Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. CONCEPTUL DE FINANŢE
Decizia de investire. Rprezintă decizia de a plasa capitaluri într-o anumită operaţiune şi este
rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) şi rentabilitatea
scontată.
Costul este în ultimă instanţă, rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri
(acţionari, creanţieri) pentru a finanţa proiectele de investiţii ale unei întreprinderi.
Toate investiţiile a căror rentabilitate este mai mare sau egală cu costul capitalului pot fi
acceptate.
Iar toate investiţiile a căror rentabilitate este mai mică decît costul capitalului trebuie
respinse.
Decizia de finanţare – este opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a
proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie prin participaţie.
Adoptarea deciziei de finanţare se face:
– fie prin optarea între fondurile proprii şi creditele bancare;
– fie prin optarea asupra unei anumite ponderi între fonduri proprii şi credite bancare.
Pentru clarificarea alegerii între 2 căi de finanţare se analizează câţiva indicatori:
– dacă rentabilitatea scontată este mai mare decât rata dobânzii este oportună apelarea la
împrumuturi (pentru că îndatorarea contribuie la creşterea masei beneficiului rezultă
creşterea randamentului capitalului propriu);
– decizia de finanţare prin îndatorare are, de regulă, o influenţă pozitivă asupra
solvabilităţii, numai că în cazul producerii unor pierderi solvabilitatea se degradează
repede;
– finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii.
Decizia de autofinanţare îşi asigură dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive
anterioare.
Avantaje:
– nu recurge la surse de finanţare externe, rezultând independenţă sporită (faţă de bănci,
acţionari);
– creşte valoarea bursieră a întreprinderilor şi a acţiunilor (fără a se cere un efort
financiar de la acţionari). Iar profitul total este mai puţin impozitat dacă se reînvesteşte.
Dacă rata rentabilităţii proiectelor realizate prin autofinanţare este egală cu rentabilitatea
cerută de acţionari, atunci însemnă că politica de autofinanţare este neutră pentru întreprindere. Iar
valoarea financiară a întreprinderii creşte numai dacă rata rentabilităţii proiectelor realizate prin
autofinanţare este mai mare decît rata rentabilităţii cerută de acţionari.
Politica dividendelor reprezintă opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în
anumite exerciţii financiare, de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a
cuantumului dividendelor de la an la an, urmărind un anumit scop.
Indicatorii politicii dividendelor sînt: rata distribuirii (dividende/beneficiu net); rata creşterii
dividendelor pe acţiune (dividend 1/dividend 0); dividendul pe acţiune (volum dividende/nr. de
acţiuni).
6. CIRCUITUL FINANCIAR
Active reprezentând
capital propriu
Finanţare
directă
Active reprezentând
capital de împrumut
Primare
Active reprezentând
creanţe ale clienţilor
Circuite Finanţare
bancari
financiare indirectă
Active reprezentând
resurse ale inst. financ.
Secundare
Piaţa bursieră
Pieţe
financiare
Piaţa la termen a
instrumentelor financ.
Circuite financiare primare. Baza definirii circuitelor financiare este crearea de active
(acţiuni, obligaţiuni).
Finanţarea directă este proprie întreprinderilor mari şi se concretizează în emiterea unui
număr foarte mare de active identice (valori mobiliare) de valoare nominală mică care se
achiziţionează de un număr mare de subscriitori. Aceste active pot face obiectul tranzacţiilor pe
pieţe secundare (burse de valoari mobiliare).
Finanţarea directă crează două tipuri de active: 1) acţiuni şi părţi sociale; 2) obligaţiuni.
Din punct de vedere al solicitatorului de fonduri (emitent) activele create în cadrul
finanţării directe se împart în:
● active financiare integrate în capitalul propriu (acţiuni);
● active financiare integrate în capitalul împrumutat (obligaţiuni).
Finanţarea indirectă presupune obţinerea surselor de la diverse instituţii financiare
specializate. Joacă rolul de intermediari pentru că lucrează, nu numai cu capitaluri proprii, ci şi cu
capitaluri de împrumut.
Instituţiile financiare specializate – bancare şi nebancare – dispun în procesul financiar de 2
tipuri de active:
● active reprezentând resursele instituţiilor financiare (active monetare – diferite feluri de
monedă, cecuri, viramente, cărţi de credit şi active lichide pe termen scurt – plasament
la vedere);
● active reprezentând creanţele asupra clienţilor bancari – toate categoriile de credite,
acordate intreprinderilor sau persoanelor fizice.
Circuite financiare secundare. Lichiditatea activelor create prin circuite primare se poate
realiza prin intermediul circuitelor secundare.
Circuitele financiare secundare se împart în:
● pieţele monetare – pe care au loc schimburi de bani plecând de la circulaţie creanţelor
pe termen scurt (toate relaţiile de împrumut, bancare şi nebancare). Este piaţa
interbancară şi ipotecară, la procedeele de refinanţare şi intervenţia băncii centrale
asupra pieţelor monetare.
● pieţele financiare – pieţe pe care titlurile pe termen lung sunt schimbate contra monedă
– piaţa bursieră şi piaţa la termen a instrumentelor financiare.
.
Rezumat
Concepte:
Credit, finanţe, finanţare, circuit financiar.
Finantele reprezinta un anumit tip de relatii de repartitie a produsului social si în special a venitului
national, concretizate în transferuri banesti de la agenti economici, institutii si persoane fizice catre
bugetul statului, de la bugetul de stat catre institutii si persoane fizice, de la bugetul de stat catre
agentii economici, institutii sau persoane fizice, precum si între agentii economici, între institutii si
chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formarii sau utilizarii diverselor
fonduri.
Daca relatiile financiare sunt transferuri definitive si fara contraprestatie directa si imediata, relatiile
de credit sînt transferuri de fonduri, dar pe termen si în mod oneros.
Cele doua relatii sunt adesea complementare: concura în proportii diferite, de la caz la caz, la
finantarea activitatilor agentilor economici; fondurile proprii create prin transferuri financiare
reprezinta premisa si garantia obtinerii de credite.
Toate relatiile financiare sunt si relatii banesti, dar nu toate relatiile banesti sunt si relatii financiare.
Finantele publice reprezinta fluxuri banesti organizate în scopul procurarii resurselor statului si
institutiilor publice si ulterior satisfacerii unor nevoi generale ale societatii.
În acest caz fluxurile de iesire nu pot avea loc decât în limita fluxurilor de intrare.
Creditul presupune relatii banesti, de repartitie, prin care se mobilizeaza disponibilitatile banesti,
temporare, urmînd a fi folosite pentru acoperirea unor nevoi temporare.
Creditul presupune transferuri banesti cu caracter rambursabil care sunt purtatoare de dobânzi.
1. Functia de redistribuire --se aplica nu numai fondurilor proprii ale banca, ci si supra fondurilor
atrase de la terti.
2. Functia de emisiune -- Politica de credit a bancilor constituie totodata si politica lor de emisiune,
întrucât creditul aocrdat de banci este sursa unor mijloace banesti suplimentare pentru agentii
economici, contribuind la realizarea unei corelatii între masa banilor în circulatie si nevoile
productive.
Astfel, plusul de mijloace banesti cerut de dezvoltarea economica poate fi completat prin largirea
creditului pe calea crearii de noi mijloace banesti (multiplicatorul creditului).
Creditul comercial se acorda de catre participantii la relatiile contractuale fara interventia unei
verigi intermediare.
Este creditul pe care-l acorda furnizorul cumparatorului pentru perioada de la livrarea marfurilor
pâna la încasarea contravalorilor sau invers, creditul pe care-l acorda furnizorului, sub forma de
avans pentru a crea posibilitati financiare acestuia în vederea executarii comenzilor si livrarii.
Este un credit pe termen scurt, care variaza de la câteva zile, pâna la 90 zile, si nu este purtator de
dobânda.
Rambursarea nu ramâne la nivelul unei formulari generale ci este întotdeauna concretizat expres în
documentele financiare (contractul de credit, obligatiuni) unde se precizeaza durata creditului,
scadenta si maniera de rambursare.
Politica financiara -- la nivel macro si microeconomic reflecta corelarea unei duble strategii:
solvabilitate si rentabilitate.
Elaborarea unei politici financiare priveste determinarea nevoilor de finantare pentru o perioada de
timp anumita, alegerea unei variante de îndatorare adica a unei modalitati de finantare prin fonduri
proprii sau credite, precum si raportul între nevoile finantate pe termen scurt sau pe termen lung.
Avansarea de capital din partea unui întreprinzator are în vedere 2 mari destinatii: active imobilizate
si active circulante.
Pentru întreprinzatori este rational sa-si acopere activele imobilizate si o parte a activelor circulante
prin finantari cu caracter permanent.
Prin folosirea de credite sporeste rentabilitatea financiara a întreprinderilor dar creste si riscul.
Rprezinta decizia de a plasa capitaluri într-o anumita operatiune si este rezultatul corelarii strânse
dintre costul capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) si rentabilitatea scontata.
Decizia de finantare -- este optiunea întreprinderii de a-si acoperi nevoile de finantare a proiectelor
avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie prin participatie.
● Metoda activului net corectat: Valoare de intrare (cost de achiziţie a unui bun). Uzura
fizică – uzura morală. Se corectează cu deprecierea/ reprecierea monetară, cu cond.
Pieţei.
● Metoda valorii substanţiale
● Metoda capitalului permanent necesar exploatării;
● Metoda valorii de lichidare (sau de cant).
2. Metoda fluxurilor (pozitive şi negative). Dă valoarea de randament sau de rentabilitate
care se obţine prin capitalizarea fluxurilor de venit mediu anual sperat.
Venitul mediu anual sperat
Valoarea intreprinderii
rata capitalizarii
Se aplică apoi calculul actuarial. Dacă avem dividendul drept element de calcul, rezultă:
Δ1 Δ2 Δn n
t
V
1 k (1 k) 2
...
(1 k) n
V
t 1 (1 k )
t
Active imobilizate – constituit din cheltuieli care nu sunt sunt consumate şi care, în general,
se amortizează în fiecare an sau se stabilesc rezerve. Deosebirea între cheltuieli şi active este în
funcţie de utilizarea care se dă bunurilor respective: primele se epuizează prin consum, în timp ce
secundele au funcţionalitate extinsă pe mai mulţi ani. Prin urmare, sub aspect financiar, un activ
imobilizat reprezintă o cheltuială recuperabilă pe mai multe exerciţii.
– imobilizări materiale: terenuri, construcţii, utilaje, mijloace de transport.
– imobilizările nemateriale: cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare, pentru procurări de
brevete, licenţe, mărci.
– imobilizări financiare: creanţe, titluri.
Evaluarea activelor imobilizate se face :
– la valoarea de cumpărare: la preţul de achiziţie;
– la valoarea economică: valoarea actuarială a fluxurilor nete de trezorerie;
– valoarea de piaţă: valoarea ce se poate stabili cu prilejul lichidării activului respectiv.
Active circulante – stocuri diverse, creanţe – clienţi, capital subscris dar nevărsat, aconturi
vărsate în contul unor comenzi, plasamente pe termen scurt, disponibilităţi băneşti.
Pasivul bilanţier este dat de capitalul propriu şi de datoriile pe termen lung, mijlociu şi
scurt.
– Capitalul propriu – reprezentat de capitalul social.
– Rezervele – pot fi legale, statutare, contractuale, reglementate ş.a.
– Alte fonduri proprii – emisiuni de titluri participative, împrumuturi participative etc.
– Datoriile sînt:
După termenul de scadenţă:
– datorii pe termen lung şi mijlociu – datorii financiare şi bancare, compuse din
împrumuturi obligatare şi credite de la diverse instituţii specializate;
– datorii pe termen scurt din credite comerciale, credite bancare pe termen scurt, avansuri
primite, obligaţii fiscale.
Mai există şi al punct de vedere al clasificării datoriilor: datorii financiare, datorii de
exploatare, alte datorii.
Datoriile financiare – împrumuturi obligatare, datorii de la instituţii de credit.
Datoriile de exploatare – credite furnizor, datorii fiscale, datorii sociale.
Alte datorii – aconturi şi avansuri primite asupra unor comenzi.
Angajamente în afara bilanţului – primite sau date de întreprindere şi reprezintă obligaţii
care nu antrenează operaţiuni de încasări şi de plăţi imediate, dar a căror execuţie ulterioară ar putea
modifica patrimoniul: cauţiuni, garanţii, andosări, redevenţe pentru credit – bail etc ( cele date ); iar
cele primite: aval, garanţii, creanţe scontate neajunse la scadenţă.
Se înţelege raportul existent între finanţările pe termen scurt şi cele pe termen lung.
Aproape în toate cazurile se apelează concomitent şi la finanţări externe, pe lângă fondurile proprii.
Se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie, faţă de capitalul permanent, dar şi asupra
structurii capitalului permanent.
Capitalul permanent – sînt fonduri proprii ale întreprinderii şi din împrumuturi pe termen
lung şi mijlociu şi acoperă activele imobilizate şi o parte a stocurilor de exploatare (active
circulante) sub denumirea de fond de rulment.
Resursele de trezorerie – credite bancare pe termen scurt, credite comerciale (datorii faţă
de furnizori).
Capacitatea de îndatorare
Este util să se procedeze la stabilirea unor indicatori care să marcheze gradul de utilizare a
capitalurilor proprii în comparaţie cu împrumuturile pe termen lung şi mediu sau cu totalul
împrumuturilor.
Considerăm că:
activul unei întreprinderi = active imobilizate, stocuri de mărfuri şi alte valori materiale,
soldul clienţilor şi alte lichidităţi.
pasivul = capital permanent (fonduri proprii, datorii pe termen lung şi mediu) şi datorii
pe termen scurt (furnizori, credite de trezorerie).
Avem ca instrumente de analiză următorii indicatori:
Datorii totale
2/3 se preferă pentru că
1. Coeficientul de Total Pasiv
face referinţă la
îndatorare globală Datorii totale
2 normele uzuale bancare
Capital propriu
Datorii la termen
1
2. Coeficientul de Capital propriu
Pentru a putea rambursa creditele la termenele stabilite şi plata dobânzilor, fără a crea
greutăţi financiare de nesuportat întreprinderilor, băncile acceptă unii indicatori:
– pentru creditele de trezorerie interesează ponderea costului creditelor în total
beneficiu brut:
Cost credite pe termen scurt
1
Beneficiu brut
– pentru datorii la termen, indicatorul este dat de raportul dintre cheltuielile financiare
(principal plus dobândă), care reprezintă efortul financiar anual al debitorului şi
capacitatea de autofinanţare (beneficii + fond de amortizare).
Cheltuieli financiare la termenele pe termen lung si mijlociu
1
Capacitate de autofinantare
Rezumat
Concepte:
financiare, întreprinderii, capitalul, termenul, datorii, credite, valoarea, care, sau, este, proprii,
capital permanent, imobilizate, activelor, evaluare.
Finantarea reprezinta un ansamblu de masuri si activitati al caror obiect este fenomenul financiar.
În mod deosebit, finantele întreprinderii sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectului
activitatii, în conditii de rentabilitate.
Alaturi de rentabilitate, echilibrul dintre nevoi si resurse este obiectivul cel mai important al
finantelor întreprinderii.
Echilibrul financiar la nivel micro- se realizeaza numai în conditiile pastrarii capacitatii de plata, a
lichiditatii financiare si a solvabilitatii drept caracteristici permanente ale întreprinderii.
Rolul finantelor întreprinderii este de a supraveghea si corecta operativ orice dezechilibru, initiind
fluxuri corespunzatoare sau de iesire înainte ca dezechilibrul sa ia forme ireparabile.
Evaluarea este rezultatul unui proces de diagnostic, aparând ca o linie strategica a întreprinderii, mai
ales în situatiile negocierii întreprinderii însasi.
Prin evaluare se întelege atribuirea unei valori întreprinderii, în întregul sau sau unei parti a
acesteia.
stabilirea diagnosticului strategic sau starea unei întreprinderi sub aspect: concurential, tehnologic,
social si financiar.
Metoda activului net corectat: Valoare de intrare (cost de achizitie a unui bun).
Da valoarea de randament sau de rentabilitate care se obtine prin capitalizarea fluxurilor de venit
mediu anual sperat.
Goodwill reprezinta excedentul valorii globale a unei întreprinderi comparativ cu valoarea atribuita
elementelor din activul bilantului.
Acest excedent se traduce prin bunele relatii pe care întreprinderea le are cu clientii, furnizorii,
valoarea resurselor umane, amplasare favorabila si care permit întreprinderii sa realizeze profituri
superioare (este element de activ nematerial).
Valoarea globala a întreprinderii este data de valoarea patrimoniala (activul contabil corectat) la
care se adauga valoarea altor elementelor.
Active imobilizate -- constituit din cheltuieli care nu sunt sunt consumate si care, în general, se
amortizeaza în fiecare an sau se stabilesc rezerve.
Deosebirea între cheltuieli si active este în functie de utilizarea care se da bunurilor respective:
primele se epuizeaza prin consum, în timp ce secundele au functionalitate extinsa pe mai multi ani.
Prin urmare, sub aspect financiar, un activ imobilizat reprezinta o cheltuiala recuperabila pe mai
multe exercitii.
Active circulante -- stocuri diverse, creante -- clienti, capital subscris dar nevarsat, aconturi varsate
în contul unor comenzi, plasamente pe termen scurt, disponibilitati banesti.
Pasivul bilantier este dat de capitalul propriu si de datoriile pe termen lung, mijlociu si scurt.
datorii pe termen scurt din credite comerciale, credite bancare pe termen scurt, avansuri primite,
obligatii fiscale.
Aproape în toate cazurile se apeleaza concomitent si la finantari externe, pe lânga fondurile proprii.
Se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie, fata de capitalul permanent, dar si asupra
structurii capitalului permanent.
CAPITOLUL 3
POLITICA DE INVESTIRE
O primă etapă o constituie preselecţia proiectelor astfel încît ele să răspundă obiectivelor
generale ale întreprinderii.
Studiul comercial – cel mai important pentru că rentabilitatea este funcţie de cifra de
afaceri posibil de realizat.
Studiul economico-tehnic rezolvă problemele constructive, soluţiile adoptate, ordinea
execuţiei, costul total şi pe elemente componente ale proiectelor, costul exploatării după darea în
funcţiune.
Studiul fiscal: taxa pe valoare adăugată, profit.
Studiul de personal: priveşte nevoile ca număr şi categoria de personal utilizat, cheltuieli
de formare a personalului.
Studiul financiar – posibilitatea de folosire a diverselor surse de finanţare, posibilitatea de
autofinanţare, posibilitatea de a obţine împrumuturi pe termen lung şi mijlociu, posibilitatea de
creştere a capitalului propriu, costul capitalului.
După studierea documentaţiei enunţate şi a evaluării principalelor caracteristici ale
proiectelor (capital investit, venituri scontate din exploatarea proiectului, durata de viaţă economică,
valoarea reziduală etc.) este posibilă utilizarea diverselor criterii financiare pentru compararea şi
ierarhizarea proiectelor studiate, în vederea adoptării deciziei de investire. Pot fi utilizate 3 criterii
financiare de selectare a proiectelor de investire: criteriul rentabilităţii, criteriul lichidităţii,
criteriul riscului.
Criteriul rentabilităţii – cel mai important în vederea adoptării proiectelor.
Ca regulă generală R > K ( adică rata rentabilităţii proiectului de investiţii sa fie mai mare
decît costul surselor de finanţare proprii sau împrumutate).
Metode de evaluare a rentabilităţii investiţiilor:
Beneficiul net
– Metoda contabilă: R
Investitia neta
Beneficiul net – beneficiul rămas din exploatarea proiectului după deducerea sarcinilor
fiscale.
Investiţia netă este dată de valoarea iniţială a proiectului – fondul de amortizare constituit.
Această metodă are şi inconveniente.
– Metoda financiară se bazează pe compararea fluxurilor financiare negative şi pozitive
generate de proiectul de investiţie, adică pe cheltuieli iniţiale pentru realizarea
investiţiei, pe de o parte, şi pe amortizarea şi beneficiile anuale provenite de la
obiectivul de investiţii pus în funcţiune – pe de altă parte.
Apoi, după estimarea fluxurilor de intrare şi de ieşire, se procedează la calculul actuarial,
obţinându-se rata rentabilităţii investiţiei sau rata capitalului investit.
Notăm cu V0 – costul iniţial al investiţiei; F1, F2, ..., Fn – fluxurile anuale de intrare
(amortizare + beneficii); R – rata rentabilităţii, atunci pentru 1 an de exploatare rentabilă se obţine:
F1 V0
R , ceea ce este identic cu egalitatea V0 (1+R) = F1
V0
Generalizând pentru mai mulţi ani, rezultă
V0 (1 R ) n F1 (1 R ) n 1 F2 (1 R ) n 2 ...Fn / : (1 R ) n
F1 F2 Fn Fn
V0 ... V0
1 R (1 R) 2
(1 R) n
(1 R ) n
(1+R) = rata rentabilităţii investiţiilor se mai numeşte rata rentabilităţii interne sau rata
rentabilităţii actuariale.
Beneficiul actuarial – valorile actuariale de fluxurile de cheltuieli negative – veniturile
viitoare (+) adică valoarea actuarială a excedentelor rate de exploatare aşteptate – capitalul investit.
B1 B2 Bn V
B a C ( ... )
1 D (1 D) 2
(1 D) n
(1 D) n
unde:
Ba - beneficiul actuarial sau valoarea actuorială netă;
C – capitalul iniţial al proiectului de investiţii;
B1, B2, ... Bn – beneficii anuale prevăzute a se realiza în viitor;
V – valoarea reziduală;
D – rata actuarială a dobânzii.
Considerănd că B1 = B2 = ... = B4 = const. =>
1 1 1 V
Ba = -C +B ....
1 D (1 D) 2 (1 D) n (1 D) n
1 (1 D) n V
Ba = -C +B
D (1 D) n
Criteriul lichidităţii
Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma în bani activele
de care dispune.
Acest criteriu urmăreşte ca investiţia să se recupereze cât mai repede posibil, adică
investitorul să intre în posesia capitalului avansat şi a rentabilităţii scontate cât mai repede. De
regulă se stabileşte un număr de ani de recuperare a capitalului avansat prin raport între valoarea
iniţială a investiţiei la suma fluxurilor financiare anuale pozitive ( de intrare ). Dacă fluxurile fin
pozitive anuale sunt egale.
Valoare proiect
Nr. ani derecuperare
Flux anual pozitiv
dacă fluxurile sunt inegale se însumează an de an fluxurile până se ajunge la valoarea iniţială. Şi de
aici se obţine termenul de recuperare.
Indicatori:
Baza teoretică
Baza teoretică: diviziunea în timp între producţia valorii activelor imobilizate şi reproducţia
valorii lor de întrebuinţare.
Caracterul ştiinţific = Rolul amortizării se îndeplineşte dacă se respectă unele condiţii:
evaluare corectă, realistă a mijloacelor de muncă, normele de amortizare să ţină seama de uzură
fizică şi morală, volumul fondului de amortizare să permită recuperarea cheltuielilor de înlocuire a
activelor imobilizate.
Corelaţii între politica de investiţii şi politica de amortizare
Politica de amortizare, modul de calcul şi metoda de amortizare utilizată pot avea o influenţă
hotărâtoare pentru politica de investiţii. Întreprinderea alege metode de amortizare în funcţie de
politica financiară de valorificare a resurselor pe care doreşte să le constituie pentru investiţii într-un
an sau altul.
Pentru a constitui fonduri masive pentru investiţii în prima parte a intervalului de exploatare
poate aplica metoda regresivă de amortizare care creează avantajul unei scăderi a fiscalităţii şi că
impozitele sunt plătite de întreprindere în monedă depreciată (în cazul inflaţiei).
Metode de amortizare
– metoda amortizării constante sau proporţionale – presupune amortizarea în mod uniform
– cu aceeaşi normă de amortizare – pe întreaga perioadă de funcţionare a activelor
imobilizate.
Această metodă nu exclude posibilitatea creşterii volumului amortizării în perioada de
folosire mai intensă a mijloacelor fixe. Astfel, amortizarea accelerată (dar proporţională) prezintă
chiar avantaje economice sensibile când se bazează pe o folosire intensivă, pe o uzură fizică reală,
recuperându-se valoarea lor într-un timp mai scurt, evitându-se uzura morală.
– metoda de amortizare regresivă presupune scăderea continuuă a normelor de amortizare,
pe măsura creşterii gradului de uzură a activelor materiale imobilizate.
Metoda rezidă în aceea că activele, pierzând din valoarea lor în procesul folosirii, transferă
tot mai puţină valoare asupra noilor produse, pierderile de valoare suferite de activele imobilizate,
ca urmare a uzurii fizice şi morale urmează să fie reflectate în micşorarea sumei amortizate în costul
produselor finite.
Metoda asigură concordanţa normelor de amortizare descrescânde cu starea tehnică mai
bună şi randamentul mai mare a activelor imobilizate la începutul perioadei de funcţionare.
Se calculează fie prin aplicarea unei norme de amortizare descrescătoare asupra valorii
iniţiale, fie prin aplicarea aceleiaşi norme de amortizare nemodificată pentru întreaga perioadă.
100
Na xC
Dn
Na – norma de amortizare analitică;
Dn – durata de funcţionare normată;
C- coeficient de regresie; are valori diferite în funcţie de durata de funcţionare.
– metoda amortizării pe unitatea de produs – împărţirea valorii activelor imobilizate la
cantitatea totală de produse la a căror fabricare concură.
– metoda de amortizare progresivă – creşterea de la an la an a fondului de amortizare şi se
bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o uzură tot mai accentuată pe măsură ce
se apropie de limita de funcţionare normată.
100
Normele analitice – pentru fiecare activ: Na
Dn
în care:
Na – norma de amortizare analitică;
Dn – durata de funcţionare normată.
Există norme de amortizare analitice:
– proporţionale – în timp, în km parcurşi, pe unitate de măsură;
– progresive – cresc pe măsură ce are loc înaintarea în timp a folosirii activelor;
– regresive – scad.
Norma unică de amortizare: pentru toate activele în decurs de 1 an, pe baza fondului de
amortizare şi a valorii medii anuale de amortizare.
tA
Na x100
tVa
Vin * t
Vin , în care:
T
Vin - valoarea medie a intrărilor;
Vin – valoarea absolută a intrărilor;
t – nr. luni de funcţionare din momentul intrării până la sfârşitul anului;
Vie * t '
Vie , în care:
T
t’ – nr. luni de nefuncţionare din momentul ieşirii până la sfârşitul anului;
T – nr. luni an (12).
tVa1 * Nu a
tA , în care:
100
tA – total fond anual de amortizare;
tVa1 - total valoare medie anuală de amortizat în anul curent.
Nu0 - norma unică de amortizare determinată la sfîrşitul anului de bază
ff 11 ff 10 ff ff ff ff
iar tVa1 tV1 ( ... ) ( 11 10 ... )
12 12 12 12 12 12
tV1- totalul valorii active a imobilizărilor existente în patrimoniu la început de an.
1 – valori medii ale intrărilor de active pe cele 9 categorii;
2 – valori medii ale ieşirilor.
Rata anuală de recuperat – înainte de amortizarea integrală, în cazul casării, rezultă valoare
neamortizată.
Vn = Vi – A, adică valoarea neamortizată = valoarea iniţială – fond de amortizare constituit
în momentul casării sau
Vc * D r
Vn , în care:
Dn
Vn – valoarea neamortizată;
Vc – Valoare active casate;
Dr – durata rămasă;
Dn – durata normată.
Vn * t
R , în care:
T
Rezumat
Concepte:
investitii, amortizare, pentru, valoarea, functionare, activelor, rentabilitatii, care, finantare,
proiectelor, capitalului, mai, imobilizate, sau, criteriul
Pentru a alege investitia, pe lânga evaluarea si compararea rentabilitatii proiectelor avute în vedere,
se are în vedere si obtinerea surselor de finantare.
Daca selectia proiectelor de investitii se face în functie de criterii financiare, se tine cont de politica
întreprinderii în cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia (se face un studiu comercial, tehnic si
financiar care sa justifice oportunitatea investitiei).
Se compara fluxurile pozitive si negative (dupa ce au fost cuantificate) pentru a stabili oportunitatea
executarii investitiei.
Fluxurile negative se cunosc din devizul general al investitiei.
Investitiile joaca un rol central, de multiplicator în cresterea economica, influentând atât cererea cât
si oferta pe piata.
Investirea într-un anumit sector duce la miscari favorabile pentru tara si economia investitorului.
Criteriul finalitatii: porneste de la ideea ca este mai usor sau mai eficace ca statul sa actioneze în
sensul de a mentine potentialul de productie existent la un moment dat, decât de a asista pasiv la
disparitia unor întreprinderi sau sectoare ce apar, din necesitati nationale sa sprijine recrearea acelui
potential (cazul cercetarilor fundamentale, lansare de produse noi, tehnologii).
exonerari fiscale -- reduceri sau amânari ale platilor se fac în contul impozitelor si taxelor datorate
de catre agentii privati.
Înlesnirile fiscale au rolul de a permite agentilor economici accesul la credite, actionând cu factori
care compenseaza volumul dobânzilor înalte platite.
garantia statului -- se acorda bancilor, pentru ca agentii economici sa obtina credite bancare.
O prima etapa o constituie preselectia proiectelor astfel încît ele sa raspunda obiectivelor generale
ale întreprinderii.
Studiul comercial -- cel mai important pentru ca rentabilitatea este functie de cifra de afaceri posibil
de realizat.
Studiul de personal: priveste nevoile ca numar si categoria de personal utilizat, cheltuieli de formare
a personalului.
Beneficiul net -- beneficiul ramas din exploatarea proiectului dupa deducerea sarcinilor fiscale.
Investitia neta este data de valoarea initiala a proiectului -- fondul de amortizare constituit.
= rata rentabilitatii investitiilor se mai numeste rata rentabilitatii interne sau rata rentabilitatii
actuariale.
Beneficiul actuarial -- valorile actuariale de fluxurile de cheltuieli negative -- veniturile viitoare (+)
adica valoarea actuariala a excedentelor rate de exploatare asteptate -- capitalul investit.
Acest criteriu urmareste ca investitia sa se recupereze cât mai repede posibil, adica investitorul sa
intre în posesia capitalului avansat si a rentabilitatii scontate cât mai repede.
De regula se stabileste un numar de ani de recuperare a capitalului avansat prin raport între valoarea
initiala a investitiei la suma fluxurilor financiare anuale pozitive (de intrare).
daca fluxurile sunt inegale se însumeaza an de an fluxurile pâna se ajunge la valoarea initiala.
Specificul acestor resurse este ca se consuma pe masura aparitiei lor influentând direct asupra
necesarului de finantat.
Pentru întreprinderile particulare mici, investitiile initiale se pot realiza din mijloace banesti proprii
ale întreprinzatorului, urmând ca pe parcursul functionarii lor, dezvoltarile si modernizarile sa se
efectueze pe seama fondului de amortizare si a profitului realizat.
Pentru S.A. sursa initiala pentru finantare se poate constitui sub forma unui capital social, prin
emisiunea de actiuni, si prin finantare din fondul de amortizare si o parte din profitul realizat, prin
împrumuturi obligatare sau de la institutii financiare, precum si prin credite bancare pe termen
mijlociu.
Baza teoretica: diviziunea în timp între productia valorii activelor imobilizate si reproductia valorii
lor de întrebuintare.
Caracterul stiintific = Rolul amortizarii se îndeplineste daca se respecta unele conditii: evaluare
corecta, realista a mijloacelor de munca, normele de amortizare sa tina seama de uzura fizica si
morala, volumul fondului de amortizare sa permita recuperarea cheltuielilor de înlocuire a activelor
imobilizate.
Politica de amortizare, modul de calcul si metoda de amortizare utilizata pot avea o influenta
hotarâtoare pentru politica de investitii.
CAPITOLUL 4
AUTOFINANŢAREA SAU FINANŢAREA INTERNĂ
1. POLITICA DE AUTOFINANŢARE
Finanţarea pe termen lung presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru
perioade mari de timp. Căile de finanţare pe termen lung sunt în strânsă legătură căile de investire,
formând împreună cu acestea politica financiară a întreprinderii.
Din punct de vedere al apartenenţei fondurilor:
– finanţări din fonduri proprii (autofinanţarea, creşteri de capital prin noi aporturi în
numerar sau în natură, creşteri de capital prin încorporarea rezervelor la capitalul social
etc.);
– finanţări prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite bancare,
credit-bail).
Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obţinerea lor, sursele de finanţare pe
termen lung, pot fi grupate în:
– finanţări interne (autofinanţarea);
-finanţări externe (creşteri de capital şi împrumuturi diverse).
Prin fonduri - Autofinanţare
proprii -Creşteri de capital prin noi aporturi în numerar şi
natură
Finanţări -Creşteridecapitalprinîncorporarearezervelor ---Creşteri de capital
pe termen lung prin conversiunea datoriilor
Împrumuturi obligatare
Împrumuturi de la instituîii financiare specializate
Prin Credite bancare pe termen mijlociu
angajamente la Credit bail
termen
2. CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE
3. POLITICA DIVIDENDELOR
V = P – D A, în care:
V – valoarea investiţiei de realizat;
P – profit obţinut în anul expirat;
D – valoarea dividendelor (Nr. acţiune x dividend/1 acţiune);
A – emisiunea de acţiuni (+) sau răscumpărarea de acţiuni (-).
Dacă S.C. are o politică reziduală de dividende, atunci:
D = P – V şi A = 0.
Dacă P este prea mic pentru acoperirea valoarea investiţiilor şi plăţii dividendelor (P < V +
D), rezultă o emisiune de acţiuni pentru echilibrare:
V = P – D + A, rezultă A = P – V – D sau D = P – V – A.
Rezumat
Concepte:
autofinantare, dividendelor, politica, financiara, actiune, capitalului, pentru, finantare, este, prin,
capacitatea, profitului, împrumuturi, termen lung, amortizare
Finantarea pe termen lung presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru perioade
mari de timp.
Caile de finantare pe termen lung sunt în strânsa legatura caile de investire, formând împreuna cu
acestea politica financiara a întreprinderii.
finantari din fonduri proprii (autofinantarea, cresteri de capital prin noi aporturi în numerar sau în
natura, cresteri de capital prin încorporarea rezervelor la capitalul social etc.);
Locul însemnat pe care-l ocupa decurge din avantajele pe care le creeaza pentru actionari, cât si
pentru S.C. ca persoana juridica si creste autonomia financiara fata de banci.
Politica de autofinantare este sinteza cailor de productie, comerciale si financiare care orienteaza
activitatea sa.
Fluxul surselor de autofinantare rezulta din performantele economice si financiare, fiind grupate
însa în functie de posibilitatile repartizarii beneficiilor, amortizarii si de politica de îndatorare.
Desi autofinantarea este o politica financiara sanatoasa si de dorit, nu este oportun sa se exagereze
în aceasta directie.
În ultima instanta, orice politica de autofinantare trebuie analizata în functie de rentabilitatea pe care
o degajeaza profitul reinvestit.
De regula, autofinantarea efectiva este mai mica decât capacitatea de autofinantare (se scad
beneficiile atribuite actionarilor).
Este rata rentabilităţii cerută de aducătorii de capital, fie că sunt acţionari, fie creanţieri,
pentru finanţarea proiectelor întreprinderii. Astfel spus, costul capitalului este efortul financiar pe
care trebuie să-l facă întreprinderea pentru aprovizionarea sa cu capitaluri.
În ultimă instanţă, costul capitalului este rata randamentului minim obţinută de investitori, în
măsură să garanteze acţionarilor un câştig comparabil celui pe care l-ar putea obţine pe piaţă în
aceeaşi clasă de risc.
Orice sursă de finanţare comportă costuri. Costul capitalului poate fi privit sub 2 aspecte:
cost explicit şi cost implicit.
Costul explicit determină un flux monetar de ieşire. Toate aporturile de capital din afara
întreprinderii ocazionează costuri explicite: împrumuturile ocazionează dobânzi dar acţiunile,
dividende.
Costul implicit sau cost de oportunitate nu comportă fluxuri financiare de ieşire. Este vorba
de surse de finanţare care se formează în întreprindere şi care se folosesc pe loc (fondul de
amortizare, beneficiul, fondul de rezervă). Astfel de surse apar ca „gratuite”, dar ele au un cost căci
aparţin acţionarilor şi dacă ar fi date acestora, ei ar putea să le plaseze ca remuneraţie.
Capitalul propriu, ca şi cel împrumutat, trebuie remunerat în condiţiile exigenţei pieţei.
Teoria financiară modernă acceptă că remunerarea fondurilor proprii trebuie să fie egală cu
rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc (adică rata dobânzii fără risc este dobânda minimă pe
care ar putea-o primi acţionarii pentru plasamente de capital în obligaţiuni de stat; prima de risc;
compensează riscul asumat de acţionari pentru că au plasat capitalul în acţiuni).
Costul capitalului propriu reprezintă costul obţinerii fondurilor proprii de către S.C. la un
moment dat. Aplicat la valoarea de piaţă a societăţii – valoarea bursieră – costul capitalului =
rentabilitatea cerută pe piaţa capitalurilor (piaţa financiară). Costul capitalului propriu ţine cont de
randamentul acţiunilor şi creşterea previzibilă a dividendelor, mai precis el este egal cu rata
actuarială care se obţine pornind de la egalitatea dintre valoarea bursieră a întreprinderii şi valoarea
actuarială a fluxurilor pozitive viitoare în principal, dividende). De fapt, costul oricărei surse de
finanţare, deci şi a capitalului propriu, este definit ca fiind rata actuarială ce se stabileşte prin
egalitatea dintre valorile actuariale ale intrărilor de fonduri şi cele ale ieşirilor de fonduri nete.
Aceasta înseamnă că valoarea economică actuarială a acţiunilor este egală cu valoarea tuturor
fluxurilor de lichiditate (ieşiri) pe care le vor primi în viitor deţinătorii de acţiuni (valoarea
actuarială a remuneraţiilor) plus valoarea finală a acţiunilor (când se vând).
D1 V1
F0
1 K
în care:
D – valoarea actuarială a dividendelor;
V – valoarea acţiunilor în momentul vânzărilor;
F0 – valoarea bursieră a acţiunilor (capitalizarea bursieră);
K – costul actuarial efectiv suportat de întreprindere pentru 1 an iar pentru 4 ani, costul
actuarial se obţine astfel:
D1 D2 D3 D V4
F0 4
1 K (1 K ) 2
(1 K ) 3
(1 K ) 4
Rezumat
Concepte:
capitalului, costul, valoarea, actuariala, actiunilor, care, pentru, este, dividendelor, capitalului
propriu, întreprinderii, rata, risc, finantare, actionari.
Este rata rentabilitatii ceruta de aducatorii de capital, fie ca sunt actionari, fie creantieri, pentru
finantarea proiectelor întreprinderii.
Astfel spus, costul capitalului este efortul financiar pe care trebuie sa-l faca întreprinderea
pentru aprovizionarea sa cu capitaluri.
În ultima instanta, costul capitalului este rata randamentului minim obtinuta de investitori, în
masura sa garanteze actionarilor un câstig comparabil celui pe care l-ar putea obtine pe piata în
aceeasi clasa de risc.
Toate aporturile de capital din afara întreprinderii ocazioneaza costuri explicite: împrumuturile
ocazioneaza dobânzi dar actiunile, dividende.
Este vorba de surse de finantare care se formeaza în întreprindere si care se folosesc pe loc
(fondul de amortizare, beneficiul, fondul de rezerva).
Costul capitalului propriu reprezinta costul obtinerii fondurilor proprii de catre S.C. la un
moment dat.
-------------
CAPITOLUL 6
FINANŢĂRI PRIN ANGAJAMENTE LA TERMEN
Categorii de obligaţiuni
– obligaţiuni ordinare cu dobândă constantă sau cu dobândă variabilă;
– obligaţiuni convertibile;
– obligaţiuni negarantate (rata dobânzii este mai mare);
– obligaţiuni înmatriculate (pe numele deţinătorului);
– obligaţiuni înseriate – se rambursează eşalonat, la scadenţe prestabilite, în funcţie de
seria de pe titlu;
– obligaţiuni cu fond de amortizare – societatea crează un fond de amortizare din sume
varsate fiduciarului;
– obligaţiuni cu venit variabil (sau indexate);
– obligaţiuni participative – o îmbinare între acţiuni şi obligaţiuni clasice. Au dobândă
fixă + o dobândă suplimentară;
– obligaţiuni asimilabile – emise de stat;
– obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon mic;
– obligaţiuni perpetue – emise de sectorul public sau bănci pe o durată nedeterminată,
sunt bine remunerate;
– obligaţiuni speciale cu cupon de înlocuire;
– obligaţiuni cu bon de subscriere în obligaţiuni;
– obligaţiuni deschise – permit părţilor să iasă din contract înaintea scadenţei la anumite
termene prestabilite.
K
Nr , unde:
VN
A – anuităţi (amortisment anual + dobândă);
K – capital (suma împrumut obligatar);
N – nr. obligaţiuni emise;
Nr. – nr. obligaţiunilor rambursate anual;
N – nr obligaţiunilor rămase de rambursat;
PE – preţ de emisiune;
PR – preţ de rambursare;
Pr – prima de rambursare (PR – VN);
D – rata dobânzii împrumutului;
De – rata efectivă a dobânzii (influenţa de prima rambursare);
Δ D – suma anuală a dobânzii;
T – durata în ani a împrumutului obligatar.
b) Amortizarea la primă prin anuităţi constante:
D D VN
A K ; Nr N t 1
; De D
1 (1 D) t
(1 D) PR
Amortizarea prin serii egale – presupune rambursarea unui nr. egal de obligaţiuni în serii
egale.
Dacă scadenţa este anuală:
N
– la valoarea nominală: Nr x VN * VN
T
N
– la preţ de rambursare: Nr x PR * PR
T
– Suma anuală a dobânzii (Δ D) se calculează întotdeauna asupra capitalului nerambursat.
Δ D = n * VN * D/100 = Kr * D/100
– Anuităţi:
N
* la valoarea nominală: * VN (n * VN * D / 100)
T
N
* la preţ de rambursare: * PR (n * VN * D / 100)
T
Amortizarea unică. La sfârşitul fiecărui an se plătesc dobânzi asupra volum total al
împrumutului.
Δ D = KD/100 = N * Vn * D/100
Rambursarea finală:
– la preţ de rambursare: N * PR = N * VN + N (PR – VN) şi N * PR = K + N * Pr
– la valoarea nominală: N * VN = K
Finanţări prin obligaţiuni sau prin acţiuni: prin acţiuni (prin fonduri proprii): prin
angajamente la termen, şi deci, şi prin împrumut obligatar. Se preferă adesea împrumutul şi în
principal, împrumutul obligatar pentru avantajele pe care le conferă.
– de către stat când este interesat să intervină în orientarea investiţiilor diverşilor agenţi
economici, facilitează accesul acestora la surse obişnuite de capital sau împrumutate din
fondurile sale proprii. Poate facilita subvenţii pentru echipamente speciale, uşurarea
fiscalităţii. Dacă împrumutul se efectuează de la diverse organisme financiare
specializate, statul facilitează compensarea parţială a costului împrumutului, garantarea
lor.
Instituţiile financiare specializate joacă un rol important de intermediari între piaţa
financiară şi întreprinderi. De cele mai multe ori, întreprinderile mici şi mijlocii n-au acces direct la
piaţa financiară (obligaţiuni); instituţiile se împrumută de pe piaţa financiară şi, la rândul lor,
împrumută întreprinderile mici şi mijlocii, dirijează resursele către diverse sectoare prioritare.
Instituţiile sunt controlate de stat pentru a atinge obiectivele economice şi sociale propuse.
Ele acordă credite direct sau intervin prin credite pe termen mijlociu mobilizabil.
Rata dobânzii este mai scăzută decât nivelul atins pe piaţa financiară, durata creditului mai
lungă (10 – 15 ani) + exonerări sau reduceri şi amânări de taxe sau impozite.
Toate condiţiile se negociază între bancă şi debitor. Nivelul dobânzii este sensibil mai ridicat
decât cel utilizat de organismele financiare specializate.
Creditul bancar pe termen mijlociu, 2 – 7 ani, are un rol important în finanţarea
întreprinderilor industriale şi comerciale, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiţii în
echipament de producţie cu durate de funcţionare scurte, amenajări, construcţii uşoare, cheltuieli
pentru inovări, cercetări sau pentru operaţiuni de export.
Creditele pe termen mijlociu mobilizabile se materializează în efecte financiare care se
pot sconta la bancă sau resconta de către băncile comerciale la banca centrală. Se poate prevedea o
perioadă de graţie de 1 – 2 ani. Dacă creditul este acordat pe un termen de 5 – 7 (credit pe termen
mediu prelungit).
Credite pe termen mijlociu nemobilizabile: au aceeaşi destinaţie. Banca nu mai primeşte
nici un efect financiar din partea beneficiarului, în schimb dispune de o garanţie a unei instituţii
financiare specializate. Durata creditului se poate extinde la 7 ani.
4. CREDIT – CONTRACT DE ÎNCHIRIERE – LEASING
Leasingul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o bancă, sau o instituţie
financiară specializată, achiziţionează un bun (mobiliar sau imobiliar) pe care-l inchiriză unei firme
(sau unui particular), acesta din urmă avînd posibilitatea de a-l cumpără la sfîîrşitul contractului la
un preţ convenit (în general la valoarea reziduală).
Obiectul contractului de leasing îl formează finanţarea oricăror bunuri mobile sau imobile cu
valoare ridicată şi de folosinţă îndelungată (echipamente de producţie, linii tehnologice, etc.).
Finanţatorul care cumpără un bun de la producător îşi acoperă preţul acestuia prin redevenţele
plătite de cel care ia cu chirie acel bun, şi cuprind pe lîngă amortizarea preţului de cumpărare şi
dobînda la capitalul investit, cheltuielile de administraţie, precum şi un profit. Redevenţele sînt
calculate astfel încît perioada de amortizare a preţului să fie mai scurtă decît durata de folosinţă
efectivă.
1. Tipuri de leasing
Există leasing direct, atunci cînd furnizorul este şi finanţatorul operaţiunii, apoi leasing
indirect, cînd între furnizor şi chiriaş apare finanţatorul, renting (finanţatorul dă în locaţie un bun
unui chiriaş pe o durată inferioară duratei vieţii economice a bunului), etc.
Cele mai obişnuite tipuri sînt: leasing direct (sau leasing tehnic), vînzare şi leaseback, şi
leasing financiar (de capital).
Leasing direct
Vînzare şi leaseback
Leasing pîrghie
Include pîrghia financiară, neutilizată în primele două forme de leasing. Adică, o a treia
parte, finanţatorul, furnizează o mare parte din fondurile (ce le ia cu împrumut la rîndul său)
necesare celui ce dă cu chirie pentru a cumpăra un bun destinat a fi dat cu chirie. Este folosit cînd
sînt necesare cheltuieli mari de capital pentru cumpărarea bunului respectiv.
Pentru chiriaş nu există diferenţe fundamentale faţă de celelalte tipuri de leasing. Diferenţele
care există rezultă din plăţile diferite de chirie cerute de cel ce dă cu chirie datorită gradului de
pîrghie financiară utilizat (de îndatorare).
Cel ce dă cu chirie are o poziţie diferită. Ca debitor, trebuie să plătescă dobînda la
împrumutul contractat. Mărimea plăţilor depinde de gradul de îndatorare utilizat, care (acesta)
afectează mărimea şi periodicitatea fluxurilor de numerar net ale celui ce dă cu chirie.
Această formă de leasing este o formă particulară a leasingului financiar care presupune că
cel ce dă cu chirie este finanţatorul operaţiunii. În leasing financiar general, chiriaşul (cel ce ia cu
chirie) selectează echipamentul şi negociază preţul şi termenul de livrare cu producătorul. După
aceea, negociază condiţiile contractului de leasing, după care se cumpără echipamentul de către cel
care dă cu chirie (finanţator) de la producător.
Chiriaşul trebuie să determine dacă închirierea unui bun va fi mai puţin costisitoare decît
cumpărarea acestuia, iar cel care dă cu chirie trebuie să decidă dacă închirierea furnizează sau nu o
rată a venitului rezonabilă.
Se au în vedere următoarele elemente:
1. Cînd se decide achiziţionarea unui bun, firma se bazează pe proceduri obişnuite de
alocare a capitalului şi acest lucru nu este caracteristic analizei închirierii. Analiza
închirierii urmăreşte dacă un bun trebuie să fie finanţat prin închiriere sau prin
împrumutare. Cînd costul efectiv al închirierii este mai mic decît cel al îndatorării, atunci
decizia de alocare a capitalului trebuie reevaluată.
2. Dacă firma a decis achiziţionarea bunului, trebuie stabilite modul de finanţare a acestei
achiziţii.
3. Fondurile pentru achiziţia bunului pot fi obţinute prin împrumut, prin reţinerea
profiturilor sau prin emisiunea de noi acţiuni. O altă alternativă este închirierea bunului.
Deci o închiriere este comparabilă cu un împrumut, pentru că firma face o serie specificată
de plăţi, iar în caz de incapacitate de plată poate falimenta. De aceea, este corectă compararea
costului finanţării prin închiriere cu cel al finanţării prin împrumut.
C a lc u la r e a V P N
P o z it iv \ N e g a tiv \
C a lc u la r e a A N L C a lc u la r e a A N L
N e g a tiv s a u p o z it iv
P o z it iv [ i m a i m a r e
P o z it iv N e g a tiv da r m a i m ic
` n v a lo a r e a b s o lu t\
` n v a lo a r e a b s o lu t \
d e c `t V P N
d e c `t V P N
L e a s in g C u m p \ ra re L e a s in g R e s p in s
N L (1 T) N A t T
ANL I 0 - t t
,
t 1 (1 K d ) t 1 (1 K d )
t
N -1
L (1 T) N A t T
ANL I 0 - L 0 (1 - T) t t
, unde
t 1 (1 K d ) t
t 1 (1 K d )
Finanţatorul poate insista pentru stabilirea ratei chiriei (în cazul leasingului financiar) pentru
a-i aduce un venit satisfăcător. De aceea are în vedere 4 probleme:
1. Rata venitului cerută de finanţator după impozitare (Kd);
2. Rata marginală a impozitului pe profit a finanţatorului (T);
3. Costul bunului închiriat (I0);
4. Schema amortizării ce va fi folosită şi perioada de viaţă a bunului.
Rata se determină în funcţie de factorii de mai sus în 4 paşi:
- în pasul 1 şi 2 se determină valoarea prezentă a avantajului fiscal legat de amortizare;
- în pasul 3 se stabileşte suma care va fi acoperită cu chiria, adică costul bunului închiriat
minus valoarea prezentă a avantajului fiscal din amortizare (S);
- în cel de-al patrulea pas se determină plăţile cu chiria înainte de impozitare (Lt). Pentru
că este o anuitate se foloseşte factorul de actualizare al unei astfel de anuităţi;
- în acest ultim pas se calculează plata chiriei înainte de impozitare.
- Creşterea flexibilităţii firmei provine din faptul că este preferabil să se închirieze anumite
tipuri de bunuri în loc de a le cumpăra. Alt avantaj este că utilizarea acestei finanţări creşte
capacitatea firmei de a se îndatora. Dar bancherii şi ceilalţi creditori ţin seama de faptul că leasingul
este o obligaţie pentru firma care apelează la închiriere.
Alte avantaje sînt de ordin fiscal. Chiriaşii beneficiază de pe urma leasingului dacă au o rată
mai scăzută a impozitului pe profit decît cea a celui care dă cu chirie. Este rezultatul faptului că
există diferenţă între ratele de impozitare, şi deci avantajul amortizării fiscale poate fi în valoare mai
mare la cel care dă cu chirie şi care este supus unei rate mai ridicate a impozitului pe profit,
rezultînd economii pentru chiriaş.
- Conservarea capitalului de lucru – adus ca argument al justificării leasingului, este totuşi valabil
doar pentru firmele mici care au acces limitat la pieţele de capital, şi astfel achiziţionează bunuri din
fonduri interne (profit).
5. COSTUL ÎMPRUMUTULUI PE TERMEN LUNG
ŞI MIJLCIU
Costul unei surse de finanţare (deci şi a împrumutului) se poate defini drept rata actuarială
care determină prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte, şi
vărsămintele în contul rambursărilor periodice, a plăţii remuneraţiei şi altor cheltuieli financiare
aferente capitalului împrumutat – pe de altă parte.
Costul actuarial se calculează pentru fiecare model de finanţare prin angajamente la termen.
6. Costul capitalului
Atragerea de surse de capital implică cheltuirea unor sume de bani, care sînt proporţionale
cu preţul lor. Aceste cheltuieli reprezintă, în ansamblu, media ponderată a costului de piaţă a
surselor de capital, adică a împrumuturilor şi a capitalului social sau propriu.
Capitalul social provine din emiterea de acţiuni comune şi acţiuni preferate, capitalurile
corespunzătoare acestora putînd fi denumite astfel:
- capital comun, format din acţiuni comune;
- capital preferat, format din acţiuni preferate.
Pentru a utiliza banii altora se plăteşte un preţ în funcţie de forţele care acţionează pe piaţă.
Preţul capitalului împrumutat se exprimă în funcţie de cererea şi oferta de capital, putînd să
difere şi de durata împrumutului, importanţa creditului pentru cel căruia îi este necesar, tipul
instituţiei care oferă resursele, etc. Preţul capitalului poate varia foarte mult, mai ales la creditele
comerciale solicitate după scadenţa decontărilor. Variaţiile acestea sînt determinate de riscurile şi
cheltuielile de administraţie a resurselor băneşti, de incertitudinea recuperării de la debitori, de
confidenţialitatea împrumuturior, gradul de informare a debitorului cu privire la piaţa capitalului şi
concurenţă, de cheltuielile de investigaţie şi de serviciile intermediarilor.
Estimarea cheltuielilor pe care le implică împrumuturile se face pe baza previziunilor
statistice dintr-o perioadă precedentă îndelungată. Costul estimat al capitalului împrumutat se poate
determina în funcţie de împrumuturile medii anuale pe o perioadă trecută şi de dobînda medie
corespunzătoare.
Capitalul preferat este deosebit prin faptul că restituirea lui şi plata dobînzilor nu sînt legate
de scadenţe obligatorii. Cheltuielile pentru acest capital se determină pe baza dividendelor.
Pe termen lung, capitalul comun implică, totuşi, cheltuieli la un nivel care să-i satisfacă pe
acţionari, acest capital avînd şi el un anumit preţ. Deţinătorii de acţiuni comune îşi asumă riscul de a
accepta drept compensare numai sumele “reziduale”, dar au şi posibilitatea să-şi vîndă acţiunile în
orice moment la anumite preţuri. Cu tot caracterul său “rezidual”, costul capitalului comun
reprezintă pentru întreprindere o cheltuială efectivă.
Datoriile sînt în principal credite bancare şi împrumuturi obligatare. Aceste datorii înseamnă
plata dobînzilor deţinătorilor de capital. Deci costul datoriilor este rata dobînzii la împrumut (bancar
sau obligatar):
= Kd – Kd T = Kd (1 – T) unde,
Kd = costul datoriei;
T = rata impozitului pe profit.
S-au scăzut economiile din impozite pentru că dobînda este deductibilă din punct de vedere
fiscal. Apoi, s-a folosit costul datoriilor după impozitare pentru că, aşa cum am văzut dobînda este o
cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal, ducînd la economii din impozite (se plăteşte mai
puţin impozit pe profit), reduce costul net al datoriei. De aceea, costul net al datoriei după
impozitare este mai mic decît înaintea impozitării, costul net fiind costul real suportat de firmă. De
notat că, costul datoriei este rata dobînzii pentru o nouă datorie (nu pentru cea deja angajată). Deci
interesează costul marginal al datoriei.
.6.2. Costul marginal al capitalului
Reprezintă costul adiţional pentru obţinerea unei unităţi monetare de capital nou, costul
marginal crescînd odată cu mărirea capitalului.
Punctul critic este valoarea noului capital ce poate fi mărită înaintea unei creşteri a costului
mediu ponderat al capitalului existent în firmă.
Punctele critice pot apărea dacă se înregistrează o creştere a ratelor dobînzii, a costului
acţiunilor preferate şi costul emiterii acţiunilor comune. Ilustrarea punctelor critice este redată in
figura de mai jos, şi care reprezintă schema costului marginal al capitalului:
C M C
S u m a d e fin a n ]a t
6.3. Costul total al capitalului
În evaluarea costului total al capitalului se are în vedere atît costul capitalului propriu, cît şi
al celui de împrumut. Costul capitalului propriu trebuie remunerat ca şi cel împrumutat. Costul total
al capitalului permite o legătură esenţială între totalitatea nevoilor de fonduri şi totalitatea resurselor
pe care le poate mobliza. În orice moment riscul şi rentabilitatea se repercutează asupra diferitelor
elemente din pasivul bilanţului, piaţa fiind cea care evaluează titlurile (acţiuni, obligaţiuni, etc.)
ţinînd cont de costurile sau rentabilitatea cerute pe piaţa financiară.
C D
K Qp Qd , unde
CD CD
C = capitalul propriu;
D = capitalul împrumutat;
Qp = costul capitalului propriu;
Qd = costul capitalului împrumutat;
K = costul total al capitalului.
Rezumat
Concepte:
obligatiuni, împrumutului, este, creditului, leasingului, mai, finantator, care, din, pentru,
dobânzii, chirie, închiriere, capitalului, sau.
Datorita faptului ca finantarea prin apelul la credite bancare este dificil de realizat, ca urmare a
costului ridicat si a conditiilor contractului de credit cerute de banci, împrumuturile obligatare
prezinta avantajul esential ca remuneratia (cupoanele) se deduce din profitul impozabil,
facându-le mai accesibile.
Remuneratia investitorului se materializeaza în dobânzi care se platesc periodic sub forma de
cupoane.
Curtierul -- vânzarea obligatiunilor emise se realizeaza prin intermediul unui curtier, pentru a
plasa obligatiunile.
obligatiuni deschise -- permit partilor sa iasa din contract înaintea scadentei la anumite termene
prestabilite.
Prima de conversiune: diferenta calculata la un moment dat între cursul obligatiunii si pretul de
conversiune.
Avantajele conversiunii pentru întreprindere: permite îndatorarea la un pret mai scazut (rata
dobânzii).
Finantari prin obligatiuni sau prin actiuni: prin actiuni (prin fonduri proprii): prin angajamente
la termen, si deci, si prin împrumut obligatar.
de catre stat când este interesat sa intervina în orientarea investitiilor diversilor agenti
economici, faciliteaza accesul acestora la surse obisnuite de capital sau împrumutate din
fondurile sale proprii.
Institutiile financiare specializate joaca un rol important de intermediari între piata financiara si
întreprinderi.
De cele mai multe ori, întreprinderile mici si mijlocii n-au acces direct la piata financiara
(obligatiuni); institutiile se împrumuta de pe piata financiara si, la rândul lor, împrumuta
întreprinderile mici si mijlocii, dirijeaza resursele catre diverse sectoare prioritare.
Institutiile sunt controlate de stat pentru a atinge obiectivele economice si sociale propuse.
Ele acorda credite direct sau intervin prin credite pe termen mijlociu mobilizabil.
Rata dobânzii este mai scazuta decât nivelul atins pe piata financiara, durata creditului mai
lunga (10 -- 15 ani) + exonerari sau reduceri si amânari de taxe sau impozite.
Nivelul dobânzii este sensibil mai ridicat decât cel utilizat de organismele financiare
specializate.
Leasingul este o procedura de finantare a investitiilor prin care o banca, sau o institutie
financiara specializata, achizitioneaza un bun (mobiliar sau imobiliar) pe care-l inchiriza unei
firme (sau unui particular), acesta din urma avînd posibilitatea de a-l cumpara la sfîîrsitul
contractului la un pret convenit (în general la valoarea reziduala).
Obiectul contractului de leasing îl formeaza finantarea oricaror bunuri mobile sau imobile cu
valoare ridicata si de folosinta îndelungata (echipamente de productie, linii tehnologice, etc.).
Finantatorul care cumpara un bun de la producator îsi acopera pretul acestuia prin redeventele
platite de cel care ia cu chirie acel bun, si cuprind pe lînga amortizarea pretului de cumparare si
dobînda la capitalul investit, cheltuielile de administratie, precum si un profit.
Platile facute catre proprietar acopera atât amortizarea împrumutului, cât si costul acestuia,
adica remunerarea normala a capitalului adus de societatea de credit -- bail.
Din punct de vedere financiar, desi este un contract oneros, creditul -- contract de închiriere
prezinta avantaje în raport cu creditul obisnuit: suplete în utilizare, posibilitatea acoperirii
integrale a necesarului de capital, avantaje fiscale.
De cele mai multe ori, platile periodice (redeventele) sunt stabilite dupa un barem regresiv
anual, cu defalcari trimestriale, urmând ca în final suma totala a platilor sa depaseasca cu 15 --
20 % valoarea bunului închiriat.
Specialistii recomanda ca rata de actualizare sa fie costul datoriei, dupa impozitare, pentru
firma.
Finantatorul poate insista pentru stabilirea ratei chiriei (în cazul leasingului financiar) pentru a-i
aduce un venit satisfacator.
în cel de-al patrulea pas se determina platile cu chiria înainte de impozitare (Lt).
Daca valoarea reziduala se asteapta sa fie mare, finantatorul va avea un avantaj din leasing.
Dar daca aceste valori sînt mari (se ia în calcul si influenta pietei), concurenta va determina
scaderea ratelor chiriei pîna la punctul în care valorile reziduale potentiale vor fi acceptate în
cadrul ratelor contractului de închiriere.
- Cresterea flexibilitatii firmei provine din faptul ca este preferabil sa se închirieze anumite
tipuri de bunuri în loc de a le cumpara.
Alt avantaj este ca utilizarea acestei finantari creste capacitatea firmei de a se îndatora.
Dar bancherii si ceilalti creditori tin seama de faptul ca leasingul este o obligatie pentru firma
care apeleaza la închiriere.
Chiriasii beneficiaza de pe urma leasingului daca au o rata mai scazuta a impozitului pe profit
decît cea a celui care da cu chirie.
Este rezultatul faptului ca exista diferenta între ratele de impozitare, si deci avantajul
amortizarii fiscale poate fi în valoare mai mare la cel care da cu chirie si care este supus unei
rate mai ridicate a impozitului pe profit, rezultînd economii pentru chirias.
Costul actuarial se calculeaza pentru fiecare model de finantare prin angajamente la termen.
Toate acestea se stabilesc de la început în cota procentuala, urmând sa se deduca din suma
totala a împrumutului.
Rata dobânzii nominale permite calcularea remuneratiei cuponului pe baza valorii nominale a
obligatiunilor.
Rata dobânzii poate fi fixa, când cuponul ramâne nemodificat ca volum pe toata durata
împrumutului si variabila când valoarea cupoanelor se modifica în functie de diversi factori (în
primul rând dobânda).
Rata actuariala pentru subscriitor = randamentul anual al unui împrumut care se determina
actualizând suma fluxurilor pozitive primite în timpul duratei de viata a împrmutului (cupoane,
valoarea de rambursare), rata actuariala pentru emitent -- costul brut al împrumutului.
Rata actuariala (costul actuarial) a împrumutului obligatar reprezinta rata efectiva platita de
debitor si încasata de creditori, determinata nu numai de rata nominala a dobânzii dar si de alti
factori: emisiunea la scont, emisiunea la prima si pretul de rambursare.
În acest caz, costul actuarial net se apropie foarte mult de rata nominala a dobânzii, uneori
identificându-se cu aceasta (pentru ca nu presupune cheltuieli suplimentare).
Marimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii, depinde de 3 factori: volumul
creditului; rata dobânzii si timpul de creditare.
În cazul unui credit bancar acordat pe mai multi ani, se ramburseaza si se platesc dobânzile la
scadenta finala, apare posibilitatea capitalizarii dobânzilor anuale.
Atragerea de surse de capital implica cheltuirea unor sume de bani, care sînt proportionale cu
pretul lor.
Aceste cheltuieli reprezinta, în ansamblu, media ponderata a costului de piata a surselor de
capital, adica a împrumuturilor si a capitalului social sau propriu.
Pentru a utiliza banii altora se plateste un pret în functie de fortele care actioneaza pe piata.
Capitalul preferat este deosebit prin faptul ca restituirea lui si plata dobînzilor nu sînt legate de
scadente obligatorii.
Pe termen lung, capitalul comun implica, totusi, cheltuieli la un nivel care sa-i satisfaca pe
actionari, acest capital avînd si el un anumit pret.
-------------
CAPITOLUL 7
GESTIUNEA DE TREZORERIE
Prezintă importanţă nu numai stabilirea cât mai exactă a volumului fondurilor acoperitoare
ci şi caracterul judicios al folosirii uneia sau alteia dintre metodele de acoperire financiară:
finanţarea cu capital propriu şi resurse atrase sau financiară prin angajamente pe termen scurt.
Resursele de finanţare pentru întreprinderi – prin fonduri proprii şi este avantajoasă – atât
pentru interpedenţa întreprinderilor, cost redus al capitalului propriu în comparaţie cu costul
creditelor.
În condiţii normale, nu este recomandabil exagerarea pe linia formării capitalului propriu
pentru active circulante.
Surse – profitul. Pentru dimensionarea profitului destinat finanţării activelor circulante se
ţine seama şi de pasivele stabilite, să fie atrase în aceeaşi destinaţie.
Pasive stabile – datoria minimă permanentă a societăţii către terţi, rezultată din decalajul în
timp dintre apariţia obligaţiilor de plată şi stingerea obligaţiilor.
Astfel, sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite ca atare, pentru finanţarea activelor
circulante.
Pentru calcularea pasivelor stabilite, în funcţie de sursele generatoare ale acestora se
folosesc 2 metode:
– metoda numărului de zile întârziere: pentru aprovizionarea cu materii prime, materiale,
mărfuri combustibil;
– metoda soldurilor zilnice.
Prima metodă – se determină volumul pasivelor stabile în funcţie de sumele prevăzute
pentru aceste aprovizionări şi numărul zilelor de întârziere între apariţia obligaţiilor de plată şi
stingerea obligaţiilor.
A*t
PS , în care:
T
PS – pasive stabile;
A – volumul aprovizionărilor anuale sau trimestriale;
t – nr. de zile de la sosirea livrărilor până la efectuarea plăţilor;
T – nr. de zile ale perioadei ce se ia în consideraţie.
A doua metodă se aplică în cazul fondului de salarii, CAS, şomaj, TVA, impozit pe profit.
Pentru fiecare din aceste surse se calculează mai întâi obligaţia zilnică, prin împărţirea la 90. În
funcţie de periodicitatea legală a plăţilor, se calculează pentru fiecare zi din lună şi fiecare sursă
valoarea obligaţiilor, ca apoi să se însumeze. Se formează astfel solduri totale ale datoriilor zilnice
în cursul unei luni. Din acestea se alege cel mai mic sold care constituie PS ce se ia în considerare
în luna respectivă.
► acţiuni emise de către întreprindere, care iau fiinţă pentru prima dată, direct.
Acţiuni care cumpărate de acţionari, concură la formarea capitalului social, din care o parte
este afectată finanţării activelor circulante.
Fondul de rulment
În sectorul privat, finanţarea activelor circulante se face pe seama fondului de rulment, a
creditelor furnizor şi a creditelor bancare pe termen scurt.
Fondul de rulment este conceput pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar care
rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe
termen scurt. La o anumită dată, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt
asupra pasivelor pe termen scurt. Pentru unele întreprinderi, fondul de rulment desemnează fondul
de casă, suma disponibilă pentru asigurarea continuităţii plăţilor curente.
Este şi un indicator de lichiditate. Se exprimă (în mărime relativă).
Fondul de rulment * 360
% fondului de rulment din cifra de afaceri.
Cifra de afaceri
În mărime absolută se determină în 2 variante:
Fond de rulment:
Capital permanent – Active imobilizate (sau imobilizări nete) duce la aprecierea modalităţii
de finanţare a investiţiilor.
Active circulante – resurse de trezorerie duce la aprecierea echilibrului financiar pe termen
scurt.
Există fond de rulment: brut, net, propriu şi străin (din punct de vedere al conţinutului)
A Bilanţ P
Active Capital
imobilizate permanent
Ai Cp
Active FRP
circulante FRS FRN
Ac Resurse de
trezorerie
Rt
Fondul de rulment brut (F.R.B.) (sau total sau economic) reprezintă toate elementele de
active circulante susceptibile a fi transformate în bani într-un termen mai mic de 1 an, adică să se
reînnoiască, să efectueze cel puţin o rotaţie, un rulment. Se compune din: stocuri diverse, creanţe
clienţi, avansuri acordate furnizorilor, disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnete de cecuri
eliberate.
Fondul de rulment net (F.R.N.) sau permanent – cel mai important – este partea de capital
permanent care poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante, sau excedentul activelor
circulante cu lichidităţi pe termen mai mic de 1 an. Se calculează în 2 variante:
FRN:
Capital permanent – Active imobilizate
Active circulante – Datorii pe termen scurt
Fondul de rulment propriu (F.R.P.) – excedentul capitalului propriu faţă de activele
imobilizate şi este autonomia de care dispune o întreprindere în materie de finanţare a investiţiilor:
FRP:
Capital propriu – imobilizări;
FRN – datorii la termen.
Fondul de rulment străin (FRS)
Este egal cu datoriile la termen sau diferenţa dintre fondul de rulment net şi fondul de
rulment propriu.
FRS:
Capital permanent – Capital propriu;
Fond de rulment net – Fondul de rulment propriu.
Corelaţii ale fondului de rulment net: între activele circulante (Ac), resursele de trezorerie
(Rt) şi fondul de rulment net (FRN) există posibilitatea unei triple corelaţii:
AC = Rt FRN = 0 fond de rulment net neutru;
AC Rt FRN 0 fond de rulment net pozitiv;
AC Rt FRN 0 fond de rulment net negativ.
a) În cazul fondului de rulment net neutru (AC = Rt FRN = 0) solvabilitatea pe
termen scurt pare asigurată însă riscul diferit al elementelor de activ şi pasiv face ca acest echilibru
AC = RT să fie fragil adică realizarea viitoare a lichidităţii elementelor de activ poate fi
compromisă: stocuri nevândute din cauza unei conjuncturi nefavorabile, supraevaluări anticipate a
cererii, recuperarea la creanţe-clienţi, sau în ceea ce priveşte datoriile pe termen scurt.
Astfel este necesară formarea unei „lichidităţi suplimentare“ = marja de siguranţă.
b) În cazul fondului de rulment net pozitiv (AC Rt FRN 0) excedent de
lichidităţi pe termen scurt.
Este rezultatul unei corelări favorabile în termeni de lichiditate, face faţă tuturor scadenţelor
pe termen scurt şi dispune de un stoc tampon de lichidităţi potenţiale.
c) În cazul fondului de rulment net negativ (AC Rt FRN 0), unde lichidităţile
potenţiale nu acoperă exigibilităţile potenţiale dificultăţi în echilibrul financiar pe termen scurt.
Politica fondului de rulment presupune aplicarea a 3 linii strategice:
O primă strategie este constituirea unui fond de rulment care să acopere nevoile medii de
active circulante. Astfel, în perioada de vârf de activitate, se apelează la credite pe termen scurt, iar
în perioada de gol de activitate apare excedent de lichidităţi în fondul de rulment care poate fi
utilizat pentru diverse plasamente pe termen scurt (este o politică prudentă).
O altă linie strategică este de a-şi construi un fond de rulment deasupra oscilaţiei
trimestriale. Se caracterizează prin renunţarea totală la credit pe termen scurt şi realizarea
permanentă de excedent de lichidităţi pe seama fondului de rulment pentru acoperirea oricărei
creşteri neaşteptate a activelor circulante. Devine imperios necesar găsirea de plasamente pe termen
scurt pentru fructificarea lichidităţilor (este o politică conservatoare).
A treia constă în formarea unui fond de rulment constant inferior oscilaţiilor activelor
circulante în cursul anului. Se apelează permanent la credite de trezorerie ce ridică nivelul
costurilor.
Este o politică riscantă pentru că întreprinderea depinde de deciziile băncii cu privire la
nivelul creditelor şi nivelul dobânzii. Dar dacă nivelul rentabilităţii întreprinderii este mai mare
decât nivelul dobânzii, această politică a fondului de rulment este acceptabilă pentru că apare
efectul pozitiv de îndatorare.
B i*D
Re , în cazul în care se lucrează şi cu credite;
A
B
Re , (se lucrează fără credite);
A
B r *C r * D i * D
Rf
C C C C
D
Rf r (r i)
C
unde:
R – rata rentabilităţii;
i – rata dobânzii;
A – total active;
B – beneficiu net;
C – costul propriu;
D – datorii pe termen scurt.
Rezumat
Concepte:
sau, credite, termen scurt, pentru, este, care, din, întreprinderii, mai, acorda, garantii, dobânzii,
riscului, rentabilitatii, economici
Prezinta importanta nu numai stabilirea cât mai exacta a volumului fondurilor acoperitoare ci si
caracterul judicios al folosirii uneia sau alteia dintre metodele de acoperire financiara:
finantarea cu capital propriu si resurse atrase sau financiara prin angajamente pe termen scurt.
Resursele de finantare pentru întreprinderi -- prin fonduri proprii si este avantajoasa -- atât
pentru interpedenta întreprinderilor, cost redus al capitalului propriu în comparatie cu costul
creditelor.
Pasive stabile -- datoria minima permanenta a societatii catre terti, rezultata din decalajul în
timp dintre aparitia obligatiilor de plata si stingerea obligatiilor.
Astfel, sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite ca atare, pentru finantarea activelor
circulante.
Prima metoda -- se determina volumul pasivelor stabile în functie de sumele prevazute pentru
aceste aprovizionari si numarul zilelor de întârziere între aparitia obligatiilor de plata si
stingerea obligatiilor.
A doua metoda se aplica în cazul fondului de salarii, CAS, somaj, TVA, impozit pe profit.
Pentru fiecare din aceste surse se calculeaza mai întâi obligatia zilnica, prin împartirea la 90.
În functie de periodicitatea legala a platilor, se calculeaza pentru fiecare zi din luna si fiecare
sursa valoarea obligatiilor, ca apoi sa se însumeze.
Se formeaza astfel solduri totale ale datoriilor zilnice în cursul unei luni.
Din acestea se alege cel mai mic sold care constituie PS ce se ia în considerare în luna
respectiva.
actiuni emise de catre întreprindere, care iau fiinta pentru prima data, direct.
Actiuni care cumparate de actionari, concura la formarea capitalului social, din care o parte
este afectata finantarii activelor circulante.
Fondul de rulment este conceput pentru a masura conditiile echilibrului financiar care rezulta
din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt si exigibilitatea pasivelor pe
termen scurt.
La o anumita data, fondul de rulment reprezinta excedentul activelor pe termen scurt asupra
pasivelor pe termen scurt.
Pentru unele întreprinderi, fondul de rulment desemneaza fondul de casa, suma disponibila
pentru asigurarea continuitatii platilor curente.
Fondul de rulment brut (F.R.B.) (sau total sau economic) reprezinta toate elementele de active
circulante susceptibile a fi transformate în bani într-un termen mai mic de 1 an, adica sa se
reînnoiasca, sa efectueze cel putin o rotatie, un rulment.
Se compune din: stocuri diverse, creante clienti, avansuri acordate furnizorilor, disponibilitati
banesti în casa, în cont, în carnete de cecuri eliberate.
Fondul de rulment net (F.R.N.) sau permanent -- cel mai important -- este partea de capital
permanent care poate fi utilizata pentru finantarea activelor circulante, sau excedentul activelor
circulante cu lichiditati pe termen mai mic de 1 an.
Este egal cu datoriile la termen sau diferenta dintre fondul de rulment net si fondul de rulment
propriu.
Fond de rulment net -- Fondul de rulment propriu.
a) În cazul fondului de rulment net neutru (AC = Rt (FRN = 0) solvabilitatea pe termen scurt
pare asigurata însa riscul diferit al elementelor de activ si pasiv face ca acest echilibru AC =
RT sa fie fragil adica realizarea viitoare a lichiditatii elementelor de activ poate fi compromisa:
stocuri nevândute din cauza unei conjuncturi nefavorabile, supraevaluari anticipate a cererii,
recuperarea la creante-clienti, sau în ceea ce priveste datoriile pe termen scurt.
Este rezultatul unei corelari favorabile în termeni de lichiditate, face fata tuturor scadentelor pe
termen scurt si dispune de un stoc tampon de lichiditati potentiale.
O prima strategie este constituirea unui fond de rulment care sa acopere nevoile medii de active
circulante.
Astfel, în perioada de vârf de activitate, se apeleaza la credite pe termen scurt, iar în perioada
de gol de activitate apare excedent de lichiditati în fondul de rulment care poate fi utilizat
pentru diverse plasamente pe termen scurt (este o politica prudenta).
O alta linie strategica este de a-si construi un fond de rulment deasupra oscilatiei trimestriale.
A treia consta în formarea unui fond de rulment constant inferior oscilatiilor activelor
circulante în cursul anului.
Este o politica riscanta pentru ca întreprinderea depinde de deciziile bancii cu privire la nivelul
creditelor si nivelul dobânzii.
Dar daca nivelul rentabilitatii întreprinderii este mai mare decât nivelul dobânzii, aceasta
politica a fondului de rulment este acceptabila pentru ca apare efectul pozitiv de îndatorare.
Creditele pe termen scurt se acorda de banci pe o perioada pâna la 12 luni, prezinta garantii
ferme, au cont în banca si lucreaza rentabil.
Bancile comerciale acorda urmatoarele credite pe termen scurt: credite de trezorerie, credite
pentru stocuri sezoniere; credite pentru nevoi temporare.
Credite de trezorerie (denumite si credite cu caracter general) sunt acelea deschise de banca în
functie de situatia trezoreriei întreprinderii (deficit sau excedent) fara nici o legatura cu alte
creante sau alte operatiuni.
Se acorda în cazul deficitului de trezorerie în vederea acoperirii platilor curente.
Garantia -- încasarile generale prevazute pentru viitorul apropiat pe baza carora debitorul va
putea rambursa.
Pâna la obtinerea unui credit pe termen lung sau pâna la realizarea unui împrumut obligatar sau
cresteri de capital prin emisiune de actiuni, poate primi acest credit pe termen scurt, pentru a
efectua primele cheltuieli.
Întreprinderea emite un bilet la ordin, îl depune la banca, devenind un efect financiar, primind
în schimb un credit.
Este mai putin costisitor, este de pâna la 90 zile pentru o suma determinata.
Este fara plafon fixat, se acorda în cazurile în care, în mod accidental contul de disponibilitati a
întreprinderii devine creditor.
Toate aceste credite se acorda prin contul curent care poate fi: cont curent simplu si scont în
contul curent.
Dar dobânda este mai ridicata decât la creditele garantate cu anumite active.
Astfel, banca, pe baza garantiei, reduce nivelul dobânzii la aceste credite comparativ cu acelea
acordate prin cont curent simplu.
Ele pot fi: credite de scont, credite pentru mobilizarea creantelor comerciale, credite pentru
mobilizarea creantelor asupra clientilor externi, vânzarea creantelor catre institutii specializate,
credite pe stocuri, cesiunea sau amanetarea de creante.
Scontarea tratelor de catre banci -- achizitionarea lor în schimbul unei taxe de scont.
În realitate, scontul nu este decât o forma de credit si nu o achizitie reala de creante pentru ca,
cel ce a vândut trata si a încasat banii (creditul) ramâne raspunzator de achitarea acesteia la
scadenta.
Practic, prin scontare se întelege transmiterea catre o banca a unui efect comercial, prin
andosare (gir).
Andosarea este operatiunea prin care se efectueaza transmiterea încasarii unui efect comercial
prin înscrierea pe verso-ul documentului a formulei girului:,,platiti la ordinul x", dupa care
semneaza transmitatorul.
Are rolul de a atenua creantele creditului de scont unde fiecare efect face obiectul unor
operatiuni independente.
Sub aspect tehnic este un credit de mobilizare pentru ca întreprinderea transforma niste drepturi
de creanta în lichiditati primare.
Acceptul bancii depinde de garantia sa (cautiunea) contra unui comision, de documentatia care
motiveaza amânarea, de bilantul întreprinderii.
Taxa scontului (ca dobânda perceputa de banci cu prilejul mobilizarii efectelor comerciale) este
baza pentru care se elibereaza cea mai mare parte a creditelor pe termen scurt, având rol
hotarâtor pentru nivelul dobânzilor practicat de banci.
Riscul de dobânda decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei sau variabile a
dobânzii si din evolutia ulterioara a ratei dobânzii, dupa încheierea contractului pâna la
scadenta.
Gestiunea riscului ratei dobânzii (risk management) este tot mai practicata si consta în
urmatoarele operatiuni: evaluarea amploarei riscului existent pentru întreprindere si
probabilitatea producerii lui, masuri de reducere a riscului, apoi în final adoptarea unei politici
de asigurare pentru cazurile când masurile de prevenire nu sunt suficiente.
Plasamentul de capital presupune luarea unei participatii la o anumita afacere sau întreprindere.
Imobilizarea lor în conturi bancare nu aduce o remuneratie satisfacatoare, fapt ce impune ca, de
la un anumit volum de disponibilitati în sus banii sa fie investiti în operatiuni cu caracter
economic.
Lichiditatea: plasamente usor lichide, termen de recuperare a banilor investiti sa fie cât mai
scurt riscul posibil.
Este posibila si de dorit, în anumite conditii, partajarea capitalului total -- o parte plasat de grad
mare de lichiditate, o parte plasat cu rentabilitate optima, o parte plasat în conditii de risc.
-------------
CAPITOLUL 8
GESTIUNEA FINANCIARĂ
1. DIAGNOSTICUL FINANCIAR
Creante Disponibilitati
Coeficient de lichiditate
Datorii pe termen scurt
Toţi trebuie să fie mai mari decât 1.
Pentru a se cunoaşte mai bine lichiditatea, este nevoie de un studiu mai detaliat al codului de
exploatare, precum şi calcularea coeficientului de rotaţie a stocurilor, clienţilor, furnizorilor.
– Mărimea stocurilor în funcţie de numărul de zile de flux (intrări-ieşiri):
Stocuri * 360 Stocuri * 360
sau
Cumparari marfuri Vanzari marfuri
– Durata medie a creditului client:
Clienti * 360
= nr. de zile în care creanţele respectiv devin lichide.
Vanzari marfuri
– Durata medie a creditului – furnizor:
Furnizori * 360
= nr. de zile de cumpărări acoperite cu credit comercial
Cumparari marfuri
Dividende
7)
Capitalizare bursiera
Valoarea bursiera a unei actiuni
8)
Beneficiul pe o actiune
Re zultatul net al exercitiului
9)
Capital propriu
Re zultate financiare Cheltuieli financiare
10)
Capital propriu Capital imprumutat
Rezumat
Concepte:
rentabilitatea, indicator, mai, financiar, termeni, lichiditatea, rezultat, îndatorare, brut, autofinantare,
trezorerie, excedent, exploatare, activele, Capacitatea
Cuprinde 3 dimensiuni: lichiditatea financiara, îndatorarea (structura financiara) si
rentabilitatea.
Activele sunt cu atât mai lichide cu cât pot fi transformate mai repede în bani.
Scadenta fiecarei datorii este cunoscuta cu precizie (avem datorii pe termen lung si mediu si
datorii pe termen scurt).
Lichiditatea globala, pe baza de bilant se face prin fondul de rulment si diversi coeficienti de
lichiditate si îndatorare (fondul de rulment este un indicator care marcheaza riscul de
ilichiditate).
Pentru a se cunoaste mai bine lichiditatea, este nevoie de un studiu mai detaliat al codului de
exploatare, precum si calcularea coeficientului de rotatie a stocurilor, clientilor, furnizorilor.
de zile în care creantele respectiv devin lichide.
Concluzia asupra îndatorarii (la nivel de întreprindere) trebuie trasa numai în strânsa legatura
cu rentabilitatea realizata: daca rata rentabilitatii este mai mare decât rata dobânzii, cresterea
gradului de îndatorare este nu numai acceptabila dar si de dorit.
-------------
Bibliografie