ILARIE VORONCA

(31 decembrie 1903, Brăila – 8 aprilie 1946, Paris)

◊ RESTRIŞTI (1923)
◊ COLOMBA (1927)
◊ ULISE (1928)
◊ PLANTE ŞI ANIMALE (1929)
◊ ZODIAC (1930)
◊ PATMOS ŞI ALTE ŞASE POEME (1933)
◊ PATER NOSTER (1937)
◊ UCENICUL FANTOMĂ (1938)
◊ ZARZAVAGIUL AMBULANT (1938)
◊ CHEIA REALITĂŢILOR (1944)
◊ AMINTIRI DE PE PLANETA PĂMÂNT (1945)

„Artistul avangardist nu mai exprimă

ceva exterior sieşi, ci se exprimă; el caută
să depisteze mecanismul cel mai intim
prin care se face trecerea sa în cuvintele
devoratoare. Scriitura nu mai poate
fi «plăcerea», ci încercarea tragică,
mereu reluată, de exprimare a realului
care se află dincolo de sistemul convenţiilor
acceptate, până în prezent, de literatură.
Din teama de a nu crea alte convenţii,
Voronca experimentează în poezia sa
ca un Ulise joycean naufragiat în oceanul
lingvistic. În acest sens, atitudinea faţă de
conţinutul, ca şi faţă de formele de expresie
ale discursului poetic, s-a schimbat definitiv.“
MARIN MINCU

OCHII

Uneori mâinile mele întâlnesc alte mâini

Care se cuibăresc în ale mele
Ca într-un cuib regăsit. Alteori
O faţă aruncă lumina sa pe obrazul meu.

Sau mai curând simt marea foarte aproape ca o răsuflare,

Alerg gâfâind spre ea. O văd
Luându-şi zborul ca o barză spre alte climate.
Vântul desfăşoară zgomotul oraşelor ca o pânză.

Dar la înapoiere
Privirea e prea largă pentru ochii mei
Ca un inel care cade
Din degetul unui adolescent.
CINEVA ÎMI VORBEŞTE

Cineva îmi vorbeşte (dar nu pot fi decât eu însumi):

,,Atinge aceste lucruri reale în jurul tău şi vei redeveni
Real. Mâna ta de fantomă îşi va regăsi conturele,
Liniile chipului tău vor reapărea pe hârtia aerului.

Trebuie să înaintezi fără frică în fasciculul luminos

Al acestor pereţi, al acestor mobile care te vor face vizibil.
Fiecare obiect te primeşte în câmpul magnetic al vieţii sale,
Tu te aprinzi şi străluceşti la apropierea altuia decât tine.”

Zăpezi. Constelaţii. Am văzut lucruri teribile.

Am venit să le spun. Şi sunt ca arborele
Care în toiul furtunii vrea să povestească gloria ramurilor sale,
Dar trăsnetul îl schimbă într-o grămadă de cenuşă.

Stau la pândă. Prin lucarnă

Văd strada, grădiniţa, biserica. Poate că
Urmele în zăpadă nu-s decât paşii
Clopotelor care au trecut pe acolo şi care vor reveni.

Oraşul întreg e în faţa mea, ca o barcă

În nisip, găurită, pe care n-o obsedează nicio călătorie.
Un fum nemişcat rămâne agăţat de acoperişe
Ca o pânză împăturită când ora plecării e departe.

MARTORII

Voi, arbori, păsări, râuri,

V-am alungat din oraşele noastre,
Eraţi martori prea severi,
Prea clarvăzători în orbirea voastră.

Abia câţiva dintre voi în scuaruri,

Piperniciţi, cu aripile tăiate, fără fâlfâiri,
Nu vor spune nimic de rătăcirile noastre,
Prizonieri şi muţi în fumăraia gărilor.

Ah! Putem să ne arătăm urâţeniile,

Să ne sfâşiem, să ne schimonosim,
Nici pietre, nici animale, nici flori
Nu-şi vor aminti feţele noastre.

Iată-ne foarte liniştiţi,

Nimeni nu va putea depune mărturie împotrivă-ne,
Pădurile erau departe de oraşe.
Ce au văzut munţii? Ce au văzut lupii?

Ca să ne poată judecata pe lumea cealaltă

Va trebui strâns probe,
În robele lor, ca judecători, fluviile
Se vor ridica, dar nu ne vor recunoaşte.

Am ucis pe cel nevinovat, am apăsat pe cel slab,

Dar totul s-a petrecut între noi, în loc închis,
Niciun graur, niciun trifoi
N-au văzut pe victimă, nici pe călău.

Putem bănui copacii

Care se înapoiau în căruţele iernii?
Umili, învinşi, în căminele noastre de marmură
Şi părul lor cald fluturând în aer.

Auzeam afară scârţâind roţile

Sub încărcătura grea de lemne.
Lunecând, tăcută, ca prova
Unei corăbii, pădurea intra sub acoperişurile noastre.

De acestea nu gândeam că ar trebui să ne temem,

Flăcările săltau ca veveriţe
Şi totuşi lemnele au trebuit să ne plângă:
Ca să ne urmeze, au devenit sicrie.

Ele ştiu totul şi în moarte

Aduc mărturie amprenta noastră,
Au atras în cursă corpul nostru
Şi sufletul nostru adevărat sau fals.

Ele cunosc totul despre locuinţele noastre,

Au asistat la jocurile noastre josnice,
Şi cu violenţă vor lumina ora
Judecăţii, profilele noastre hidoase.

PRIVIŢI

Voi aprinde un foc mare cu arhivele voastre,

Voi distruge birourile voastre, uzinele,
Voi dărâma hambarele, hangarele, depozitele,
Acolo unde-nălţaţi ziduri, voi aduce nori.

Ah! Cunosc minciunile, şiretlicurile voastre. Nu-mi trebuiesc

Nici banii, nici gloriile.
Voi preface-n fărămituri maşinile,
Frate-meu vântul, soru-mea inundaţia îmi vor veni într-ajutor,

Fiţi blestemaţi! Praf aleagă-se de operele voastre! Îmi bat joc

De scadenţele voastre, de ratele neplătite, de chitanţele
Întârziate. N-am ce face cu poliţele voastre
De asigurare, cu actele de propietate, ipotecile voastre.
Cu bice de flăcări vă voi alunga
Din templul cu stâlpi înalaţi al universului,
Voi sparge casele de bani, voi curăţa
Pietrele pe care privirile voastre lacome le-au murdărit.

Veniţi lângă mine, mâini divine, o, Vijelii!

Şi dacă tam-nesam aceste fiinţe răutăcioase se arată umile,
Dacă pălesc, dacă pleacă ochii, dacă se prefac
Pocăiţi, nu vă lăsaţi înduioşaţi,

Căci imediat vor regăsi mândria,

Vor ridica din nou ziduri de trufie,
Îşi vor pune-n lanţuri fraţii,
Vor crucifica pe cei ce le-or vorbi de Dumnezeu şi de iubire.

Loc. Va fi loc aici,

Grădini întinse, daruri, serbări.
Vom clădi împreună alte oraşe
Unde niciun vierme nu va locui sub piatra libertăţii.

A REFACE LUMEA

Cei ce sunt în închisoare vor să ştie dacă arborele

Mai urcă spre cer, dacă fluviul, vântul
Mai dau târcoale oraşelor şi dacă zorile
Mai au zgomotul căruţei zarzavagiului.

Cei care dorm oare nu se tem că la trezire

Bucăţile risipite ale lumii nu se vor mai îmbina?
Iată-i cum se ridică şi privesc prin geamuri,
E bine că străzile, zidurile sunt la locul lor.

Dar pentru prizonierii ale căror degete au clădit

În fundul unei sticle, un palat, o corabie
Şi din care uitarea a ros lucrurile puţin câte puţin
Precum marea care desfigurează pe încetul stâncile,

Arborele e deja pasăre, câmp şi nor,

Dimineaţa are un tremur moale de căprioară.
Pentru a face să intre munţii, grâul în celulele lor
Au schimbat cursul apelor şi frontierele.
POEM (1)

Îmi plac aceste lucruri dimprejur, trecătoare, fragile.

Vrei să te apropii de ele: s-au şi îndepărtat.
Totul este o scriere neciteaţă. Niciodată
Nu reuşeşti să descifrezi aceleaşi cuvinte.

Aş dori să-ţi spun prietenia mea. Dar e

Întotdeauna prea târziu: pădurea în care chem şi caut
E acuma nor. Şi roiul acesta de muşte
Erau copii care se jucau în lumina lunii.

Şi eu însumi când mă duc asemeni unui cerb însetat

Spre lacul reflectat în aerul gândului său,
Nu sunt un altul în fiecare clipă? Copacii
Nu mă mai recunosc ca pe unul de-al lor.

Dacă încerc să numesc obiectul care m-a vrăjit

Numele desenează pe un altul care ia formă reală,
Şi dacă îl strig pe acesta, alte forme
Noi apar în plasa simţurilor mele.

Cu capul plin de imagini ca o vitrină,

Înaintez spre acel univers care a fost şi se destramă
Şi târăsc după mine ca o coamă
Aceste nume care sunt focurile în care ard toate.

POEM (2)

Sunt vreo treizeci şi nouă de ani de când m-ai întâmpinat, viaţă.

Nu ştiu de unde veneam, m-ai luat de mână,
Am mers împreună, şi la han,
M-ai dus la locul meu în fân, în şură;

,,Iată partea ta, mi-ai spus, munca, lupta

Obscură, dimineaţa, băutura neagră a amărăciunii,
Asta e ceea ce am adunat pentru tine, ţi-o dau,
Patul de spital, râsul prostituatei.”

Ah! Nu m-ai lăsat din mână, ai avut răbdare,

De-ndată ce am venit, mi-ai arătat zilele mele,
Tu, viaţa mea de om cu genunchii în noroi,
Cu capul plin de freamăte ca un frunziş.

Ai fi putut să aştepţi furnica, antilopa, ciocârlia,

Cârtiţa îndrăgostită de întuneric sau iepurele,
Ai fi putut aştepta pe fiul bogatului
Sau pe aventurierul care poartă o manta de oceane.

M-ai aşteptat pe mine, cu remuşcările, cu rănile mele.

Diamantul poemului pentru paharul sufletului,
Visând, în noaptea rece la focul unei priviri,
Moneda chinurilor mele neavând curs pentru fericire.

Grăbeşte-te dacă mai ai şi alte înfrângeri să-mi arăţi.

Când un cer mai jos îmi va sângera tâmplele,
Dacă trebuie să mai am parte şi de alte despărţiri, de alte exiluri,
Grăbeşte-te să-mi aduci la buze toate otrăvurile,
Căci în curând voi ajunge la marginea pădurii
Peste care tu nu vei putea trece şi voi merge singur
Înveşmântat în lumină şi bucurii şi te voi uita,
Pe tine care nu mi-ai cruţat nicio încercare din leagăn
până la mormânt.