INFLUENȚA RELIGIEI ÎN EVOLUȚIA DREPTULUI

În literatura juridică se recunoaște faptul că începuturile vieții juridice a societății

au fost asociate cu fenomenul religios, din care motiv iniţial dreptul a fost conceput ca
fenomen divin, lucru firesc și natural, deoarece este cunoscut că până la apariția
statului, ordinea socială s-a întemeiat pe o esență religioasă.
Este constatat faptul că în cadrul civilizației sumeriene* preoții erau administratori care
planificau ”eforturile maselor umane”. Aceștia supravegheau alocarea terenurilor, urmăreau
ca cea mai mare parte din recoltă să fie depozitată în hambarele templelor. Ei erau singurii
care știau să calculeze sosirea anotimpurilor, să proiecteze canale și să îndrumeze lucrările de
întreținere a acestora, să ducă evidența unor date fără de care era imposibilă coordonarea
eficientă a activităților sociale. Dar cel mai important atribut al preoților era aura
supranaturală cu care erau înzestrați ”aleșii” zeilor pentru a comunica cu oamenii de rând.
Această autoritate acorda preoților posibilitatea ca să-și dezvolte ”capacitățile de organizare
atât în sfera religioasă, cât și în cea practică până când au reușit să ridice societatea
sumeriană la nivelul primar de civilizație”.
La acea perioadă practica religioasă și doctrina teologică au evoluat, mai ales în
perioada timpurie a construirii orașelor sumeriene, dezvoltându-se odată cu consolidarea
procesului de administrare de către preoți a comunității templului, cu care se aflau într-o
strânsă independență. Fiecare oraș sumerian era considerat proprietate a unui anumit zeu,
locuitorii orașului respectiv fiind considerați sclavii acestuia. Astfel, teologia sumeriană,
promovând doctrina conform căreia oamenii erau sclavii zeilor, asigura efectiv ascultarea față
de preoți. Treptat, în administrația preoților apar deficiențe legate de faptul că comunitatea
templului devenise o unitate administrativă prea mică, și în consecință apare realitatea
semilaică care administra paralel cu vechea administrație a templului. Drept rezultat,
instituția regalității în Sumer a fost stabilită prin ”suprapunerea unor relații militare peste un
sistem politico-religios mai vechi”, regii organizându-și autoritatea militară și judiciară
supremă, inclusiv curtea regală prin analogie cu lăcașurile divine.
Toate acestea au contribuit la apariția unei teorii politice la baza căreia stătea un
principiu de bază al religiei mesopotamiene antice, potrivit căreia capacitatea de a conduce
venea de la zei. În același timp regalitatea era învestită cu o puternică aură religioasă și prin
participarea personală a regelui la ritualurile religioase.
Odată cu apariția scrisului a devenit posibilă și transpunerea pe hârtie a miturilor și
frazelor rituale care, în viziunea noastră, au influențat apariția unor reglementări
fundamentale de genul celor cuprinse în constituții. Unul dintre monumentele acestei epoci
este poemul Dreptul care suferă a cărui idee principală a fost că ”zeii ar trebui să fie drepți
față de oameni și să nu se comporte în mod arbitrar”.
In același sens de ideii, o alta sursa științifică ne spune ca Istoria religiei se referă la
înregistrările scrise ale ideilor și experiențelor religioase umane. Această perioadă a istoriei
religioase, tipic începe cu inventarea scrisului acum 5000 de ani în urmă (3000 Î.Hr.)
în Orientul Apropiat. Religia preistorică se referă la un studiu de credințe religioase ce au
existat înainte de apariția înregistrărilor scrise. Cronologia religiei este o succesiune
comparativă în timp a evenimentelor religioase.
 Termenul de "religie" așa cum este folosit astăzi nu are o traducere pre-colonială
evidentă în limbile non-europene. Daniel Dubuisson scrie că "Ceea ce Vestul și Istoria
religiilor au concretizat în urma lor în termenul de 'religie' este ... ceva atât de unic, ce poate
fi adecvat numai pentru el și pentru propria sa istorie". Istoria interacțiunilor altor culturi cu
ordinul religios este prin urmare interacțiunea lor cu o idee ce a fost pentru prima oară
dezvoltată în Europa sub influența creștinismului.
De aici tragem concluzia ca evoluția dreptului dea lungul anilor se datorează religiei,
care la rândul său la fel a evoluat și sa adaptat la condițiile vremurilor respective. Aceasta se
datorează dezvoltării culturale, intelectuale, tehnologice si a altor factori care au dus ca
religia de la o forța suprema decizionala si organizatorica sa devina o forma de influenta in
masa a populației.
Descoperirea si analiza a altor forme de religie si culturi la fel a dus la dezvoltarea
dreptului comparatist si al dreptului in general.