să ghideze viitorul parteneriat privilegiat. Conform
respectivului Tratat, parteneriatul privilegiat moldo-român ar fi urmat să se axeze pe sprijinul
reciproc al eforturilor de integrare în structurile europene în cadrul unei Europe unite şi pe
angajamentul României de a sprijini activ pe plan internaţional acţiunile pe care le va întreprinde
Republica Moldova pentru păstrarea unităţii şi integrităţii sale statale ca subiect de drept
internaţional.
Dinamizarea dialogului politic a avut un impact pozitiv şi asupra evoluţiei coope- rării bilaterale
în domeniul economic. În perioada de referinţă, România se afirmă ca partener economic major al
Republicii Moldova. În primul rând, asistăm la o creştere continuă a schimburilor comerciale
bilaterale, tendinţă ce a plasat România pe locul doi în topul partenerilor comerciali cu ţara noastră.
Totodată, este reluată cooperarea bilaterală în domeniul securităţii energetice, ce s-a concretizat, în
special, prin conec- tarea Republicii Moldova la reţeaua electrică a României. Datorită acestei
conectări, ţara noastră a importat din România energie electrică în valoare de peste 18 mln
USD. Cooperarea în domeniul energetic este însoţită în paralel de o creştere vizibilă a interesului
părţii române pentru participarea la procesul de privatizare a întreprinde- rilor industriale din
Republica Moldova. De altfel, Guvernul de la Chişinău a propus părţii române privatizarea a 51%
din acţiunile întreprinderii petroliere moldovene „Tirex-Petrol”, în contul datoriilor acumulate de
Republica Moldova faţă de România pentru importul de energie electrică. Preluarea acţiunilor de
către partea română a eşuat în cele din urmă, fapt ce a trimis un semnal negativ comunităţii de
afaceri din România, descurajându-i pe potenţialii investitori. Buna evoluţie a relaţiilor dintre
România şi Republica Moldova, precum şi dintre România şi Ucraina a dus la crearea a două
euroregiuni: Dunărea de Jos (1998) şi Prutul de Sus (2000).
Sccesele menţionate mai sus au fost umbrite însă de tergiversarea recunoaşterii lega- le a Mitropoliei
Basarabiei de către Guvernul de la Chişinău, de nesemnarea Tratatului de parteneriat privilegiat şi
cooperare între Republica Moldova şi România, de eşuarea lansării unor proiecte infrastructurale
comune sau de descurajarea investitorilor din România să iniţieze proiecte investiţionale de lungă
durată în Republica Moldova. Nesemnarea Tratatului de parteneriat privilegiat şi colaborare poate fi
considerat ma- rele eşec al dialogului politic moldo-român din acea perioadă. Principală cauză care a
predeterminat nesemnarea Tratatului politic de bază a fost lipsa unui consens politic, atât la
Bucureşti, cât şi la Chişinău, vizavi de conţinutul respectivului acord. Partide politice influente din
Republica Moldova şi România, cum ar fi Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) şi Partidul
Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi, respectiv, Partidul Democraţiei Sociale (PDS)

42
din România şi Partidul România Mare (PRM), s-au opus semnării Tratatului de parteneriat
privilegiat şi colaborare pe motiv că ar fi lăsat nesoluţionate mai multe chestiuni de importanţă
majoră: nu a denunţat în mod direct Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939; a amânat pentru o
perioadă nedefinită rezolvarea problemei frontierei între cele două state; a lăsat nere- zolvată
problema persoanelor cu dublă cetăţenie; iar caracterul privilegiat al Tratatului a fost formulat
ambiguu. În plus, în această perioadă, la Chişinău se destramă alianţa de guvernământ ADR, în
timp ce Partidul Comuniştilor din Republica Moldova este catapultat în prim-planul politicii
interne din Republica Moldova. În acelaşi timp, în România, Alianţa CDR pierde alegerile
legislative şi prezidenţiale din 26 noiem- brie 2000, acestea fiind câştigate de PDS şi de
preşedintele acestui partid politic, Ion Iliescu. De fapt, în urma alegerilor din toamna anului 2000,
Parlamentul României ajunge să fie dominat de două partide politice ce respingeau la acea dată
ideea sem- nării unui tratat de parteneriat cu Republica Moldova, militând, în schimb, pentru
semnarea unui tratat de fraternitate între ambele state. Acest din urmă deziderat nu coincidea
nicidecum cu viziunea PCRM, care câştigă alegerile parlamentare din fe- bruarie 2001, iar în
aprilie 2001 îşi propulsează liderul său în funcţia de şef al statului şi formează noul executiv al
Republicii Moldova. În consecinţă, transformările politice de la Bucureşti din toamna anului 2000 şi
de la Chişinău din februarie-aprilie 2001 pun începutul unei noi perioade în relaţiile Republicii
Moldova şi România.

Perioada „pragmatismului constructiv”: aprilie 2001 – decembrie 2004

Schimbarea actorilor politici la Chişinău şi Bucureşti a adus cu sine şi transforma- rea contextului,
abordărilor, obiectivelor şi mesajelor politice în ambele capitale. La Chişinău, PCRM vine la putere,
enunţând mesaje şi obiective ce prevestesc o predi- lecţie pentru vectorul estic al politicii externe a
Republicii Moldova: semnarea unui parteneriat strategic cu Federaţia Rusă; intensificarea
integrării în spaţiul CSI; ade- rarea Republicii Moldova la Uniunea Rusia–Belarus; ridicarea
statutului limbii ruse. Toate aceste mesaje cu iz electoral au avut ca efect şubrezirea vectorului
occidental al politicii noastre externe şi au plasat partenerii noştri externi într-o poziţie de expec-
tativă plină de îngrijorări faţă de continuitatea cursului de reforme democratice în Republica
Moldova. În cazul României, preluarea puterii executive de către PDS nu a afectat orientarea
prooccidentală (NATO şi UE) a politicii externe şi interne a ţării. La Bucureşti, aderarea la NATO
şi UE, precum şi reformele democratice rămân în continuare priorităţi majore ale noului guvern
din România. Prin urmare, în aprilie 2001, la Chişinău şi Bucureşti se profilează abordări
diametral opuse în ce priveş- te vectorul de politică externă şi cursul reformelor democratice.
Relaţiile Republicii Moldova cu România, parte componentă a vectorului vestic, nu puteau să nu fie
afec- tate de aceste noi circumstanţe. Noua situaţie este complicată şi mai mult de faptul că nici
guvernarea de la Chişinău, nici cea de la Bucureşti nu aveau o strategie clară cu privire la evoluţia
viitoare a relaţiilor bilaterale dintre Republica Moldova şi România. În acest context, plin de
incertitudini, ambele capitale optează pentru pragmatism în dezvoltarea relaţiilor bilaterale de
cooperare, un pragmatism axat pe aprofun- darea cooperării comercial-economice şi pe evitarea
problemelor spinoase, precum identitatea românească a populaţiei majoritare din Republica
Moldova, denumirea limbii de stat din ţara noastră (moldovenească versus română) şi deosebirile
de ordin politic şi ideologic între noile guvernări de la Chişinău şi Bucureşti. Noua abordare
43
pragmatică a fost anunţată public de cei doi preşedinţi – Ion Iliescu, preşedintele României, şi
Vladimir Voronin, preşedintele Republicii Moldova – în timpul vi- zitei oficiale pe care acesta
din urmă a efectuat-o la Bucureşti, la 1 mai 2001. În urma întrevederii din 1 mai 2001, ambii şefi
de stat s-au declarat satisfăcuţi de rezultatul discuţiilor avute cu această ocazie. Deducând din
declaraţiile lor, con- chidem că ei au căzut de acord să facă abstracţie de deosebirile de natură
politică şi ideologică, să dezvolte pragmatismul pas cu pas, să aprofundeze relaţiile comer- cial-
economice, să susţină crearea de societăţi economice mixte moldo-române, să promoveze
Republica Moldova în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), să
iniţieze proiecte comune sub egida PSESE, să continue dez- voltarea relaţiilor de cooperare în
domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii. În timpul aceleiaşi vizite, preşedintele Vladimir
Voronin a avut o întâlnire de lucru cu prim-ministrul României, dl Adrian Năstase, în cadrul căreia
părţile au convenit că România va acorda Republicii Moldova un grant în valoare de un milion de
dolari SUA destinat pentru perfectarea de noi paşapoarte cetăţenilor moldoveni din pătu- rile
sociale defavorizate.
În acelaşi spirit al pragmatismului, delegaţiile oficiale au discutat despre necesi- tatea
valorificării potenţialului Republicii Moldova de ţară aflată la confluenţă între Est şi Vest, precum
şi despre importanţa deschiderii unor centre economice de afa- ceri la Bucureşti şi Chişinău.
După cum se poate vedea, agenda discuţiilor purtate de preşedintele Republicii Moldova la
Bucureşti a fost dominată de subiecte de ordin economic, în timp ce subiectele politice delicate din
relaţiile bilaterale, printre care semnarea Tratatului politic de bază sau negocierea unui nou Acord
privind frontiera moldo-română, au fost evitate ostentativ. Fiind întrebat dacă la întrevederea cu
pre- şedintele Vladimir Voronin au fost discutate aspecte ale Tratatului politic de bază moldo-
român, preşedintele României, Ion Iliescu, a răspuns că această problemă nu a fost abordată,
deoarece ea nu era de actualitate la acel moment .
Acest traseu pragmatic al cooperării bilaterale a continuat şi în următoarele luni. Întors de la Bucureşti,
preşedintele Vladimir Voronin reiterează prioritatea relaţii- lor moldo-române, declarând la 12 iunie 2001
că relaţiile cu România se numără printre cele mai importante pentru Republica Moldova, accentuând în
acest context că între el şi preşedintele României, Ion Iliescu, s-au stabilit relaţii de prietenie. Cu aceeaşi
ocazie, Vladimir Voronin a elogiat faptul că „în ultimul timp s-a reuşit să se treacă de la poduri de flori şi
relaţii ideologice la relaţii pragmatice bazate, în spe- cial, pe interese economice”11. Această concluzie
enunţată de preşedintele Vladimir Voronin este confirmată în practică de un şir de vizite şi acţiuni bilaterale,
axate şi ele preponderent pe cooperarea practică în varii domenii de interes comun.
De exemplu, la 14 iunie 2001, la Chişinău se află în vizită de lucru şeful Oficiului pentru Relaţii cu
Republica Moldova de pe lângă Guvernul României, Marcel Dinu, care anunţă despre disponibilitatea
Guvernului de la Bucureşti de a relua cooperarea în domeniul energetic. Urmare a discuţiilor avute de Marcel
Dinu cu oficialii moldoveni, ambele părţi cad de acord asupra necesităţii relansării cooperării
energetice prin înfiinţarea de societăţi mixte de producţie a energiei electrice, pentru început la
Complexul Hidroenergetic Stânca-Costeşti, prin participarea investiţiilor din România la
modernizarea sectorului energetic din ţara noastră, inclusiv la privatiza- rea Reţelelor Electrice de
Distribuţie Nord şi Nord-Vest. Oficialul român a comu- nicat autorităţilor de la Chişinău interesul
investitorilor din România de a investi în industria vinului din Republica Moldova. În contextul
politicii de integrare europea- nă, a fost reiterat angajamentul Guvernului de la Bucureşti de a amâna
introducerea regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni, chiar dacă UE a cerut României să se

44
alinieze cât mai curând posibil la cerinţele şi practicile sale în acest domeniu. Deşi Marcel Dinu a
calificat vizita sa ca fiind una de natură politică, întâlnirile şi discuţiile avute de dânsul la Chişinău s-
au axat exclusiv pe probleme de natură economică, iar subiectele sensibile de ordin politic au fost
ignorate şi de această dată.
Vizita a scos, însă, la suprafaţă existenţa unor decalaje de viziuni privind Tratatul politic de bază
moldo-român. Fiind întrebat dacă recent anunţata disponibilitate a autorităţilor de la Chişinău de
a semna Tratatul politic de bază între Republica Moldova şi România a fost sincronizată cu
Bucureştiul şi dacă la Bucureşti există aceeaşi reciprocitate, Marcel Dinu a ţinut să precizeze că
finalizarea Tratatului poli- tic de bază negociat de părţi în timpul guvernării Alianţei Convenţiei
Democratice din România (CDR) necesită răbdare pentru „a ne apleca asupra textului”. Ceea ce în
fond echivala cu un mesaj subtil transmis Chişinăului că guvernarea Partidului Democraţiei Sociale
din România (PDSR) de la Bucureşti nu este de acord întru to- tul cu varianta Tratatului de
parteneriat privilegiat şi colaborare parafat la Chişinău, la 28 aprilie 2000.
Printre vizitele cu caracter pragmatic din această perioada se numără şi vizita întreprinsă la
Bucureşti, la 24 iunie 2001, de Victor Ţopa, ministrul Transporturilor şi Comunicaţiilor al
Republicii Moldova, în timpul căreia acesta s-a întâlnit cu mi- nistrul român al Lucrărilor Publice,
Transporturilor şi Locuinţei, Miron Mitrea. În cadrul acestei vizite de lucru, ambii miniştri au
convenit de principiu ca Republica Moldova şi România să colaboreze la realizarea a patru proiecte
din domeniul infras- tructurii rutiere şi feroviare, cum ar fi: proiectele ce vizează reabilitarea
tronsoanelor de drum de pe rutele Albiţa–Chişinău şi Galaţi–Chişinău; reamenajarea pe ecarta-
ment european a căii ferate pe traseul Iaşi–Chişinău; precum şi reconstrucţia unui pod din dreptul
localităţii Lipcani din Republica Moldova.
De asemenea, la 5 iulie 2001, la Bucureşti, se deplasează într-o vizită de lucru şe- ful Marelui Stat-
Major al Armatei Naţionale, generalul de brigadă Ion Coropceanu. Programul vizitei sale de lucru a
inclus efectuarea unei evaluări a relaţiilor de co- operare dintre forţele armate din Republica
Moldova şi România, realizarea unui schimb de informaţii asupra organizării şi desfăşurării
operaţiunilor de menţinere a păcii şi pregătirea cadrelor pentru Armata Naţională a Republicii
Moldova în insti- tuţiile de profil din România.
La 2 iulie, în cadrul celei de a 11-cea reuniuni a Grupului sectorial moldo-român pentru
fluidizarea traficului la frontieră, ambele părţi au căzut de acord să introducă până la sfârşitul anului
2001 un sistem de control comun la cel puţin două punc- te de trecere a frontierei din Republica
Moldova şi România. Totodată, părţile au convenit şi asupra necesităţii de a semna, într-un viitor
apropiat, un Acord bilateral de readmisie a cetăţenilor unor terţe state care au trecut ilegal frontiera,
precum şi a unei înţelegeri privind micul trafic de frontieră.
Lista acţiunilor de cooperare pragmatică continuă cu semnarea Protocolului de colaborare între
ministerele Educaţiei din Republica Moldova şi România pentru anii 2001-2002, prin care
Guvernul de la Bucureşti s-a angajat să ofere ţării noastre 850 de burse liceale şi postliceale, 780 de
burse universitare. De asemenea, la 4 iulie 2001, Guvernul de a Chişinău îl numeşte pe Ion
Godonoga în funcţia de coordo- nator al activităţii de cooperare cu România, dând curs
promisiunii sale de a crea un Oficiu pentru relaţiile cu România, după exemplul Oficiului pentru
relaţiile cu Republica Moldova al Guvernului României.
Şirul vizitelor şi acţiunilor bilaterale cu caracter pragmatic culminează, la 27 iulie 2001, cu vizita

45
de lucru la Bucureşti a prim-ministrului moldovean Vasile Tarlev, ocazie cu care acesta semnează
cu omologul său român o serie de înţelegeri impor- tante, printre care se numără Acordul de
readmisie a persoanelor, Înţelegerea privind Centrul de Cultură şi Artă „Ginta Latină”, Acordul
privind supravegherea banca- ră, precum şi Înţelegerea interguvernamentală privind asistenţa
financiară acordată de România pentru procurarea paşapoartelor de către unele categorii de
cetăţeni din Republica Moldova. Şi de această dată subiectele politice delicate sunt ocolite
premeditat. Agenda discuţiilor este dominată de explorarea oportunităţilor de co- operare în sfera
energetică, cum ar fi participarea Republicii Moldova la construcţia Centralei Nucleare de la
Cernavodă, sau în domeniile privatizării, agriculturii, transporturilor, educaţiei, culturii etc. De
asemenea, pentru a impulsiona coopera- rea economică cu Republica Moldova, prim-ministrul
României, Adrian Năstase, anunţă despre decizia sa de a conduce, în toamna anului 2001, o
importantă misiune economică în Republica Moldova.
Evitarea deliberată a subiectelor politice sensibile din dialogul moldo-român a privat, însă,
autorităţile din ambele capitale de supapa necesară pentru a preveni o tensionare, provocată de
acumularea unor nemulţumiri, frustrări, suspiciuni sau îndoieli reciproce. În consecinţă, asistăm
la o alunecare treptată a dialogului politic din spaţiul diplomatic în spaţiul public în forma unor
declaraţii provocatoare şi, chiar, ofensatoare.
Începând cu luna iulie 2001, caracterul pragmatic al cooperării moldo-române ini- ţiate de
preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, şi preşedintele României, Ion Iliescu,
înregistrează primele fisuri. În luna iulie 2001, chiar în toiul evoluţiei prag- matice a relaţiilor bilaterale
cu România, în Parlamentul de la Chişinău este discutată şi aprobată, prin votul deputaţilor
comunişti şi a şase deputaţi din Alianţa Braghiş,
„Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi la statutul juridic
al organizaţiilor lor”, care vine să întărească rolul şi statutul limbii ruse în Republica Moldova.
Discutarea şi aprobarea acestei legi în Parlamentul de la Chişinău provoacă nemulţumiri la
Bucureşti şi reacţiile oficialilor români nu se lasă aşteptate. În particular, preşedintele României avea
să declare, la 7 iulie 2001, că prin lansarea teoriei existenţei unei limbi moldoveneşti diferită de cea
română se urmăreşte realizarea unor interese de „deznaţionalizare” a românilor din Republica
Moldova16. La rândul său, prim-ministrul României, Adrian Năstase, ţine să declare, de altfel
chiar în ajunul întâlnirii sale cu prim-ministrul moldovean Vasile Tarlev, că Guvernul de la Bucureşti
priveşte cu îngrijorare ultimele evoluţii din Parlamentul Republicii Moldova. În răspuns la
declaraţia preşedintelui României, liderul fracţiunii comu- niştilor din Parlamentul de la Chişinău,
Victor Stepaniuc, afirmă că în Republica Moldova românii constituie „o minoritate naţională” de
rând cu ruşii, ucrainenii, bulgariiş.a. Respectiva declaraţie incită şi mai mult spiritele în cele două
capitale.
În lipsa unui dialog politic moldo-român eficient şi comprehensiv, nemulţumirile şi suspiciunile
reciproce continuă să crească atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău. Treptat tonul declaraţiilor
devine tot mai direct şi acerb, iar încărcătura lor din ce în ce mai negativă. La 20 septembrie 2001,
prim-ministrul român Adrian Năstase declară că Guvernul României nu mai este dispus să
accepte duplicitatea autori- tăţilor de la Chişinău, atât în probleme de ordin economic, cât şi în
cele de ordin politic. În viziunea sa, oficialii moldoveni una zic la Bucureşti şi alta fac la
Chişinău. În plus, premierul român constată că după alegerile din februarie 2001 din Republica
46
Moldova, executivul de la Chişinău are o reorientare mult mai apro- piată de Moscova şi
atenţionează oficialii moldoveni că autorităţile române nu vor să fie luate „drept paravan de către
forţele politice de la Chişinău pentru a domo- li anumite critici interne”. Formulând aceste critici
dure la adresa Chişinăului, Adrian Năstase anunţă că va condiţiona vizita sa de lucru la Chişinău,
programată pentru octombrie 2001, de avansarea pe linia elaborării şi realizării de proiecte eco-
nomice comune. Totodată, poziţia Bucureştiului vizavi de subiectele politice devine şi mai
intransigentă. Fiind întrebat despre soarta Tratatului politic de baza moldo- român, premierul
român avea să declare cu aceeaşi ocazie că Tratatul respectiv „se află pe linie moartă” şi nu crede că
cineva are un interes deosebit să-l reactualizeze în acest moment. Cu referire la subiectele identitare,
Adrian Năstase reafirmă însă că Guvernul României îşi păstrează poziţia faţă de caracterul
românesc al statului şi al limbii oficiale din Republica Moldova şi critică intenţia Guvernului de la
Chişinău de a introduce în şcoli obligativitatea studierii limbii ruse, afirmând că astfel de ac- ţiuni
ridică semne de întrebare în legătură cu deschiderea acestui stat către Europa. Reacţia Chişinăului
la declaraţiile prim-ministrului României, Adrian Năstase, nu s-a lăsat prea mult aşteptată. La 2
octombrie 2001, ministrul Justiţiei al Republicii Moldova, Ion Morei, lansează critici dure la adresa
României în cadrul audierilor la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) a
dosarului Mitropoliei Basarabiei împotriva Guvernului de la Chişinău, care refuza să o
înregistreze. Rostind discursul său în calitate de reprezentant oficial al Guvernului Republicii
Moldova, ministrul Ion Morei acuză România de „amestec direct în treburile statu- lui suveran şi
independent Republica Moldova”, precum şi de „semănarea discordiei între credincioşi pentru a se
ajunge, în sfârşit, la confruntare şi la o perpetuă stare beligerantă, de destabilizare a situaţiei
sociale şi politice în Republica Moldova”. Acest ping-pong de declaraţii ostile a dus în cele din urmă
la îngheţarea dialogului politic între Chişinău şi Bucureşti până în anul 2003. Declaraţiile
incendiare so- norizare de Ion Morei la Strasbourg au fost calificate de Guvernul României ca ofen-
satoare şi iresponsabile şi acesta a solicitat Chişinăului scuzele de rigoare. Chişinăul nefiind receptiv
la solicitarea Bucureştiului, mai mulţi oficiali români de rang înalt şi-au suspendat vizitele oficiale în
Republica Moldova, printre acestea numărându-se şi vizita prim-ministrului României, Adrian
Năstase.
Schimbul de declaraţii dure a continuat şi pe parcursul anului 2002. Totuşi sfâr- şitul anului 2002
oferă părţilor o nouă oportunitate de a redemara dialogul poli- tic suspendat de mai bine de un
an. La 19 octombrie 2002, preşedinţii Republicii Moldova şi României, Vladimir Voronin şi Ion
Iliescu, se întâlnesc la Beirut cu ocazia Summitului Francofoniei. În contextul acestei întâlniri
dânşii convin asupra creării unui grup de lucru format din reprezentanţi ai instituţiilor
prezidenţiale şi guvernelor din ambele state pentru a analiza situaţia existentă şi să elaboreze pro-
puneri destinate soluţionării problemelor ce împiedică evoluţia relaţiilor bilaterale. Anume în urma
acestei înţelegeri de principiu, la 25 ianuarie 2003, la Chişinău se deplasează consiliera
preşedintelui României pe probleme de relaţii externe, Simona Miculescu. Dna Miculescu este
primită de preşedintele Vladimir Voronin, iar discu- ţiile lor se axează, în primul rând, pe demararea
consultărilor la nivel de experţi, care ar fi trebuit să examineze stadiul curent al relaţiilor bilaterale,
să identifice soluţii pentru depăşirea crizei politice şi să elaboreze în comun un program de
extindere şi aprofundare a relaţiilor bilaterale.
Dezgheţul survenit în relaţiile Republicii Moldova cu România de la începutul

47
anului 2003 permite ministrului de Externe al României, Mircea Geoană, să se deplaseze la 1
aprilie 2003, la Chişinău. În urma întrevederilor şi discuţiilor pe care acesta le are cu preşedintele
Vladimir Voronin şi cu ministrul de Externe moldo- vean, Nicolae Dudău, părţile cad de acord să
urgenteze semnarea Tratatului po- litic de bază, iar reglementarea juridică a frontierei moldo-
române să se bazeze pe principiul succesiunii la traseul liniei de frontieră dintre fosta URSS şi
România.
Pentru a pune în practică respectivele înţelegeri, părţile au convenit, de asemenea, să constituie
delegaţiile oficiale pentru a iniţia în cel mai scurt timp prima rundă de negocieri. Ministrul
român de Externe a sonorizat, totodată, la Chişinău trei mesaje importante: a reiterat sprijinul
României pentru aderarea Republicii Moldova la Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est
(PCESE); a comunicat alinierea României la decizia Consiliului UE din 27 februarie 2007 privind
introducerea re- stricţiilor de circulaţie în UE pentru liderii secesionişti din regiunea transnistreană
a Republicii Moldova; de asemenea, a dat asigurări că Guvernul României nu va introduce
regimul de vize pentru cetăţenii moldoveni înainte de anul 2007, până atunci urmând să fie găsite
argumente pentru formule ce ar putea excepta de la obli- gativitatea vizelor categoriile de cetăţeni ai
Republicii Moldova care manifestă un interes deosebit pentru dezvoltarea relaţiilor cu România.
Vizita la Chişinău a ministrului român de Externe a fost interpretată în ambele capitale ca o
relansare de facto a dialogului politic moldo-român. Această relansare s-a dovedit în cele din urmă
una iluzorie. La scurt timp după vizită la Chişinău a lui Mircea Geoană, şi anume la 16 aprilie
2003, la Bucureşti se reunesc comitetele interministeriale de cooperare moldo-română, care au,
însă, pe agenda lor de lucru doar probleme de ordin economic. În paralel, sunt reluate consultările
bilaterale cu privire la Tratatul politic de bază dintre Republica Moldova şi România. În timpul
vizitei sale la Chişinău, ministrul român de Externe, Mircea Geoană, propune au- torităţilor
moldovene semnarea unei declaraţii de parteneriat privilegiat european între ambele state. Ideea nu
găseşte susţinerea cuvenită la Chişinău. Guvernul mol- dovean propune, în schimb, renegocierea
Tratatului politic de bază parafat în aprilie 2000. Răspunsul Bucureştiului este şi mai puţin flexibil.
Prin vocea şefului său, Adrian Năstase, Guvernul român anunţă la 2 octombrie 2003, la
Strasbourg, că semnarea unui tratat politic de bază între România şi Republica Moldova este inutilă.
Solicitat să comenteze afirmaţia lui Adrian Năstase privind inuti- litatea semnării Tratatului politic de
bază între Republica Moldova şi România, preşe- dintele Voronin declară că aceasta este o decizie
unilaterală a Bucureştiului, care poate fi înţeleasă după ce Chişinăul a insistat asupra redactării
substanţiale a textului deja parafat în aprilie 2000. Totodată, el respinge ideea semnării unei
declaraţii comune moldo-române de cooperare europeană pe motiv că un astfel de parteneriat nu va
acce- lera integrarea Republicii Moldova în UE în condiţiile în care România nu este mem- bru al UE.
Astfel, din cauza poziţiilor diametral opuse între părţi, consultările bilaterale la subiectul tratatului
politic de baza ajung din nou în impas în toamna anului 2003.
În toamna anului 2003, dialogul politic moldo-român înregistrează o stagnare gene- rală pe fundalul
avizării pozitive de către Guvernul moldovean a proiectului Concepţiei Politicii Naţionale de Stat,
conform căreia „moldovenii sunt naţionalitatea fondatoare a statului, iar împreună cu reprezentanţii
altor etnii: ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, românii, beloruşii, rromii, polonezii şi alţii
constituie poporul Moldovei pentru care Republica Moldova este patria lor comună”. În acelaşi proiect
se mai anunţa că „pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus şi ruso-moldovenesc stator-
48
nicit istoriceşte, care în actualele condiţii este necesar să fie dezvoltat şi perfecţionat”. Întâmplător sau
nu, dar nu putem să nu remarcăm faptul că înrăutăţirea calităţii dia- logului politic se produce în
paralel cu desfăşurarea negocierilor secrete moldo-ruse cu privire la soluţionarea conflictului
transnistrean pe baze federative.
Începând cu octombrie 2003, asistăm don nou la exteriorizarea publică a neînţe- legerilor dintre
Chişinău şi Bucureşti. Şi de această dată, Consiliul Europei (CoE) este scena aleasă pentru
amplificarea lor. La 9 octombrie 2003, reprezentantul per- manent al Republicii Moldova la CoE,
Alexei Tulbure, informează Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei despre problemele
existente în relaţiile Republicii Moldova cu România, declară că aceste probleme nu pot fi
soluţionate în cadrul dialogului bilateral şi, prin urmare, solicită asistenţa forului de la Strasbourg
în de- păşirea divergenţelor acumulate între Chişinău şi Bucureşti.
Declaraţia lui Tulbure este recepţionată cu dezaprobare la Bucureşti. Într-un co- municat de presă
al Ministerului Afacerilor Externe al României, declaraţiile făcute la Consiliul Europei de
reprezentantul Republicii Moldova sunt calificate de autori- tăţile române ca fiind lipsite de suport
real şi necorespunzătoare spiritului european pe care România doreşte să-l imprime relaţiilor
bilaterale cu Republica Moldova. Mai mult decât atât, în opinia Ministerului român de Externe,
schimbarea bruscă a limbajului politic de către reprezentanţii Republicii Moldova este expresia
dificultăţi- lor persistente în gestionarea unor aspecte complexe de natură identitară şi politică26.
Discutarea şi aprobarea la 19 decembrie 2003 a Concepţiei Politicii Naţionale de către
majoritatea comunistă din Parlamentul de la Chişinău exacerbează tensiu- nea existentă deja între
Bucureşti şi Chişinău. Anume în acest context preşedintele României, Ion Iliescu, reacţionează
tranşant, declarând, la 18 decembrie 2003, că partidul de guvernământ din Republica Moldova este
un partid comunist cu „năra- vuri staliniste” şi a condamnat campania anti-românească declanşată
la Chişinău. Răspunsul preşedintelui moldovean, Vladimir Voronin, nu a întârziat să vină. Cu
ocazia unui interviu acordat, în ajun de An Nou, postului local de televiziune NIT, preşedintele
Voronin declară că România a rămas unicul imperiu în Europa, consti- tuit din Moldova, Dobrogea
şi Transilvania şi că Republica Moldova va apela la co- munitatea internaţională dacă nu va putea
scăpa de „ajutorul rudelor de peste Prut”. Eşecul Memorandumului Kozak din noiembrie 2003 este
urmat de înrăutăţirea relaţiilor Republicii Moldova cu Rusia şi, în paralel, de reorientarea bruscă a
guvernării de la Chişinău spre aprofundarea relaţiilor cu UE. Nouă conjunctură regională oferă
Chişinăului şi Bucureştiului o nouă oportunitate pentru depăşirea blocajelor existente. În
consecinţă, pe parcursul anului 2004 ambele capitale renunţă la discur- sul ostil, iar veştile pozitive
vin să ia treptat locul celor negative în relaţiile moldo- române. De exemplu, la 1 aprilie 2004, la
Chişinău şi Iaşi sunt organizate, în paralel, seminare comune în cadrul cărora reprezentanţii
Republicii Moldova şi ai României se pun de acord asupra elaborării Programului de Vecinătate, ce
s-ar înscrie în con- textul extinderii spre Est a UE.
Datorită (în mare parte) susţinerii acordate de România, în 2004 Republica Moldova este
acceptată în calitate de observator la Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est (PCESE). De
asemenea, România sprijină iniţiativa preşedin- telui moldovean Vladimir Voronin cu privire la
semnarea de către Rusia, Ucraina, România, OSCE, SUA şi UE a unui pact de stabilitate şi
securitate pentru Republica Moldova. În domeniul cooperării economice, la 9 august 2004,
autorităţile româ- ne anunţă că Republica Moldova şi România au pregătit pentru a pune în
49
funcţiune linia electrică de tensiune înaltă ce leagă ambele state, pentru a asigura securitatea
energetică a Republicii Moldova. În toamna aceluiaşi an este reluat dialogul bilateral la nivel
instituţional. Astfel, la 8 noiembrie 2004, la Chişinău este organizată reuni- unea Comisiei mixte
interguvernamentale moldo-române de colaborare economică şi de integrare europeană, iar
discuţiile au ca laitmotiv necesitatea dezvoltării unei cooperări pragmatice între Chişinău şi
Bucureşti.

Perioada prieteniei iluzorii: ianuarie 2004 – aprilie 2006

Alegerea lui Traian Băsescu în calitate de preşedinte al României în decembrie 2004 este urmată
de impulsionarea dialogului politic dintre Chişinău şi Bucureşti. Integrarea europeană a Republicii
Moldova şi României devine platforma politică care facilitează apropierea dintre nou alesul
preşedinte al României şi preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, aflat la sfârşit de
mandat. De altfel, la acea etapa, guvernarea de la Chişinău era preocupată de asigurarea condiţiilor
necesare, atât pe plan intern cât şi extern, în vederea câştigării alegerilor parlamentare din fe-
bruarie 2005 de către PCRM, precum şi a realegerii lui Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte al
Republicii Moldova.
Fiind în relaţii reci cu vechiul partener strategic – Rusia, Vladimir Voronin şi echipa sa
reorientează politica externă a Republicii Moldova în direcţia apropie- rii de UE. Integrarea
europeană devine elementul principal al campaniei electora- le desfăşurate de PCRM şi secretarul
general al acestuia – preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin. Distanţarea de Federaţia
Rusă şi asumarea integrării europene ca obiectiv strategic al politicii externe îi asigurau
preşedintelui Vladimir
Voronin bunăvoinţa Occidentului. De altfel, nu fără consimţământul Occidentului, în Republica
Moldova, aflată în ajun de alegeri parlamentare, se deplasează lide- rul Revoluţiei Trandafirilor –
preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, liderul Revoluţiei Oranj – preşedintele Ucrainei, Viktor
Iuşcenko, şi liderul alianţei oranj. „Democraţie şi Adevăr” de la Bucureşti – preşedintele României,
Traian Băsescu. Vizita preşedintelui Traian Băsescu la Chişinău din 21 ianuarie 2005 pune în-
ceputul unei noi perioade de cooperare în relaţiile bilaterale moldo-române. Susţinerea de care
preşedintele Voronin şi echipa sa au beneficiat în timpul campa- niei electorale din iarna anului
2005, semnarea Planului de acţiuni dintre Republica Moldova şi UE, precum şi adoptarea de către
noul Parlament al Republicii Moldova a Declaraţiei privind parteneriatul politic pentru realizarea
obiectivelor de integra- re europeană au creat împreună condiţii prielnice pentru apropierea
Chişinăului de Bucureşti. Întors la Bucureşti după vizita sa fulger la Chişinău, Traian Băsescu
declară entuziasmat că „politicianul Vladimir Voronin este un om care a înţeles ce are de făcut
pentru ţara lui, pentru Moldova, că drumul spre Vest este o com- ponentă obligatorie a politicii
externe şi că standardele UE trebuie să înceapă a fi respectate, dacă a luat această opţiune”. La
rândul său, cu ocazia unui interviu acordat postului de radio rusesc „Eho Moskvî”, preşedintele
Voronin argumentează dorinţa Republicii Moldova de a dezvolta relaţii de prietenie cu România,
deoarece România va deveni membru al UE, iar Republica Moldova va deveni membru asoci- at al
UE. Cu aceeaşi ocazie, dânsul ţine să remarce că în timp ce fosta conducere a României a fost

50
preocupată mai mult de valorile istorico-filologice, decât de proble- mele economice reale, odată
cu venirea lui Traian Băsescu la Preşedinţia României situaţia s-a schimbat, iar relaţiile moldo-
române ar putea renaşte.
Pe parcursul anului 2005 asistăm la o revigorare rapidă a relaţiilor bilaterale pe toate planurile.
Republica Moldova devine un subiect constant al discuţiilor purtate de preşedintele României cu
prim-ministrul Marii Britanii, Tony Blair, şi cu pre- şedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, în
februarie 2005, cu preşedintele SUA, George Bush, în martie 2005 şi cu preşedintele Ucrainei,
Viktor Iuşcenko, în aprilie 2005, iar preşedintele Voronin este informat de fiecare dată telefonic
despre conţi- nutul discuţiilor avute de către omologul său de la Bucureşti cu mai marii lumii.
Dialogul politic moldo-român nu mai este prizonierul unor subiecte sensibile pre- cum
negocierea Tratatului politic de bază şi a Acordului privind regimul frontierei de stat. Un şir de
alte subiecte importante – printre care contribuţia României la reglementarea conflictului
transnistrean, sincronizarea eforturilor de integrare euro- peană ale Chişinăului şi Bucureştiului,
includerea Republicii Moldova în pachetul Balcanilor de Vest de aderare la UE, mersul
reformelor democratice în Republica Moldova sau asigurarea securităţii energetice a ţării noastre
– devin teme uzuale pe agenda dialogului politic moldo-român.
Declaraţiile ostile la adresa Bucureştiului dispar din discursul preşedintelui Voronin.
Dimpotrivă, acesta se pronunţă cu diferite ocazii în favoarea dezvoltării unor relaţii cât mai
apropiate cu România, salută susţinerea constantă a Chişinăului de către Bucureşti în cadrul
organizaţiilor internaţionale şi regionale, apreciază înviorarea relaţiilor economice bilaterale şi
nu uită să mulţumească preşedintelui României, Traian Băsescu, pentru dezgheţarea relaţiilor la
nivel politic, precum şi pentru disponibilitatea de a ajuta Republica Moldova prin livrări de gaze
naturale şi energie electrică în cazul apariţiei unor situaţii critice determinate de posibile presi- uni
din exterior.
Totuşi, agendele Chişinăului şi Bucureştiului cu privire la evoluţia cooperării lor bilaterale nu
coincid întru totul. De exemplu, dorinţa României de a juca un rol în soluţionarea chestiunii
transnistrene, prin formularea propriului plan de rezolvare a conflictului, este descurajată de
Chişinău pe motiv că astfel vor fi puse în pericol ne- gocierile propriu-zise. Pe linia integrării
europene, intenţia României de a juca rolul de avocat al Republicii Moldova în UE este
recepţionată cu răceală de autorităţile de la Chişinău, în viziunea cărora Republica Moldova nu are
nevoie de avocaţi, ci de parteneri. În ciuda activizării dialogului politic, părţile nu reuşesc să ajungă
la un compromis cu privire la semnarea Tratatului politic de bază. În timp ce Bucureştiul optează
pentru semnarea unui acord de parteneriat european, Chişinăul propune României semnarea unui
tratat de parteneriat şi colaborare, variantă considerată de autorităţile române ca fiind depăşită la
nivel european. Mai mult decât atât, treptat devine tot mai clar că ambele capitale îşi
fundamentează pe formule diferi- te şi contradictorii propriile viziuni de dezvoltare a relaţiilor
bilaterale. În viziunea Bucureştiului, România îşi va construi relaţiile cu Republica Moldova
pornind de la principiul „un popor, două state”. Această viziune este, însă, în contradicţie totală
cu cea a guvernării comuniste de la Chişinău, care doreşte o cooperare cu Bucureştiul în baza
principiului „două popoare, două state”. Toate aceste elemente discordante au alimentat, mai întâi,
apariţia unor sincope în dialogul politic dintre Chişinău şi Bucureşti, iar apoi au dus la degradarea
accelerată a relaţiilor moldo-ro- mâne până la impasul aproape total din decembrie 2007.

51
 Perioada confruntărilor continue: aprilie 2006 – decembrie 2008

Cât n-ar părea de paradoxal, dar anume integrarea europeană – platforma ce i-a apropiat pe cei
doi şefi de stat, V. Voronin şi T. Băsescu – a devenit în vara anului 2006 mărul discordiei dintre
Chişinău şi Bucureşti. Începând cu aprilie 2006, la suprafaţa dialogului moldo-român apar
primele semnale că între cele două capitale există diferenţe de principiu în abordarea subiectului
integrării europene a Republicii Moldova. Aflat la 17 aprilie 2006 în vizită de lucru la Chişinău,
ministrul român de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, declară că „România este şansa de integrare
europeană a Moldovei”40. În timpul acestei vizite, el sugerează Chişinăului să decidă repede dacă are
nevoie de această şansă sau nu, pentru că „nu există şi-şi, există ori- ori, iar celebrul proverb cu
mielul deştept care suge de la două oi nu-şi are aplicare în Uniunea Europeană”. Ministrul român de
Externe ţine, de asemenea, să reitereze că în viziunea Bucureştiului semnarea unui acord de
parteneriat european ar fi mai convenabil pentru ambele părţi decât semnarea unui simplu tratat
politic de bază, depăşit ca formă şi conţinut.
Îndată după consumarea vizitei ministrului de Externe al României, la Preşedinţia Republicii
Moldova este organizată o reuniune specială având ca subiect evoluţia rela- ţiilor moldo-române. În
urma acestei reuniuni, Chişinăul atrage atenţia Bucureştiului că semnarea Tratatului politic de bază
între Republica Moldova şi România, precum şi a Acordului de frontieră va „marca un jalon
incontestabil în consolidarea imunităţii de politică externă a statalităţii moldoveneşti” şi, de
asemenea, va constitui cea mai importantă investiţie de politică externă a României în reglementarea
transnistreană şi consolidarea securităţii regionale în bazinul Mării Negre.
La începutul lunii mai 2006, în cadrul unor audieri organizate de Parlamentul Republicii
Moldova cu privire la relaţiile moldo-române, ministrul moldovean de Externe, Andrei Stratan,
declară că Republica Moldova are nevoie de parteneri în procesul de integrare europeană şi nu de
avocaţi, aluzie directă la declaraţiile ante- rioare făcute de preşedintele României, Traian Băsescu,
prin care acesta reconfirma angajamentul României de a fi avocatul Republicii Moldova în UE. Cu
referire la subiectul tratatului politic de bază, în cadrul aceloraşi audieri parlamentare, şeful
diplomaţiei de la Chişinău anunţă că autorităţile moldovene se pronunţă în continu- are pentru
procedura de prezentare şi examinare a unui tratat de parteneriat şi co- laborare între Republica
Moldova şi România, incluzând aspecte de colaborare atât politice, cât şi interguvernamentale, care
au fost reflectate în acordurile anterioare, inclusiv cu alte state, referitor la integrarea europeană.
Diferenţele de abordare a tematicii de integrare europeană devin evidente pentru opinia publică din
ambele state când la 1 iulie 2006 preşedintele Traian Băsescu anunţă că „România a oferit
Republicii Moldova varianta de a intra împreună în Uniunea Europeană, dar decizia le aparţine
autorităţilor de la Chişinău şi poporului Republicii Moldova”. Declaraţia în cauză este nuanţată cu
mesaje identitar-istori- ce, care resuscitează fobiile şi prejudecăţile guvernării comuniste de la
Chişinău. De exemplu, în acelaşi context, preşedintele Băsescu a ţinut să declare că după reîntre-
girea Germaniei, România este singurul stat european încă separat în două părţi, iar unificarea se va
face „în interiorul Uniunii Europene şi nu altfel, într-un viitor nu foarte îndepărtat”.

52
 Reacţia Chişinăului la declaraţiile preşedintelui României nu întârzie prea mult. La 11 iulie 2006,
preşedintele Vladimir Voronin declară în răspuns că unirea Republicii Moldova cu România nu
se va produce nici după aderarea la UE, iar arhitecţii acestor scenarii, atât la Tiraspol, cât şi la
Bucureşti, trebuie să se împace cu ideea ca asemenea vise sunt irealizabile. Totodată, preşedintele
moldovean s-a pronunţat împotriva oricărei uniri sau creări de confederaţii, nici chiar pentru a
urgenta integrarea în UE sau în alte scopuri. Referindu-se la un plan al României de reglementare
a conflictului transnistrean, despre care Bucureştiul anunţase cu două luni înainte, preşedintele
Voronin a evidenţiat că acest plan nu a fost pre- zentat Chişinăului şi că în problema
transnistreană nu există un deficit de propu- neri şi planuri. El recomandă României să contribuie
la reglementarea conflictului transnistrean prin semnarea Tratatului politic de bază şi a Acordului
de frontieră cu Republica Moldova.
Treptat dialogul politic moldo-român iese din albia normalităţii şi se transfor- mă într-un
schimb dur de replici ce plasează relaţiile dintre Republica Moldova şi România pe traiectoria
unui cerc vicios de declaraţii şi acţiuni necoordonate, unilaterale, provocatoare şi chiar ostile.
La nivel de declaraţii, asistăm la perma- nentizarea unui comportament păgubos pentru ambele
părţi, şi anume: în timp ce preşedintele Băsescu atinge coarda sensibilă a conexiunilor identitar-
istorice ce leagă popoarele din ambele state, preşedintele Voronin acuză România că atentează la
statalitatea Republicii Moldova. Aceste luări de poziţii sunt mediatizate pe larg atât în Republica
Moldova, cât şi România, influenţând negativ opiniile publice de pe ambele maluri ale Prutului.
Astfel, în opinia publică din România se înrădăcinează tot mai mult o percepţie negativă despre
conducerea de la Chişinău, iar opinia publică din Republica Moldova este implicată în noi runde
de dispute interne pe teme identitar-istorice. În consecinţă, atât Bucureştiul cât şi Chişinăul nu
mai sunt pre- ocupaţi de rezolvarea problemelor de fond ale cooperării bilaterale, mai mult decât
atât capacitatea ambelor părţi de a găsi în comun soluţii pragmatice şi consensuale pentru
depăşirea respectivelor probleme este serios afectată.
Lipsa unui dialog politic eficient şi a unei coordonări corespunzătoare între cele două capitale
duce la înmulţirea problemelor curente între Chişinău şi Bucureşti
– chestiunea cetăţeniei române pentru cetăţenii moldoveni, chestiunea consulate- lor române,
chestiunea Mitropoliei Basarabiei şi cea a semnării Convenţiei privind micul trafic la frontiera
moldo-română –, care, în cele din urmă, aruncă dialogul politic dintre Republica Moldova şi
România într-un impas cvasitotal.
Chestiunea cetăţeniei române. În şedinţa din 5 septembrie 2006, Guvernul României aprobă
ordonanţa de urgenţă care modifică Legea cetăţeniei române în sensul simplificării procedurii de
depunere a dosarelor pentru redobândirea cetăţeni- ei române. Această decizie a generat 450.000 de
aplicaţii de solicitare a cetăţeniei ro- mâne din partea cetăţenilor Republicii Moldova, care doreau să
călătorească liber, fără vize, în spaţiul UE. Gestul Bucureştiului este interpretat de Chişinău drept
o provocare instrumentată deliberat în contextul obţinerii de către România a certitu- dinii aderării
sale la UE. Cert este că respectivele solicitări de cetăţenie română au provocat o presiune internă de
neneglijat asupra guvernului moldovean. Încercând să facă faţă acestei situaţii delicate, Chişinăul
adoptă o poziţie radicală şi inflexibilă în negocierile cu Comisia Europeană privind semnarea cu
UE a Acordului de faci- litare a regimului de vize. Negociatorii moldoveni solicită Comisiei
Europene, nici mai mult, nici mai puţin, liberalizarea totală a regimului de vize cu UE. În răspuns,

53
Comisia Europeană respinge solicitarea Chişinăului, prima rundă de negocieri eşu- ează lamentabil,
iar imaginea Republicii Moldova de partener responsabil şi previzi- bil este serios şifonată.
Chestiunea consulatelor române. La 20 octombrie 2006, la Bucureşti are loc semnarea
Acordului între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul României pri- vind regimul călătoriilor
reciproce, care introduce obligativitatea vizelor române pen- tru cetăţenii moldoveni. Cuprinse de
febra declaraţiilor provocatoare, precum şi în condiţiile unui dialog politic tot mai ineficient,
Chişinăul şi Bucureştiul nu vor asi- gura condiţiile propice pentru implementarea Acordului
privind regimul călătoriilor reciproce. Părţile nu reuşesc să convină asupra unei formule de
deschidere a două oficii consulare române la Bălţi şi Cahul. În consecinţă, Consulatul României
de la Chişinău este copleşit, la începutul anului 2007, de fluxul aplicaţiilor pentru obţine- rea
vizelor române. Pentru a debloca situaţia creată, la 16 ianuarie 2007, preşedintele Traian Băsescu
efectuează o vizită fulger la Chişinău unde se întâlneşte cu preşedintele Vladimir Voronin. În urma
unor discuţii tête-à-tête, ambii preşedinţi cad de acord asupra deschiderii temporare a două birouri
consulare române la Bălţi şi Cahul, care ar fi trebuit să reducă presiunea asupra Consulatului român
de la Chişinău.
Revenit de la Chişinău, preşedintele Băsescu declară că până la acel moment au fost depuse
aproximativ 800 mii de cereri pentru obţinerea cetăţeniei române de către cetăţenii Republicii
Moldova, iar în cursul anului 2007, acest număr va creşte până la 1,5 milioane. La 28 februarie
2007, în timpul şedinţei Guvernului de la Bucureşti, preşedintele român vine cu noi nuanţări la
acest subiect. Traian Băsescu califică necesitatea simplificării procedurilor de acordare a cetăţeniei
române cetăţe- nilor Republicii Moldova drept nevoie politică şi reacţie firească la solicitările mol-
dovenilor. Totodată, el anunţă că Guvernul României va cumpăra edificii pentru inaugurarea
consulatelor române la Bălţi şi Cahul, precum şi pentru deschiderea la Chişinău a unui centru
comun de eliberare a vizelor pentru ţările din UE, care ar fi urmat să se ocupe inclusiv şi de
acordarea cetăţeniei române pentru cetăţenii Republicii Moldova. Intenţia României de a deschide
un centru comun pentru eli- berarea vizelor UE nu a fost coordonată cu partea moldoveană. Faptul că
aceasta ini- ţiativă a fost anunţată de autorităţile române, ignorând decizia Republicii Moldova de a
inaugura un asemenea centru pe lângă Ambasada Ungariei la Chişinău, a am- plificat suspiciunile
guvernanţilor moldoveni faţă de adevăratele intenţii ale părţii române. În aceste condiţii,
autorităţile moldovene reacţionează imediat şi retractea- ză înţelegerea verbală cu privire la
deschiderea celor două secţii consulare la Bălţi şi Cahul. La 5 martie 2007, Guvernul de la
Chişinău adoptă o declaraţie extrem de dură, acuzând România de promovarea unei politici care
ameninţă statalitatea şi securitatea naţională a Republicii Moldova şi face apel la comunitatea
internaţională să-şi folosească influenţa asupra României, pentru ca aceasta să-şi readucă interesele în
albia firească a unor relaţii de bună vecinătate şi înţelegere.
Chestiunea Mitropoliei Basarabiei. În toamna anului 2007, problema vizelor este urmată de
resuscitarea chestiunii Mitropoliei Basarabiei din Republica Moldova. De această dată catalizatorul
problemei a fost decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române (BOR) de a înfiinţa trei noi eparhii
în cadrul Mitropoliei Basarabiei. În opinia Patriarhiei Române, această reactivare a fost o
consecinţă firească a faptului că anterior, printr-o decizie definitivă luată în 2004 de Curtea
Supremă de Justiţie a Republicii Moldova şi prin modificările înregistrate la Statutul de
organizare şi funcţionare a Mitropoliei Basarabiei, aceasta din urmă a fost recunoscută drept

54
succesoare spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţio- nat până în anul
1944, cu eparhiile sale componente: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia Bălţi, Episcopia
Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria.
Decizia Sinodului BOR provoacă nemulţumirea reprezentanţilor Mitropoliei Moldovei, aflată
sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova. Sinodul Mitropoliei Moldovei califică decizia
Patriarhiei Române drept atentat la adresa unităţii Ortodoxiei şi amestec direct şi agresiv în
teritoriul canonic al altei entităţi bisericeşti. Episcopul de Tiraspol şi Dubăsari, PS Iustinian, aflat
sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei, cataloghează decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române
ca fiind o provocare la adresa Bisericii, Statului şi un factor suplimentar de instabilitate în
conflictul moldo-transnistrean. În dispută se implică şi Patriarhia Rusă de la Moscova, care
critică decizia Sinodului BOR, sub pretextul că ar pune în pericol unitatea ortodoxă şi cere
anularea respectivei decizii. Această dispută eminamente de natură canonică capătă, însă, amploare
politică din cauza implicării preşedinte- lui moldovean Vladimir Voronin, care interpretează
decizia BOR ca fiind una din manifestările agresiunii permanente a României la adresa Republicii
Moldova. La 6 decembrie 2007, aflat în vizită de lucru la Bruxelles, dânsul ţine să declare public că
România nu a recunoscut statalitatea Republicii Moldova şi încearcă să o submineze prin atragerea
studenţilor, preoţilor şi prin acordarea de paşapoarte române cetăţe- nilor moldoveni. La 19
decembrie 2007, preşedintele Voronin aduce noi învinuiri Bucureştiului, declarând că „ceea ce se
întâmplă în jurul Bisericii noastre ortodoxe moldoveneşti, e clar că aceasta este tot un pas şi o
agresiune din partea României asupra Republicii Moldova”.
Transformarea disputei canonice într-o problemă politică declanşează o vânătoa- re de vrăjitori în
Republica Moldova. La 12 decembrie 2007, Ministerul moldovean de Externe declară persona non
grata doi diplomaţi de la Ambasada României la Chişinău, sub pretextul săvârşirii de către
aceştia a unor acţiuni neconforme cu statutul de diplomat. Decizia Chişinăului este apreciată de
Bucureşti ca repre- zentând un gest inamical total nejustificat şi care vine în contradicţie cu
atitudinea constructivă şi cooperantă pe care România a manifestat-o în permanenţă la adre- sa
Republicii Moldova. Cazul celor doi diplomaţi este urmat în ianuarie 2008 de o campanie de
hărţuire a preoţilor Mitropoliei Basarabiei de către autorităţile moldovene. Bucureştiul refuză să
răspundă cu aceeaşi monedă, cu toate acestea devine clar că dialogul politic moldo-român a atins
cel mai jos nivel din istoria sa. Paradoxal sau nu, dar anume în aceste împrejurări, la 21 ianuarie
2008, preşedintele Vladimir Voronin este decorat de patriarhul Moscovei şi Întregii Rusii, Alexei al
II- lea, „pentru activitatea remarcabilă de consolidare a popoarelor ortodoxe”66.
Cu ocazia ceremoniei de decorare, patriarhul Moscovei, Alexei al II-lea, reia mesajul preşedintelui
Voronin privind imixtiunea României în treburile interne ale Republicii Moldova, declarând că, în
opinia sa, „actul de reactivare pe teritoriul Moldovei a aşa- numitei Mitropolii a Basarabiei, adoptat
de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992, a reflectat aspiraţiile cercurilor politice care tind
spre integrarea Moldovei în cadrul României. Aceste cercuri încearcă şi astăzi să lipsească poporul
moldovenesc de dreptul său legitim la identitate şi autodeterminare, fapt care contravine normelor
fundamentale ale UE şi care constituie o încălcare brutală a libertăţii elementare a omului”. În
urma escaladării disputei canonice între cele două patriarhii ortodoxe de la Bucureşti şi Moscova,
nu fără implicarea politicienilor de la Chişinău, Biserica Ortodoxă Română renunţă la deschiderea
celor trei eparhii pe teritoriul Republicii Moldova şi sesizează Consiliului Europei cazurile de abuz şi
55
intimidare la care au fost supuşi clericii şi enoriaşii din cadrul Mitropoliei Basarabiei.
Chestiunea Convenţiei privind micul trafic la frontiera moldo-română. Exact în acest context
de neîncredere reciprocă, de declaraţii ostile şi lipsă totală de dialog politic şi diplomatic, la 25
martie 2008, Guvernul României transmite Guvernului de la Chişinău proiectul Convenţiei
privind micul trafic la frontieră, pentru a fi examinat de partea moldoveană. La 17 aprilie,
Guvernul de la Chişinău informea- ză autorităţile române printr-un comunicat de presă că
proiectul Convenţiei pri- vind micul trafic la frontieră utilizează noţiunea „frontiera de stat moldo-
română”, care există de facto, dar nu este juridic documentată în plan bilateral. Prin urmare,
Guvernul moldovean propune semnarea Convenţiei în cauză în paralel cu Tratatul privind regimul
frontierei de stat între Republica Moldova şi România. La 13 mai 2008, tot pe calea comunicatelor
de presă, Ministerul de Externe de la Chişinău reiterează această poziţie şi, mai mult decât atât,
propune Bucureştiului să extindă la maxim perimetrul zonei de frontieră care ar intra sub incidenţa
Convenţiei privind micul trafic la frontiera moldo-română.
Propunerea părţii moldovene provoacă nedumerire atât la Bucureşti, cât şi la Bruxelles,
deoarece ea desconsideră Regulamentul 1931/2006 al Comisiei Europene prin care sfera de acţiune a
convenţiilor privind micul trafic la frontieră, negociate şi semnate de statele membre ale UE cu state
terţe, este limitată la zona transfrontalieră de 30-50 km. Această radicalizare neîntemeiată a poziţiilor
de către Chişinău trimite un mesaj confuz la Bucureşti chiar în ajunul rundei de consultări moldo-
române la nivel de experţi cu privire la Acordul privind regimul frontierei de stat şi Convenţia
privind micul trafic la frontieră, din 14-15 mai 2008. În urma acestei declaraţii a ministerului
moldovean, Convenţia privind micul trafic la frontieră nu este abor- dată în timpul consultărilor,
iar în ce priveşte Acordul privind regimul frontierei de stat şi Tratatul politic de bază părţile se
limitează la o simplă verificare de poziţii. Între timp, demisia ministrului român de Externe,
Adrian Cioroianu, la 11 aprilie 2008 şi numirea lui Lazăr Comănescu la conducerea diplomaţiei
de la Bucureşti, la 14 aprilie 2008, oferă părţilor un nou prilej pentru reanimarea dialogului politic
moldo-român la nivelul celor două instituţii diplomatice.
Vizita oficială întreprinsă la Chişinău, la 7 iulie 2008, de ministrul de Externe român, Lazăr
Comănescu, a reanimat, într-o anumită măsură, dialogul diplomatic între Bucureşti şi Chişinău,
ajuns în impas în decembrie 2007, după ce Chişinăul a expulzat din Republica Moldova doi
diplomaţi români pe care i-a declarat persona non grata. Cu toate acestea, după cinci luni de la
acea vizită, dialogul politic la nivel de şefi de stat, parlamente şi executive rămâne în continuare
„lipsit de vlagă”. De altfel, nici vizita fulger la Chişinău a preşedintelui României, Traian Băsescu,
din 20 august 2008, nu a fost în măsură să re-impulsioneze dialogul moldo-român.

56
 Evoluţia relaţiilor R. Moldova cu România 2009 – Prezent

În zilele de 13 şi 14 noiembrie 2009, a avut loc prima vizită oficială a premierului Vlad Filat la
Bucureşti, ocazie cu care a semnat, împreună cu premierul Emil Boc, Acordul privind micul
trafic de frontieră. Premierul Vlad Filat s-a mai aflat în România la 19 august 2010, la 8
noiembrie 2010 (prilej cu care a semnat împreună cu ministrul român al Afacerilor Externe
Teodor Baconschi, Tratatul privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în
probleme de frontiere) şi în zilele de 21 şi 22 septembrie 2011.
La 3 martie 2012, la Iaşi, a avut loc prima şedinţă comună a Guvernelor României şi Republicii
Moldova, delegaţiile celor două ţări fiind conduse de premierii Mihai-Răzvan Ungureanu,
respectiv, Vlad Filat.
În data de 9 mai 2012, prim-ministrul Republicii Moldova Vlad Filat a efectuat o vizită la
Bucureşti, la invitaţia omologului său român Victor Ponta. După întrevedere, cei doi premieri au
urmărit împreună finala Ligii Europa la fotbal (ediţia 2011-2012), care s-a disputat pe Arena
Naţională din Bucureşti între echipele Atletico Madrid şi Athletic Bilbao. La 17 octombrie 2012,
premierul Vlad Filat a revenit la Bucureşti, unde a luat parte la Congresul Partidului Popular
European (PPE), desfăşurat la Palatul Parlamentului în perioada 17-18 octombrie.
În data de 17 iulie 2012, o delegaţie a Guvernului României, condusă de premierul Victor
Ponta, a efectuat o vizită la Chişinău, la invitaţia omologului său Vlad Filat. Premierul Victor
Ponta a mai efectuat vizite în Republica Moldova în zilele de 26 şi 27 august 2013 (când a
participat la inaugurarea lucrărilor de construcţie a gazoductului Iaşi-Ungheni) şi la 21 februarie
2014. La 14 martie 2014, în drum spre Georgia, premierul Victor Ponta a făcut o escală la
Chişinău, unde a avut o întrevedere cu premierul moldovean Iurie Leancă. La 29 aprilie 2014,
premierul Victor Ponta s-a aflat în localitatea Sculeni (Republica Moldova) pentru a marca,
alături de omologul său Iurie Leancă, eliminarea vizelor pentru cetăţenii moldoveni de către
statele membre ale UE. Premierul Victor Ponta a efectuat o vizită oficială în Republica Moldova
în perioada 26-27 august 2014, cu ocazia sărbătoririi Zilei Independenţei. De asemenea la data
de 10 octombrie 2014, primul ministru român s-a aflat într-o vizită în Republica Moldova.
La 9 iulie 2013, a avut loc prima vizită în România a premierul Republicii Moldova, Iurie
Leancă. Prim-ministrul Iurie Leancă s-a mai aflat în vizită la Bucureşti la 14 noiembrie 2013 şi la
23 decembrie 2013. În perioada 20-22 iunie 2014, la invitaţia premierului Victor Ponta,
omologul său din Republica Moldova, Iurie Leancă, precum şi cei din Georgia, Cehia, Slovacia
şi Serbia au participat la o reuniune în Delta Dunării.
La 21 mai 2015, premierul Victor Ponta a efectuat o nouă vizită în Republica Moldova. A
semnat, la Chişinău împreună cu omologul moldovean, Chiril Gaburici, un memorandum de
înţelegere privind realizarea proiectelor necesare interconectării reţelelor de gaze naturale şi de
energie electrică din cele două state. Memorandumul prevede prelungirea gazoductului Iaşi-
Ungheni până la Chişinău, pe teritoriul Republicii Moldova, şi până la Oneşti, în România.

57
 Bibliografie
 Anatol Petrencu ( redactor științific), O istorie a Basarabiei, editura Serebia,
Chișinău, 2015.
 Borş, V. Recunoaşterea Republicii Moldova pe arena internaţională. In:
Moldoscopie (Probleme de analiză politică) Partea XII, Chişinău: USM, 1999.
 Cojocaru, Gh. Politica Externă a Republicii Moldova. Chişinău: Civitas, 2001.
 Politica externă şi promovarea imaginii reale a României. In:
http://www.mae.ro/index.php?cat=2&id=4988&idlnk=0&unde=doc, accesat la
20.01.2010.

58