Sunteți pe pagina 1din 87

CAPITOLUL 1

FINANŢE ŞI POLITICĂ FINANCIARĂ

1. CONCEPTUL DE FINANŢE

Finanţele reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi în special a


venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţi economici, instituţii şi persoane
fizice către bugetul statului, de la bugetul de stat către instituţii şi persoane fizice, de la bugetul de
stat către agenţii economici, instituţii sau persoane fizice, precum şi între agenţii economici, între
instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării
diverselor fonduri.
Caracteristicile transferurilor financiare:
– sunt definitive;
– se realizează fără contraprestaţie directă şi imediată (şi nerambursabilă).
. Raportul finanţe - credit
Dacă relaţiile financiare sunt transferuri definitive şi fără contraprestaţie directă şi imediată,
relaţiile de credit sînt transferuri de fonduri, dar pe termen şi în mod oneros.
Creditul este întotdeauna rambursabil la scadenţă şi purtător de dobândă. Cele două relaţii
sunt adesea complementare: concură în proporţii diferite, de la caz la caz, la finanţarea activităţilor
agenţilor economici; fondurile proprii create prin transferuri financiare reprezintă premisa şi
garanţia obţinerii de credite. Deşi creditul presupune transferuri temporare cu o contraprestaţie
directă şi imediată (dobânda), ca urmare a scopului lor comun şi a împletirii strânse cu relaţiile
financiare, el este asimilat finanţelor: finanţarea agenţilor economici se realizează atât prin fonduri
proprii, cât şi prin credite bancare.

Raportul finanţe bani


Toate relaţiile financiare sunt şi relaţii băneşti, dar nu toate relaţiile băneşti sunt şi relaţii
financiare.

2. FINANŢE PUBLICE ŞI FINANŢE PRIVATE


Finanţele publice reprezintă fluxuri băneşti organizate în scopul procurării resurselor
statului şi instituţiilor publice şi ulterior satisfacerii unor nevoi generale ale societăţii. Îndeplinesc
următoarele funcţii:
– funcţia de repartiţie;
– funcţia de control şi orientare.
Finanţele private – se supun normelor dreptului comercial. Au ca obiect modul şi
proporţiile constituirii capitalului social la nivelul agenţilor economici, repartizarea profiturilor etc.
1.2.3. Echilibrul financiar. În acest caz fluxurile de ieşire nu pot avea loc decât în limita
fluxurilor de intrare.

3. CREDITUL ŞI FORMELE SALE

Creditul presupune relaţii băneşti, de repartiţie, prin care se mobilizează disponibilităţile


băneşti, temporare, urmînd a fi folosite pentru acoperirea unor nevoi temporare. Creditul presupune
transferuri băneşti cu caracter rambursabil care sunt purtătoare de dobânzi.
► După termenele pentru care se acordă, creditele sunt:
– pe termen scurt, până la 12 luni, pentru activitatea economică curentă;
– pe termen mijlociu, până la 5 ani;
– pe termen lung, peste 5 ani, pentru investiţii.
► După participanţii la relaţiile de credit:
– credit bancar;
– credit public;
– credit comercial.
Creditul bancar – reprezintă cea mai extinsă formă de credit.
Îndeplineşte 2 funcţii:
1. redistribuirea fondurilor temporar disponibile;
2. emisiune monetară.
1. Funcţia de redistribuire –se aplică nu numai fondurilor proprii ale bancă, ci şi supra
fondurilor atrase de la terţi.
2. Funcţia de emisiune – Politica de credit a băncilor constituie totodată şi politica lor de
emisiune, întrucât creditul aocrdat de bănci este sursa unor mijloace băneşti suplimentare pentru
agenţii economici, contribuind la realizarea unei corelaţii între masa banilor în circulaţie şi nevoile
productive. Astfel, plusul de mijloace băneşti cerut de dezvoltarea economică poate fi completat
prin lărgirea creditului pe calea creării de noi mijloace băneşti (multiplicatorul creditului).
. Creditul public. În cadrul acestei forme de credit o masă de creditori avansează suma unui
singur debitor, sub formă de:
– împrumuturi obligatorii (se acordă pe termen lung);
– depuneri la casele de economii.
Creditul comercial se acordă de către participanţii la relaţiile contractuale fără intervenţia
unei verigi intermediare. Este creditul pe care-l acordă furnizorul cumpărătorului pentru perioada de
la livrarea mărfurilor până la încasarea contravalorilor sau invers, creditul pe care-l acordă
furnizorului, sub formă de avans pentru a crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării
comenzilor şi livrării. Este un credit pe termen scurt, care variază de la câteva zile, până la 90 zile,
şi nu este purtător de dobândă.
Principiile creditului
1. – creditul este garantat de debitor;
2. – este rambursat la scadenţă.
► Garantarea creditului. Există următoarele tipuri de garanţii:
– materiale;
– scripturale (nemateriale) – scrisori de garanţie bancară, ipoteci, cesiuni.
► Rambursarea nu rămâne la nivelul unei formulări generale ci este întotdeauna
concretizat expres în documentele financiare (contractul de credit, obligaţiuni) unde se
precizează durata creditului, scadenţa şi maniera de rambursare.

4. POLITICA FINANCIARĂ ŞI POLITICA DE CREDIT

Politica financiară – la nivel macro şi microeconomic reflectă corelarea unei duble


strategii: solvabilitate şi rentabilitate.
Elaborarea unei politici financiare priveşte determinarea nevoilor de finanţare pentru o
perioadă de timp anumită, alegerea unei variante de îndatorare adică a unei modalităţi de finanţare
prin fonduri proprii sau credite, precum şi raportul între nevoile finanţate pe termen scurt sau pe
termen lung.
Avansarea de capital din partea unui întreprinzător are în vedere 2 mari destinaţii: active
imobilizate şi active circulante.
Pentru întreprinzători este raţional să-şi acopere activele imobilizate şi o parte a activelor
circulante prin finanţări cu caracter permanent. Prin folosirea de credite sporeşte rentabilitatea
financiară a întreprinderilor dar creşte şi riscul.
Politica de credit – este de fapt politica băncii centrale dintr-o ţară care urmăreşte
asigurarea echilibrului general economic prin intermediul creditului şi cu ajutorul unor instrumente
specifice.
Vizează utilizarea deplină a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, echilibrarea balanţei de
plăţi, îmbunătăţirea structurii diverselor sectoare. Scopul este de a influenţa fluxul cheltuielilor prin
sporirea mijloacelor lichide ale băncilor comerciale şi deci, a capacităţii acestora de creditare,
pentru creşterea capacităţii de plată a agenţilor economici creditaţi.
Instrumentele uzuale ale politicii de credit sînt plafonarea creditelor, politica dobânzilor şi a
taxei de rescont.

5. DECIZII DE POLITICĂ FINANCIARĂ ALE ÎNTREPRINDERII

Decizia de investire. Rprezintă decizia de a plasa capitaluri într-o anumită operaţiune şi este
rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) şi rentabilitatea
scontată.
Costul este în ultimă instanţă, rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri
(acţionari, creanţieri) pentru a finanţa proiectele de investiţii ale unei întreprinderi.
Toate investiţiile a căror rentabilitate este mai mare sau egală cu costul capitalului pot fi
acceptate.
Iar toate investiţiile a căror rentabilitate este mai mică decît costul capitalului trebuie
respinse.
Decizia de finanţare – este opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a
proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie prin participaţie.
Adoptarea deciziei de finanţare se face:
– fie prin optarea între fondurile proprii şi creditele bancare;
– fie prin optarea asupra unei anumite ponderi între fonduri proprii şi credite bancare.
Pentru clarificarea alegerii între 2 căi de finanţare se analizează câţiva indicatori:
– dacă rentabilitatea scontată este mai mare decât rata dobânzii este oportună apelarea la
împrumuturi (pentru că îndatorarea contribuie la creşterea masei beneficiului rezultă
creşterea randamentului capitalului propriu);
– decizia de finanţare prin îndatorare are, de regulă, o influenţă pozitivă asupra
solvabilităţii, numai că în cazul producerii unor pierderi solvabilitatea se degradează
repede;
– finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii.
Decizia de autofinanţare îşi asigură dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive
anterioare.
Avantaje:
– nu recurge la surse de finanţare externe, rezultând independenţă sporită (faţă de bănci,
acţionari);
– creşte valoarea bursieră a întreprinderilor şi a acţiunilor (fără a se cere un efort
financiar de la acţionari). Iar profitul total este mai puţin impozitat dacă se reînvesteşte.
Dacă rata rentabilităţii proiectelor realizate prin autofinanţare este egală cu rentabilitatea
cerută de acţionari, atunci însemnă că politica de autofinanţare este neutră pentru întreprindere. Iar
valoarea financiară a întreprinderii creşte numai dacă rata rentabilităţii proiectelor realizate prin
autofinanţare este mai mare decît rata rentabilităţii cerută de acţionari.
Politica dividendelor reprezintă opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în
anumite exerciţii financiare, de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a
cuantumului dividendelor de la an la an, urmărind un anumit scop.
Indicatorii politicii dividendelor sînt: rata distribuirii (dividende/beneficiu net); rata creşterii
dividendelor pe acţiune (dividend 1/dividend 0); dividendul pe acţiune (volum dividende/nr. de
acţiuni).

6. CIRCUITUL FINANCIAR

Noţiunea de circuit financiar


Circuitul integrează un concept de forme (spaţiu închis) şi un concept de timp (lungimea
totală a formei cercului). Cele 2 aplicate la relaţiile economice reprezintă circuitul economic.
Componentele fundamentale ale circuitului economic sînt:
o componenta spaţială (o ţară);
o componenta temporală (pe 1 an);
o componenta tranzacţională (fluxuri reale – bunuri şi servicii; fluxuri monetare);
o componenta dinamică;
o componenta macroeconomică.
Definiţie. Circuitele financiare, ca parte a circuitelor economice, se constituie prin
interacţiunea fluxurilor născute de operaţiuni în care intervin resurse pecuniare afectate nevoilor pe
orice perioadă. Circuitele financiare privite pur temporal, pot fi circuite financiare şi vizează resurse
pecuniare afectate nevoilor pe termen lung şi circuite monetare care vizează resurse pecuniare
afectate nevoilor pe termen scurt.
Se exclud credite comerciale şi compensările dintre întreprinderi, contracte de asigurări de
bunuri sau de viaţă.
O operaţiune nu conţine circuite financiare decât dacă ea face să intervină o mişcare
pecuniară în contrapartida unui activ financiar transmisibil pe o piaţă.
Rolul circuitelor financiare
Cerinţe de eficienţă a circuitelor financiare:
o orice circuit să întrunească un număr mare de participanţi;
o orice circuit să permită răspândirea largă a informaţiilor asupra costului minim;
o orice circuit trebuie să permită intrarea şi ieşirea unui participant;
o orice circuit trebuie să fie legat de altele cu minim de restricţii;
o orice circuit trebuie să se refere asupra unui tip de activ foarte bine definit sub aspectul
naturii sale, a scadenţei etc.
Clasificarea circuitelor financiare:

Active reprezentând
capital propriu
Finanţare
directă

Active reprezentând
capital de împrumut
Primare

Active reprezentând
creanţe ale clienţilor
Circuite Finanţare
bancari
financiare indirectă

Active reprezentând
resurse ale inst. financ.

Pieţe monetare în sens


restrâns
Pieţe
monetare
Pieţe monetare în sens
larg

Secundare
Piaţa bursieră

Pieţe
financiare
Piaţa la termen a
instrumentelor financ.
Circuite financiare primare. Baza definirii circuitelor financiare este crearea de active
(acţiuni, obligaţiuni).
Finanţarea directă este proprie întreprinderilor mari şi se concretizează în emiterea unui
număr foarte mare de active identice (valori mobiliare) de valoare nominală mică care se
achiziţionează de un număr mare de subscriitori. Aceste active pot face obiectul tranzacţiilor pe
pieţe secundare (burse de valoari mobiliare).
Finanţarea directă crează două tipuri de active: 1) acţiuni şi părţi sociale; 2) obligaţiuni.
Din punct de vedere al solicitatorului de fonduri (emitent) activele create în cadrul
finanţării directe se împart în:
● active financiare integrate în capitalul propriu (acţiuni);
● active financiare integrate în capitalul împrumutat (obligaţiuni).
Finanţarea indirectă presupune obţinerea surselor de la diverse instituţii financiare
specializate. Joacă rolul de intermediari pentru că lucrează, nu numai cu capitaluri proprii, ci şi cu
capitaluri de împrumut.
Instituţiile financiare specializate – bancare şi nebancare – dispun în procesul financiar de 2
tipuri de active:
● active reprezentând resursele instituţiilor financiare (active monetare – diferite feluri de
monedă, cecuri, viramente, cărţi de credit şi active lichide pe termen scurt – plasament
la vedere);
● active reprezentând creanţele asupra clienţilor bancari – toate categoriile de credite,
acordate intreprinderilor sau persoanelor fizice.
Circuite financiare secundare. Lichiditatea activelor create prin circuite primare se poate
realiza prin intermediul circuitelor secundare.
Circuitele financiare secundare se împart în:
● pieţele monetare – pe care au loc schimburi de bani plecând de la circulaţie creanţelor
pe termen scurt (toate relaţiile de împrumut, bancare şi nebancare). Este piaţa
interbancară şi ipotecară, la procedeele de refinanţare şi intervenţia băncii centrale
asupra pieţelor monetare.
● pieţele financiare – pieţe pe care titlurile pe termen lung sunt schimbate contra monedă
– piaţa bursieră şi piaţa la termen a instrumentelor financiare.
.

Rezumat

Concepte:
Credit, finanţe, finanţare, circuit financiar.
Finantele reprezinta un anumit tip de relatii de repartitie a produsului social si în special a venitului
national, concretizate în transferuri banesti de la agenti economici, institutii si persoane fizice catre
bugetul statului, de la bugetul de stat catre institutii si persoane fizice, de la bugetul de stat catre
agentii economici, institutii sau persoane fizice, precum si între agentii economici, între institutii si
chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formarii sau utilizarii diverselor
fonduri.

se realizeaza fara contraprestatie directa si imediata (si nerambursabila).

Daca relatiile financiare sunt transferuri definitive si fara contraprestatie directa si imediata, relatiile
de credit sînt transferuri de fonduri, dar pe termen si în mod oneros.

Creditul este întotdeauna rambursabil la scadenta si purtator de dobânda.

Cele doua relatii sunt adesea complementare: concura în proportii diferite, de la caz la caz, la
finantarea activitatilor agentilor economici; fondurile proprii create prin transferuri financiare
reprezinta premisa si garantia obtinerii de credite.

Desi creditul presupune transferuri temporare cu o contraprestatie directa si imediata (dobânda), ca


urmare a scopului lor comun si a împletirii strânse cu relatiile financiare, el este asimilat finantelor:
finantarea agentilor economici se realizeaza atât prin fonduri proprii, cât si prin credite bancare.

Toate relatiile financiare sunt si relatii banesti, dar nu toate relatiile banesti sunt si relatii financiare.

Finantele publice reprezinta fluxuri banesti organizate în scopul procurarii resurselor statului si
institutiilor publice si ulterior satisfacerii unor nevoi generale ale societatii.

Finantele private -- se supun normelor dreptului comercial.

Au ca obiect modul si proportiile constituirii capitalului social la nivelul agentilor economici,


repartizarea profiturilor etc.

În acest caz fluxurile de iesire nu pot avea loc decât în limita fluxurilor de intrare.

Creditul presupune relatii banesti, de repartitie, prin care se mobilizeaza disponibilitatile banesti,
temporare, urmînd a fi folosite pentru acoperirea unor nevoi temporare.

Creditul presupune transferuri banesti cu caracter rambursabil care sunt purtatoare de dobânzi.

pe termen lung, peste 5 ani, pentru investitii.

Creditul bancar -- reprezinta cea mai extinsa forma de credit.

1. Functia de redistribuire --se aplica nu numai fondurilor proprii ale banca, ci si supra fondurilor
atrase de la terti.

2. Functia de emisiune -- Politica de credit a bancilor constituie totodata si politica lor de emisiune,
întrucât creditul aocrdat de banci este sursa unor mijloace banesti suplimentare pentru agentii
economici, contribuind la realizarea unei corelatii între masa banilor în circulatie si nevoile
productive.
Astfel, plusul de mijloace banesti cerut de dezvoltarea economica poate fi completat prin largirea
creditului pe calea crearii de noi mijloace banesti (multiplicatorul creditului).

Creditul comercial se acorda de catre participantii la relatiile contractuale fara interventia unei
verigi intermediare.

Este creditul pe care-l acorda furnizorul cumparatorului pentru perioada de la livrarea marfurilor
pâna la încasarea contravalorilor sau invers, creditul pe care-l acorda furnizorului, sub forma de
avans pentru a crea posibilitati financiare acestuia în vederea executarii comenzilor si livrarii.

Este un credit pe termen scurt, care variaza de la câteva zile, pâna la 90 zile, si nu este purtator de
dobânda.

scripturale (nemateriale) -- scrisori de garantie bancara, ipoteci, cesiuni.

Rambursarea nu ramâne la nivelul unei formulari generale ci este întotdeauna concretizat expres în
documentele financiare (contractul de credit, obligatiuni) unde se precizeaza durata creditului,
scadenta si maniera de rambursare.

Politica financiara -- la nivel macro si microeconomic reflecta corelarea unei duble strategii:
solvabilitate si rentabilitate.

Elaborarea unei politici financiare priveste determinarea nevoilor de finantare pentru o perioada de
timp anumita, alegerea unei variante de îndatorare adica a unei modalitati de finantare prin fonduri
proprii sau credite, precum si raportul între nevoile finantate pe termen scurt sau pe termen lung.

Avansarea de capital din partea unui întreprinzator are în vedere 2 mari destinatii: active imobilizate
si active circulante.

Pentru întreprinzatori este rational sa-si acopere activele imobilizate si o parte a activelor circulante
prin finantari cu caracter permanent.

Prin folosirea de credite sporeste rentabilitatea financiara a întreprinderilor dar creste si riscul.

Rprezinta decizia de a plasa capitaluri într-o anumita operatiune si este rezultatul corelarii strânse
dintre costul capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) si rentabilitatea scontata.

Decizia de finantare -- este optiunea întreprinderii de a-si acoperi nevoile de finantare a proiectelor
avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie prin participatie.

Politica dividendelor reprezinta optiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în anumite


exercitii financiare, de crestere continua, de reducere sau de pastrare nemodificata a cuantumului
dividendelor de la an la an, urmarind un anumit scop.

Baza definirii circuitelor financiare este crearea de active (actiuni, obligatiuni).


CAPITOLUL 2
STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

1. CONŢINUTUL FINANŢELOR ÎNTREPRINDERII

Finanţarea reprezintă un ansamblu de măsuri şi activităţi al căror obiect este fenomenul


financiar. Activitatea financiară se prezintă ca o practică organizaţională, ca un ansamblu de
activităţi prin intermediul serviciilor sau direcţiilor financiare şi care se exprimă valoric.
Se presupune existenţa permanentă a unor fluxuri financiare, pozitive şi negative
organizaţionale şi programate a avea loc în condiţii care să servească interesele întreprinderii.
În mod deosebit, finanţele întreprinderii sunt organizate pentru a satisface realizarea
obiectului activităţii, în condiţii de rentabilitate.
Alături de rentabilitate, echilibrul dintre nevoi şi resurse este obiectivul cel mai important al
finanţelor întreprinderii.
Echilibrul financiar la nivel micro- se realizează numai în condiţiile păstrării capacităţii de
plată, a lichidităţii financiare şi a solvabilităţii drept caracteristici permanente ale întreprinderii.
Rolul finanţelor întreprinderii este de a supraveghea şi corecta operativ orice dezechilibru,
iniţiind fluxuri corespunzătoare sau de ieşire înainte ca dezechilibrul să ia forme ireparabile.

2. EVALUAREA ŞI REEVALUAREA ÎNTREPRINDERII. METODE


DE EVALUARE

Evaluarea este rezultatul unui proces de diagnostic, apărând ca o linie strategică a


întreprinderii, mai ales în situaţiile negocierii întreprinderii însăşi. Prin evaluare se înţelege
atribuirea unei valori întreprinderii, în întregul său sau unei părţi a acesteia.
● evaluare contabilă – o operaţiune statică;
● evaluare financiară – o operaţiune dinamică.
Etapele evaluării
● stabilirea diagnosticului strategic sau starea unei întreprinderi sub aspect: concurenţial,
tehnologic, social şi financiar.
● negocierea.
Metode de evaluare
1. Metode tradiţionale
● Metoda matematică - contabilă
Total activ  Total datorii (din P ) Valoarea unui titlu
Val.matem.contab  
Nr. de titluri

Val. matem. contab.= Capital propriu – Dividende de plată


Val. matem. contab. = Total activ – (Pasiv exigibil + Dividende)

● Metoda activului net corectat: Valoare de intrare (cost de achiziţie a unui bun). Uzura
fizică – uzura morală. Se corectează cu deprecierea/ reprecierea monetară, cu cond.
Pieţei.
● Metoda valorii substanţiale
● Metoda capitalului permanent necesar exploatării;
● Metoda valorii de lichidare (sau de cant).
2. Metoda fluxurilor (pozitive şi negative). Dă valoarea de randament sau de rentabilitate
care se obţine prin capitalizarea fluxurilor de venit mediu anual sperat.
Venitul mediu anual sperat
Valoarea intreprinderii 
rata capitalizarii

Se aplică apoi calculul actuarial. Dacă avem dividendul drept element de calcul, rezultă:
Δ1 Δ2 Δn n
t
V 
1  k (1  k) 2
 ... 
(1  k) n
 V  
t 1 (1  k )
t

Dacă se ţine seama de valoarea de vânzare finală a întreprinderii, rezultă:


n
Δt Vn
V  
t 1 (1  k) t
(1  k) n

3. Metoda Goodwill. Goodwill reprezintă excedentul valorii globale a unei întreprinderi


comparativ cu valoarea atribuită elementelor din activul bilanţului. Acest excedent se traduce prin
bunele relaţii pe care întreprinderea le are cu clienţii, furnizorii, valoarea resurselor umane,
amplasare favorabilă şi care permit întreprinderii să realizeze profituri superioare (este element de
activ nematerial).
Valoarea globală a întreprinderii este dată de valoarea patrimonială (activul contabil
corectat) la care se adaugă valoarea altor elementelor.
3. INTERPRETAREA FINANCIARĂ A BILANŢULUI CONTABIL

Active imobilizate – constituit din cheltuieli care nu sunt sunt consumate şi care, în general,
se amortizează în fiecare an sau se stabilesc rezerve. Deosebirea între cheltuieli şi active este în
funcţie de utilizarea care se dă bunurilor respective: primele se epuizează prin consum, în timp ce
secundele au funcţionalitate extinsă pe mai mulţi ani. Prin urmare, sub aspect financiar, un activ
imobilizat reprezintă o cheltuială recuperabilă pe mai multe exerciţii.
– imobilizări materiale: terenuri, construcţii, utilaje, mijloace de transport.
– imobilizările nemateriale: cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare, pentru procurări de
brevete, licenţe, mărci.
– imobilizări financiare: creanţe, titluri.
Evaluarea activelor imobilizate se face :
– la valoarea de cumpărare: la preţul de achiziţie;
– la valoarea economică: valoarea actuarială a fluxurilor nete de trezorerie;
– valoarea de piaţă: valoarea ce se poate stabili cu prilejul lichidării activului respectiv.
Active circulante – stocuri diverse, creanţe – clienţi, capital subscris dar nevărsat, aconturi
vărsate în contul unor comenzi, plasamente pe termen scurt, disponibilităţi băneşti.
Pasivul bilanţier este dat de capitalul propriu şi de datoriile pe termen lung, mijlociu şi
scurt.
– Capitalul propriu – reprezentat de capitalul social.
– Rezervele – pot fi legale, statutare, contractuale, reglementate ş.a.
– Alte fonduri proprii – emisiuni de titluri participative, împrumuturi participative etc.
– Datoriile sînt:
După termenul de scadenţă:
– datorii pe termen lung şi mijlociu – datorii financiare şi bancare, compuse din
împrumuturi obligatare şi credite de la diverse instituţii specializate;
– datorii pe termen scurt din credite comerciale, credite bancare pe termen scurt, avansuri
primite, obligaţii fiscale.
Mai există şi al punct de vedere al clasificării datoriilor: datorii financiare, datorii de
exploatare, alte datorii.
Datoriile financiare – împrumuturi obligatare, datorii de la instituţii de credit.
Datoriile de exploatare – credite furnizor, datorii fiscale, datorii sociale.
Alte datorii – aconturi şi avansuri primite asupra unor comenzi.
Angajamente în afara bilanţului – primite sau date de întreprindere şi reprezintă obligaţii
care nu antrenează operaţiuni de încasări şi de plăţi imediate, dar a căror execuţie ulterioară ar putea
modifica patrimoniul: cauţiuni, garanţii, andosări, redevenţe pentru credit – bail etc ( cele date ); iar
cele primite: aval, garanţii, creanţe scontate neajunse la scadenţă.

4. STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

Se înţelege raportul existent între finanţările pe termen scurt şi cele pe termen lung.
Aproape în toate cazurile se apelează concomitent şi la finanţări externe, pe lângă fondurile proprii.
Se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie, faţă de capitalul permanent, dar şi asupra
structurii capitalului permanent.
Capitalul permanent – sînt fonduri proprii ale întreprinderii şi din împrumuturi pe termen
lung şi mijlociu şi acoperă activele imobilizate şi o parte a stocurilor de exploatare (active
circulante) sub denumirea de fond de rulment.
Resursele de trezorerie – credite bancare pe termen scurt, credite comerciale (datorii faţă
de furnizori).

Active imobilizate Capital propriu


Datorii la termen (lung şi Capital permanent
Fond de rulment
mijlociu)
Credite comerciale
(furnizori)
Active circulante Resurse de trezorerie
Credite bancare pe
termen scurt

Factorii de influenţă ai structurii financiare:


– de întreprindere;
– de obiectivele sale de creştere economică;
– rentabilitatea scontată;
– riscurile asumate;
– acţionarii;
– bănci;
– stat;
– conjunctura economico-financiară;
– situaţia pieţei financiare;
– oscilaţiile ratei dobânzii;
– devalorizări monetare.
Şi în ultimă instanţă, de creditor, care are în vedere riscul:
– de pierdere de capital;
– de dobândă (la termen);
– de imobilizare.

Criteriul rentabilităţii în alegerea structurii financiare


Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii, cu
costul capitalului împrumutat:
– dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii, rezultă efect de
îndatorare pozitiv sau favorabil.
– dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii, rezultă efect de
îndatorare negativ sau nefavorabil.
Criteriul destinaţiei resurselor în alegerea structurii financiare
1) Cheltuielile ciclului de exploatare (active circulante) = Fondul de rulment + resurse de
trezorerie.
2) Fondul de rulment = Capital permanent – imobilizări în mijloace fixe, terenuri etc.
Fond de rulment = Active circulante – resurse de trezorerie.
3) Capital permanent = Fonduri proprii + Datorii pe termen lung şi mediu.
Structura financiară se exprimă nu numai ca un raport între îndatorare şi capitalul propriu, ci
şi ca raport între finanţările pe termen scurt şi finanţările pe termen lung.

Finantari pe termen scurt Resurse de trezorerie


Structura financiara  
Finantari pe termen lung Capital permanent

Capacitatea de îndatorare
Este util să se procedeze la stabilirea unor indicatori care să marcheze gradul de utilizare a
capitalurilor proprii în comparaţie cu împrumuturile pe termen lung şi mediu sau cu totalul
împrumuturilor.
Considerăm că:
 activul unei întreprinderi = active imobilizate, stocuri de mărfuri şi alte valori materiale,
soldul clienţilor şi alte lichidităţi.
 pasivul = capital permanent (fonduri proprii, datorii pe termen lung şi mediu) şi datorii
pe termen scurt (furnizori, credite de trezorerie).
Avem ca instrumente de analiză următorii indicatori:

Datorii totale
 2/3 se preferă pentru că
1. Coeficientul de Total Pasiv
face referinţă la
îndatorare globală Datorii totale
2 normele uzuale bancare
Capital propriu

Datorii la termen
1
2. Coeficientul de Capital propriu

îndatorare la termen Datorii la termen


 1/ 2
Capital permanent

Pentru a putea rambursa creditele la termenele stabilite şi plata dobânzilor, fără a crea
greutăţi financiare de nesuportat întreprinderilor, băncile acceptă unii indicatori:
– pentru creditele de trezorerie interesează ponderea costului creditelor în total
beneficiu brut:
Cost credite pe termen scurt
1
Beneficiu brut
– pentru datorii la termen, indicatorul este dat de raportul dintre cheltuielile financiare
(principal plus dobândă), care reprezintă efortul financiar anual al debitorului şi
capacitatea de autofinanţare (beneficii + fond de amortizare).
Cheltuieli financiare la termenele pe termen lung si mijlociu
1
Capacitate de autofinantare

Rezumat

Concepte:
financiare, întreprinderii, capitalul, termenul, datorii, credite, valoarea, care, sau, este, proprii,
capital permanent, imobilizate, activelor, evaluare.
Finantarea reprezinta un ansamblu de masuri si activitati al caror obiect este fenomenul financiar.

Activitatea financiara se prezinta ca o practica organizationala, ca un ansamblu de activitati prin


intermediul serviciilor sau directiilor financiare si care se exprima valoric.

Se presupune existenta permanenta a unor fluxuri financiare, pozitive si negative organizationale si


programate a avea loc în conditii care sa serveasca interesele întreprinderii.

În mod deosebit, finantele întreprinderii sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectului
activitatii, în conditii de rentabilitate.

Alaturi de rentabilitate, echilibrul dintre nevoi si resurse este obiectivul cel mai important al
finantelor întreprinderii.

Echilibrul financiar la nivel micro- se realizeaza numai în conditiile pastrarii capacitatii de plata, a
lichiditatii financiare si a solvabilitatii drept caracteristici permanente ale întreprinderii.

Rolul finantelor întreprinderii este de a supraveghea si corecta operativ orice dezechilibru, initiind
fluxuri corespunzatoare sau de iesire înainte ca dezechilibrul sa ia forme ireparabile.

Evaluarea este rezultatul unui proces de diagnostic, aparând ca o linie strategica a întreprinderii, mai
ales în situatiile negocierii întreprinderii însasi.

Prin evaluare se întelege atribuirea unei valori întreprinderii, în întregul sau sau unei parti a
acesteia.

stabilirea diagnosticului strategic sau starea unei întreprinderi sub aspect: concurential, tehnologic,
social si financiar.

Metoda activului net corectat: Valoare de intrare (cost de achizitie a unui bun).

Se corecteaza cu deprecierea/ reprecierea monetara, cu cond.

Metoda valorii de lichidare (sau de cant).

Da valoarea de randament sau de rentabilitate care se obtine prin capitalizarea fluxurilor de venit
mediu anual sperat.

Goodwill reprezinta excedentul valorii globale a unei întreprinderi comparativ cu valoarea atribuita
elementelor din activul bilantului.

Acest excedent se traduce prin bunele relatii pe care întreprinderea le are cu clientii, furnizorii,
valoarea resurselor umane, amplasare favorabila si care permit întreprinderii sa realizeze profituri
superioare (este element de activ nematerial).

Valoarea globala a întreprinderii este data de valoarea patrimoniala (activul contabil corectat) la
care se adauga valoarea altor elementelor.

Active imobilizate -- constituit din cheltuieli care nu sunt sunt consumate si care, în general, se
amortizeaza în fiecare an sau se stabilesc rezerve.
Deosebirea între cheltuieli si active este în functie de utilizarea care se da bunurilor respective:
primele se epuizeaza prin consum, în timp ce secundele au functionalitate extinsa pe mai multi ani.

Prin urmare, sub aspect financiar, un activ imobilizat reprezinta o cheltuiala recuperabila pe mai
multe exercitii.

-- imobilizari materiale: terenuri, constructii, utilaje, mijloace de transport.

-- imobilizarile nemateriale: cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare, pentru procurari de brevete,


licente, marci.

valoarea de piata: valoarea ce se poate stabili cu prilejul lichidarii activului respectiv.

Active circulante -- stocuri diverse, creante -- clienti, capital subscris dar nevarsat, aconturi varsate
în contul unor comenzi, plasamente pe termen scurt, disponibilitati banesti.

Pasivul bilantier este dat de capitalul propriu si de datoriile pe termen lung, mijlociu si scurt.

Capitalul propriu -- reprezentat de capitalul social.

Alte fonduri proprii -- emisiuni de titluri participative, împrumuturi participative etc.

datorii pe termen scurt din credite comerciale, credite bancare pe termen scurt, avansuri primite,
obligatii fiscale.

Aproape în toate cazurile se apeleaza concomitent si la finantari externe, pe lânga fondurile proprii.

Se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie, fata de capitalul permanent, dar si asupra
structurii capitalului permanent.
CAPITOLUL 3
POLITICA DE INVESTIRE

1. INVESTIREA, DECIZIE FINANCIARĂ STRATEGICĂ

Decizia de investire este parte integrantă a politici generale a întreprinderii. Ea marchează


nu numai o imobilizare de capital, dar şi o anumită activitate utilă plasată într-un anumit segment al
pieţei, angajarea unei anumite cantităţi de resurse naturale şi umane, iniţierea şi întreţinerea unor
relaţii cu întreprinderi din ramuri de activitate diferite, a căror cifră de afaceri este influenţată
pozitiv.
Pentru a alege investiţia, pe lângă evaluarea şi compararea rentabilităţii proiectelor avute în
vedere, se are în vedere şi obţinerea surselor de finanţare.
Dacă selecţia proiectelor de investiţii se face în funcţie de criterii financiare, se ţine cont de
politica întreprinderii în cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia (se face un studiu comercial,
tehnic şi financiar care să justifice oportunitatea investiţiei).
Se compară fluxurile pozitive şi negative (după ce au fost cuantificate) pentru a stabili
oportunitatea executării investiţiei. Fluxurile negative se cunosc din devizul general al investiţiei.
Fluxurile pozitive sunt relativ dificil de realizat din 2 considerente:
– în primul rând, datorită incertitudinii previziunilor;
– greutatea de a separa contribuţia unui anumit activ imobilizat la fluxurile generale
pozitive ale întreprinderii;
– plus greutăţile cuantificării incidenţei fiscale.
Rentabilitatea unui proiect de investiţii se stabileşte nu atât în funcţie de durata normată de
funcţionare a obiectivului, cât de durata sa de viaţă economică (adică perioada în care obiectivul
generează o rentabilitate optimă).

Politica de intervenţie a statului în economie


Investiţiile joacă un rol central, de multiplicator în creşterea economică, influenţând atât
cererea cât şi oferta pe piaţă. Investirea într-un anumit sector duce la mişcări favorabile pentru ţară
şi economia investitorului.
Obiective ale intervenţiei statului în economie. Statul utilizează 2 criterii: sectorial şi al
finalităţii.
Criteriul sectorial: agricultură, industrie alimentară, siderurgie etc.
Factori de alegere: sectoare de viitor cu mari perspective, sectoare „grele” (dificultăţi de
finanţare), sectoare foarte expuse concurenţei internaţionale, sectoare cu finalităţi sociale.
Condiţii de intervenţie:
– statul ajută investirea şi nu exploatarea obiectivelor;
– intervenţia este temporară şi nu permanentă.
Criteriul finalităţii: porneşte de la ideea că este mai uşor sau mai eficace ca statul să
acţioneze în sensul de a menţine potenţialul de producţie existent la un moment dat, decât de a
asista pasiv la dispariţia unor întreprinderi sau sectoare ce apar, din necesităţi naţionale să sprijine
recrearea acelui potenţial (cazul cercetărilor fundamentale, lansare de produse noi, tehnologii).
Tehnici de intervenţie a statului
– subvenţia – transfer nerambursabil de la bugetul statului;
– subvenţia rambursabilă;
– participaţia statului;
– exonerări fiscale – reduceri sau amânări ale plăţilor se fac în contul impozitelor şi
taxelor datorate de către agenţii privaţi. Înlesnirile fiscale au rolul de a permite agenţilor
economici accesul la credite, acţionând cu factori care compensează volumul dobânzilor
înalte plătite.
– garanţia statului – se acordă băncilor, pentru ca agenţii economici să obţină credite
bancare.

2. ALEGEREA VARIANTEI OPTIME A INVESTIŢIEI

O primă etapă o constituie preselecţia proiectelor astfel încît ele să răspundă obiectivelor
generale ale întreprinderii.
Studiul comercial – cel mai important pentru că rentabilitatea este funcţie de cifra de
afaceri posibil de realizat.
Studiul economico-tehnic rezolvă problemele constructive, soluţiile adoptate, ordinea
execuţiei, costul total şi pe elemente componente ale proiectelor, costul exploatării după darea în
funcţiune.
Studiul fiscal: taxa pe valoare adăugată, profit.
Studiul de personal: priveşte nevoile ca număr şi categoria de personal utilizat, cheltuieli
de formare a personalului.
Studiul financiar – posibilitatea de folosire a diverselor surse de finanţare, posibilitatea de
autofinanţare, posibilitatea de a obţine împrumuturi pe termen lung şi mijlociu, posibilitatea de
creştere a capitalului propriu, costul capitalului.
După studierea documentaţiei enunţate şi a evaluării principalelor caracteristici ale
proiectelor (capital investit, venituri scontate din exploatarea proiectului, durata de viaţă economică,
valoarea reziduală etc.) este posibilă utilizarea diverselor criterii financiare pentru compararea şi
ierarhizarea proiectelor studiate, în vederea adoptării deciziei de investire. Pot fi utilizate 3 criterii
financiare de selectare a proiectelor de investire: criteriul rentabilităţii, criteriul lichidităţii,
criteriul riscului.
Criteriul rentabilităţii – cel mai important în vederea adoptării proiectelor.
Ca regulă generală R > K ( adică rata rentabilităţii proiectului de investiţii sa fie mai mare
decît costul surselor de finanţare proprii sau împrumutate).
Metode de evaluare a rentabilităţii investiţiilor:
Beneficiul net
– Metoda contabilă: R 
Investitia neta
Beneficiul net – beneficiul rămas din exploatarea proiectului după deducerea sarcinilor
fiscale.
Investiţia netă este dată de valoarea iniţială a proiectului – fondul de amortizare constituit.
Această metodă are şi inconveniente.
– Metoda financiară se bazează pe compararea fluxurilor financiare negative şi pozitive
generate de proiectul de investiţie, adică pe cheltuieli iniţiale pentru realizarea
investiţiei, pe de o parte, şi pe amortizarea şi beneficiile anuale provenite de la
obiectivul de investiţii pus în funcţiune – pe de altă parte.
Apoi, după estimarea fluxurilor de intrare şi de ieşire, se procedează la calculul actuarial,
obţinându-se rata rentabilităţii investiţiei sau rata capitalului investit.
Notăm cu V0 – costul iniţial al investiţiei; F1, F2, ..., Fn – fluxurile anuale de intrare
(amortizare + beneficii); R – rata rentabilităţii, atunci pentru 1 an de exploatare rentabilă se obţine:
F1  V0
R , ceea ce este identic cu egalitatea V0 (1+R) = F1
V0
Generalizând pentru mai mulţi ani, rezultă
V0 (1  R ) n  F1 (1  R ) n 1  F2 (1  R ) n  2  ...Fn / : (1  R ) n

F1 F2 Fn Fn
V0    ...   V0  
1  R (1  R) 2
(1  R) n
(1  R ) n
(1+R) = rata rentabilităţii investiţiilor se mai numeşte rata rentabilităţii interne sau rata
rentabilităţii actuariale.
Beneficiul actuarial – valorile actuariale de fluxurile de cheltuieli negative – veniturile
viitoare (+) adică valoarea actuarială a excedentelor rate de exploatare aşteptate – capitalul investit.
B1 B2 Bn V
B a  C  (   ... )
1  D (1  D) 2
(1  D) n
(1  D) n

unde:
Ba - beneficiul actuarial sau valoarea actuorială netă;
C – capitalul iniţial al proiectului de investiţii;
B1, B2, ... Bn – beneficii anuale prevăzute a se realiza în viitor;
V – valoarea reziduală;
D – rata actuarială a dobânzii.
Considerănd că B1 = B2 = ... = B4 = const. =>

 1 1 1  V
Ba = -C +B    ....  
 1  D (1  D) 2 (1  D) n  (1  D) n
 

1  (1  D)  n V
 Ba = -C +B 
D (1  D) n

(1+D)-n – este calculat în tabelele financiare.


dacă Ba >0  rentabilitatea proiectului > rata actuarială a dobânzii utilizate (costul capitalului);
Ba < 0  rata rentabilităţii proiectului < costul capitalului
Ba = 0  suma veniturilor actuariale permite recuperarea capitalului investit şi remuneraţia
acestuia la nivelul dobânzii compuse ce s-ar fi obţinut cu aport de la bancă.

Criteriul lichidităţii
Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a transforma în bani activele
de care dispune.
Acest criteriu urmăreşte ca investiţia să se recupereze cât mai repede posibil, adică
investitorul să intre în posesia capitalului avansat şi a rentabilităţii scontate cât mai repede. De
regulă se stabileşte un număr de ani de recuperare a capitalului avansat prin raport între valoarea
iniţială a investiţiei la suma fluxurilor financiare anuale pozitive ( de intrare ). Dacă fluxurile fin
pozitive anuale sunt egale.
Valoare proiect
Nr. ani derecuperare 
Flux anual pozitiv
dacă fluxurile sunt inegale se însumează an de an fluxurile până se ajunge la valoarea iniţială. Şi de
aici se obţine termenul de recuperare.

Criteriul riscului. Riscul este foarte greu de estimat


Se admite majorarea ratei rentabilităţii (R) cu o anumită cotă de risc (r).
(R+r) > remuneraţia capitalului

Indicatori:

 investiţia specifică = Valoarea totala a investitie i


capacitatea de desfacere sau depozitare

 valoarea totală a investiţiei + cele conexe (deviz general)


 incidenţa fiscală

3. SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR. ECHILIBRAREA


NECESARULUI CU SURSELE
DE FINANŢARE

Surse de finanţare a investiţiilor pentru S.C. şi R.A.


a) Fondul de amortizare reprezintă principala resursă proprie de finanţare a obiectivelor de
investiţii.
b) Profitul este pentru întreprindere important, atât pentru înlocuire, cât şi pentru
dezvoltarea şi lărgirea activelor imobilizate.
Acţionează ca o pârghie pe linia cointeresării întreprinderilor şi stimulării răspunderilor.
Cuantumul beneficiului ce poate fi prelevat anual pentru finanţare se stabileşte de consiliile
de administraţie în funcţie de valoarea totală a investiţiei, de valorile celorlalte surse, de mărimea
beneficiului anual de realizat.
c) Alte resurse, sînt sume din lichidarea activelor imobilizate, etc.
d) Mobilizarea resurselor interne. Specificul acestor resurse este că se consumă pe măsura
apariţiei lor influenţând direct asupra necesarului de finanţat.
e) Credite bancare:
– pe termen scurt până la 1 an;
– pe termen mijlociu sau lung.

Resurse pentru finanţarea investiţiilor în sectorul privat


Pentru întreprinderile particulare mici, investiţiile iniţiale se pot realiza din mijloace băneşti
proprii ale întreprinzătorului, urmând ca pe parcursul funcţionării lor, dezvoltările şi modernizările
să se efectueze pe seama fondului de amortizare şi a profitului realizat.
Pentru S.A. sursa iniţială pentru finanţare se poate constitui sub forma unui capital social,
prin emisiunea de acţiuni, şi prin finanţare din fondul de amortizare şi o parte din profitul realizat,
prin împrumuturi obligatare sau de la instituţii financiare, precum şi prin credite bancare pe
termen mijlociu.
În funcţie de sursele utilizate, se conturează două căi de finanţare:
a) finanţare prin fonduri proprii:
 autofinanţare sau finanţare internă
 creşteri de capital:
– noi aporturi în numerar;
– încorporarea rezervelor
– conversiunea dotărilor
b) finanţarea prin angajamente la termen:
 apel la economiile publice (împrumuturi obligatorii);
 împrumuturi de la instituţii specializate;
 credite bancare pe termen mijlociu
 credit - bail.

4. AMORTIZAREA ACTIVELOR MOBILIZATE

Baza teoretică
Baza teoretică: diviziunea în timp între producţia valorii activelor imobilizate şi reproducţia
valorii lor de întrebuinţare.
Caracterul ştiinţific = Rolul amortizării se îndeplineşte dacă se respectă unele condiţii:
evaluare corectă, realistă a mijloacelor de muncă, normele de amortizare să ţină seama de uzură
fizică şi morală, volumul fondului de amortizare să permită recuperarea cheltuielilor de înlocuire a
activelor imobilizate.
Corelaţii între politica de investiţii şi politica de amortizare
Politica de amortizare, modul de calcul şi metoda de amortizare utilizată pot avea o influenţă
hotărâtoare pentru politica de investiţii. Întreprinderea alege metode de amortizare în funcţie de
politica financiară de valorificare a resurselor pe care doreşte să le constituie pentru investiţii într-un
an sau altul.
Pentru a constitui fonduri masive pentru investiţii în prima parte a intervalului de exploatare
poate aplica metoda regresivă de amortizare care creează avantajul unei scăderi a fiscalităţii şi că
impozitele sunt plătite de întreprindere în monedă depreciată (în cazul inflaţiei).

Metode de amortizare
– metoda amortizării constante sau proporţionale – presupune amortizarea în mod uniform
– cu aceeaşi normă de amortizare – pe întreaga perioadă de funcţionare a activelor
imobilizate.
Această metodă nu exclude posibilitatea creşterii volumului amortizării în perioada de
folosire mai intensă a mijloacelor fixe. Astfel, amortizarea accelerată (dar proporţională) prezintă
chiar avantaje economice sensibile când se bazează pe o folosire intensivă, pe o uzură fizică reală,
recuperându-se valoarea lor într-un timp mai scurt, evitându-se uzura morală.
– metoda de amortizare regresivă presupune scăderea continuuă a normelor de amortizare,
pe măsura creşterii gradului de uzură a activelor materiale imobilizate.
Metoda rezidă în aceea că activele, pierzând din valoarea lor în procesul folosirii, transferă
tot mai puţină valoare asupra noilor produse, pierderile de valoare suferite de activele imobilizate,
ca urmare a uzurii fizice şi morale urmează să fie reflectate în micşorarea sumei amortizate în costul
produselor finite.
Metoda asigură concordanţa normelor de amortizare descrescânde cu starea tehnică mai
bună şi randamentul mai mare a activelor imobilizate la începutul perioadei de funcţionare.
Se calculează fie prin aplicarea unei norme de amortizare descrescătoare asupra valorii
iniţiale, fie prin aplicarea aceleiaşi norme de amortizare nemodificată pentru întreaga perioadă.
100
Na  xC
Dn
Na – norma de amortizare analitică;
Dn – durata de funcţionare normată;
C- coeficient de regresie; are valori diferite în funcţie de durata de funcţionare.
– metoda amortizării pe unitatea de produs – împărţirea valorii activelor imobilizate la
cantitatea totală de produse la a căror fabricare concură.
– metoda de amortizare progresivă – creşterea de la an la an a fondului de amortizare şi se
bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o uzură tot mai accentuată pe măsură ce
se apropie de limita de funcţionare normată.

5. ORGANIZAREA AMORTIZĂRII ACTIVELOR MATERIALE


IMOBILIZATE

Alături de activele care funcţionează, se supun amortizării şi activele în rezervă, în


conservare şi în reparaţii capitale. Ca urmare, se încarcă costurile cu această amortizare.
Normele de amortizare: mărimea procentuală care exprimă intensitatea cu care se
amortizează un mijloc fix în decurs de 1 an. Norma de amortizare este invers proporţională cu
durata de funcţionare a unui activ imobilizat.

100
Normele analitice – pentru fiecare activ: Na 
Dn
în care:
Na – norma de amortizare analitică;
Dn – durata de funcţionare normată.
Există norme de amortizare analitice:
– proporţionale – în timp, în km parcurşi, pe unitate de măsură;
– progresive – cresc pe măsură ce are loc înaintarea în timp a folosirii activelor;
– regresive – scad.
Norma unică de amortizare: pentru toate activele în decurs de 1 an, pe baza fondului de
amortizare şi a valorii medii anuale de amortizare.
tA
Na  x100
tVa

Fondul de amortizare- valoarea recuperată a activelor imobilizate prin aplicarea normelor


de amortizare asupra valorii medii anuale a activelor.
Va * Na
A
100
în care:
A – fondul anual de amortizare;
Va - valoarea medie anuală de amortizare;
Na – norma analitică.
Va  Vi  Vin  Vie
în care:
Vi: - valoarea de inventar la începutul anului;
Vin – valoarea medie a intrărilor de active în cursul anului;
Vie – valoarea medie a ieşirilor.

Vin * t
Vin  , în care:
T
Vin - valoarea medie a intrărilor;
Vin – valoarea absolută a intrărilor;
t – nr. luni de funcţionare din momentul intrării până la sfârşitul anului;

Vie * t '
Vie  , în care:
T
t’ – nr. luni de nefuncţionare din momentul ieşirii până la sfârşitul anului;
T – nr. luni an (12).
tVa1 * Nu a
tA  , în care:
100
tA – total fond anual de amortizare;
tVa1 - total valoare medie anuală de amortizat în anul curent.
Nu0 - norma unică de amortizare determinată la sfîrşitul anului de bază
ff 11 ff 10 ff ff ff ff
iar tVa1  tV1   (   ...  )   ( 11  10  ...  )
12 12 12 12 12 12
tV1- totalul valorii active a imobilizărilor existente în patrimoniu la început de an.
1 – valori medii ale intrărilor de active pe cele 9 categorii;
2 – valori medii ale ieşirilor.

Rata anuală de recuperat – înainte de amortizarea integrală, în cazul casării, rezultă valoare
neamortizată.
Vn = Vi – A, adică valoarea neamortizată = valoarea iniţială – fond de amortizare constituit
în momentul casării sau
Vc * D r
Vn  , în care:
Dn
Vn – valoarea neamortizată;
Vc – Valoare active casate;
Dr – durata rămasă;
Dn – durata normată.

Vn * t
R , în care:
T

R – rata anuală de recuperare;


Vn –valoare neamortizată;
t – nr lunide recuperare în an curent;
T – nr. total de luni de recuperat.
Dacă t = T  R = Vn
T Dn; t  T şi dacă t < T  t = T sau R = Vn.

Rezumat

Concepte:
investitii, amortizare, pentru, valoarea, functionare, activelor, rentabilitatii, care, finantare,
proiectelor, capitalului, mai, imobilizate, sau, criteriul

Decizia de investire este parte integranta a politici generale a întreprinderii.


Ea marcheaza nu numai o imobilizare de capital, dar si o anumita activitate utila plasata într-un
anumit segment al pietei, angajarea unei anumite cantitati de resurse naturale si umane, initierea si
întretinerea unor relatii cu întreprinderi din ramuri de activitate diferite, a caror cifra de afaceri este
influentata pozitiv.

Pentru a alege investitia, pe lânga evaluarea si compararea rentabilitatii proiectelor avute în vedere,
se are în vedere si obtinerea surselor de finantare.

Daca selectia proiectelor de investitii se face în functie de criterii financiare, se tine cont de politica
întreprinderii în cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia (se face un studiu comercial, tehnic si
financiar care sa justifice oportunitatea investitiei).

Se compara fluxurile pozitive si negative (dupa ce au fost cuantificate) pentru a stabili oportunitatea
executarii investitiei.
Fluxurile negative se cunosc din devizul general al investitiei.

Rentabilitatea unui proiect de investitii se stabileste nu atât în functie de durata normata de


functionare a obiectivului, cât de durata sa de viata economica (adica perioada în care obiectivul
genereaza o rentabilitate optima).

Investitiile joaca un rol central, de multiplicator în cresterea economica, influentând atât cererea cât
si oferta pe piata.

Investirea într-un anumit sector duce la miscari favorabile pentru tara si economia investitorului.

Statul utilizeaza 2 criterii: sectorial si al finalitatii.

Criteriul sectorial: agricultura, industrie alimentara, siderurgie etc.

Factori de alegere: sectoare de viitor cu mari perspective, sectoare,,grele" (dificultati de finantare),


sectoare foarte expuse concurentei internationale, sectoare cu finalitati sociale.

Criteriul finalitatii: porneste de la ideea ca este mai usor sau mai eficace ca statul sa actioneze în
sensul de a mentine potentialul de productie existent la un moment dat, decât de a asista pasiv la
disparitia unor întreprinderi sau sectoare ce apar, din necesitati nationale sa sprijine recrearea acelui
potential (cazul cercetarilor fundamentale, lansare de produse noi, tehnologii).

exonerari fiscale -- reduceri sau amânari ale platilor se fac în contul impozitelor si taxelor datorate
de catre agentii privati.

Înlesnirile fiscale au rolul de a permite agentilor economici accesul la credite, actionând cu factori
care compenseaza volumul dobânzilor înalte platite.

garantia statului -- se acorda bancilor, pentru ca agentii economici sa obtina credite bancare.

O prima etapa o constituie preselectia proiectelor astfel încît ele sa raspunda obiectivelor generale
ale întreprinderii.

Studiul comercial -- cel mai important pentru ca rentabilitatea este functie de cifra de afaceri posibil
de realizat.

Studiul economico-tehnic rezolva problemele constructive, solutiile adoptate, ordinea executiei,


costul total si pe elemente componente ale proiectelor, costul exploatarii dupa darea în functiune.

Studiul fiscal: taxa pe valoare adaugata, profit.

Studiul de personal: priveste nevoile ca numar si categoria de personal utilizat, cheltuieli de formare
a personalului.

Studiul financiar -- posibilitatea de folosire a diverselor surse de finantare, posibilitatea de


autofinantare, posibilitatea de a obtine împrumuturi pe termen lung si mijlociu, posibilitatea de
crestere a capitalului propriu, costul capitalului.

Dupa studierea documentatiei enuntate si a evaluarii principalelor caracteristici ale proiectelor


(capital investit, venituri scontate din exploatarea proiectului, durata de viata economica, valoarea
reziduala etc.) este posibila utilizarea diverselor criterii financiare pentru compararea si ierarhizarea
proiectelor studiate, în vederea adoptarii deciziei de investire.

Pot fi utilizate 3 criterii financiare de selectare a proiectelor de investire: criteriul rentabilitatii,


criteriul lichiditatii, criteriul riscului.

Criteriul rentabilitatii -- cel mai important în vederea adoptarii proiectelor.

Beneficiul net -- beneficiul ramas din exploatarea proiectului dupa deducerea sarcinilor fiscale.

Investitia neta este data de valoarea initiala a proiectului -- fondul de amortizare constituit.

Metoda financiara se bazeaza pe compararea fluxurilor financiare negative si pozitive generate de


proiectul de investitie, adica pe cheltuieli initiale pentru realizarea investitiei, pe de o parte, si pe
amortizarea si beneficiile anuale provenite de la obiectivul de investitii pus în functiune -- pe de alta
parte.

Apoi, dupa estimarea fluxurilor de intrare si de iesire, se procedeaza la calculul actuarial,


obtinându-se rata rentabilitatii investitiei sau rata capitalului investit.

= rata rentabilitatii investitiilor se mai numeste rata rentabilitatii interne sau rata rentabilitatii
actuariale.

Beneficiul actuarial -- valorile actuariale de fluxurile de cheltuieli negative -- veniturile viitoare (+)
adica valoarea actuariala a excedentelor rate de exploatare asteptate -- capitalul investit.

(1+D)-n -- este calculat în tabelele financiare.

Lichiditatea financiara reprezinta capacitatea întreprinderii de a transforma în bani activele de care


dispune.

Acest criteriu urmareste ca investitia sa se recupereze cât mai repede posibil, adica investitorul sa
intre în posesia capitalului avansat si a rentabilitatii scontate cât mai repede.

De regula se stabileste un numar de ani de recuperare a capitalului avansat prin raport între valoarea
initiala a investitiei la suma fluxurilor financiare anuale pozitive (de intrare).

Daca fluxurile fin pozitive anuale sunt egale.

daca fluxurile sunt inegale se însumeaza an de an fluxurile pâna se ajunge la valoarea initiala.

Si de aici se obtine termenul de recuperare.

Se admite majorarea ratei rentabilitatii (R) cu o anumita cota de risc (r).

Surse de finantare a investitiilor pentru S.C. si R.A.

Actioneaza ca o pârghie pe linia cointeresarii întreprinderilor si stimularii raspunderilor.

Cuantumul beneficiului ce poate fi prelevat anual pentru finantare se stabileste de consiliile de


administratie în functie de valoarea totala a investitiei, de valorile celorlalte surse, de marimea
beneficiului anual de realizat.

Specificul acestor resurse este ca se consuma pe masura aparitiei lor influentând direct asupra
necesarului de finantat.

Pentru întreprinderile particulare mici, investitiile initiale se pot realiza din mijloace banesti proprii
ale întreprinzatorului, urmând ca pe parcursul functionarii lor, dezvoltarile si modernizarile sa se
efectueze pe seama fondului de amortizare si a profitului realizat.

Pentru S.A. sursa initiala pentru finantare se poate constitui sub forma unui capital social, prin
emisiunea de actiuni, si prin finantare din fondul de amortizare si o parte din profitul realizat, prin
împrumuturi obligatare sau de la institutii financiare, precum si prin credite bancare pe termen
mijlociu.

Baza teoretica: diviziunea în timp între productia valorii activelor imobilizate si reproductia valorii
lor de întrebuintare.

Caracterul stiintific = Rolul amortizarii se îndeplineste daca se respecta unele conditii: evaluare
corecta, realista a mijloacelor de munca, normele de amortizare sa tina seama de uzura fizica si
morala, volumul fondului de amortizare sa permita recuperarea cheltuielilor de înlocuire a activelor
imobilizate.

Politica de amortizare, modul de calcul si metoda de amortizare utilizata pot avea o influenta
hotarâtoare pentru politica de investitii.
CAPITOLUL 4
AUTOFINANŢAREA SAU FINANŢAREA INTERNĂ

1. POLITICA DE AUTOFINANŢARE

Finanţarea pe termen lung presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru
perioade mari de timp. Căile de finanţare pe termen lung sunt în strânsă legătură căile de investire,
formând împreună cu acestea politica financiară a întreprinderii.
Din punct de vedere al apartenenţei fondurilor:
– finanţări din fonduri proprii (autofinanţarea, creşteri de capital prin noi aporturi în
numerar sau în natură, creşteri de capital prin încorporarea rezervelor la capitalul social
etc.);
– finanţări prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite bancare,
credit-bail).
Privite din punctul de vedere al efortului depus pentru obţinerea lor, sursele de finanţare pe
termen lung, pot fi grupate în:
– finanţări interne (autofinanţarea);
-finanţări externe (creşteri de capital şi împrumuturi diverse).
Prin fonduri - Autofinanţare
proprii -Creşteri de capital prin noi aporturi în numerar şi
natură
Finanţări -Creşteridecapitalprinîncorporarearezervelor ---Creşteri de capital
pe termen lung prin conversiunea datoriilor

Împrumuturi obligatare
Împrumuturi de la instituîii financiare specializate
Prin Credite bancare pe termen mijlociu
angajamente la Credit bail
termen

Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi presupune că întreprinderea


îşi asumă dezvoltarea prin forţe proprii, folosind drept surse de finanţare o parte a profitului obţinut
în exerciţiul expirat şi fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor
imobilizate, cât şi creşterea activului economic.
Locul însemnat pe care-l ocupă decurge din avantajele pe care le creează pentru acţionari,
cât şi pentru S.C. ca persoană juridică şi creşte autonomia financiară faţă de bănci.
Politica de autofinanţare este sinteza căilor de producţie, comerciale şi financiare care
orientează activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanţare rezultă din performanţele economice şi
financiare, fiind grupate însă în funcţie de posibilităţile repartizării beneficiilor, amortizării şi de
politica de îndatorare. Previziunile de finanţare internă joacă rolul principal în politica financiară a
întreprinderii.
Deşi autofinanţarea este o politică financiară sănătoasă şi de dorit, nu este oportun să se
exagereze în această direcţie. Realitatea economică şi financiară arată că, indiferent de provenienţă
costul capitalului se egalizează, chiar costul capitalului propriu fiind mai ridicat decât al celui
împrumutat.
În ultimă instanţă, orice politică de autofinanţare trebuie analizată în funcţie de rentabilitatea
pe care o degajează profitul reinvestit.

2. CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE

Capacitatea de autofinanţare reprezintă un surplus monetar care se obţine ca rezultat al


tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de întreprindere, într-o perioadă de timp, având în
vedere şi incidenţa fiscală. Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare se pleacă de la variabile
economice şi financiare.
● Variabile economice, pornesc de la previziunile de vânzări (Q x Preţ) şi ale costurilor;
● Variabile financiare au în vedere politica de împrumut, politica de amortizare şi de
repartizare a profitului.
De regulă, autofinanţarea efectivă este mai mică decât capacitatea de autofinanţare (se scad
beneficiile atribuite acţionarilor).
I
Capacitatea de autofinanţare: (V  C  A  Cf )(1  )  A , în care:
100
V – venituri totale obţinute din activitatea economică şi financiară;
C – cheltuieli de exploatare (costurile de producţie);
Cg – cheltuieli financiare (principal + dobândă);
A – cheltuieli de amortizare a activelor imobilizate;
I – rata de impozit pe profit.
Capacitatea reală de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare – Dividende –
Participaţii la beneficii ale salariaţilor.
Corelaţia dintre autofinanţare şi împrumut
Autofinanţarea este întotdeauna necesară pentru a obţine un împrumut. Se constituie în
acelaşi timp ca o garanţie şi un mijloc de rambursare.
Pentru creditarea pe termen lung şi mijlociu condiţia impusă de bănci este:
Datorii la termen
4
Capacitatea de autofinantare

Corelaţia dintre autofinanţare şi amortizare


În funcţie de metoda de amortizare se constituie un fond de amortizare mai mare sau mai
mic. În cazul creşterii fondului scad fluxurile negative (fiscalitatea asupra profitului), rezultă
creşterea fluxurilor de autofinanţare.

Corelaţia dintre autofinanţarea şi repartizarea profitului


Acordând dividende mai mari sau mai mici se influenţează asupra fondului de rezervă şi
prin urmare, asupra autofinanţării.

3. POLITICA DIVIDENDELOR

Pentru a distribui dividende se impun două condiţii:


– să dispună întreprinderea de suficient profit;
– distribuirea de dividende să nu afecteze lichiditatea financiară a întreprinderii;

Tipuri de politică a dividendelor


– Politica reziduală a dividendelor;
– Politica ratei constante: Dividende/Beneficii;
– Politica sumei constante a dividendelor de la an la an.
Avem o serie de indicatori:
► Dividendul pe acţiune = Volumul anual al dividendelor/Nr. acţiune;
► Randamentul pe acţiune = Dividend cuvenit unei acţiuni/Cursul acţiunii;
► Rata distribuirii = Volumul absolut al dividendelor plătite/Beneficiu net;
► Beneficiul pe acţiune = îmbogăţirea teoretică a acţionarilor în cursul unui an.
Coeficientul de capitalizare (multiplu de capitalizare) sau PER = Curs acţiune/Volum
beneficiu pe acţiune.
Capacitatea de autofinanţare/acţiune = explică de ce indicatorul beneficiu/acţiune este slab.
Activul net/acţiune = estimarea contabilă a valorii unei acţiuni.

Formele dividendelor şi plata acestora


– în bani;
– în natură;
– în acţiuni.

V = P – D  A, în care:
V – valoarea investiţiei de realizat;
P – profit obţinut în anul expirat;
D – valoarea dividendelor (Nr. acţiune x dividend/1 acţiune);
A – emisiunea de acţiuni (+) sau răscumpărarea de acţiuni (-).
Dacă S.C. are o politică reziduală de dividende, atunci:
D = P – V şi A = 0.
Dacă P este prea mic pentru acoperirea valoarea investiţiilor şi plăţii dividendelor (P < V +
D), rezultă o emisiune de acţiuni pentru echilibrare:
V = P – D + A, rezultă A = P – V – D sau D = P – V – A.

Rezumat

Concepte:
autofinantare, dividendelor, politica, financiara, actiune, capitalului, pentru, finantare, este, prin,
capacitatea, profitului, împrumuturi, termen lung, amortizare

Finantarea pe termen lung presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru perioade
mari de timp.

Caile de finantare pe termen lung sunt în strânsa legatura caile de investire, formând împreuna cu
acestea politica financiara a întreprinderii.

finantari din fonduri proprii (autofinantarea, cresteri de capital prin noi aporturi în numerar sau în
natura, cresteri de capital prin încorporarea rezervelor la capitalul social etc.);

finantari prin angajamente la termen (împrumuturi obligatare, credite bancare, credit-bail).

-finantari externe (cresteri de capital si împrumuturi diverse).


Autofinantarea este cel mai raspândit principiu de finantare si presupune ca întreprinderea îsi asuma
dezvoltarea prin forte proprii, folosind drept surse de finantare o parte a profitului obtinut în
exercitiul expirat si fondul de amortizare, acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate,
cât si cresterea activului economic.

Locul însemnat pe care-l ocupa decurge din avantajele pe care le creeaza pentru actionari, cât si
pentru S.C. ca persoana juridica si creste autonomia financiara fata de banci.

Politica de autofinantare este sinteza cailor de productie, comerciale si financiare care orienteaza
activitatea sa.

Fluxul surselor de autofinantare rezulta din performantele economice si financiare, fiind grupate
însa în functie de posibilitatile repartizarii beneficiilor, amortizarii si de politica de îndatorare.

Previziunile de finantare interna joaca rolul principal în politica financiara a întreprinderii.

Desi autofinantarea este o politica financiara sanatoasa si de dorit, nu este oportun sa se exagereze
în aceasta directie.

Realitatea economica si financiara arata ca, indiferent de provenienta costul capitalului se


egalizeaza, chiar costul capitalului propriu fiind mai ridicat decât al celui împrumutat.

În ultima instanta, orice politica de autofinantare trebuie analizata în functie de rentabilitatea pe care
o degajeaza profitul reinvestit.

Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor


operatiunilor de încasari si plati efectuate de întreprindere, într-o perioada de timp, având în vedere
si incidenta fiscala.

Pentru determinarea capacitatii de autofinantare se pleaca de la variabile economice si financiare.

Variabile financiare au în vedere politica de împrumut, politica de amortizare si de repartizare a


profitului.

De regula, autofinantarea efectiva este mai mica decât capacitatea de autofinantare (se scad
beneficiile atribuite actionarilor).

I -- rata de impozit pe profit.

Capacitatea reala de autofinantare = Capacitatea de autofinantare -- Dividende -- Participatii la


beneficii ale salariatilor.

Dividendul pe actiune = Volumul anual al dividendelor/Nr.


CAPITOLUL 5

COSTUL CAPITALULUI PROPRIU

Este rata rentabilităţii cerută de aducătorii de capital, fie că sunt acţionari, fie creanţieri,
pentru finanţarea proiectelor întreprinderii. Astfel spus, costul capitalului este efortul financiar pe
care trebuie să-l facă întreprinderea pentru aprovizionarea sa cu capitaluri.
În ultimă instanţă, costul capitalului este rata randamentului minim obţinută de investitori, în
măsură să garanteze acţionarilor un câştig comparabil celui pe care l-ar putea obţine pe piaţă în
aceeaşi clasă de risc.
Orice sursă de finanţare comportă costuri. Costul capitalului poate fi privit sub 2 aspecte:
cost explicit şi cost implicit.
Costul explicit determină un flux monetar de ieşire. Toate aporturile de capital din afara
întreprinderii ocazionează costuri explicite: împrumuturile ocazionează dobânzi dar acţiunile,
dividende.
Costul implicit sau cost de oportunitate nu comportă fluxuri financiare de ieşire. Este vorba
de surse de finanţare care se formează în întreprindere şi care se folosesc pe loc (fondul de
amortizare, beneficiul, fondul de rezervă). Astfel de surse apar ca „gratuite”, dar ele au un cost căci
aparţin acţionarilor şi dacă ar fi date acestora, ei ar putea să le plaseze ca remuneraţie.
Capitalul propriu, ca şi cel împrumutat, trebuie remunerat în condiţiile exigenţei pieţei.
Teoria financiară modernă acceptă că remunerarea fondurilor proprii trebuie să fie egală cu
rata dobânzii fără risc, plus o primă de risc (adică rata dobânzii fără risc este dobânda minimă pe
care ar putea-o primi acţionarii pentru plasamente de capital în obligaţiuni de stat; prima de risc;
compensează riscul asumat de acţionari pentru că au plasat capitalul în acţiuni).
Costul capitalului propriu reprezintă costul obţinerii fondurilor proprii de către S.C. la un
moment dat. Aplicat la valoarea de piaţă a societăţii – valoarea bursieră – costul capitalului =
rentabilitatea cerută pe piaţa capitalurilor (piaţa financiară). Costul capitalului propriu ţine cont de
randamentul acţiunilor şi creşterea previzibilă a dividendelor, mai precis el este egal cu rata
actuarială care se obţine pornind de la egalitatea dintre valoarea bursieră a întreprinderii şi valoarea
actuarială a fluxurilor pozitive viitoare în principal, dividende). De fapt, costul oricărei surse de
finanţare, deci şi a capitalului propriu, este definit ca fiind rata actuarială ce se stabileşte prin
egalitatea dintre valorile actuariale ale intrărilor de fonduri şi cele ale ieşirilor de fonduri nete.
Aceasta înseamnă că valoarea economică actuarială a acţiunilor este egală cu valoarea tuturor
fluxurilor de lichiditate (ieşiri) pe care le vor primi în viitor deţinătorii de acţiuni (valoarea
actuarială a remuneraţiilor) plus valoarea finală a acţiunilor (când se vând).

D1  V1
F0 
1 K

în care:
D – valoarea actuarială a dividendelor;
V – valoarea acţiunilor în momentul vânzărilor;
F0 – valoarea bursieră a acţiunilor (capitalizarea bursieră);
K – costul actuarial efectiv suportat de întreprindere pentru 1 an iar pentru 4 ani, costul
actuarial se obţine astfel:
D1 D2 D3 D  V4
F0     4
1  K (1  K ) 2
(1  K ) 3
(1  K ) 4

iar pentru o perioadă nedefinită, se au în vedere numai dividendele viitoare, rezultă:


n
Dt
F0   , în care:
t 1 (1  K ) t
(1+K)t – costul actuarial efectiv al sursei de finanţare (K  R) scontată.
D
Pentru acţiuni K   g ; costul =suma dividendelor/capital adus sub formă de acţiuni +
F0
creşterea dividendelor.

Rezumat

Concepte:

capitalului, costul, valoarea, actuariala, actiunilor, care, pentru, este, dividendelor, capitalului
propriu, întreprinderii, rata, risc, finantare, actionari.

Este rata rentabilitatii ceruta de aducatorii de capital, fie ca sunt actionari, fie creantieri, pentru
finantarea proiectelor întreprinderii.

Astfel spus, costul capitalului este efortul financiar pe care trebuie sa-l faca întreprinderea
pentru aprovizionarea sa cu capitaluri.

În ultima instanta, costul capitalului este rata randamentului minim obtinuta de investitori, în
masura sa garanteze actionarilor un câstig comparabil celui pe care l-ar putea obtine pe piata în
aceeasi clasa de risc.

Toate aporturile de capital din afara întreprinderii ocazioneaza costuri explicite: împrumuturile
ocazioneaza dobânzi dar actiunile, dividende.

Este vorba de surse de finantare care se formeaza în întreprindere si care se folosesc pe loc
(fondul de amortizare, beneficiul, fondul de rezerva).

Costul capitalului propriu reprezinta costul obtinerii fondurilor proprii de catre S.C. la un
moment dat.

Aplicat la valoarea de piata a societatii -- valoarea bursiera -- costul capitalului = rentabilitatea


ceruta pe piata capitalurilor (piata financiara).

-------------
CAPITOLUL 6
FINANŢĂRI PRIN ANGAJAMENTE LA TERMEN

1. APELUL LA ECONOMIILE PUBLICE SAU ÎMPRUMUTUL


OBLIGATAR

Împrumutul obligatar este un contract de credit, o modalitate de procurare a resurselor


financiare necesare asigurării creşterii economice şi respectării unor obligaţii de plăţi asumate. El
este accesibil numai marilor societăţi pe acţiuni sau al statului.
Datorită faptului că finanţarea prin apelul la credite bancare este dificil de realizat, ca
urmare a costului ridicat şi a condiţiilor contractului de credit cerute de bănci, împrumuturile
obligatare prezintă avantajul esenţial că remuneraţia (cupoanele) se deduce din profitul impozabil,
făcându-le mai accesibile.
Remuneraţia investitorului se materializează în dobânzi care se plătesc periodic sub formă
de cupoane.
Valoarea nominala a obligatiunii x % dobanda
Valoarea cuponului  ,
100
Valoarea cuponului anual x 100
şi rezultă: rata dobanzii la imprumutul obligatar 
Valoarea nominala a obligatiunii

Părţile care intervin în împrumutul obligatar


Fiduciarul – înlocuieşte masa creditorirlor în relaţiile cu societatea emitentă.
Curtierul – vânzarea obligaţiunilor emise se realizează prin intermediul unui curtier, pentru
a plasa obligaţiunile.
Banca – toate operaţiunile de trezorerie se efectuează prin bancă.
Comisia valorilor mobiliare – organism jurisdicţional care supraveghează operaţiile cu
valori mobiliare.

Categorii de obligaţiuni
– obligaţiuni ordinare cu dobândă constantă sau cu dobândă variabilă;
– obligaţiuni convertibile;
– obligaţiuni negarantate (rata dobânzii este mai mare);
– obligaţiuni înmatriculate (pe numele deţinătorului);
– obligaţiuni înseriate – se rambursează eşalonat, la scadenţe prestabilite, în funcţie de
seria de pe titlu;
– obligaţiuni cu fond de amortizare – societatea crează un fond de amortizare din sume
varsate fiduciarului;
– obligaţiuni cu venit variabil (sau indexate);
– obligaţiuni participative – o îmbinare între acţiuni şi obligaţiuni clasice. Au dobândă
fixă + o dobândă suplimentară;
– obligaţiuni asimilabile – emise de stat;
– obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon mic;
– obligaţiuni perpetue – emise de sectorul public sau bănci pe o durată nedeterminată,
sunt bine remunerate;
– obligaţiuni speciale cu cupon de înlocuire;
– obligaţiuni cu bon de subscriere în obligaţiuni;
– obligaţiuni deschise – permit părţilor să iasă din contract înaintea scadenţei la anumite
termene prestabilite.

Împrumuturi obligatare ordinare


Caracteristici ale împrumuturilor obligatare
– Suma împrumutului: în funcţie de nevoi de fonduri, de situaţia de pe piaţa financiară (de
posibilităţile de absorbţie);
– Durata împrumutului: în funcţie de nevoile de acoperit şi persistenţa în timp a acestora
dar şi de piaţă;
– Rata dobânzii: în funcţie de randamentul cerut de investitori, de rata dobânzii pe piaţa
financiară, de riscul asumat şi timp;
– Preţul de emisiune = suma plătită de cel ce cumpără o obligaţiune PE > VN – vânzare la
primă; PE > VN – vânzare la scont;
– Preţul de rambursare PR  VN  PR – UN  0  primă de rambursare. Dar se tinde
PE = VN = PR.
Notarea obligaţiunilor ordinare semnifica evaluarea riscului de faliment al emitentului şi are
o incidenţă asupra condiţiilor de emisiune şi mai ales asupra ratei dobânzii.
Amortizarea împrumuturilor obligatare inseamna rambursarea în conformitate cu
scadenţele înscrise.
Amortizarea prin anuităţi constante – total vărsăminte anuale (capital rambursabil). Acestea
scad partea dobânzii.
a) amortizarea la valoarea nominală (VN) prin anuităţi constante:
D D
A K 1
sau A  ( N  VN )
1  (1  D) 1  (1  D) t

K
Nr  , unde:
VN
A – anuităţi (amortisment anual + dobândă);
K – capital (suma împrumut obligatar);
N – nr. obligaţiuni emise;
Nr. – nr. obligaţiunilor rambursate anual;
N – nr obligaţiunilor rămase de rambursat;
PE – preţ de emisiune;
PR – preţ de rambursare;
Pr – prima de rambursare (PR – VN);
D – rata dobânzii împrumutului;
De – rata efectivă a dobânzii (influenţa de prima rambursare);
Δ D – suma anuală a dobânzii;
T – durata în ani a împrumutului obligatar.
b) Amortizarea la primă prin anuităţi constante:
D D VN
A K ; Nr  N t 1
; De  D
1  (1  D) t
(1  D) PR

Amortizarea prin serii egale – presupune rambursarea unui nr. egal de obligaţiuni în serii
egale.
Dacă scadenţa este anuală:
N
– la valoarea nominală: Nr x VN  * VN
T
N
– la preţ de rambursare: Nr x PR  * PR
T
– Suma anuală a dobânzii (Δ D) se calculează întotdeauna asupra capitalului nerambursat.
Δ D = n * VN * D/100 = Kr * D/100
– Anuităţi:
N
* la valoarea nominală: * VN  (n * VN * D / 100)
T
N
* la preţ de rambursare: * PR  (n * VN * D / 100)
T
Amortizarea unică. La sfârşitul fiecărui an se plătesc dobânzi asupra volum total al
împrumutului.
Δ D = KD/100 = N * Vn * D/100
Rambursarea finală:
– la preţ de rambursare: N * PR = N * VN + N (PR – VN) şi N * PR = K + N * Pr
– la valoarea nominală: N * VN = K

Împrumuturi obligatare convertibile – obligaţiunile ce pot fi schimbate în acţiuni ale


aceleiaşi intreprinderi.
Rata dobânzii la obligaţiunile convertibile mai mari decât la obligaţiunile ordinare.
Perioada de conversiune se prestabileşte ca fiind mai mică decât durata obligaţiunii.
Baza economică este data de nr. de acţiuni primite în schimbul unei obligaţiuni.
Prima de conversiune: diferenţa calculată la un moment dat între cursul obligaţiunii şi
preţul de conversiune.
Avantajele conversiunii pentru întreprindere : permite îndatorarea la un preţ mai scăzut
(rata dobânzii).

Finanţări prin obligaţiuni sau prin acţiuni: prin acţiuni (prin fonduri proprii): prin
angajamente la termen, şi deci, şi prin împrumut obligatar. Se preferă adesea împrumutul şi în
principal, împrumutul obligatar pentru avantajele pe care le conferă.

2. ÎMPRUMUTURI DE LA INSTITUŢII FINANCIARE


SPECIALIZATE (ÎMPRUMUTURI PE TERMEN LUNG SAU
MIJLOCIU DE LA BĂNCI SAU ALTE INSTITUŢII
SPECIALIZATE)

– de către stat când este interesat să intervină în orientarea investiţiilor diverşilor agenţi
economici, facilitează accesul acestora la surse obişnuite de capital sau împrumutate din
fondurile sale proprii. Poate facilita subvenţii pentru echipamente speciale, uşurarea
fiscalităţii. Dacă împrumutul se efectuează de la diverse organisme financiare
specializate, statul facilitează compensarea parţială a costului împrumutului, garantarea
lor.
Instituţiile financiare specializate joacă un rol important de intermediari între piaţa
financiară şi întreprinderi. De cele mai multe ori, întreprinderile mici şi mijlocii n-au acces direct la
piaţa financiară (obligaţiuni); instituţiile se împrumută de pe piaţa financiară şi, la rândul lor,
împrumută întreprinderile mici şi mijlocii, dirijează resursele către diverse sectoare prioritare.
Instituţiile sunt controlate de stat pentru a atinge obiectivele economice şi sociale propuse.
Ele acordă credite direct sau intervin prin credite pe termen mijlociu mobilizabil.
Rata dobânzii este mai scăzută decât nivelul atins pe piaţa financiară, durata creditului mai
lungă (10 – 15 ani) + exonerări sau reduceri şi amânări de taxe sau impozite.

3. CREDITE BANCARE PE TERMEN MIJLOCIU


(SE ACORDĂ PE BAZĂ DE GARANŢII FERME)

Toate condiţiile se negociază între bancă şi debitor. Nivelul dobânzii este sensibil mai ridicat
decât cel utilizat de organismele financiare specializate.
Creditul bancar pe termen mijlociu, 2 – 7 ani, are un rol important în finanţarea
întreprinderilor industriale şi comerciale, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiţii în
echipament de producţie cu durate de funcţionare scurte, amenajări, construcţii uşoare, cheltuieli
pentru inovări, cercetări sau pentru operaţiuni de export.
Creditele pe termen mijlociu mobilizabile se materializează în efecte financiare care se
pot sconta la bancă sau resconta de către băncile comerciale la banca centrală. Se poate prevedea o
perioadă de graţie de 1 – 2 ani. Dacă creditul este acordat pe un termen de 5 – 7 (credit pe termen
mediu prelungit).
Credite pe termen mijlociu nemobilizabile: au aceeaşi destinaţie. Banca nu mai primeşte
nici un efect financiar din partea beneficiarului, în schimb dispune de o garanţie a unei instituţii
financiare specializate. Durata creditului se poate extinde la 7 ani.
4. CREDIT – CONTRACT DE ÎNCHIRIERE – LEASING

Leasingul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o bancă, sau o instituţie
financiară specializată, achiziţionează un bun (mobiliar sau imobiliar) pe care-l inchiriză unei firme
(sau unui particular), acesta din urmă avînd posibilitatea de a-l cumpără la sfîîrşitul contractului la
un preţ convenit (în general la valoarea reziduală).
Obiectul contractului de leasing îl formează finanţarea oricăror bunuri mobile sau imobile cu
valoare ridicată şi de folosinţă îndelungată (echipamente de producţie, linii tehnologice, etc.).
Finanţatorul care cumpără un bun de la producător îşi acoperă preţul acestuia prin redevenţele
plătite de cel care ia cu chirie acel bun, şi cuprind pe lîngă amortizarea preţului de cumpărare şi
dobînda la capitalul investit, cheltuielile de administraţie, precum şi un profit. Redevenţele sînt
calculate astfel încît perioada de amortizare a preţului să fie mai scurtă decît durata de folosinţă
efectivă.

Este o metodă de finanţare ce se poate asimila împrumutului. Întreprinderea utilizatoare a


obiectivelor de investiţie ce se construiesc cu acest credit nu are calitatea de proprietar, ci
uzufructier, un fel de chiriaş în acest contract. Contractul de credit se încheie pentru o perioadă
determinată – în general până la amortizarea activului fix – în cursul căreia nici o parte nu poate
realiza contractul.
Plăţile făcute către proprietar acoperă atât amortizarea împrumutului, cât şi costul acestuia,
adică remunerarea normală a capitalului adus de societatea de credit – bail.
Din punct de vedere economic, angajamentele ce decurg din creditul – contract fac parte din
datoriile pe termen mijlociu sau lung. Întreprinderea obţine utilizarea la început, apoi devine
proprietar al activului fix, în schimbul plăţilor periodice (anuităţi de plată).
Din punct de vedere financiar, deşi este un contract oneros, creditul – contract de închiriere
prezintă avantaje în raport cu creditul obişnuit: supleţe în utilizare, posibilitatea acoperirii integrale
a necesarului de capital, avantaje fiscale.
Creditul – contract de închiriere este o operaţiune de finanţare care permite întreprinderii să
dispună de un bun după cum crede de cuviinţă fără a fi necesar să-şi constituie fond de investiţii, ci
plătind o chirie.
Chiriile plătite periodic de utilizator se compun din contravaloarea amortizării, costul
capitalului imobilizat (dobânda), din preţul serviciilor (comisionul) furnizate de întreprinderea de
credit – bail, plus o primă de risc. De cele mai multe ori, plăţile periodice (redevenţele) sunt
stabilite după un barem regresiv anual, cu defalcări trimestriale, urmând ca în final suma totală a
plăţilor să depăşească cu 15 – 20 % valoarea bunului închiriat.
Avantaje. Pe plan financiar, nu se modifică structura financiară a întreprinderii
(îndatorarea) ci numai angajamente de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal,
înseamnă că poate împrumuta de la bancă.
Dezavantaje. Pentru utilizator, creditul – bail este o tehnică de finanţare a investiţiilor pe
seama rentabilităţii exploatării. În fapt, afectează inevitabil autofinanţarea viitoare ca urmare a
obligaţiunii periodice de plată. Ratele practicate, respectiv redevenţele, care cumulează chiria,
comisionul şi cote de risc sunt relativ ridicate, rezultând obţinerea unei rentabilităţi cel puţin
acoperitoare.

1. Tipuri de leasing

Există leasing direct, atunci cînd furnizorul este şi finanţatorul operaţiunii, apoi leasing
indirect, cînd între furnizor şi chiriaş apare finanţatorul, renting (finanţatorul dă în locaţie un bun
unui chiriaş pe o durată inferioară duratei vieţii economice a bunului), etc.
Cele mai obişnuite tipuri sînt: leasing direct (sau leasing tehnic), vînzare şi leaseback, şi
leasing financiar (de capital).

Leasing direct

Producătorul bunului rămîne în proprietatea bunului dînd chiriaşului numai dreptul de


folosire, primind plăţile de chirie contractate de la chiriaş ca remuneraşie pentru utilizarea bunului.
În general, contractul de leasing direct conţine clauze care impun chiriaşului obligaţia de a asigura
service-ul de întreţinere (service leasing). O trăsătură distinctivă este clauza anulării, ce permite
chiriaşului să anuleze (să nu plătească) chiria înainte de expirarea termenului de închiriere. Aceasta
înseamnă că poate returna echipamentul dacă s-a uzat moral sau dacă nu mai este necesar să fie
prelungit contractul din cauza declinului în afacerile chiriaşului. În plus, acest tip de leasing nu
permite o amortizare integrală, adică plăţile prevăzute prin contract nu sînt suficiente pentru
acoperirea în întregime a costului echipamentului. Totuşi contractul se încheie pe o perioadă mult
mai scurtă decît viaţa economică a bunului.

Vînzare şi leaseback

Prin această operaţiune, o firmă ca proprietară de pămînt, construcţii (clădiri) sau


echipament vinde proprietatea unor astfel de bunuri şi încheie simultan o înţelegere cu cumpărătorul
de a-i închiria aceste bunuri pe o anumită perioadă, în anumite condiţii. Cumpărătorul poate fi
firmă de asigurări, o bancă comercială, o firmă specializată în leasing, sau chiar un investitor
particular. Vînzătorul bunului primeşte imediat preţul de cumpărarea bunului respectiv de la
cumpărător sau cel ce dă cu chirie, şi utilizează bunul. Noul proprietar intră în posesia dreptului de
proprietate a bunului şi reţine toate avantajele celelalte (credite fiscale, amortizarea fiscală).
Bunul este vîndut proprietarului originar la valoarea de piaţă, care include aprecierea
comercială şi volumul discounturilor (rabaturilor), precum şi condiţiile curente ale pieţei.

Leasing pîrghie

Include pîrghia financiară, neutilizată în primele două forme de leasing. Adică, o a treia
parte, finanţatorul, furnizează o mare parte din fondurile (ce le ia cu împrumut la rîndul său)
necesare celui ce dă cu chirie pentru a cumpăra un bun destinat a fi dat cu chirie. Este folosit cînd
sînt necesare cheltuieli mari de capital pentru cumpărarea bunului respectiv.
Pentru chiriaş nu există diferenţe fundamentale faţă de celelalte tipuri de leasing. Diferenţele
care există rezultă din plăţile diferite de chirie cerute de cel ce dă cu chirie datorită gradului de
pîrghie financiară utilizat (de îndatorare).
Cel ce dă cu chirie are o poziţie diferită. Ca debitor, trebuie să plătescă dobînda la
împrumutul contractat. Mărimea plăţilor depinde de gradul de îndatorare utilizat, care (acesta)
afectează mărimea şi periodicitatea fluxurilor de numerar net ale celui ce dă cu chirie.
Această formă de leasing este o formă particulară a leasingului financiar care presupune că
cel ce dă cu chirie este finanţatorul operaţiunii. În leasing financiar general, chiriaşul (cel ce ia cu
chirie) selectează echipamentul şi negociază preţul şi termenul de livrare cu producătorul. După
aceea, negociază condiţiile contractului de leasing, după care se cumpără echipamentul de către cel
care dă cu chirie (finanţator) de la producător.

2. Evaluarea leasingului de către chiriaş

Chiriaşul trebuie să determine dacă închirierea unui bun va fi mai puţin costisitoare decît
cumpărarea acestuia, iar cel care dă cu chirie trebuie să decidă dacă închirierea furnizează sau nu o
rată a venitului rezonabilă.
Se au în vedere următoarele elemente:
1. Cînd se decide achiziţionarea unui bun, firma se bazează pe proceduri obişnuite de
alocare a capitalului şi acest lucru nu este caracteristic analizei închirierii. Analiza
închirierii urmăreşte dacă un bun trebuie să fie finanţat prin închiriere sau prin
împrumutare. Cînd costul efectiv al închirierii este mai mic decît cel al îndatorării, atunci
decizia de alocare a capitalului trebuie reevaluată.
2. Dacă firma a decis achiziţionarea bunului, trebuie stabilite modul de finanţare a acestei
achiziţii.
3. Fondurile pentru achiziţia bunului pot fi obţinute prin împrumut, prin reţinerea
profiturilor sau prin emisiunea de noi acţiuni. O altă alternativă este închirierea bunului.
Deci o închiriere este comparabilă cu un împrumut, pentru că firma face o serie specificată
de plăţi, iar în caz de incapacitate de plată poate falimenta. De aceea, este corectă compararea
costului finanţării prin închiriere cu cel al finanţării prin împrumut.

3. Analiza valorii prezente nete

Pentru luarea deciziei, analistul financiar se confruntă cu două probleme: 1) estimarea


periodicităţii şi mărimii fiecărei intrări şi ieşiri de numerar aşteptată, 2) estimarea ratei
corespunzătoare de actualizare. Astfel, se compară fluxurile de numerar din leasing cu fluxurile din
numerar care vor fi obţinute prin cumpărarea bunului din fonduri împrumutate, şi apoi se ia decizia.
Se face distincţie între decizia de investire şi cea de finanţare. De aceea, se pot respinge proiecte
profitabile a căror valoare prezentă netă (pozitivă) este mai mică decît fluxul de numerar actualizat
rezultat din analiză, iar celelalte proiecte sînt neprofitabile. Astfel, analiza deciziei închiriere –
cumpărare găseşte cel mai complet proiect. Aceste analize se bazează pe calcularea avantajului net
al leasingului (ANL). Alocarea capitalului (calcularea VPN) şi evaluarea leasingului sînt două
operaţiuni intercondiţionate

C a lc u la r e a V P N

P o z it iv \ N e g a tiv \

C a lc u la r e a A N L C a lc u la r e a A N L

N e g a tiv s a u p o z it iv
P o z it iv [ i m a i m a r e
P o z it iv N e g a tiv da r m a i m ic
` n v a lo a r e a b s o lu t\
` n v a lo a r e a b s o lu t \
d e c `t V P N
d e c `t V P N

L e a s in g C u m p \ ra re L e a s in g R e s p in s

Sursa: G.E. Pinches, op.cit., p.470


Costul chiriei după impozitare se determină astfel:

Costul după impozitare = Plăţi de chirie – Economia de impozit =


Plăţi de chirie – Rata impozitului pe profit  Plăţi de chirie =
Plăţi de chirie (1 – Rata impozitului pe profit)

Rata de actualizare trebuie să fie relativ scăzută. Specialiştii recomandă ca rata de


actualizare să fie costul datoriei, după impozitare, pentru firmă.
Avantajul leasingului poate fi formularizat.
Notăm:

I0 = costul bunului închiriat;


Lt = chiria plătită la finele fiecărui an;
At = amortizarea anuală;
T = rata impozitului pe profit;
N = durata vieţii economice;
Kd = rata de actualizare egală cu costul împrumutului (rata dobînzii) după impozitare.
Atunci:

 N L (1  T) N A t  T 
ANL  I 0 -  t  t 
,
 t 1 (1  K d ) t 1 (1  K d ) 
t

iar dacă prima chirie se plăteşte în avans, atunci

 N -1
L (1  T) N A t  T 
ANL  I 0 - L 0 (1 - T)   t  t 
, unde
 t 1 (1  K d ) t
t 1 (1  K d ) 

L0 fiind valoarea chiriei plătite în avans.

4. Evaluarea leasingului de către finanţator

Finanţatorul poate insista pentru stabilirea ratei chiriei (în cazul leasingului financiar) pentru
a-i aduce un venit satisfăcător. De aceea are în vedere 4 probleme:
1. Rata venitului cerută de finanţator după impozitare (Kd);
2. Rata marginală a impozitului pe profit a finanţatorului (T);
3. Costul bunului închiriat (I0);
4. Schema amortizării ce va fi folosită şi perioada de viaţă a bunului.
Rata se determină în funcţie de factorii de mai sus în 4 paşi:
- în pasul 1 şi 2 se determină valoarea prezentă a avantajului fiscal legat de amortizare;
- în pasul 3 se stabileşte suma care va fi acoperită cu chiria, adică costul bunului închiriat
minus valoarea prezentă a avantajului fiscal din amortizare (S);
- în cel de-al patrulea pas se determină plăţile cu chiria înainte de impozitare (Lt). Pentru
că este o anuitate se foloseşte factorul de actualizare al unei astfel de anuităţi;
- în acest ultim pas se calculează plata chiriei înainte de impozitare.

5. Factorii care afectează deciziile de leasing

-Estimarea valorii reziduale, adică valoarea presupusă a bunului la sfîrşitul perioadei de


închiriere. Dacă valoarea reziduală se aşteaptă să fie mare, finanţatorul va avea un avantaj din
leasing. Dar dacă aceste valori sînt mari (se ia în calcul şi influenţa pieţei), concurenţa va determina
scăderea ratelor chiriei pînă la punctul în care valorile reziduale potenţiale vor fi acceptate în cadrul
ratelor contractului de închiriere.

- Creşterea flexibilităţii firmei provine din faptul că este preferabil să se închirieze anumite
tipuri de bunuri în loc de a le cumpăra. Alt avantaj este că utilizarea acestei finanţări creşte
capacitatea firmei de a se îndatora. Dar bancherii şi ceilalţi creditori ţin seama de faptul că leasingul
este o obligaţie pentru firma care apelează la închiriere.
Alte avantaje sînt de ordin fiscal. Chiriaşii beneficiază de pe urma leasingului dacă au o rată
mai scăzută a impozitului pe profit decît cea a celui care dă cu chirie. Este rezultatul faptului că
există diferenţă între ratele de impozitare, şi deci avantajul amortizării fiscale poate fi în valoare mai
mare la cel care dă cu chirie şi care este supus unei rate mai ridicate a impozitului pe profit,
rezultînd economii pentru chiriaş.
- Conservarea capitalului de lucru – adus ca argument al justificării leasingului, este totuşi valabil
doar pentru firmele mici care au acces limitat la pieţele de capital, şi astfel achiziţionează bunuri din
fonduri interne (profit).
5. COSTUL ÎMPRUMUTULUI PE TERMEN LUNG
ŞI MIJLCIU

Costul unei surse de finanţare (deci şi a împrumutului) se poate defini drept rata actuarială
care determină prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte, şi
vărsămintele în contul rambursărilor periodice, a plăţii remuneraţiei şi altor cheltuieli financiare
aferente capitalului împrumutat – pe de altă parte.
Costul actuarial se calculează pentru fiecare model de finanţare prin angajamente la termen.

Costul împrumutului obligatar


În volumul costurilor figurează, alături de dobânda stabilită la nivelul dobânzii de pe piaţa
financiară şi de numărul de ani pentru care se emit obligaţiunile şi alte cheltuieli de emisiune, de
publicitate, comisioane bancare, cheltuieli cu imprimarea certificatelor, prima de emisiune, prima
de rambursare.
Toate acestea se stabilesc de la început în cotă procentuală, urmând să se deducă din suma
totală a împrumutului.
Rata dobânzii nominale permite calcularea remuneraţiei cuponului pe baza valorii nominale
a obligaţiunilor.
Rata dobânzii poate fi fixă, când cuponul rămâne nemodificat ca volum pe toată durata
împrumutului şi variabilă când valoarea cupoanelor se modifică în funcţie de diverşi factori (în
primul rând dobânda).
Rata dobânzii nominale  rata actuarială (ce se evaluează pe baza ratei rentabilităţii interne a
investirii în obligaţiuni).
Rata actuarială pentru subscriitor = randamentul anual al unui împrumut care se determină
actualizând suma fluxurilor pozitive primite în timpul duratei de viaţă a împrmutului (cupoane,
valoarea de rambursare), rata actuarială pentru emitent – costul brut al împrumutului.
Rata actuarială (costul actuarial) a împrumutului obligatar reprezintă rata efectivă plătită
de debitor şi încasată de creditori, determinată nu numai de rata nominală a dobânzii dar şi de alţi
factori: emisiunea la scont, emisiunea la primă şi preţul de rambursare.
r a = r n, dacă PE = PR = VN
r a > r n, dacă PE > VN şi PR > VN, unde:
r a – rata actuarială sau costul actuarial;
r n – rata nominală (facială) a dobânzii;
F – fluxuri financiare nete negative ale emitentului.
Rata actuarială brută, fără incidenţa fiscală este rata care egalizează preţul de emisiune cu
valoarea actuarială a fluxurilor viitoare pozitive generate de obligaţiune/cupoane, preţ de emisiune,
preţ de rambursare). Cumpărătorul varsă un preţ şi în fiecare an primeşte un cupon, iar la scadenţă
valoarea obligaţiunii la preţul de rambursare.
Costul net al împrumutului obligatar:
PR  PE
n F
Ft
V0   sau cos tul net  T , în care:
t 1 (1  i ) t PR  PE
2

T – durata împrumutului se împarte la 2 pentru că se reduc sarcinile fiscale ale împrumutului


cu 50 %.;
i– costul actuarial net pentru emitent.

Costul creditului bancar pe termen mijlociu (3 – 7 ani)


În acest caz, costul actuarial net se apropie foarte mult de rata nominală a dobânzii, uneori
identificându-se cu aceasta (pentru că nu presupune cheltuieli suplimentare).
Mărimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii, depinde de 3 factori: volumul
creditului; rata dobânzii şi timpul de creditare.
1) Dacă T > 1:
CD C C CD
D  ; DC  ; K  
100 T T 100
2) Dacă T < 1:
CD CD
D ; DC  C ; K  C 
100 100
3) T < 1:
CDT CDT
D  ; DC  C ; K  C 
100 * 360 100 * 360
în care:
Δ D – suma anuală a dobânzii;
DC – amortismentul creditului;
K – cota anuală de instituit;
D – suma totală a dobânzii;
K – suma totală de restituit (Cf).
K = DC + DD
Rezultă următoarele corelaţii:
– K este direct proporţional cu C şi D şi invers proporţional cu T;
– dacă C şi D sunt mărimi constante, cu cât creşte T, scade K, dar creşte suma dobânzii
(D);
– dacă C este constant, K va fi mai mare cu cât este mai mic, dar scade suma dobânzii
(D).
În cazul unui credit bancar acordat pe mai mulţi ani, se rambursează şi se plătesc dobânzile
la scadenţa finală, apare posibilitatea capitalizării dobânzilor anuale. Deci apare dobândă compusă:
Cf1 = C0 + C0 * D/100 = C0 (1+i);
Cf2 = C1 + C1 * D/100 = C1 (1+i)2,
Cf = Cfn = Co (1+i)n = C0 (nn – 1).
unde:
C0 – creditul iniţial;
Cf – capital final;
N – nr. ani de creditare;
i – rata dobânzii/1 lună (D/100);
Un = (1 + i)n;
Δ D – suma dobânzii.

6. Costul capitalului

Conceptul de cost al capitalului

Atragerea de surse de capital implică cheltuirea unor sume de bani, care sînt proporţionale
cu preţul lor. Aceste cheltuieli reprezintă, în ansamblu, media ponderată a costului de piaţă a
surselor de capital, adică a împrumuturilor şi a capitalului social sau propriu.
Capitalul social provine din emiterea de acţiuni comune şi acţiuni preferate, capitalurile
corespunzătoare acestora putînd fi denumite astfel:
- capital comun, format din acţiuni comune;
- capital preferat, format din acţiuni preferate.
Pentru a utiliza banii altora se plăteşte un preţ în funcţie de forţele care acţionează pe piaţă.
Preţul capitalului împrumutat se exprimă în funcţie de cererea şi oferta de capital, putînd să
difere şi de durata împrumutului, importanţa creditului pentru cel căruia îi este necesar, tipul
instituţiei care oferă resursele, etc. Preţul capitalului poate varia foarte mult, mai ales la creditele
comerciale solicitate după scadenţa decontărilor. Variaţiile acestea sînt determinate de riscurile şi
cheltuielile de administraţie a resurselor băneşti, de incertitudinea recuperării de la debitori, de
confidenţialitatea împrumuturior, gradul de informare a debitorului cu privire la piaţa capitalului şi
concurenţă, de cheltuielile de investigaţie şi de serviciile intermediarilor.
Estimarea cheltuielilor pe care le implică împrumuturile se face pe baza previziunilor
statistice dintr-o perioadă precedentă îndelungată. Costul estimat al capitalului împrumutat se poate
determina în funcţie de împrumuturile medii anuale pe o perioadă trecută şi de dobînda medie
corespunzătoare.
Capitalul preferat este deosebit prin faptul că restituirea lui şi plata dobînzilor nu sînt legate
de scadenţe obligatorii. Cheltuielile pentru acest capital se determină pe baza dividendelor.
Pe termen lung, capitalul comun implică, totuşi, cheltuieli la un nivel care să-i satisfacă pe
acţionari, acest capital avînd şi el un anumit preţ. Deţinătorii de acţiuni comune îşi asumă riscul de a
accepta drept compensare numai sumele “reziduale”, dar au şi posibilitatea să-şi vîndă acţiunile în
orice moment la anumite preţuri. Cu tot caracterul său “rezidual”, costul capitalului comun
reprezintă pentru întreprindere o cheltuială efectivă.

6.1 Costul datoriilor

Datoriile sînt în principal credite bancare şi împrumuturi obligatare. Aceste datorii înseamnă
plata dobînzilor deţinătorilor de capital. Deci costul datoriilor este rata dobînzii la împrumut (bancar
sau obligatar):

Costul componentei datoriei = Rata dobînzii – economiile din


(după impozitare) impozite

= Kd – Kd  T = Kd (1 – T) unde,

Kd = costul datoriei;
T = rata impozitului pe profit.

S-au scăzut economiile din impozite pentru că dobînda este deductibilă din punct de vedere
fiscal. Apoi, s-a folosit costul datoriilor după impozitare pentru că, aşa cum am văzut dobînda este o
cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal, ducînd la economii din impozite (se plăteşte mai
puţin impozit pe profit), reduce costul net al datoriei. De aceea, costul net al datoriei după
impozitare este mai mic decît înaintea impozitării, costul net fiind costul real suportat de firmă. De
notat că, costul datoriei este rata dobînzii pentru o nouă datorie (nu pentru cea deja angajată). Deci
interesează costul marginal al datoriei.
.6.2. Costul marginal al capitalului
Reprezintă costul adiţional pentru obţinerea unei unităţi monetare de capital nou, costul
marginal crescînd odată cu mărirea capitalului.
Punctul critic este valoarea noului capital ce poate fi mărită înaintea unei creşteri a costului
mediu ponderat al capitalului existent în firmă.

sumadatorieila costulmai mic


Punctulcritic pentrudatorii 
datorii ca procentdin capitalul total

Forma mai generalizată a acestei formule şi aplicată la orice componentă a capitalului,


utilizată la calcularea costului marginal al creditului, este următoarea:

suma total\ a componente i capitalului la costulmai redus


Punctulcritic pentruschemaCMC 
procentuldin totalulcapitalului a componente i respective

Punctele critice pot apărea dacă se înregistrează o creştere a ratelor dobînzii, a costului
acţiunilor preferate şi costul emiterii acţiunilor comune. Ilustrarea punctelor critice este redată in
figura de mai jos, şi care reprezintă schema costului marginal al capitalului:

C M C

S u m a d e fin a n ]a t
6.3. Costul total al capitalului

În evaluarea costului total al capitalului se are în vedere atît costul capitalului propriu, cît şi
al celui de împrumut. Costul capitalului propriu trebuie remunerat ca şi cel împrumutat. Costul total
al capitalului permite o legătură esenţială între totalitatea nevoilor de fonduri şi totalitatea resurselor
pe care le poate mobliza. În orice moment riscul şi rentabilitatea se repercutează asupra diferitelor
elemente din pasivul bilanţului, piaţa fiind cea care evaluează titlurile (acţiuni, obligaţiuni, etc.)
ţinînd cont de costurile sau rentabilitatea cerute pe piaţa financiară.

Costul fondurilor Costul datoriilor


Costul total = proprii în finanţarea  %fondurilor + în finanţarea  %datoriilor
al capitalului propriu întreprinderii întreprinderii

C D
K  Qp   Qd  , unde
CD CD

C = capitalul propriu;
D = capitalul împrumutat;
Qp = costul capitalului propriu;
Qd = costul capitalului împrumutat;
K = costul total al capitalului.

Rezumat
Concepte:

obligatiuni, împrumutului, este, creditului, leasingului, mai, finantator, care, din, pentru,
dobânzii, chirie, închiriere, capitalului, sau.

Împrumutul obligatar este un contract de credit, o modalitate de procurare a resurselor


financiare necesare asigurarii cresterii economice si respectarii unor obligatii de plati asumate.

El este accesibil numai marilor societati pe actiuni sau al statului.

Datorita faptului ca finantarea prin apelul la credite bancare este dificil de realizat, ca urmare a
costului ridicat si a conditiilor contractului de credit cerute de banci, împrumuturile obligatare
prezinta avantajul esential ca remuneratia (cupoanele) se deduce din profitul impozabil,
facându-le mai accesibile.
Remuneratia investitorului se materializeaza în dobânzi care se platesc periodic sub forma de
cupoane.

Fiduciarul -- înlocuieste masa creditorirlor în relatiile cu societatea emitenta.

Curtierul -- vânzarea obligatiunilor emise se realizeaza prin intermediul unui curtier, pentru a
plasa obligatiunile.

Banca -- toate operatiunile de trezorerie se efectueaza prin banca.

Comisia valorilor mobiliare -- organism jurisdictional care supravegheaza operatiile cu valori


mobiliare.

obligatiuni participative -- o îmbinare între actiuni si obligatiuni clasice.

obligatiuni deschise -- permit partilor sa iasa din contract înaintea scadentei la anumite termene
prestabilite.

Pretul de rambursare PR (VN (PR -- UN (0 (prima de rambursare.

Notarea obligatiunilor ordinare semnifica evaluarea riscului de faliment al emitentului si are o


incidenta asupra conditiilor de emisiune si mai ales asupra ratei dobânzii.

Amortizarea împrumuturilor obligatare inseamna rambursarea în conformitate cu scadentele


înscrise.

Amortizarea prin anuitati constante -- total varsaminte anuale (capital rambursabil).

T -- durata în ani a împrumutului obligatar.

Amortizarea prin serii egale -- presupune rambursarea unui nr.

La sfârsitul fiecarui an se platesc dobânzi asupra volum total al împrumutului.

Împrumuturi obligatare convertibile -- obligatiunile ce pot fi schimbate în actiuni ale aceleiasi


intreprinderi.

Rata dobânzii la obligatiunile convertibile mai mari decât la obligatiunile ordinare.

Perioada de conversiune se prestabileste ca fiind mai mica decât durata obligatiunii.

de actiuni primite în schimbul unei obligatiuni.

Prima de conversiune: diferenta calculata la un moment dat între cursul obligatiunii si pretul de
conversiune.

Avantajele conversiunii pentru întreprindere: permite îndatorarea la un pret mai scazut (rata
dobânzii).

Finantari prin obligatiuni sau prin actiuni: prin actiuni (prin fonduri proprii): prin angajamente
la termen, si deci, si prin împrumut obligatar.

Se prefera adesea împrumutul si în principal, împrumutul obligatar pentru avantajele pe care le


confera.

de catre stat când este interesat sa intervina în orientarea investitiilor diversilor agenti
economici, faciliteaza accesul acestora la surse obisnuite de capital sau împrumutate din
fondurile sale proprii.

Poate facilita subventii pentru echipamente speciale, usurarea fiscalitatii.

Daca împrumutul se efectueaza de la diverse organisme financiare specializate, statul


faciliteaza compensarea partiala a costului împrumutului, garantarea lor.

Institutiile financiare specializate joaca un rol important de intermediari între piata financiara si
întreprinderi.

De cele mai multe ori, întreprinderile mici si mijlocii n-au acces direct la piata financiara
(obligatiuni); institutiile se împrumuta de pe piata financiara si, la rândul lor, împrumuta
întreprinderile mici si mijlocii, dirijeaza resursele catre diverse sectoare prioritare.

Institutiile sunt controlate de stat pentru a atinge obiectivele economice si sociale propuse.

Ele acorda credite direct sau intervin prin credite pe termen mijlociu mobilizabil.

Rata dobânzii este mai scazuta decât nivelul atins pe piata financiara, durata creditului mai
lunga (10 -- 15 ani) + exonerari sau reduceri si amânari de taxe sau impozite.

Nivelul dobânzii este sensibil mai ridicat decât cel utilizat de organismele financiare
specializate.

Leasingul este o procedura de finantare a investitiilor prin care o banca, sau o institutie
financiara specializata, achizitioneaza un bun (mobiliar sau imobiliar) pe care-l inchiriza unei
firme (sau unui particular), acesta din urma avînd posibilitatea de a-l cumpara la sfîîrsitul
contractului la un pret convenit (în general la valoarea reziduala).

Obiectul contractului de leasing îl formeaza finantarea oricaror bunuri mobile sau imobile cu
valoare ridicata si de folosinta îndelungata (echipamente de productie, linii tehnologice, etc.).

Finantatorul care cumpara un bun de la producator îsi acopera pretul acestuia prin redeventele
platite de cel care ia cu chirie acel bun, si cuprind pe lînga amortizarea pretului de cumparare si
dobînda la capitalul investit, cheltuielile de administratie, precum si un profit.

Întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investitie ce se construiesc cu acest credit nu are


calitatea de proprietar, ci uzufructier, un fel de chirias în acest contract.

Platile facute catre proprietar acopera atât amortizarea împrumutului, cât si costul acestuia,
adica remunerarea normala a capitalului adus de societatea de credit -- bail.

Din punct de vedere financiar, desi este un contract oneros, creditul -- contract de închiriere
prezinta avantaje în raport cu creditul obisnuit: suplete în utilizare, posibilitatea acoperirii
integrale a necesarului de capital, avantaje fiscale.

De cele mai multe ori, platile periodice (redeventele) sunt stabilite dupa un barem regresiv
anual, cu defalcari trimestriale, urmând ca în final suma totala a platilor sa depaseasca cu 15 --
20 % valoarea bunului închiriat.

Rata de actualizare trebuie sa fie relativ scazuta.

Specialistii recomanda ca rata de actualizare sa fie costul datoriei, dupa impozitare, pentru
firma.

Kd = rata de actualizare egala cu costul împrumutului (rata dobînzii) dupa impozitare.

L0 fiind valoarea chiriei platite în avans.

Finantatorul poate insista pentru stabilirea ratei chiriei (în cazul leasingului financiar) pentru a-i
aduce un venit satisfacator.

Schema amortizarii ce va fi folosita si perioada de viata a bunului.

în cel de-al patrulea pas se determina platile cu chiria înainte de impozitare (Lt).

în acest ultim pas se calculeaza plata chiriei înainte de impozitare.

-Estimarea valorii reziduale, adica valoarea presupusa a bunului la sfîrsitul perioadei de


închiriere.

Daca valoarea reziduala se asteapta sa fie mare, finantatorul va avea un avantaj din leasing.

Dar daca aceste valori sînt mari (se ia în calcul si influenta pietei), concurenta va determina
scaderea ratelor chiriei pîna la punctul în care valorile reziduale potentiale vor fi acceptate în
cadrul ratelor contractului de închiriere.

- Cresterea flexibilitatii firmei provine din faptul ca este preferabil sa se închirieze anumite
tipuri de bunuri în loc de a le cumpara.

Alt avantaj este ca utilizarea acestei finantari creste capacitatea firmei de a se îndatora.

Dar bancherii si ceilalti creditori tin seama de faptul ca leasingul este o obligatie pentru firma
care apeleaza la închiriere.

Chiriasii beneficiaza de pe urma leasingului daca au o rata mai scazuta a impozitului pe profit
decît cea a celui care da cu chirie.

Este rezultatul faptului ca exista diferenta între ratele de impozitare, si deci avantajul
amortizarii fiscale poate fi în valoare mai mare la cel care da cu chirie si care este supus unei
rate mai ridicate a impozitului pe profit, rezultînd economii pentru chirias.

- Conservarea capitalului de lucru -- adus ca argument al justificarii leasingului, este totusi


valabil doar pentru firmele mici care au acces limitat la pietele de capital, si astfel
achizitioneaza bunuri din fonduri interne (profit).
Costul unei surse de finantare (deci si a împrumutului) se poate defini drept rata actuariala care
determina prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte, si
varsamintele în contul rambursarilor periodice, a platii remuneratiei si altor cheltuieli
financiare aferente capitalului împrumutat -- pe de alta parte.

Costul actuarial se calculeaza pentru fiecare model de finantare prin angajamente la termen.

În volumul costurilor figureaza, alaturi de dobânda stabilita la nivelul dobânzii de pe piata


financiara si de numarul de ani pentru care se emit obligatiunile si alte cheltuieli de emisiune,
de publicitate, comisioane bancare, cheltuieli cu imprimarea certificatelor, prima de emisiune,
prima de rambursare.

Toate acestea se stabilesc de la început în cota procentuala, urmând sa se deduca din suma
totala a împrumutului.

Rata dobânzii nominale permite calcularea remuneratiei cuponului pe baza valorii nominale a
obligatiunilor.

Rata dobânzii poate fi fixa, când cuponul ramâne nemodificat ca volum pe toata durata
împrumutului si variabila când valoarea cupoanelor se modifica în functie de diversi factori (în
primul rând dobânda).

Rata actuariala pentru subscriitor = randamentul anual al unui împrumut care se determina
actualizând suma fluxurilor pozitive primite în timpul duratei de viata a împrmutului (cupoane,
valoarea de rambursare), rata actuariala pentru emitent -- costul brut al împrumutului.

Rata actuariala (costul actuarial) a împrumutului obligatar reprezinta rata efectiva platita de
debitor si încasata de creditori, determinata nu numai de rata nominala a dobânzii dar si de alti
factori: emisiunea la scont, emisiunea la prima si pretul de rambursare.

F -- fluxuri financiare nete negative ale emitentului.

Cumparatorul varsa un pret si în fiecare an primeste un cupon, iar la scadenta valoarea


obligatiunii la pretul de rambursare.

T -- durata împrumutului se împarte la 2 pentru ca se reduc sarcinile fiscale ale împrumutului


cu 50 %.;

În acest caz, costul actuarial net se apropie foarte mult de rata nominala a dobânzii, uneori
identificându-se cu aceasta (pentru ca nu presupune cheltuieli suplimentare).

Marimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii, depinde de 3 factori: volumul
creditului; rata dobânzii si timpul de creditare.

În cazul unui credit bancar acordat pe mai multi ani, se ramburseaza si se platesc dobânzile la
scadenta finala, apare posibilitatea capitalizarii dobânzilor anuale.

Atragerea de surse de capital implica cheltuirea unor sume de bani, care sînt proportionale cu
pretul lor.
Aceste cheltuieli reprezinta, în ansamblu, media ponderata a costului de piata a surselor de
capital, adica a împrumuturilor si a capitalului social sau propriu.

Pentru a utiliza banii altora se plateste un pret în functie de fortele care actioneaza pe piata.

Pretul capitalului împrumutat se exprima în functie de cererea si oferta de capital, putînd sa


difere si de durata împrumutului, importanta creditului pentru cel caruia îi este necesar, tipul
institutiei care ofera resursele, etc. Pretul capitalului poate varia foarte mult, mai ales la
creditele comerciale solicitate dupa scadenta decontarilor.

Variatiile acestea sînt determinate de riscurile si cheltuielile de administratie a resurselor


banesti, de incertitudinea recuperarii de la debitori, de confidentialitatea împrumuturior, gradul
de informare a debitorului cu privire la piata capitalului si concurenta, de cheltuielile de
investigatie si de serviciile intermediarilor.

Estimarea cheltuielilor pe care le implica împrumuturile se face pe baza previziunilor statistice


dintr-o perioada precedenta îndelungata.

Costul estimat al capitalului împrumutat se poate determina în functie de împrumuturile medii


anuale pe o perioada trecuta si de dobînda medie corespunzatoare.

Capitalul preferat este deosebit prin faptul ca restituirea lui si plata dobînzilor nu sînt legate de
scadente obligatorii.

Cheltuielile pentru acest capital se determina pe baza dividendelor.

Pe termen lung, capitalul comun implica, totusi, cheltuieli la un nivel care sa-i satisfaca pe
actionari, acest capital avînd si el un anumit pret.

-------------
CAPITOLUL 7
GESTIUNEA DE TREZORERIE

1. RESURSE DE FINANŢARE A ACTIVELOR CIRCULANTE

Prezintă importanţă nu numai stabilirea cât mai exactă a volumului fondurilor acoperitoare
ci şi caracterul judicios al folosirii uneia sau alteia dintre metodele de acoperire financiară:
finanţarea cu capital propriu şi resurse atrase sau financiară prin angajamente pe termen scurt.

Resursele de finanţare pentru întreprinderi – prin fonduri proprii şi este avantajoasă – atât
pentru interpedenţa întreprinderilor, cost redus al capitalului propriu în comparaţie cu costul
creditelor.
În condiţii normale, nu este recomandabil exagerarea pe linia formării capitalului propriu
pentru active circulante.
Surse – profitul. Pentru dimensionarea profitului destinat finanţării activelor circulante se
ţine seama şi de pasivele stabilite, să fie atrase în aceeaşi destinaţie.
Pasive stabile – datoria minimă permanentă a societăţii către terţi, rezultată din decalajul în
timp dintre apariţia obligaţiilor de plată şi stingerea obligaţiilor.
Astfel, sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite ca atare, pentru finanţarea activelor
circulante.
Pentru calcularea pasivelor stabilite, în funcţie de sursele generatoare ale acestora se
folosesc 2 metode:
– metoda numărului de zile întârziere: pentru aprovizionarea cu materii prime, materiale,
mărfuri combustibil;
– metoda soldurilor zilnice.
Prima metodă – se determină volumul pasivelor stabile în funcţie de sumele prevăzute
pentru aceste aprovizionări şi numărul zilelor de întârziere între apariţia obligaţiilor de plată şi
stingerea obligaţiilor.
A*t
PS  , în care:
T
PS – pasive stabile;
A – volumul aprovizionărilor anuale sau trimestriale;
t – nr. de zile de la sosirea livrărilor până la efectuarea plăţilor;
T – nr. de zile ale perioadei ce se ia în consideraţie.
A doua metodă se aplică în cazul fondului de salarii, CAS, şomaj, TVA, impozit pe profit.
Pentru fiecare din aceste surse se calculează mai întâi obligaţia zilnică, prin împărţirea la 90. În
funcţie de periodicitatea legală a plăţilor, se calculează pentru fiecare zi din lună şi fiecare sursă
valoarea obligaţiilor, ca apoi să se însumeze. Se formează astfel solduri totale ale datoriilor zilnice
în cursul unei luni. Din acestea se alege cel mai mic sold care constituie PS ce se ia în considerare
în luna respectivă.
► acţiuni emise de către întreprindere, care iau fiinţă pentru prima dată, direct.
Acţiuni care cumpărate de acţionari, concură la formarea capitalului social, din care o parte
este afectată finanţării activelor circulante.

Fondul de rulment
În sectorul privat, finanţarea activelor circulante se face pe seama fondului de rulment, a
creditelor furnizor şi a creditelor bancare pe termen scurt.
Fondul de rulment este conceput pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar care
rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe
termen scurt. La o anumită dată, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt
asupra pasivelor pe termen scurt. Pentru unele întreprinderi, fondul de rulment desemnează fondul
de casă, suma disponibilă pentru asigurarea continuităţii plăţilor curente.
Este şi un indicator de lichiditate. Se exprimă (în mărime relativă).
Fondul de rulment * 360
 % fondului de rulment din cifra de afaceri.
Cifra de afaceri
În mărime absolută se determină în 2 variante:
Fond de rulment:
 Capital permanent – Active imobilizate (sau imobilizări nete)  duce la aprecierea modalităţii
de finanţare a investiţiilor.
 Active circulante – resurse de trezorerie  duce la aprecierea echilibrului financiar pe termen
scurt.
Există fond de rulment: brut, net, propriu şi străin (din punct de vedere al conţinutului)
A Bilanţ P
Active Capital
imobilizate permanent
Ai Cp
Active FRP
circulante FRS FRN
Ac Resurse de
trezorerie
Rt

Fondul de rulment brut (F.R.B.) (sau total sau economic) reprezintă toate elementele de
active circulante susceptibile a fi transformate în bani într-un termen mai mic de 1 an, adică să se
reînnoiască, să efectueze cel puţin o rotaţie, un rulment. Se compune din: stocuri diverse, creanţe
clienţi, avansuri acordate furnizorilor, disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnete de cecuri
eliberate.
Fondul de rulment net (F.R.N.) sau permanent – cel mai important – este partea de capital
permanent care poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante, sau excedentul activelor
circulante cu lichidităţi pe termen mai mic de 1 an. Se calculează în 2 variante:
FRN:
 Capital permanent – Active imobilizate
 Active circulante – Datorii pe termen scurt
Fondul de rulment propriu (F.R.P.) – excedentul capitalului propriu faţă de activele
imobilizate şi este autonomia de care dispune o întreprindere în materie de finanţare a investiţiilor:
FRP:
 Capital propriu – imobilizări;
 FRN – datorii la termen.
Fondul de rulment străin (FRS)
Este egal cu datoriile la termen sau diferenţa dintre fondul de rulment net şi fondul de
rulment propriu.
FRS:
 Capital permanent – Capital propriu;
 Fond de rulment net – Fondul de rulment propriu.
Corelaţii ale fondului de rulment net: între activele circulante (Ac), resursele de trezorerie
(Rt) şi fondul de rulment net (FRN) există posibilitatea unei triple corelaţii:
AC = Rt  FRN = 0  fond de rulment net neutru;
AC  Rt  FRN  0  fond de rulment net pozitiv;
AC  Rt  FRN  0  fond de rulment net negativ.
a) În cazul fondului de rulment net neutru (AC = Rt  FRN = 0) solvabilitatea pe
termen scurt pare asigurată însă riscul diferit al elementelor de activ şi pasiv face ca acest echilibru
AC = RT să fie fragil adică realizarea viitoare a lichidităţii elementelor de activ poate fi
compromisă: stocuri nevândute din cauza unei conjuncturi nefavorabile, supraevaluări anticipate a
cererii, recuperarea la creanţe-clienţi, sau în ceea ce priveşte datoriile pe termen scurt.
Astfel este necesară formarea unei „lichidităţi suplimentare“ = marja de siguranţă.
b) În cazul fondului de rulment net pozitiv (AC  Rt  FRN 0)  excedent de
lichidităţi pe termen scurt.
Este rezultatul unei corelări favorabile în termeni de lichiditate, face faţă tuturor scadenţelor
pe termen scurt şi dispune de un stoc tampon de lichidităţi potenţiale.
c) În cazul fondului de rulment net negativ (AC  Rt  FRN  0), unde lichidităţile
potenţiale nu acoperă exigibilităţile potenţiale  dificultăţi în echilibrul financiar pe termen scurt.
Politica fondului de rulment presupune aplicarea a 3 linii strategice:
O primă strategie este constituirea unui fond de rulment care să acopere nevoile medii de
active circulante. Astfel, în perioada de vârf de activitate, se apelează la credite pe termen scurt, iar
în perioada de gol de activitate apare excedent de lichidităţi în fondul de rulment care poate fi
utilizat pentru diverse plasamente pe termen scurt (este o politică prudentă).
O altă linie strategică este de a-şi construi un fond de rulment deasupra oscilaţiei
trimestriale. Se caracterizează prin renunţarea totală la credit pe termen scurt şi realizarea
permanentă de excedent de lichidităţi pe seama fondului de rulment pentru acoperirea oricărei
creşteri neaşteptate a activelor circulante. Devine imperios necesar găsirea de plasamente pe termen
scurt pentru fructificarea lichidităţilor (este o politică conservatoare).
A treia constă în formarea unui fond de rulment constant inferior oscilaţiilor activelor
circulante în cursul anului. Se apelează permanent la credite de trezorerie ce ridică nivelul
costurilor.
Este o politică riscantă pentru că întreprinderea depinde de deciziile băncii cu privire la
nivelul creditelor şi nivelul dobânzii. Dar dacă nivelul rentabilităţii întreprinderii este mai mare
decât nivelul dobânzii, această politică a fondului de rulment este acceptabilă pentru că apare
efectul pozitiv de îndatorare.

2. CREDITE BANCARE PE TERMEN SCURT -


- reprezintă o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenţilor economici.
Creditele pe termen scurt se acordă de bănci pe o perioadă până la 12 luni, prezintă garanţii
ferme, au cont în bancă şi lucrează rentabil.
Pentru întreprinderile private mici creditele se garantează cu întreg patrimoniul existent.
Valoarea garanţiilor trebuie să fie cu 20 % mai mare decât creditul acordat.

Politica de îndatorare şi rata rentabilităţii – rezidă în decizia întreprinderii cu privire la


raportul dintre datorii şi fonduri proprii. La prima vedere, îndatorarea influenţează în mod negativ
pentru că dobânzile aferente măresc costurile şi micşorează profitul. În realitate dacă rata
rentabilităţii este mai mare decât rata dobânzii, îndatorarea are o influenţă pozitivă asupra
rentabilităţii şi sporirii bogăţiei comerciale.
Pentru a determina efectul împrumuturilor asupra rentabilităţii, consemnăm cele 3 aspecte
sub care poate fi analizată rentabilitatea:
► Rentabilitatea comercială (Rc):
Beneficiu
Rc 
Cifra de afaceri
► Rentabilitatea economică (Re):
Beneficiu
Re 
Total activ
► Rentabilitatea financiară (Rf):
Beneficiu
Rf 
Capital propriu
Între Re şi Rf există legături strânse care se exprimă astfel: dacă nu există împrumut, cele 2
rentabilităţi sunt egale, dacă există împrumut, diferenţa dintre cele două rate luate în funcţie de
coeficientul structurii financiare a întreprinderii (Datorii/Capital propriu) şi de diferenţa dintre rata
rentabilităţii economice şi rata dobânzii la creditele contractate.
B  r* Ai*D

B i*D
Re  , în cazul în care se lucrează şi cu credite;
A
B
Re  , (se lucrează fără credite);
A
B r *C r * D i * D
Rf    
C C C C
D
Rf  r  (r  i)
C
unde:
R – rata rentabilităţii;
i – rata dobânzii;
A – total active;
B – beneficiu net;
C – costul propriu;
D – datorii pe termen scurt.

Îndatorarea permite creşterea rentabilităţii financiare în raport cu rentabilitatea economică,


în cazul în care rata rentabilităţii este mai mare decât rata dobânzii:
Rf = Re + efectul pozitiv de îndatorare.
Când Re < R-dob, efectul de îndatorare este negativ, micşorând rentabilitatea financiară faţă
de rentabilitatea economică.

Politica de îndatorare şi riscul financiar


Este avantajos să se lucreze cu credite dacă rata rentabilităţii este mai mare decât rata
dobânzii. Dar trebuie avut în vedere şi riscul financiar.
Riscul suportat de întreprindere poate fi: economic, financiar şi global.
Riscul economic (sau de exploatare) este legat de realizarea volumului activităţii specifice,
de realizarea a beneficiului sperat sau de realizare a unor fluxuri de lichidităţi viitoare.
Riscul financiar – este cel asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de
finanţare.
Riscul global este egal cu suma riscurilor economic şi financiar.
Riscul financiar este un risc suplimentar, depinzând de maniera în care este finanţată
întreprinderea. Nu există risc financiar pentru o întreprindere finanţată exclusiv din capital propriu.
Riscul financiar apare în cazul apelării la credite bancare şi împrumuturi obligatare şi multiplică
riscul economic.
Fluxurile negative de un caracter stabil (principalul plus dobânda au fost previzionate prin
contract) şi sunt legate de probabilitatea fluxurilor pozitive de lichidităţi, rezultând risc financiar.
Cu cât structura financiară a întreprinderii (Datorii/Capital propriu) este mai îndatorată, cu atât mai
ridicat este riscul financiar.

Creditarea întreprinderii (pe termen scurt)


Băncile comerciale acordă următoarele credite pe termen scurt: credite de trezorerie, credite
pentru stocuri sezoniere; credite pentru nevoi temporare. Acordarea creditelor se face pe baza
contractului de împrumut încheiat trimestrial între agentul economic şi bancă.
a) Creditele de trezorerie se acordă pentru acoperirea decalajului între totalul stocurilor şi
cheltuielilor, pe de o parte, şi totalul resurselor şi încasărilor, pe de altă parte.
Volumul creditelor de trezorerie se stabileşte pe baza planului de trezorerie, întocmit la
începutul trimestrului. Datele din plan sunt verificate de banca creditoare. În finalul planului se
etermină deficitul sau excedentul de trezorerie. Excedentul de trezorerie exprimă volumul creditelor
care pot fi rambursate în perioada curentă, iar deficitul indică volumul noilor credite de care poate
beneficia agentul economic peste cele provenite din trimestrul anterior.
b) Credite pentru stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar din cauzae
justificate se acordă pe baza cererilor şi documentelor prezentate de agenţii economici. Se acordă
peste cele avute în vedere în planul de trezorerie. În cerere se prezintă clar obiectul creditării,
cauzele economice de constituire temporară a stocurilor respective, dacă au desfacere asigurată,
termenele de valorificare şi deci, de rambursare.
c) Credite pentru stocuri sezoniere de mărfuri, materii prime, produse de provenienţă
agricolă, se acordă pe baza cererilor şi situaţiilor prezentate la începutul fiecărui trimestru. Stocurile
şi creditele aferente se deduc din planul de trezorerie.
d) Credite pentru nevoi temporare – acoperirea unor nevoi de fonduri peste cele rezultate
din planul de trezorerie dat de: primirea unor mărfuri din producţia internă sau din import în avans
sau în devans faţă de termenele contractate; acumularea de stocuri pentru participarea la târguri,
expoziţii, deschidere de noi magazine. Se face pe bază de cerere de unde rezultă structura stocurilor
pentru care se cer credite pentru nevoi temporare, cauzele formării, valoarea lor, termene la care se
vor lichida (deci şi scadenţele).
Creditul se acordă pentru cel mult 90 zile.
Pentru acordarea creditelor de trezorerie şi a creditelor în conturi simple de împrumut, banca
solicită garanţii asiguratorii din partea debitorilor:
● întreg patrimoniul agenţilor economici (bunuri mobile şi imobile);
● bunuri ce se procură sau se realizează din credite;
● cesiunea în favoarea băncii a drepturilor băneşti pe care beneficiarul le are de primit;
● scrisori de garanţie emise de bănci sau instituţii financiare şi de credit.
Scadenţarea şi rambursarea creditelor. Toate creditele pe termen scurt se scadenţează şi
urmăresc la rambursare pe măsura utilizării şi valorificării stocurilor şi trecerii pe costuri a
cheltuielilor creditate.
Pentru creditele de trezorerie, scadenţele se stabilesc eşalonat până la sfârşitul trimestrului
curent.
Creditele acordate prin conturi simple de împrumut se scadenţează în funcţie de termenele
de valorificare a stocurilor şi altor active, fără a depăşi 90 zile (cele pentru nevoi temporare) şi 12
luni (celelalte).
Verificarea garanţiei materiale a creditelor (faptic şi scriptic)
Verificarea faptică – constatări la faţa locului asupra existenţei stocurilor constituite
îngaranţii.
Valorificarea scriptică se efectuează lunar, pe baza datelor din evidenţa contabilă. Cu acest
prilej se urmăreşte identificarea activelor imobilizate în mărfuri expediate şi neîncasate la termen,
mărfuri refuzate de clienţi, debitori litigioşi, avansuri nerecuperate la termen şi a pierderilor care vor
fi trecute la credite restante la care se aplică dobânzi majorate.
Creditarea întreprinderilor mici
Suma creditului se stabileşte la cererea scrisă a debitorului, bazată pe negociere, în funcţie
de volumul activităţii, rentabilitatea scontată, resursele proprii şi garanţiile prezentate. Banca
analizează bilanţul şi situaţia patrimonialî la zi.
Băncile pot acorda credite atât pentru activitatea economică prevăzută în autorizaţia de
funcţionare, pe un termen până la 12 luni, cât şi pentru investiţii diverse, pe un termen până la 5 ani,
cu o perioadă de graţie de până la 12 luni. Scadenţele, volumul ratelor de rambursare şi dobânzile se
stabilesc prin contractul de credite.
Garanţia se poate constitui sub diferite forme: ipoteci asupra bunurilor imobile ale
debitorilor sau garanţilor; alte bunuri proprietate personală a giranţilor ce se înscriu în controlul de
credite, cesiuni în favoarea băncii, cum ar fi drepturi de despăgubiri din asigurări de bunuri, drepturi
cuvenite de la parteneri de contracte economice; bunurile ce se cumpără din creditele bancare
primite, indiferent dacă garanţiile enumerate mai sus acoperă volumul creditului. În toate cazurile
garanţia să fie cu 10 – 20 % mai mare faţă de valoarea creditului acordat.
La cererea debitorului, banca poate accepta amânarea rambursării creditului pe o perioadă
până la 45 zile.
Dobânda la credite se calculează în funcţie de valoarea creditelor, termenele de rambursare
şi rata dobânzii se încasează la fiecare scadenţă. Banca verifică modul cum se utilizează creditul,
controlează situaţiile economico-financiare, verifică existenţa faptică a bunurilor gajate. În caz de
neîndeplinirea obligaţiilor se trece la executare silită (valorificarea garanţiilor).

Credite pe termen scurt specifice economiei de piaţă


Prin metode de previziune se anticipează pe termen scurt realizarea echilibrului financiar
între încasări şi plăţi, se evidenţiază eventualele deficite sau excedente de trezorerie. Evidenţierea
excedentelor sau deficitelor este punctul de plecare pentru alegerea căilor care să permită fie
utilizarea remuneratorie a excedentului prin plasamente pe termen scurt, fie solicitarea de credite pe
termen scurt pentru acoperirea deficitului de trezorerie.
Astfel, creditele şi plasamentele pe termen scurt sunt elemente ale planului de trezorerie:
– credite cu caracter general sau credite de trezorerie;
– credite de mobilizare sau credite legate;
– credite de prefinanţare.
Credite de trezorerie (denumite şi credite cu caracter general) sunt acelea deschise de
bancă în funcţie de situaţia trezoreriei întreprinderii (deficit sau excedent) fără nici o legătură cu alte
creanţe sau alte operaţiuni. Se acordă în cazul deficitului de trezorerie în vederea acoperirii plăţilor
curente.
Banca se procupă doar asupra solvabilităţii pe termen scurt a acestuia.
Sisteme de mai multe feluri. După obiectul lor, ele se pot împărţi în:
– credite pentru facilităţi de casă;
– credite sezoniere;
– credite de legătură;
– credite pe termen foarte scurt;
– credite pentru mobilizarea efectelor financiare.
Întreprinderea le alege în funcţie de condiţiile concrete, de avantajele şi dezavantajele
specifice fiecărui credit, de facilităţile de acces, de posibilitatea adaptării la volum şi durata
trebuinţelor de lichidităţi şi în funcţie de costul lor.
a) Credite pentru facilităţi de casă se acordă regulat pentru plăţi de salarii, furnizori pe un
termen.
Garanţia – încasările generale prevăzute pentru viitorul apropiat pe baza cărora debitorul va
putea rambursa.
b) Credite sezoniere – se acordă nu numai întreprinderilor agricole, ci şi altora care
lucrează sezonier şi înregistrează decalaj, în timp între încasări şi cheltuieli.
c) Creditele de legătură – creditele legate de o anumită operaţiune financiară sau credite de
sudură.
Apar când întreprinderea resimte necesitatea de fonduri cu caracter permanent. Până la
obţinerea unui credit pe termen lung sau până la realizarea unui împrumut obligatar sau creşteri de
capital prin emisiune de acţiuni, poate primi acest credit pe termen scurt, pentru a efectua primele
cheltuieli.
d) Creditele pentru mobilizarea efectelor financiare – fără garanţii, fiind un credit
general. Întreprinderea emite un bilet la ordin, îl depune la bancă, devenind un efect financiar,
primind în schimb un credit.
Este mai puţin costisitor, este de până la 90 zile pentru o sumă determinată.
Dezavantajul constă în faptul că limitează creditul la valoarea înscrisă în biletul la ordin şi la
termenul prevăzut.
e) Creditele pe termen foarte scurt (Spot) se acordă de la o zi la alta marilor întreprinderi
din disponibilităţile zilnice de numerar ale băncii, care în loc să fie plasate pe piaţa monetară, se
folosesc pentru acordări de împrumuturi, pe termen de la o zi la câteva zile, determinat anticipat.
Este fără plafon fixat, se acordă în cazurile în care, în mod accidental contul de
disponibilităţi a întreprinderii devine creditor. Se acordă numai clienţilor bancari foarte buni, cu o
bonitate recunoscută. Toate aceste credite se acordă prin contul curent care poate fi: cont curent
simplu şi scont în contul curent.
Contul curent simplu se mai numeşte şi avans în contul curent. Se caracterizează prin
următoarele:
– întreprinderii i se deschide o linie de credit un plafon anumit şi pe durată determinată;
– plafonul se stabileşte verbal;
– nu se stabilesc scadenţe calendaristice certe pentru rambursare.
Dar dobânda este mai ridicată decât la creditele garantate cu anumite active.
Scontul în contul curent – este o variantă a celui de mai sus şi caracterizează prin:
– plafonul aprobat se garantează de întreprindere prin depunerea la bancă, în păstrare, a
portofoliului de efecte comerciale de care dispune (depunerea la păstrare – scontare).
Astfel, banca, pe baza garanţiei, reduce nivelul dobânzii la aceste credite comparativ cu
acelea acordate prin cont curent simplu. Nu se mai percepe comision de confirmare a
plafonului.
Credite de mobilizare
A materializa o creanţă înseamnă a o transforma în bani înainte de scadenţă prin intermediul
unei bănci.
Creditele de mobilizare sau credite legate de anumite active sunt garantate de către
întreprindere cu active financiare şi în primul rând cu trate (cambii).
Ele pot fi: credite de scont, credite pentru mobilizarea creanţelor comerciale, credite pentru
mobilizarea creanţelor asupra clienţilor externi, vânzarea creanţelor către instituţii specializate,
credite pe stocuri, cesiunea sau amanetarea de creanţe.
a) Creditul de scont. Scontarea tratelor de către bănci – achiziţionarea lor în schimbul unei
taxe de scont. În realitate, scontul nu este decât o formă de credit şi nu o achiziţie reală de creanţe
pentru că, cel ce a vândut trata şi a încasat banii (creditul) rămâne răspunzător de achitarea acesteia
la scadenţă.
Practic, prin scontare se înţelege transmiterea către o bancă a unui efect comercial, prin
andosare (gir). Andosarea este operaţiunea prin care se efectuează transmiterea încasării unui efect
comercial prin înscrierea pe verso-ul documentului a formulei girului: „plătiţi la ordinul x”, după
care semnează transmiţătorul. Andosarea (formula de andosare) facilitează circulaţia cambiilor şi
întăreşte siguranţa încasării ei la scadenţă. Pentru a fi admise la scontare, efectele comerciale
prezentate trebuie să se încadreze în limitele unui plafon stabilit de bancă (plafon-trăgător).
Cifra de afaceri x nr.mediu de zile credit  client
Plafon  tragator 
360

Taxa scontului = Cheltuielile de scontare (costul operaţiunii de scontare = dobânzi +


comisioane).
V * D *T
DD  , în care:
100 * 360
ΔD – suma dobânzii;
V – valoare rată;
D – rata dobânzii;
T – timpul din momentul prezentării la scontare şi până la scadenţă.
Rata dobânzii este rata de bază a dobânzii bancare.
Avantaj: creditul de scont este cel mai puţin scump.
Dezavantaj: o oarecare lipsă de supleţe (adică întreprinderea nu dispune în total de un
portofoliu de efecte care să coincidă cu apariţia necesarului de lichidităţi). Nu există o condiţie de
timp şi volum între valoarea efectelor disponibile şi necesarul de lichidităţi.
b) Creditul pentru mobilizarea creanţelor comerciale permite scontarea nu numai a
creanţelor individuale, ci gruparea mai multora la un loc, după criteriul timpului în care au fost
emise, urmând să se tragă pentru ele un singur bilet la ordin în vederea prezentării lui la scontare.
Are rolul de a atenua creanţele creditului de scont unde fiecare efect face obiectul unor
operaţiuni independente.
Sub aspect tehnic este un credit de mobilizare pentru că întreprinderea transformă nişte
drepturi de creanţă în lichidităţi primare. Biletul la ordin regrupează creanţele emise într-o perioadă
de 10 – 15 zile cu scadenţe individuale în jurul a 10 zile. Datele scadenţelor se selectează ca să fie
ordonate pe biletul la ordin din 10 în 10 zile.
c) Creditul pentru mobilizarea creanţelor asupra clienţilor din străinătate
Pentru mărfurile exportate furnizorul emite un bilet la ordin pe care-l scontează banca sa
comercială, obţinând în schimb un credit, la valoarea mărfurilor exportate, din care poate să-şi
achite alţi parteneri, la rândul său, banca comercială, obţinând în schimb un credit, la valoarea
mărfurilor exportate, din care poate să-şi achite alţi parteneri; la rândul său, banca comercială
foloseşte biletul la ordin pentru a se refinanţa de la banca centrală prin rescont.
Acest credit se poate acorda şi pe o perioadă mai mare de 3 luni, mergând până la 18 luni,
transformându-se într-un credit pe termen mijlociu.
d) Vânzarea creanţelor către societăţi specializate – factoring
Este un transfer de risc de neplată, contra unei dobânzi cedată de vânzător în schimbul
obţinerii de lichidităţi imediate.
Avantaje: pentru întreprindere este recuperarea lichidităţilor şi transferul de risc şi
simplificarea gestionării contului clienţi.
e) Creditul pe stocuri (warrants). Sunt garantate cu anumite stocuri de mărfuri.
Credite de prefinanţare. Sunt specifice pentru finanţarea lucrărilor publice, facilitarea
exporturilor (adică acoperirea cheltuielilor efectuate de exportator până la încasarea contravalorii de
la partenerul străin): obligaţiuni pe cauţiune.
a) Creditul de finanţare a lucrărilor publice. Este o prefinanţare a întreprinzătorilor care
au relaţii oneroase avantajoase cu statul, însă plăţile au un caracter lent.
b) Creditul pentru prefinanţarea exporturilor, pentru încurajarea exporturilor ce se fac cu
comandă fermă sau fără comandă fermă: credit-cumpărător, credit-furnizor etc.
c) Obligaţiuni pe cauţiune.Pot fi acordate de către administraţia fiscală, care joacă rolul de
bancher, sub forma amânărilor de la plata obligaţiunilor fiscale (taxe vamale, taxe pe valoare
adăugată) şi care echivalează cu anumite împrumuturi.
Practic, astfel de credite se acordă de la bugetul statului, rezultând amânarea preluării unor
venituri legale. Amânările se pot efectua pe un termen ce variază între 2 – 4 luni dar pentru aceasta
este necesară cauţiunea unei bănci. Acceptul băncii depinde de garanţia sa (cauţiunea) contra unui
comision, de documentaţia care motivează amânarea, de bilanţul întreprinderii.
Selectarea creditelor pe termen scurt
Criterii de alegere a tipului de credit cel mai convenabil:
– criteriul facilităţilor de acces. Nu toate creditele se obţin la fel de uşor;
– criteriul supleţei – facultatea creditului de a se adapta sumei şi duratei trebuinţelor de
lichidităţi;
– criteriul costului. Se poate stabili o corelaţie între costul creditului şi supleţea sa: cu cît
creşte supleţea, are loc şi o creştere a costului şi invers;
– restricţiile se referă la trăsăturile caracteristice fiecărui tip de credite care pot să convină
întreprinderii sau să nu le poată îndeplini, caz în care creditul este irealizabil;
– relaţiile cu banca – calitatea relaţiilor cu banca crează posibilitatea negocierii unor
condiţii mai bune sau mai proaste de creditare;
– negocierea condiţiilor de creditare, a plafonului şi ratei dobânzii este o practică
generalizată;
– garanţii. Pentru credite primite întreprinderile pot oferi garanţii reale (stocuri diverse)
sau personale (angajamente semnate, aval, acceptare, cauţiune).
În practica financiară este dovedit faptul că o cunoaştere bună a întreprinderii de către
bancă, a potenţialului său uman, constituie cea mai bună garanţie, împotriva riscurilor diverse.

5. COSTUL CREDITULUI PE TERMEN SCURT

Nivelul dobânzii depinde de conjunctura economică, de cererea şi oferta de capitaluri de


împrumut. Taxa scontului (ca dobândă percepută de bănci cu prilejul mobilizării efectelor
comerciale) este baza pentru care se eliberează cea mai mare parte a creditelor pe termen scurt,
având rol hotărâtor pentru nivelul dobânzilor practicat de bănci. Apoi taxa scontului (TS) depinde
de taxa oficială a scontului (TOS) care este dobânda percepută de banca centrală cu prilejul
operaţiunilor de rescont. Dacă TOS este dobânda minimă pentru operaţiuni de scont, astfel
determină nivelul general al dobânzilor la creditele pe termen scurt.
Luând drept punct de plecare taxa scontului, băncile adaugă o cotă ce reprezintă propriile
cheltuieli administrative şi beneficiul propriu, formând astfel rata dobânzii la care oferă credite pe
termen scurt.

Factorii care influenţează nivelul dobânzii


a) Rata dobânzii practicată pe piaţa monetară este factorul determinant al nivelului
dobânzilor la creditele pe termen scurt.
Nivelul dobânzii pe piaţa monetară este un cost marginal de finanţare, denumit şi cost de
oportunitate a creditelor pe termen scurt. Acest nivel al dobânzii se stabileşte în funcţie de cererea şi
oferta de bani, care fluctuează zilnic, contribuind de fapt o rată a dobânzii de echilibru.
b) Riscul bancar şi calitatea garanţiilor oferite de debitori. Banca ia în considerare cifra
de afaceri. Cu câte este mai mare CA, cu atât riscul este mai mic. Cota cea mai mare de risc se
numeşte majorarea dreptului comun. Pentru stabilirea cotei de risc intervine şi cunoaşterea
întreprinderii de către bănci din relaţiile anterioare.

c) Posibilităţile de refinanţare ale băncilor

Gestiunea riscului ratei dobânzii


Sub aspectul stabilităţii, dobânda poate fi fixă şi variabilă.
În altă ordine de idei, pe piaţa financiară se pot practica dobânzii legale, dobânzi negative,
dobânzi preferenţiale, dobânzi majorate.
Riscul de dobândă decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei sau variabile a
dobânzii şi din evoluţia ulterioară a ratei dobânzii, după încheierea contractului până la scadenţă.
Gestiunea riscului ratei dobânzii (risk management) este tot mai practicată şi constă în
următoarele operaţiuni: evaluarea amploarei riscului existent pentru întreprindere şi probabilitatea
producerii lui, măsuri de reducere a riscului, apoi în final adoptarea unei politici de asigurare pentru
cazurile când măsurile de prevenire nu sunt suficiente.
Tehnici tradiţionale de protecţie împotriva riscului ratei dobânzii
a) Alegerea deliberată fie a ratei fixe, fie a ratei variabile a dobânzii în funcţie de tendinţele
pieţei.
b) Alegerea plasamentelor sau creditelor pe termen lung, mediu sau scurt.
c) Alegerea unor contracte de împrumut cu posibilitatea expresă de a putea rambursa la
anumite termene în avans faţă de scadenţa finală sau creditorul să poată cere rambursarea în avans.
d) Divizarea împrumutului în 2 tranşe egale şi indexate invers, cu un anumit indice de
creştere sau scădere a ratei dobânzii. Se mai numesc „de sensibilităţi opuse” sau „bull and bear”.
Tehnici noi de protecţie împotriva riscului ratei dobânzii
Aici apare posibilitatea de a disocia creditul de plasament. Permit acoperirea riscului de
dobândă atât pentru creditor şi debitor, cât şi pentru plasamente făcute şi plasamente primite.
a) Swap pentru rata dobânzii. Tehnica permite schimbarea unei datorii cu dobândă fixă
într-una cu dobândă variabilă. Swap este o tranzacţie prin care o întreprindere schimbă un contract
de credit de anumite caracteristici, cu un contract având alte caracteristici.
b) Contractul la termen pentru rata dobânzii defineşte în prezent condiţiile unei livrări
viitoare.
c) Opţiuni pentru rata dobânzii. Opţiunea este un drept (nu şi o obligaţie) de a cumpăra
sau a vinde un volum stabilit de active, la o dată determinată sau în orice moment până la acea dată,
la un preţ stabilit în avans (preţ de exerciţiu) contra unei prime plătite imediat.
Pentru ca întreprinderea să-şi exercite dreptul de opţiune la un plasament (cumpărări de
titluri) rata dobânzii de exerciţiu trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii de referinţă.
La un împrumut, pentru a exercita opţiunea, rata dobânzii de exerciţiu trebuie să fie mai
mică decât rata dobânzii de referinţă.

Costul total al creditului pe termen scurt – presupune adăugarea la rata negociată a


dobânzii a unor comisioane bancare şi extinderea timpului de calculare a sumei dobânzii cu aşa-
numitele zile de bancă sau zile-valoare.

Determinarea sumei dobânzii


C * D *T
DD  , în care:
100 * 360
C – valoare credit;
D – rata dobânzii;
T – timpul de folosire a creditului.
La creditele pe termen scurt sefoloseşte calculul dobânzii simple.
Pentru unele contracte de credit pe termen sunt se aplică dobânda post-calculată, adică suma
ei se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârşitul anului sau al contractului. Suma totală
de vărsat, respectiv principalul plus dobânda Cf se determină astfel:
Co * D * T DT
Cf  Co   Co(1  ) =>
100 * 360 100 * 360

La numeroase categorii de credite pe termen scurt se poate aplica dobânda antecalculată,


adică volumul său se determină şi se reţine de bancă la începutul contractului de credit; dar reţinerea
de la început din valoarea creditului aprobat face ca debitorul să primească un credit efectiv Ce mai
mic decît cel aprobat C. În aceste condiţii, rata efectivă a dobânzii De  D (rata nominală).
D
De 
D *T
1
100 * 360
Calcularea dobânzii la creditele acordate prin contul curent:
N
DD  , în care: ΔD = suma dobînzii la epocă
Div. fix
N = numere
Div. fix = divizorul fix ( 100*360/ D )
Formula de calcul este dedusă din formula clasică:
CDT CD D ST N
DD   *   , în care:
100 * 360 360 100 36000 Div. fix
D
ST – suma debitată/creditată x nr. de zile de rămânere nemodificată în sold = număr
36000/D = divizor fix.
Termenul până la care se calculează dobânzile (termenul de închidere a contului curent)
reprezintă epoca.
Metoda directă (de calcul a dobânzii la contul curent). Se calculează nr. debitoare şi
creditoare prin înmulţirea fiecărei sume cu nr. de zile până la epocă. Se totalizează numerele
debitoare şi cele creditoare şi se face diferenţa dintre totaluri = sold nr. debitor sau credit. Se
raportează soldul nr. la div. fix = ΔD (debitoare sau creditoare); în final se stabileşte soldul contului
curent la epocă prin corectarea soldului contului în + sau - cu suma dobânzii.
Metoda hamburgheză (în scară). Divide contul în subperioade în care soldul rămâne
constant. Operaţiunile în extrasul de cont sunt înserate cronologic, indiferent că sunt D sau C iar
zilele de rămânere nemodificată a soldului se calculează de la o operaţiune la alta.

6. PLASAMENTE PE TERMEN SCURT

Plasamentul de capital presupune luarea unei participaţii la o anumită afacere sau


întreprindere. Disponibilităţile de capital existente la agenţii economici nu pot şi nu trebuie să stea
nefolosite. Imobilizarea lor în conturi bancare nu aduce o remuneraţie satisfăcătoare, fapt ce impune
ca, de la un anumit volum de disponibilităţi în sus banii să fie investiţi în operaţiuni cu caracter
economic.

Criterii de plasament optim de capital


Rentabilitatea : în evaluarea rentabilităţii trebuie avută în vedere şi incidenţa fiscală.
Lichiditatea : plasamente uşor lichide, termen de recuperare a banilor investiţi să fie cât mai
scurt riscul posibil.
Un alt criteiu îl reprezintă riscul posibil.
Este posibilă şi de dorit, în anumite condiţii, partajarea capitalului total – o parte plasat de
grad mare de lichiditate, o parte plasat cu rentabilitate optimă, o parte plasat în condiţii de risc.

Tipuri de plasamente pe termen scurt


a) reducerea volumului creditelor de trezorerie sau de mobilizare existente;
b) păstrarea lor în conturi bancare sau la case de economii;
c) plasamente în bonuri de casă;
d) plasamente în conturi blocate sau conturi la termen;
e) certificate de depozit şi biletele de trezorerie.

Rezumat

Concepte:

sau, credite, termen scurt, pentru, este, care, din, întreprinderii, mai, acorda, garantii, dobânzii,
riscului, rentabilitatii, economici

Prezinta importanta nu numai stabilirea cât mai exacta a volumului fondurilor acoperitoare ci si
caracterul judicios al folosirii uneia sau alteia dintre metodele de acoperire financiara:
finantarea cu capital propriu si resurse atrase sau financiara prin angajamente pe termen scurt.

Resursele de finantare pentru întreprinderi -- prin fonduri proprii si este avantajoasa -- atât
pentru interpedenta întreprinderilor, cost redus al capitalului propriu în comparatie cu costul
creditelor.

În conditii normale, nu este recomandabil exagerarea pe linia formarii capitalului propriu


pentru active circulante.

Pentru dimensionarea profitului destinat finantarii activelor circulante se tine seama si de


pasivele stabilite, sa fie atrase în aceeasi destinatie.

Pasive stabile -- datoria minima permanenta a societatii catre terti, rezultata din decalajul în
timp dintre aparitia obligatiilor de plata si stingerea obligatiilor.

Astfel, sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite ca atare, pentru finantarea activelor
circulante.

Prima metoda -- se determina volumul pasivelor stabile în functie de sumele prevazute pentru
aceste aprovizionari si numarul zilelor de întârziere între aparitia obligatiilor de plata si
stingerea obligatiilor.

de zile ale perioadei ce se ia în consideratie.

A doua metoda se aplica în cazul fondului de salarii, CAS, somaj, TVA, impozit pe profit.

Pentru fiecare din aceste surse se calculeaza mai întâi obligatia zilnica, prin împartirea la 90.

În functie de periodicitatea legala a platilor, se calculeaza pentru fiecare zi din luna si fiecare
sursa valoarea obligatiilor, ca apoi sa se însumeze.

Se formeaza astfel solduri totale ale datoriilor zilnice în cursul unei luni.

Din acestea se alege cel mai mic sold care constituie PS ce se ia în considerare în luna
respectiva.

actiuni emise de catre întreprindere, care iau fiinta pentru prima data, direct.

Actiuni care cumparate de actionari, concura la formarea capitalului social, din care o parte
este afectata finantarii activelor circulante.

În sectorul privat, finantarea activelor circulante se face pe seama fondului de rulment, a


creditelor furnizor si a creditelor bancare pe termen scurt.

Fondul de rulment este conceput pentru a masura conditiile echilibrului financiar care rezulta
din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt si exigibilitatea pasivelor pe
termen scurt.

La o anumita data, fondul de rulment reprezinta excedentul activelor pe termen scurt asupra
pasivelor pe termen scurt.

Pentru unele întreprinderi, fondul de rulment desemneaza fondul de casa, suma disponibila
pentru asigurarea continuitatii platilor curente.

fondului de rulment din cifra de afaceri.

Fondul de rulment brut (F.R.B.) (sau total sau economic) reprezinta toate elementele de active
circulante susceptibile a fi transformate în bani într-un termen mai mic de 1 an, adica sa se
reînnoiasca, sa efectueze cel putin o rotatie, un rulment.

Se compune din: stocuri diverse, creante clienti, avansuri acordate furnizorilor, disponibilitati
banesti în casa, în cont, în carnete de cecuri eliberate.

Fondul de rulment net (F.R.N.) sau permanent -- cel mai important -- este partea de capital
permanent care poate fi utilizata pentru finantarea activelor circulante, sau excedentul activelor
circulante cu lichiditati pe termen mai mic de 1 an.

Este egal cu datoriile la termen sau diferenta dintre fondul de rulment net si fondul de rulment
propriu.
Fond de rulment net -- Fondul de rulment propriu.

AC (Rt (FRN (0 (fond de rulment net negativ.

a) În cazul fondului de rulment net neutru (AC = Rt (FRN = 0) solvabilitatea pe termen scurt
pare asigurata însa riscul diferit al elementelor de activ si pasiv face ca acest echilibru AC =
RT sa fie fragil adica realizarea viitoare a lichiditatii elementelor de activ poate fi compromisa:
stocuri nevândute din cauza unei conjuncturi nefavorabile, supraevaluari anticipate a cererii,
recuperarea la creante-clienti, sau în ceea ce priveste datoriile pe termen scurt.

Astfel este necesara formarea unei,,lichiditati suplimentare" = marja de siguranta.

Este rezultatul unei corelari favorabile în termeni de lichiditate, face fata tuturor scadentelor pe
termen scurt si dispune de un stoc tampon de lichiditati potentiale.

O prima strategie este constituirea unui fond de rulment care sa acopere nevoile medii de active
circulante.

Astfel, în perioada de vârf de activitate, se apeleaza la credite pe termen scurt, iar în perioada
de gol de activitate apare excedent de lichiditati în fondul de rulment care poate fi utilizat
pentru diverse plasamente pe termen scurt (este o politica prudenta).

O alta linie strategica este de a-si construi un fond de rulment deasupra oscilatiei trimestriale.

Se caracterizeaza prin renuntarea totala la credit pe termen scurt si realizarea permanenta de


excedent de lichiditati pe seama fondului de rulment pentru acoperirea oricarei cresteri
neasteptate a activelor circulante.

Devine imperios necesar gasirea de plasamente pe termen scurt pentru fructificarea


lichiditatilor (este o politica conservatoare).

A treia consta în formarea unui fond de rulment constant inferior oscilatiilor activelor
circulante în cursul anului.

Se apeleaza permanent la credite de trezorerie ce ridica nivelul costurilor.

Este o politica riscanta pentru ca întreprinderea depinde de deciziile bancii cu privire la nivelul
creditelor si nivelul dobânzii.

Dar daca nivelul rentabilitatii întreprinderii este mai mare decât nivelul dobânzii, aceasta
politica a fondului de rulment este acceptabila pentru ca apare efectul pozitiv de îndatorare.

Creditele pe termen scurt se acorda de banci pe o perioada pâna la 12 luni, prezinta garantii
ferme, au cont în banca si lucreaza rentabil.

Bancile comerciale acorda urmatoarele credite pe termen scurt: credite de trezorerie, credite
pentru stocuri sezoniere; credite pentru nevoi temporare.

Credite de trezorerie (denumite si credite cu caracter general) sunt acelea deschise de banca în
functie de situatia trezoreriei întreprinderii (deficit sau excedent) fara nici o legatura cu alte
creante sau alte operatiuni.
Se acorda în cazul deficitului de trezorerie în vederea acoperirii platilor curente.

Banca se procupa doar asupra solvabilitatii pe termen scurt a acestuia.

Întreprinderea le alege în functie de conditiile concrete, de avantajele si dezavantajele specifice


fiecarui credit, de facilitatile de acces, de posibilitatea adaptarii la volum si durata trebuintelor
de lichiditati si în functie de costul lor.

Garantia -- încasarile generale prevazute pentru viitorul apropiat pe baza carora debitorul va
putea rambursa.

Apar când întreprinderea resimte necesitatea de fonduri cu caracter permanent.

Pâna la obtinerea unui credit pe termen lung sau pâna la realizarea unui împrumut obligatar sau
cresteri de capital prin emisiune de actiuni, poate primi acest credit pe termen scurt, pentru a
efectua primele cheltuieli.

Întreprinderea emite un bilet la ordin, îl depune la banca, devenind un efect financiar, primind
în schimb un credit.

Este mai putin costisitor, este de pâna la 90 zile pentru o suma determinata.

Dezavantajul consta în faptul ca limiteaza creditul la valoarea înscrisa în biletul la ordin si la


termenul prevazut.

Este fara plafon fixat, se acorda în cazurile în care, în mod accidental contul de disponibilitati a
întreprinderii devine creditor.

Se acorda numai clientilor bancari foarte buni, cu o bonitate recunoscuta.

Toate aceste credite se acorda prin contul curent care poate fi: cont curent simplu si scont în
contul curent.

Contul curent simplu se mai numeste si avans în contul curent.

nu se stabilesc scadente calendaristice certe pentru rambursare.

Dar dobânda este mai ridicata decât la creditele garantate cu anumite active.

plafonul aprobat se garanteaza de întreprindere prin depunerea la banca, în pastrare, a


portofoliului de efecte comerciale de care dispune (depunerea la pastrare -- scontare).

Astfel, banca, pe baza garantiei, reduce nivelul dobânzii la aceste credite comparativ cu acelea
acordate prin cont curent simplu.

Nu se mai percepe comision de confirmare a plafonului.

A materializa o creanta înseamna a o transforma în bani înainte de scadenta prin intermediul


unei banci.
Creditele de mobilizare sau credite legate de anumite active sunt garantate de catre
întreprindere cu active financiare si în primul rând cu trate (cambii).

Ele pot fi: credite de scont, credite pentru mobilizarea creantelor comerciale, credite pentru
mobilizarea creantelor asupra clientilor externi, vânzarea creantelor catre institutii specializate,
credite pe stocuri, cesiunea sau amanetarea de creante.

Scontarea tratelor de catre banci -- achizitionarea lor în schimbul unei taxe de scont.

În realitate, scontul nu este decât o forma de credit si nu o achizitie reala de creante pentru ca,
cel ce a vândut trata si a încasat banii (creditul) ramâne raspunzator de achitarea acesteia la
scadenta.

Practic, prin scontare se întelege transmiterea catre o banca a unui efect comercial, prin
andosare (gir).

Andosarea este operatiunea prin care se efectueaza transmiterea încasarii unui efect comercial
prin înscrierea pe verso-ul documentului a formulei girului:,,platiti la ordinul x", dupa care
semneaza transmitatorul.

Andosarea (formula de andosare) faciliteaza circulatia cambiilor si întareste siguranta încasarii


ei la scadenta.

Pentru a fi admise la scontare, efectele comerciale prezentate trebuie sa se încadreze în limitele


unui plafon stabilit de banca (plafon-tragator).

Taxa scontului = Cheltuielile de scontare (costul operatiunii de scontare = dobânzi +


comisioane).

T -- timpul din momentul prezentarii la scontare si pâna la scadenta.

Rata dobânzii este rata de baza a dobânzii bancare.

Avantaj: creditul de scont este cel mai putin scump.

Dezavantaj: o oarecare lipsa de suplete (adica întreprinderea nu dispune în total de un


portofoliu de efecte care sa coincida cu aparitia necesarului de lichiditati).

Nu exista o conditie de timp si volum între valoarea efectelor disponibile si necesarul de


lichiditati.

Are rolul de a atenua creantele creditului de scont unde fiecare efect face obiectul unor
operatiuni independente.

Sub aspect tehnic este un credit de mobilizare pentru ca întreprinderea transforma niste drepturi
de creanta în lichiditati primare.

Acceptul bancii depinde de garantia sa (cautiunea) contra unui comision, de documentatia care
motiveaza amânarea, de bilantul întreprinderii.

Taxa scontului (ca dobânda perceputa de banci cu prilejul mobilizarii efectelor comerciale) este
baza pentru care se elibereaza cea mai mare parte a creditelor pe termen scurt, având rol
hotarâtor pentru nivelul dobânzilor practicat de banci.

Riscul de dobânda decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei sau variabile a
dobânzii si din evolutia ulterioara a ratei dobânzii, dupa încheierea contractului pâna la
scadenta.

Gestiunea riscului ratei dobânzii (risk management) este tot mai practicata si consta în
urmatoarele operatiuni: evaluarea amploarei riscului existent pentru întreprindere si
probabilitatea producerii lui, masuri de reducere a riscului, apoi în final adoptarea unei politici
de asigurare pentru cazurile când masurile de prevenire nu sunt suficiente.

Plasamentul de capital presupune luarea unei participatii la o anumita afacere sau întreprindere.

Disponibilitatile de capital existente la agentii economici nu pot si nu trebuie sa stea nefolosite.

Imobilizarea lor în conturi bancare nu aduce o remuneratie satisfacatoare, fapt ce impune ca, de
la un anumit volum de disponibilitati în sus banii sa fie investiti în operatiuni cu caracter
economic.

Rentabilitatea: în evaluarea rentabilitatii trebuie avuta în vedere si incidenta fiscala.

Lichiditatea: plasamente usor lichide, termen de recuperare a banilor investiti sa fie cât mai
scurt riscul posibil.

Un alt criteiu îl reprezinta riscul posibil.

Este posibila si de dorit, în anumite conditii, partajarea capitalului total -- o parte plasat de grad
mare de lichiditate, o parte plasat cu rentabilitate optima, o parte plasat în conditii de risc.

-------------

CAPITOLUL 8
GESTIUNEA FINANCIARĂ

1. DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Cuprinde 3 dimensiuni: lichiditatea financiară, îndatorarea (structura financiară) şi


rentabilitatea. Prin diagnostic se promovează o politică judicioasă pentru obţinerea de rezultate
economice şi financiare corespunzătoare având ca rezultat obţinerea echilibrului financiar ca
preocupare principală a întreprinderii (se obţine pe termen lung).

Diagnostic financiar în termen de lichidităţi. Se sprijină pe bilanţul contabil ca expresie la


un moment dat al patrimoniului. Cifric: Patrimoniu  Active  Datorii .
Activele sunt cu atât mai lichide cu cât pot fi transformate mai repede în bani. În funcţie de
gradul de lichiditate, activele se clasifică: active imobilizate şi active circulante , din stocuri,
creanţe, disponibilităţi.
Datoriile sunt cu atât mai exigibile cu cât au scadenţe mai apropiate. Scadenţa fiecărei
datorii este cunoscută cu precizie (avem datorii pe termen lung şi mediu şi datorii pe termen scurt).
Lichiditatea globală, pe bază de bilanţ se face prin fondul de rulment şi diverşi coeficienţi
de lichiditate şi îndatorare (fondul de rulment este un indicator care marchează riscul de
ilichiditate).
Fond de rulment * 360
= Fond de rulment exprimat în nr. de zile – cifră de afaceri.
Cifra de afaceri
Coeficient de lichiditate Stocuri  Creante  Disponibilitati

lichiditate generala Datorii pe termen scurt

Creante  Disponibilitati
Coeficient de lichiditate 
Datorii pe termen scurt
Toţi trebuie să fie mai mari decât 1.
Pentru a se cunoaşte mai bine lichiditatea, este nevoie de un studiu mai detaliat al codului de
exploatare, precum şi calcularea coeficientului de rotaţie a stocurilor, clienţilor, furnizorilor.
– Mărimea stocurilor în funcţie de numărul de zile de flux (intrări-ieşiri):
Stocuri * 360 Stocuri * 360
sau
Cumparari marfuri Vanzari marfuri
– Durata medie a creditului client:
Clienti * 360
= nr. de zile în care creanţele respectiv devin lichide.
Vanzari marfuri
– Durata medie a creditului – furnizor:
Furnizori * 360
= nr. de zile de cumpărări acoperite cu credit comercial
Cumparari marfuri

Diagnosticul financiar în termeni de îndatorare


Indicii de îndatorare (coeficientul) indică nu numai gradul de lichiditate (determinat de
exigibildatoriilor) dar şi gradul de autonomie faţă de creditori.
Principalii indicatori sunt: coeficientul îndatorării globale şi coeficientul îndatorării la
termen (în structura financiară).
Concluzia asupra îndatorării (la nivel de întreprindere) trebuie trasă numai în strânsă
legătură cu rentabilitatea realizată : dacă rata rentabilităţii este mai mare decât rata dobânzii,
creşterea gradului de îndatorare este nu numai acceptabilă dar şi de dorit. Se mai are în vedere şi
posibilitatea de rambursare. Pe termen lung, se utilizează indicatorul Datorii la
termene/Capacitatea de autofinanţare; pe termen scurt: Cheltuieli financiare fixe/Beneficiul
brut.

Diagnosticul în termeni de rentabilitate.


Rentabilitatea economică = Beneficiu net – total active. Mai depinde şi de gradul de utilizare
a fondurilor învestite, exprimat în viteza de rotaţie.
Rentabilitatea economică = Rentabilitate comercială x Viteza de rotaţie.
Beneficiu net Beneficiu net Cifra de afaceri
 x  politica de calitate (cifră de afaceri
Total active Cifra de afaceri Total active
mică sau politica preţurilor scăzute (cifră de afaceri mare).

A) Rentabilitatea pe baza datelor contabile:


a) Indicatorii rentabilităţii de exploatare adică remunerarea total resurse folosite de
întreprindere (proprii + împrumut).
rezultate de exp loatare Excedent brut de exp loatare
sau
Total active Total active

1) Valoarea adăugată sau Venituri-Cheltuieli – Impozite, taxe, salarii


= Excedent brut de trezorerie.
2) Excedent brut de trezorerie – Fond de amortizare, fond de rezervă = rezultat brut de
exploatare.
3) Rezultat brut de exploatare + rezultate financiare rezultate excepţionale – impozit pe
profit = Rezultat net de exploatare.
Pentru interpretare se descompune 1) şi 2):
Rentabilitatea de exploatare = Rentabilitatea în raport cu cifra de afaceri x Viteza de rotaţie
a activelor.
rezultate de exp loatare rezultate de exp loatare Cifra de afaceri
= x
Total active Cifra de afaceri Total active
b) Indicatorii de rentabilitate a capitalului estimează rata remuneraţiei fondurilor investite de
acţionari.
Re zultat net de exp loatare
1) = rata rentabilităţii capitalului propriu.
Capital propriu
Capacitatea de autofinantare
2)
Capital propriu
Re zultatul net
3)
Nr.de actiuni
Beneficiul pe o actiune
4) = rata de capitalizare a beneficiilor.
Cursul actiunii
Dividende pe o actiune
5)
Cursul actiunii
Dividende
6)
Capital propriu

Dividende
7)
Capitalizare bursiera
Valoarea bursiera a unei actiuni
8)
Beneficiul pe o actiune
Re zultatul net al exercitiului
9)
Capital propriu
Re zultate financiare  Cheltuieli financiare
10)
Capital propriu  Capital imprumutat

B). Comensurarea rentabilităţii pe baza fluxurilor ()


Capacitatea de autofinanţare – se pleacă fie de la venituri şi cheltuieli, fie de la beneficiu.
1) Capacitatea de autofinanţate = (V – C – Cf – A) (1 – I/100) + A.
2) Capacitatea de autofinanţare potenţială = Beneficiul net + Amortizarea de rezervă +
Fondul de amortizare
Capacitatea de autofinanţare (reală) efectivă = Capacitatea de autofinanţare potenţială –
Dividende – Participare la beneficii a salariaţilor.
Capacitatea de autofinanţare se mai numeşte şi excedent brut de trezorerie. Apoi rezultă
excedentul de trezorerie real.
Excedent brut de trezorerie  Variaţii ale nevoilor în fond de rulment
(-cont clienţi, - cont stocuri + cont furnizori) = Excedent de trezorerie efectiv (cash flow real).
Semnificaţia indicatorului excedent de trezorerie
– indicator de rentabilitate;
– indicator de echilibru financiar şi de risc;
– indicator de autonomie şi flexibilitate;
– indicator de competitivitate.

Rezumat

Concepte:

rentabilitatea, indicator, mai, financiar, termeni, lichiditatea, rezultat, îndatorare, brut, autofinantare,
trezorerie, excedent, exploatare, activele, Capacitatea
Cuprinde 3 dimensiuni: lichiditatea financiara, îndatorarea (structura financiara) si
rentabilitatea.

Prin diagnostic se promoveaza o politica judicioasa pentru obtinerea de rezultate economice si


financiare corespunzatoare având ca rezultat obtinerea echilibrului financiar ca preocupare
principala a întreprinderii (se obtine pe termen lung).

Se sprijina pe bilantul contabil ca expresie la un moment dat al patrimoniului.

Activele sunt cu atât mai lichide cu cât pot fi transformate mai repede în bani.

În functie de gradul de lichiditate, activele se clasifica: active imobilizate si active circulante,


din stocuri, creante, disponibilitati.

Datoriile sunt cu atât mai exigibile cu cât au scadente mai apropiate.

Scadenta fiecarei datorii este cunoscuta cu precizie (avem datorii pe termen lung si mediu si
datorii pe termen scurt).

Lichiditatea globala, pe baza de bilant se face prin fondul de rulment si diversi coeficienti de
lichiditate si îndatorare (fondul de rulment este un indicator care marcheaza riscul de
ilichiditate).

= Fond de rulment exprimat în nr.

Toti trebuie sa fie mai mari decât 1.

Pentru a se cunoaste mai bine lichiditatea, este nevoie de un studiu mai detaliat al codului de
exploatare, precum si calcularea coeficientului de rotatie a stocurilor, clientilor, furnizorilor.
de zile în care creantele respectiv devin lichide.

Indicii de îndatorare (coeficientul) indica nu numai gradul de lichiditate (determinat de


exigibildatoriilor) dar si gradul de autonomie fata de creditori.

Principalii indicatori sunt: coeficientul îndatorarii globale si coeficientul îndatorarii la termen


(în structura financiara).

Concluzia asupra îndatorarii (la nivel de întreprindere) trebuie trasa numai în strânsa legatura
cu rentabilitatea realizata: daca rata rentabilitatii este mai mare decât rata dobânzii, cresterea
gradului de îndatorare este nu numai acceptabila dar si de dorit.

Se mai are în vedere si posibilitatea de rambursare.

Pe termen lung, se utilizeaza indicatorul Datorii la termene/Capacitatea de autofinantare; pe


termen scurt: Cheltuieli financiare fixe/Beneficiul brut.

Capacitatea de autofinantare -- se pleaca fie de la venituri si cheltuieli, fie de la beneficiu.

-------------

Bibliografie

1. Adochi]ei Mihai, 1992 – Finan]ele `ntreprinderii `n economia de pia]\. Tipografia “


Mitrea “, Piatra Neam].
2. Basno C. [i colab. – Moned\ [i credit, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\, Bucure[ti, 1996.
3. Hoan]\ N. – Finan]ele firmei, EdContinent, Sibiu, 1996.
4. Toma M. – Finan]e [i gestiune financiar\, Ed. Didactic\ [i Pedagogic\, Bucure[ti, 1994.

S-ar putea să vă placă și