INTRODUCERE

- Arghezi: scriitor interbelic, modernist, viziune originală

- teme argheziene

Tudor Arghezi (1880-1967), un titan al literaturii române, se numără printre scriitorii moderniști
reprezentativi, ce s-a afirmat mai ales in perioada interbelica prin originalitatea sa debordanta si
prin varietatea temelor abordate, precum celebra estetică a urâtului, jocul, moartea, dragostea
familială, infinitezimalul, creația, copilăria și multe altele.
CUPRINSUL
- ciclul Tabolouri biblice, componenta, apatitie
- titlu, subtitlu
- teme, motive
- surse de inspirație

- imaginea lui Dumnezeu

- imaginea primilor oameni

- limbaj tipic arghezian

- disculparea primilor oameni

- descrierea raiului si a traiului fericit (Paradisul)

- porunca, tentația, păcatul (Porunca, Păcatul)

Ciclul de versuri intitulat Tablouri biblice (Versuri de Abecedar) curpinde o lucrare de cinci poezii (Adam
și Eva, Paradisul, Porunca, Păcatul și Pedeapsa) publicate în anul 1944, în revista Fundațiilor regale.

Titlul seriei artistice face trimitere către sursa de inspirație a autorului, și anume Vechiul Testament.
Astfel, Tudor Arghezi dezvoltă tema jocului creației și oferă cititorului o viziune originală a modului cum
Dumnezeu a conceput cuplul primordial: Adam și Eva. Din subtitlul Versuri de Abecedrar, cititorul este
introdus către o lume diferită, creată de autor și marcată de puternice accente ludice, universul
devenind astfel „o lume de jucărie“, un spațiu amplu adecvat copiilor.

Începând de la facerea primilor oameni și sfârșind prin greșelile acestora, ale căror consecințe sunt
inevitabile, Arghezi dezvăluie imperfecțiunea condiției umane printr-o aură naivă, pentru a încerca să îi
disculpe pe aceștia, căutând astfel motivul imperfecțiunii umane.

În poezia Adam și Eva, autorul își imaginează scopul acestei lucrări a divinității ca eliberarea de o
apăsătoare monotonie a singurătății: urându-i-se singur în stihii,/a vrut și Dumnezeu să aibă-n cer copii.
Spre deosebire prezentarea Creației din textul biblic (Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din
pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie (Geneza, 2.7.)),
Arghezi menționează că omul ar fi putut fi creat din materiale fine, simbolice pentru perfecțiune,
precum borangic, argint sau promoroacă, însă el este creat cu praf și nițeluș scuipat, preluând ideea
biblică și o transformând-o într-o activitate familiară celor mici: joaca în nisip. Deoarece calitatea
materialelor lasă de dorit, rezultatul este pe măsură, iar Adam a ieșit „trândav și nărăvaș”.

Eroarea inițială a lui Dumnezeu pare scuzabilă, dar se repară printr-o altă greșeală care în viziunea
ironică imprimată amplifică drama umană: O zămislește pe Eva din același altoi. Primii oameni sunt
închipuiți de Arghezi ca niște copii surprinși într-un moment de joacă: s-au luat de mâini și-au
cutreierat/ grădina toată-n lung și-n lat. În această secvență, se surprinde într-un mod excepțional
nevinovăția, curăția, frumusețea primilor oameni. Erau precum niște copii liberi, ce șovăiau prin grădină.

Poezia sugerează, pe de o parte, eșecul creației divine, prin care Arghezi încearcă să îl apropie pe Creator
de planul uman, justificând în felul acesta neajunsurile pe care le are ființa umană. Pe de altă parte,
imperfecțiunea primilor oameni conduce la ideea că aceștia au fost creați special așa, pentru a le da
posibilitatea de a își îmbunătăți calitățile.

În aceste două opere se proiectează imaginea raiului, prezentat în mod inedit sub o notă hiperbolică,
ilustrând existența fericită pe care prima pereche o duce în mod idilic. În Paradisul, cei doi se află într-o
utopie culinară în care orice este posibil, descrisă printr-o înlănțuire de procedee artistice cu note
hiperbolice care se împletesc cu imagini artistice sinestezice, având ca rezultat un tablou al bunătăților
dulci ale copilăriei. De pildă, hiperbola Puneai o chiflă și ieșeau o mie/ Crescute câte cinci pe-o farfurie, în
concordanță cu enumerația Zahăr movili și cornuri mari cu mac,/ Stafide, nuci și cozonac, dar și cu
imaginea sinestezică Un râu de miere și un râu de lapte poartă cititorul într-o călătorie gustativă. Raiul lui
Adam și al Evei poate fi privit, în poezia Porunca, drept o vacanță de vară, la țară. În aceste condiții, raiul
este un loc unde nu te bate nimeni la cap (nimic, nici tați, nici mame, nici dădace, nic profesoara rea ca o
răgace, nic dadcălul cu zgârci în beregată care să sâcâie băiatul și pe fată), cu o atmosferă relaxantă,
lipsită de ingrădiri. Refuzat de marele infinti la cafe nu poate accede /.../ poetul ăși găsește refugiul, și
oarecum putința unei răzbunări compensatorii în infinitezimal (Balotă). Arghezi prezintă un univers al
boabei și al fărâmei (O.S. Crohmălniceanu), care are drept elemente centrale copiii, iezii, gâzele și
mugurii.

Astfel, Dumnezeu este umanizat și devine o figură paternală pentru cuplul adamic, păstrându-și statutul
de Creator, posibil stângaci. Acesta are proporții monumentale, este impozant și măreț, după cum reiese
din pasajul Dumnezeu ... încins în curcubeu, denotând perfecțiune, frumosul și absolutul divin. Pe
parcursul primelor două poezii, Dumnezeu este permisiv, oferindu-le creațiilor sale orice își puteau
imagina, într-o lume fără constrângeri, însă, acesta devine restrictiv, dur, autoritar și chiar pedepsitor în
Porunca, interzicându-le să mânânce dintr-un anumit pom (Din pomul ăsta, Evo și Aame,/ Să nu v-atineți
nicdecum de poame).
Astfel, în scenă apare tentația, constând în dorința de a se înfructa din pomul interzis, dorință care îî
aparține Evei. Ea chair îl ispitește pe Adam, fiind gata să încalce cuvântul divin.

Ultima poezie a ciclului, Pedeapsa, prezintă secvența biblică a alungării lui Adam și a Everi din rai. Și aici,
povestea este transpusă în variantă pentru copii. Primii oameni se comportă ca niște hoțomani, nici
măcar pre deștepți: ea, cam neroadă, dânsul, cam nerod. Mănâncă din pomul interzis șo, prinși asupra
faptului grație omniscienței și omniprezentei divine, nu își recunosc vina, ci folosesc minciuna și pâra
pentru a scăpa de pedeapsă: Adam pe Eva lui o pârât,/ Eva pe șarpe, care s-a târât./ Niciunul n-a voit s-
aleagă,/ Să-și ia asupră-și vina lui întreagă. Supărat, ca un tată pe copiii săi, Dumnezeu îi pedepsește:
Din Raiul dulce și din tihna bună/Domnul i-a dat afară, în furtună.

Poeziile din ciclul Tablouri biblice sunt scrise într-un registru minor, într-un limbaj familiar adecvat
viziunii infantile pe care o propune autorul asupra mitului biblic. Astfel, Arghezi preia vocabularul
marginalizat al literaturii și îl revitalizează. Caracteristici limbajului original tipic arghezian sunt termeni
precum trândav, nărăvaș, scuipat, zbanghiu, se julea diminutivul nițeluș etc. Așadar, plasticitatea
exprimării poetice emoționează datorită contopirii registrului înalt, solemn, al textului biblic cu cel
familiar și oral.

ÎNCHEIERE

- concluzie
- ancorarea argumentelor

În concluzie, prezentând Creația Divină ca pe un joc, a cărei rezultat este cuplul adamic sub formă
puerilă, care trăiește într-un Rai culinar, resprectiv cel al unui școlar, totul prezentat într-un limbaj
artisitic tipic arghezian, viziunea poetului modernist Tudor Arghezi în ciclul său de poezii numit tablouri
biblice (Versuri de Abecedar) este una originală.

Tudor Arghezi (1880-1967), un titan al literaturii române, se numără printre scriitorii

moderniști reprezentativi, ce ps-a afirmat mai ales in perioada interbelica prin originalitatea sa
debordanta si prin varietatea temelor abordate, precum celebra estetică a urâtului, jocul,
moartea, dragostea familială, infinitezimalul (N. Balotă), creația, copilăria și multe altele.

Ciclul de versuri intitulat Tablouri biblice (Versuri de Abecedar) curpinde o lucrare de cinci
poezii (Adam și Eva, Paradisul, Porunca, Păcatul și Pedeapsa) publicate în anul 1944, în revista
Fundațiilor regale.
Titlul seriei artistice face trimitere către sursa de inspirație a autorului, și anume Vechiul
Testament. Astfel, Tudor Arghezi dezvoltă tema jocului creației și oferă cititorului o viziune
originală a modului cum Dumnezeu a conceput cuplul primordial: Adam și Eva. Prin subtitlul
Versuri de Abecedrar, cititorul este introdus către o lume diferită, creată de autor și marcată de
puternice accente ludice, universul devenind astfel „o lume de jucărie“, un spațiu amplu adecvat
copiilor. Sugereaza in acelasi timp categoria de cititori careiaii sunt adresate poeziile. Ea are,
insa, si o semnificatie mai adanca; poetul comparaindirect faptele relatate de el cu abecedarul,
exprimand importanta cunoasteriilor(Geneza/Biblia devine un abecedar al crestinilor si nu
numai) si convingerea luineclintita fata de aceste idei.
Începând de la facerea primilor oameni și sfârșind prin greșelile acestora, ale căror consecințe
sunt inevitabile, Arghezi dezvăluie imperfecțiunea condiției umane printr-o aură naivă,
încercand să disculpe imperfecțiunea umană.

În poezia Adam și Eva, autorul își imaginează scopul acestei lucrări a divinității ca eliberarea
de o apăsătoare monotonie a singurătății: urându-i-se singur în stihii,/a vrut și Dumnezeu să
aibă-n cer copii. Spre deosebire de prezentarea Creației din textul biblic (Atunci, luând Domnul
Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut
omul ființă vie (Geneza, 2.7.)), Arghezi menționează că omul ar fi putut fi creat din materiale
fine, simbolice pentru perfecțiune, precum borangic, argint sau promoroacă, însă el este creat
cu praf și nițeluș scuipat, preluând ideea biblică și o transformând-o într-o activitate familiară
celor mici: joaca în nisip. Deoarece calitatea materialelor lasă de dorit, rezultatul este pe măsură,
iar Adam a ieșit „trândav și nărăvaș”.
Eroarea inițială a lui Dumnezeu pare scuzabilă, dar se repară printr-o altă greșeală care în
viziunea ironică imprimată amplifică drama umană: O zămislește pe Eva din același altoi.
Primii oameni sunt închipuiți de Arghezi ca niște copii surprinși într-un moment de joacă: s-au
luat de mâini și-au cutreierat/ grădina toată-n lung și-n lat. În această secvență, se surprinde
într-un mod excepțional nevinovăția, curăția, frumusețea primilor oameni, fiind precum niște
copii liberi, ce șovăiau prin grădină.
Poezia sugerează, pe de o parte, eșecul creației divine, prin care Arghezi încearcă să îl apropie
pe Creator de planul uman, justificând în felul acesta neajunsurile pe care le are ființa umană.
Pe de altă parte, imperfecțiunea primilor oameni conduce la ideea că aceștia au fost creați
special așa, pentru a le da posibilitatea de a își îmbunătăți calitățile.
În următoarele două poezii, se proiectează imaginea raiului, prezentat în mod inedit sub o notă
hiperbolică, ilustrând existența fericită pe care prima pereche o duce în mod idilic. În Paradisul,
cei doi se află într-o utopie culinară în care orice este posibil, descrisă printr-o înlănțuire de
procedee artistice cu note hiperbolice care se împletesc cu imagini artistice sinestezice, având
ca rezultat un tablou al bunătăților dulci ale copilăriei. De pildă, hiperbola Puneai o chiflă și
ieșeau o mie/ Crescute câte cinci pe-o farfurie, în concordanță cu enumerația Zahăr movili și
cornuri mari cu mac,/ Stafide, nuci și cozonac, dar și cu imaginea sinestezică Un râu de miere
și un râu de lapte poartă cititorul într-o călătorie într-o paletă variată de gusturi. Raiul lui Adam
și al Evei poate fi privit, în poezia Porunca, drept o vacanță de vară, la țară. În aceste condiții,
raiul este un loc unde nu te bate nimeni la cap (nimic, nici tați, nici mame, nici dădace, nic
profesoara rea ca o răgace, nic dadcălul cu zgârci în beregată care să sâcâie băiatul și pe
fată), un loc cu o atmosferă relaxantă, lipsită de ingrădiri. Refuzat de marele infinti la cafe nu
poate accede /.../ poetul ăși găsește refugiul, și oarecum putința unei răzbunări compensatorii
în infinitezimal (Balotă). Deci, Arghezi prezintă un univers al boabei și al fărâmei (O.S.
Crohmălniceanu), care are drept elemente centrale copiii, iezii, gâzele și mugurii.
Astfel, Dumnezeu este umanizat și devine o figură paternală pentru cuplul adamic, păstrându-
și statutul de Creator, posibil stângaci. Acesta are proporții monumentale, este impozant și
măreț, după cum reiese din pasajul Dumnezeu ... încins în curcubeu, denotând perfecțiune,
frumosul și absolutul divin. Pe parcursul primelor două poezii, Dumnezeu este permisiv,
oferindu-le creațiilor sale orice își puteau imagina, într-o lume fără constrângeri, însă, acesta
devine restrictiv, dur, autoritar și chiar pedepsitor în Porunca, interzicându-le să mânânce dintr-
un anumit pom (Din pomul ăsta, Evo și Aame,/ Să nu v-atineți nicdecum de poame).
Astfel, în scenă apare tentația, constând în dorința de a se înfructa din pomul interzis, dorință
care îî aparține Evei. Ea chair îl ispitește pe Adam, fiind gata să încalce cuvântul divin.
Ultima poezie a ciclului, Pedeapsa, prezintă secvența biblică a alungării lui Adam și a Everi din
rai. Și aici, povestea este transpusă în variantă pentru copii. Primii oameni se comportă ca niște
hoțomani, nici măcar pre deștepți: ea, cam neroadă, dânsul, cam nerod. Mănâncă din pomul
interzis șo, prinși asupra faptului grație omniscienței și omniprezentei divine, nu își recunosc
vina, ci folosesc minciuna și pâra pentru a scăpa de pedeapsă: Adam pe Eva lui o pârât,/ Eva pe
șarpe, care s-a târât./ Niciunul n-a voit s-aleagă,/ Să-și ia asupră-și vina lui întreagă. Supărat,
ca un tată pe copiii săi, Dumnezeu îi pedepsește alungându-i din grădina Sa: Din Raiul dulce și
din tihna bună/Domnul i-a dat afară, în furtună.
În plus, Poeziile din ciclul Tablouri biblice sunt scrise într-un registru minor, într-un limbaj
familiar adecvat viziunii infantile pe care o propune autorul asupra mitului biblic. Astfel,
Arghezi preia vocabularul marginalizat al literaturii și îl revitalizează. Caracteristici limbajului
original tipic arghezian sunt termeni precum trândav, nărăvaș, scuipat, zbanghiu, se julea
diminutivul nițeluș etc., de unde reiese că plasticitatea exprimării poetice emoționează datorită
contopirii registrului înalt, solemn, al textului biblic cu cel familiar și oral.
În concluzie, prezentând Creația Divină ca pe un joc, a cărei rezultat este cuplul adamic sub
formă puerilă, care trăiește într-un Rai culinar, resprectiv cel al unui școlar, totul fiind prezentat
într-un limbaj artisitic tipic arghezian, viziunea poetului modernist Tudor Arghezi, în ciclul său
de poezii numit tablouri biblice (Versuri de Abecedar) este una originală.