MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE
SPECIALIZAREA TERAPIE OCUPAŢIONALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator ştiinţific:
Lect. univ. dr. TALPAȘ PETRONELA MARIA

Absolvent:
GĂINAR SORINA

ALBA IULIA
2018
0
 MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE
SPECIALIZAREA TERAPIE OCUPAŢIONALĂ

ROLUL ACTIVITĂȚII FIZICE ÎN TERAPIA

OCUPAȚIONALĂ PENTRU PERSOANELE CU
DEPRESIE CLINICĂ INSTITUȚIONALIZATE

Coordonator ştiinţific:
Lect. univ. dr. TALPAȘ PETRONELA MARIA
Absolvent:
GĂINAR SORINA

ALBA IULIA
2018
1
 Cuprins
Introducere ………………………………………………………………………………. 3
CAPITOLUL 1. Depresia ………………………………………………………………. 5
I.1. Conceptualizare …………………………………………..…………….. ………….. 5
I.2. Simptomele depresiei ……………………………………………………………….. 7
I.3. Clasificarea depresiei ………………………………………………………………. 10
I.4. Diagnosticarea depresiei ………………………………………………… ………… 13
I.5. Diagnostic diferenţial în tulburările depresive………………………………………. 22
I.6. Cauzele depresiei ……………………………………………………………………. 27
I.7. Prevalenta depresiei ……………………………………………………. ………….. 30
I.8. Evolutie si prognostic ………………………………………………………………. 35
I.9. Evaluarea depresiei ……………………………………................................................39
I.10. Tratament …………………………………………………………………………… 43
CAPITOLUL 2. Studiu aplicativ referitor la manifestarile defensive ale persoanelor
aflate în situaţia de suferinţã depresivã………………………………………………… 47
II.1. Valori promovate in cadrul acestui studio…………………………………………… 47
II.2. Obiective …………………………………………………………………………….. 48
II.3. Esantionarea …………………………………………………………………………. 48
II.4. Ipoteze………………………………………………………………………………… 49
II.5. Desfasurarea cercetarii………………………………………………………………. 49
II.6. Descrierea probelor psihologice utilizate………………………………………….… 49
CAPITOLUL 3. Prezentarea, analiza şi interpretarea datelor……………………….. 53
III.1. Analiza cantitativa si calitativa a rezultatelor obtinute in cazul Ipotezei 1………….. 53
III.2. Analiza cantitativa si calitativa a rezultatelor obtinute in cazul Ipotezei 2 ………… 56
III.3. Analiza cantitativa si calitativa a rezultatelor obtinute in cazul Ipotezei 3…………. 59
III.4. Concluzii …………………………………………………………………………… 61
CAPITOLUL 4. Studii de caz…………………………………………………………… 62
3.1. Studiu de caz 1……………………………………………………………………….. 62
3.2. Studiu de caz 2 ……………………………………………………………………… 69
3.3. Studiu de caz 3 ………………………………………………………………………. 77
Concluzii………………………………………………………………………………… 82
Bibliografie ……………………………………………………………………………. 84

2
 INTRODUCERE

Sănătatea mentală reprezintă o problemă de importanță majoră în societatea modernă.

Conform Organizației Mondiale a Sănătății (WHO, 2012) numărul persoanelor care suferă de
depresie este mai mare de 350 milioane, la nivel global. Aceleași date arată că în Europa 27%
dintre adulți suferă de o tulburare psihică, cele mai comune fiind depresia și anxietatea. Acestea
sunt considerate principalele cauze de suicid, producând anual de două ori mai multe victime
decât accidentele rutiere.
Pentru România, statisticile arată că depresia afectează mai mult de 3 milioane de
persoane, lucrarea de față referindu-se la persoanele diagnosticate cu depresie clinică, aflate în
centre de recuperare neuropsihiatrică.
Această lucrare propune studiul efectelor benefice ale activităților fizice asupra
persoanelor instituționalizate, cu depresie clinică, urmărind ca acest studiu să fie util atât
personalului care lucrează în diverse instituții specializate în recuperare psihiatrică, dar și
studenților – viitorii terapeuți.
Lucrarea este structurată în șase capitole. În primul capitol sunt prezentate date generale
despre depresia clinică, referitoare la cauze, antecedente, diagnosticare, forme, descriere.
Capitolul 3 cuprinde obiectivele și ipotezele cercetării. Capitolul 4 conține prezentarea terapiei
prin activități fizice, aplicată persoanelor cu depresie clinică. Capitolul cinci prezintă 5 studii de
caz a unor persoane instituționalizate, diagnosticate cu depresie clinică. Aceste cazuri au fost
studiate în decurs de 6 luni și au urmărit anamneza personală, anamneza familială, istoricul
cazurilor, evaluarea inițială și un plan de intervenție personalizat.
În ultimii ani s-a pus un accent puternic pe contribuția activității fizice, practicată în
diverse forme, asupra sănătății umane. În terapia ocupațională, conceptul de sănătate se referă la
mai multe aspecte, din punct de vedere fizic, emoțional, social, mental, fiecare din aceste aspecte
contribuind la starea generală de bine a unei persoane.
Fiind o profesie din domeniul sănătății, centrată pe client, terapia ocupațională
promovează sănătatea și starea de bine prin intermediul ocupației. Mai mult decât atât, terapia
ocupațională subliniază importanța activităților fizice în prevenția și tratamentul multor boli,
optimizând capacitatea de rezistență a indivizilor și îmbunătățind astfel calitatea vieții acestora.
Efectele terapiei ocupaționale fiind numeroase, menționăm în continuare câteva din
acestea:
- ,,Efecte fizice – păstrarea funcției tuturor grupelor musculare atât pentru partea afectată
cât și pentru celelalte părți, conservarea unei bune funcționări a articulațiilor

3
 neimplicate în procesul patologic și întărirea musculaturii deficiente;
- Efecte psihice – atenuarea stării de neliniște a pacientului, dezvoltarea atenției,
dispariția descurajării, păstrarea obișnuinței activităților zilnice și reducerea
complexului de inferioritate;
- Efecte psiho-sociale - se concretizează în interacțiunea relațiilor cu celelalte persoane,
în căpătarea încrederii în sine și în alții și în obținerea perspectivei de încadrare în viitor.” 1

1
Schuster Andreea – Terapie ocupațională, Sibiu, Ed. Psihomedia, 2011, pag 8
4
 Capitolul 1.
DEPRESIA

I.1. Conceptualizare

Depresia este o problemă de sănătate publică majoră care ne afecteazǎ, într-o mǎsurǎ
mai mare sau mai micǎ, pe toţi, cel puţin o datǎ în viaţǎ. Ea ocupǎ locul doi pe lista celor mai
întâlnite afecţiuni medicale, fiind depăşitǎ doar de hipertensiunea arterialǎ. Se estimeazǎ cǎ cel
puţin unul din zece pacienţi care se prezintǎ la medic suferǎ de depresie. Din nefericire,
majoritatea cazurilor rǎmân nerezolvate.
Constituind o problemǎ majorǎ de sǎnǎtate publicǎ, aceastǎ durere moralǎ, psihicǎ este
deosebit de intensǎ, asociindu-se în general cu anxietatea. Pacientul depresiv trǎieşte cu impresia
de neputinţǎ, de inutilitate, de fatalitate disperatǎ, de culpabilitate şi adesea tinde sǎ se
autodeprecieze şi de asemenea pot apǎrea gândurile de suicid ce pot fi finalizate.
Depresia este un fenomen rǎspândit pe întreaga planetǎ şi de aceea mulţi oameni de
ştiinţǎ au fost şi sunt preocupaţi de studiul acesteia. În literatura de specialitate depresia este
definitǎ ca fiind o „maladie mentalǎ caracterizatǎ printr-o modificare profundǎ a stǎrii timice, a
dispoziţiei, în sensul tristeţii, al suferinţei morale şi încetinirii psihomotorii”2.
Aceastǎ stare de dispoziţie poate fi determinatǎ de diverse cauze, atât biologice, cât şi
psihologice, cele mai frecvente fiind tulburǎrile la nivelul neurotransmiţǎtorilor, travaliul
doliului, lipsa afecţiunii în copilǎrie, eşecul profesional, viaţa de cuplu nesatisfăcǎtoare sau lipsa
unei relaţii de cuplu, absenţa unui suport social, tulburǎri depresive sau alcoolism în familie,
lipsa stimei de sine pe o perioadǎ lungǎ de timp, etc.
Toate acestea conduc la un comportament dezadaptativ - neglijarea aspectului fizic,
lipsa interesului şi a sentimentului plǎcerii, slabǎ capacitate de concentrare, indecizie, autocriticǎ,
tendinţǎ de retragere, culpabilitate, tulburarea somnului -, implicit la degradarea personalitǎţii.
Conceptul de depresie este întâlnit într-o varietate de domenii cum ar fi: psihiatrie,
farmacologie, neurofiziologie, fiziopatologie, psihanalizǎ, teoria cognitiv-comportamentalǎ.
Deoarece aceastǎ lucrare trateazǎ tema ameliorǎrii depresiei prin metoda terapiei, prezentăm în
continuare punctele de vedere ale psihanaliştilor şi cognitiv-comportamentaliştilor cu privire la
tulburarea de dispoziţie.

2
Postel, J., Dicţionar de psihiatrie şi de psihopatologie clinică, Ed. Univers Enciclopedic, trad. Leonard Gavriliu,
Bucureşti, 1998, p. 178
5
 Pentru psihanalişti depresia poate fi comparatǎ cu travaliul doliului care nu se
realizeazǎ, Eul se identificǎ cu „obiectul pierdut”, luând pe seama sa sentimentele ambivalente
(cel de dragoste şi mai ales de urǎ) faţǎ de obiect. S. Freud spune cǎ „umbra obiectului cade
astfel pe Eu, care poate fi în acest caz judecat de o instanţǎ specialǎ ca un obiect abandonat. În
felul acesta, pierderea obiectului se transformǎ într-o pierdere a Eului, iar conflictul dintre Eu şi
persoana iubitǎ se transformǎ într-o sciziune între critica Eului si Eul modificat prin
identificare”3. Astfel, depresivul trebuie sǎ înfrunte o pierdere imaginarǎ şi îşi adreseazǎ sieşi
agresivitatea şi reproşurile destinate în mod firesc obiectului pierdut.
Cognitiviştii G. A. Kelly si A. T. Beck înţeleg depresia ca fiind o perturbare a
proceselor cognitive (stilistic, semantic şi logic) spunând cǎ acestea sunt inadecvate şi afecteazǎ
trei domenii: Eul, lumea exterioarǎ şi viitorul, care, la rândul lor perturbǎ reprezentǎrile legate de
ele. Celor trei procese cognitive le corespund erori particulare: inferenţe arbitrare (eliminǎ
explicaţiile plauzibile), abstracţii selective (concentreazǎ atenţia asupra unui detaliu luat din
afara contextului), generalizǎri abuzive, supra sau subestimǎri şi denumiri inadecvate. Pacientul
trebuie sǎ îşi corecteze concepţiile eronate, distorsiunile şi ipotezele dezadaptative cu scopul de a
corecta viziunea inadecvatǎ a evenimentelor şi a Eului4.
Fiecare din aceste abordǎri contribuie la eficienţa tratamentului pacientului depresiv, şi
în funcţie de acesta trebuie aleasǎ metoda propice pentru vindecarea sa.
Depresia este o problemă de sănătate frecventă, care ne afectează. într-o măsură mai mare
sau mai mică. pe toţi, indiferent de gen, vârstă sau etnie, cel puţin o dată în viaţă. Ea ocupă locul
doi pe lista celor mai des întâlnite afecţiuni medicale, fiind depăşită doar de hipertensiunea
arterială. Se estimează că cel puţin unul din zece pacienţi care se prezintă la medic suferă de
depresie. Din nefericire, majoritatea cazurilor trec neobservate.
Unul dintre cele mai des întâlnite mituri despre depresie se referă la faptul că este
„normal", pentru anumite persoane, să se simtă deprimate; vârstnicii, tinerii, lehuzele, femeile
aflate la menopauză, persoanele suferind de diferite maladii cronice fac parte din această
categorie. Adevărul este, însă, că depresia nu este o parte normală a vieţii pentru nici unul dintre
noi.
Efectele depresiei pot fi de-a dreptul invalidante pentru pacient5. Dacă nu este eliminată,
depresia poate duce la pierderea productivităţii, declin funcţional şi chiar creşterea mortalităţii.
În S.U.A., ea este un predictor semnificativ al suicidului la vârsta a treia.

3
Freud, S., Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980
4
Holdevici, I., Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil de viaţă optim, Ed.
Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2005
5
Holdevici, I. – Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil de viaţă optim, Ed.
Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2005
6
 Potrivit unui studiu al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, depresia şi alte probleme de
sănătate mintală constituie cauza principală de reducere a timpului de lucru, pe pla mondial. În
S.U.A., depresia este o cauză majoră de invaliditate, fiind depăşită doar de bolile cardio-
vasculare.

I.2. Simptomele depresiei

Simptomul este o manifestare, tulburare funcţionalǎ sau senzaţia anormalǎ resimţite de

o fiinţǎ care pot indica prezenţa unei boli. Dispoziţia depresivǎ reprezintă o schimbare calitativǎ
faţǎ de funcţionarea precedentǎ constatabilǎ în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi.
Aceasta este indicatǎ fie prin relatare subiectivǎ, fie prin observaţia celor din jur.
Un simptom relevant în identificarea depresiei este dispoziţia caracterizatǎ de tristeţe,
deprimare, neadaptare, descurajare, supǎrare la care se mai pot adǎuga plângeri de lipsa
sentimentelor, de stǎri de anxietate. Aceastǎ dispoziţie poate fi relatatǎ de subiect sau observatǎ
din expresia facialǎ sau din conduitǎ. Unii indivizi acuzǎ dureri somatice, mai mult decât
sentimente de tristeţe, descriu sau manifestǎ creşterea instabilităţii (furie persistentǎ, tendinţǎ de
a rǎspunde cu mânie, de a-i blama pe alţii, de a exagera frustrǎrile).
De asemenea, pierderea interesului sau a plǎcerii este un simptom des întâlnit în episodul
depresiv. Acesta se manifestǎ prin dezinteresul faţǎ de activitǎţile anterior plǎcute, retragerea
socialǎ sau neglijarea profesiei, dar şi printr-o reducere a nivelelor intereselor sau dorinţelor
sexuale.
Apar schimbǎri în sfera apetitului, unii pacienti afirmǎ cǎ trebuie sǎ depunǎ efort pentru a
mânca, alţii dimpotrivǎ, descriu o creştere semnificativǎ a poftei de mâncare şi chiar o
direcţionare spre anumite alimente (de exemplu dulciuri).
Pot apărea perturbǎri ale somnului, care pot lua forma insomniei sau a hipersomniei.
Insomnia iniţialǎ se manifestǎ prin trezire în timpul nopţii şi dificultǎţi în reluarea somnului, care
poate fi urmatǎ de o insomnie terminalǎ când individul se trezeşte mult prea devreme şi nu poate
adormi. Hipersomnia se manifestǎ prin episoade prelungite de somn noaptea sau ziua.
Un alt simptom este reprezentat de schimbǎri în psihomotricitate care includ stǎri de
agitaţie - subiectul nu poate sta liniştit, se mişcǎ, se plimbǎ, îşi frǎmântǎ mâinile, îşi freacǎ sau îşi
scarpinǎ pielea sau hainele - sau retardare - încetinirea vorbirii, mişcǎrilor. Agitaţia sau retardul
psihomotor trebuie sǎ fie destul de severe deoarece numai astfel pot fi observate de cei din jur.

7
 În depresie, se manifestă diminuarea energiei, obosealǎ. Acestea sunt simptome frecvent
întâlnite, subiectul preluând o stare de epuizare fǎrǎ sǎ fi depus un efort fizic major. Cele mai
mici sarcini par sǎ solicite efort substanţial, adesea se resimte o diminuare a eficienţei rezolvǎrii
sarcinilor.
Sentimente de culpabilitate şi de devalorizare sunt alte simptome frecvente în depresie.
Acestea pot cuprinde evaluǎri negative nerealiste ale unor preocupǎri legate de valoarea sau
vinovǎţia personalǎ sau în meditaţii pe seama unor eşecuri minore din trecut. Subiecţii
interpreteazǎ greşit (negativ) orice eveniment, punându-l pe seama defectelor personale care nu
sunt întotdeauna reale; sunt exagerat de responsabili şi se culpabilizeazǎ pentru orice se
întâmplǎ. Se autoblameazǎ pentru existenţa bolii, pentru eşecul intervenit în domeniile social,
personal sau/şi profesional.
Pot apărea manifestări ca slǎbirea abilitǎţii de gândire, concentrare sau decizie şi
dificultǎţi de atenţie. Intelectualii sunt cei mai afectaţi de acest simptom, ei neputând funcţiona
adecvat, la fel şi copiii cǎrora le pot scade performanţele şcolare pe fondul unei slabe
concentrǎri. Vârstnicii sunt cel mai adesea afectaţi de dificultǎţi de memorie.
În depresie sunt frecvente gândurile despre moarte, ideaţia suicidarǎ si încerǎrile de
sinucidere. Asemenea gânduri pornesc de la credinţa cǎ celorlalţi le-ar fi mai bine dacǎ subiectul
în cauzǎ ar fi mort, ajungându-se la planuri de suicid sau chiar la tentative. Totuşi motivaţia
suicidului poate include dorinţa individului de a renunţa, de a se da bǎtut în faţa obstacolelor
percepute ca insuportabile sau de a pune capǎt unei dureri emoţionale intense perceputǎ ca fiind
fǎrǎ ieşire.
Persoanele depresive se prezintǎ adesea cu lamentaţii, iritabilitate, anxietate, fobie,
meditaţie obsesivǎ, îngrijorare excesivǎ în legǎturǎ cu sǎnǎtatea fizicǎ, unii dintre ei având
atacuri de panicǎ, dificultǎţi în relaţiile intime şi în funcţionarea socialǎ. Acestea din urma pot fi
probleme maritale, educaţionale, ocupaţionale, probleme legate de abuzul de alcool sau alte
substanţe sau de creşterea apelurilor la serviciile medicale. Simptomatologia depresiei este utilǎ
pentru clasificarea, evaluarea şi diagnosticarea sa.
Dintre toate noţiunile de semiologie psihiatricǎ şi psihopatologie clinicǎ, aceea de
depresie este cea mai frecvent utilizatǎ şi include o fenomenologie clinicǎ extrem de variatǎ, de
la schimbǎrile de dispoziţie compatibile cu viaţa „normalǎ” pânǎ la manifestǎrile psihotice, care
evolueazǎ atât cu perturbarea stǎrii afective, cât şi cu diminuarea frapantǎ a posibilitǎţilor
cognitive, psihomotorii şi perceptive. În plus, termenul de depresie este folosit şi în alte domenii
decât cele ale psihopatologiei şi clinicii psihiatrice.
În neurofiziologie, depresia indicǎ o reducere a activitǎţii electrofiziologice. În
farmacologie, depresia exprimǎ efectul anumitor substanţe (psiholeptice) de reducere a
8
responsivitǎţii senzoriale şi psihice. Aceastǎ acţiune farmacodinamicǎ a constituit chiar un
criteriu taxonomic în funcţie de care psihotropele erau împǎrţite în stimulante si deprimante. În
fiziopatologie, depresia constituie expresia dezechilibrului între anumiţi neurotransmiţǎtori şi
modulatori ai impulsului neuronal sau o perturbare a mecanismelor neuronale receptoare.
Totodatǎ, depresia prezintǎ o accepţiune distinctǎ şi este diferit definitǎ în funcţie de
orientarea psihologicǎ sub care este privitǎ. Astfel, psihanaliza vede depresia ca o deturnare a
agresivitǎţii spre sine. Teoria comportamentistǎ considerǎ depresia ca un defect de condiţionare
sau ca o lipsǎ de abilitate de învǎţare, survenitǎ în urma unor eşecuri repetate. Psihologia
academicǎ apreciazǎ depresia ca o tulburare cognitivǎ ce determinǎ o imagine de sine negativǎ şi
o viziune distorsionatǎ, pesimistǎ asupra lumii.
Dispoziţia depresivǎ reprezintǎ o schimbare calitătivǎ faţǎ de funcţionarea precedentǎ,
constatabilǎ „în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi” 6 timp de minimum douǎ
sǎptǎmâni. Se precizeazǎ faptul cǎ aceastǎ dispoziţie depresivǎ este indicatǎ fie prin relatare
subiectivǎ, fie prin observaţia celor din jur.
Sindromul depresiv se caracterizeazǎ prin apariţia bruscǎ a unei stǎri de depresie şi de
anxietate cu nelinişte psihomotorie. Bolnavii sunt agitaţi, panicaţi, vorbesc mult, nu-şi gǎsesc
locul, prezintǎ frecvent idei delirante de autoacuzare, de umilire, hipocondrice sau chiar de
urmǎrire şi influenţǎ. Uneori ideile delirante pot fi însoţite de halucinaţii auditive şi vizuale,
survenite pe fondul de dispoziţie depresivǎ. În unele forme de depresie accentuatǎ, modificǎrile
tensiunii arteriale pot produce tulburǎri de conştiinţǎ de tip delirant-oniroid în cursul cǎrora
bolnavul nu mai percepe clar mediul exterior, prezintǎ false recunoaşteri, halucinaţii,
dezorientare în timp şi spaţiu; dupǎ risipirea episodului confuzional ei nu pǎstreazǎ amintirea
acestei stǎri (amnezia lacunarǎ) sau o reproduc fragmentar. Sindromul depresiv poate dura doua-
trei sǎptǎmâni şi are tendinţa sǎ recidiveze. Uneori survine consecutiv administrǎrii timp
îndelungat a medicamentaţiei hipotensive rezerpinice.
Sindromul depresiv are ca simptome cardinale dispoziţia depresivǎ, încetinirea proceselor
de gândire şi inhibiţia activitǎţii.
Manifestǎrile clinice propriu zise ale episodului depresiv sunt exprimate prin simptome
esenţiale si facultative: reducerea capacitǎţii cognitive – dificultǎţi de concentrare, de mobilizare
voliţionalǎ şi deliberare. Pacientul acuzǎ faptul cǎ gândirea sa e trenantǎ, vâscoasǎ, laborioasǎ,
dar neclarǎ şi ineficace, cu o sǎrǎcire a temelor şi o reducere a conţinuturilor; temeri relativ
constante ce au ca axe majore subapreciere, autominimălizare, incapacitate şi culpabilitate;
sentimente de inadecvare personalǎ – ideea de pǎcat e legatǎ de sentimentul religios; pierderea

6
Manual de diagnostic si statistica medicală – DSM-IV A.P.A. – Asociatia Psihiatrilor liberi din Romania,
Bucuresti, 2000
9
sau reducerea stimei de sine – autoevaluarea negativǎ, subaprecierea, inadecvarea, culpabilitatea;
inhibiţia psihomotorie – astenia, asociaţii ideative lente, reducerea amplitudinii şi a ritmului
mişcǎrii, hipomimia cu reducerea expresivitǎţii mimice; indiferenţa afectivǎ – incapacitatea
pacientului de a trǎi satisfacţii sau de a încerca sentimente agreabile, în faţa unor situaţii de
naturǎ sǎ confere o stare afectivǎ pozitivǎ; anestezia psihicǎ dureroasǎ – pacienţii nu sunt
capabili de trǎirea unor sentimente afective negative, de a resimţi tristeţea, doliul sau disperarea;
dificultatea de deliberare, indecizia şi ezitarea; deznǎdejdea sau disperarea – intensitatea şi
severitatea tulburǎrilor depresive, risc suicidar deosebit; insomnia, hipersomnia; reducerea
apetitului, pierderea ponderalǎ; constipaţia; cefaleea – „singurul simptom al unei depresii”;
algiile – justificarea inhibiţiei psihomotorii.
Manifestǎri clinice întâlnite în depresii: 76 - 100% - tristeţe, absenţa bucuriei, anxietate,
tensiune, lipsa de energie, dezinteres, hipoprosexie, ideile de insuficienţǎ; 51 -75% - disperare,
agresivitate, iritabilitate, alterarea comportamentului social, indecizia, modificarea percepţiei
timpului, ideile de suicid, încetinirea psihomotorie, absenţa relaţiilor sociale, diminuarea
libidoului, trezirea precoce, incapacitate de adormire, somn superficial întrerupt, inapetenţǎ,
modificarea greutǎţii, algii; 26 – 50% - sentimente de culpabilitate, hipocondrii, agitaţie
psihomotorie, maleza matinalǎ, constipaţie; 1 – 25% - idei de sǎrǎcie, idei de persecuţie, delir de
culpabilitate, delir hipocondric, malezǎ vesperalǎ.

I.3. Clasificarea depresiei

Depresia nu-şi asumǎ o formǎ universalǎ, deşi aspectele somatice sunt generale. Existǎ
clasificǎri ale depresiei încǎ din medicină veche greacǎ, din anul 400 î.H., când Hipocrate a
descris „melancolia” ca asociere a unor condiţii sau simptome cum ar fi tristeţea, aversiunea faţǎ
de mâncare, tulburǎri ale somnului, iritabilitate, agitaţie, tabloul apropiindu-se de criteriul
modern al identificǎrii depresiei majore. Câteva secole mai târziu Aretaeus din Cappedocia
observǎ asocierea dintre manie si melancolie, sugerând cǎ mania reprezintǎ stadiul final al
melancoliei. În timp, termenii depresie, melancolie şi manie şi-au schimbat total semnificaţia
pentru a descrie cu o cât mai mare precizie fenomenele psihopatologice.
Cel care dezvoltǎ primul model de boalǎ bazat pe observaţii şi descrieri exhaustive şi
organizate este Kraepelin spre sfârşitul secolului XX. El a segregat bolile psihice prin
accentuarea caracteristicilor specifice psihozei maniaco-depresive în raport cu demenţa precoce:
dezvoltare episodicǎ, prognozǎ mai benignǎ şi o istorie familialǎ. Sistemele moderne de
clasificare şi diagnostic pentru tulburǎrile depresive s-au dezvoltat mai ales pe baza psihiatriei
franceze, germane şi engleze de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.
10
 Primele clasificǎri contemporane încep cu dualismul cercetare-practicǎ. Deşi existǎ
controverse semnificative între practicieni si cercetǎtori legate de definirea şi clasificarea
depresiei, se remarcǎ totuşi şi elemente comune cum ar fi acordul asupra existenţei unei distincţii
între tulburarea unipolarǎ şi cea bipolarǎ, acordul asupra trǎsǎturii comune a tulburǎrii dispoziţiei
referitoare la anormalitatea acesteia în raport cu funcţionarea anterioarǎ a subiectului. De fapt,
controversele dintre cercetǎtori şi practicieni sunt legate de identificarea celei mai bune
modalitǎţi de separare a subtipurilor din acest grup eterogen.
Tulburarea depresivǎ a fost clasificatǎ de cele mai multe ori dihotomic, în urmǎtoarele
subtipuri: uşoarǎ/ severă; cronicǎ/ episodicǎ; nevroticǎ/ psihoticǎ; endogenǎ/ reactivǎ; primarǎ/
secundarǎ; bipolarǎ/ unipolarǎ; cu agitatie psihomotorie/ cu retard psihomotor; biologicǎ/
caracterologicǎ; familialǎ/ spectrum. Deşi pot avea unele elemente similare, nu poate exista
echivalenţǎ, întrucât fiecare subtip accentueazǎ aspectele determinate de tulburarea depresivǎ. În
conținuare vom prezenta cele mai frecvent intâlnite clasificǎri dihotomice.
Depresia endogenǎ are mai multe accepţiuni, incluzând depresiile care sunt biologice în
etiologie, rǎspund la tratament biologic, apar la pacienţi care nu prezintǎ tulburǎri de
personalitate, pun în evidenţǎ un anumit model de simptomatologie. Depresia reactivǎ se
deosebeşte de cea endogenǎ prin faptul cǎ este determinatǎ de factori psihosociali, este precedatǎ
de evenimente stresante, este lipsitǎ de factori biologici în determinare. Distincţia endogen-
reactiv presupune cǎ etiologia depresiei este ori biologicǎ, ori psihosocialǎ, accentueazǎ
dualismul minte-corp neadecvat şi nespecific tulburǎrii depresive.
Termenii nevrotic-psihotic au fost traduşi mult timp uşor, respectiv grav sau endogen
echivalent pentru psihotic, reactiv sinonim pentru nevrotic. Cu timpul, termenul psihotic a fost
folosit pentru depresia extrem de gravǎ caracterizatǎ de iluzii şi halucinaţii, iar cel de nevrotic
pentru tulburǎri depresive fǎrǎ aceste caracteristici. Ele sunt greu de descris datoritǎ
polimorfismului tabloului clinic, asocierii simptomelor depresive cu manifestǎri obsesive,
isterice, agresive sau astenice.
Conform opiniilor autorilor care au elaborat aceastǎ clasificare, un pacient cu tulburare
depresivǎ primarǎ este acela care anterior diagnosticului index a fost sǎnǎtos sau a avut episoade
afective depresive sau maniacale. Tulburarea depresivǎ secundarǎ apare la o persoanǎ care
anterior a suferit de o boalǎ mintalǎ non-afectivǎ, sau la o persoanǎ care suferǎ de o boalǎ
somaticǎ invalidantǎ sau ameninţǎtoare de viaţǎ. Esenţa deosebirii primar/ secundar în tulburǎrile
depresive o reprezintǎ cronologia, introducându-se astfel un criteriu longitudinal în diagnostic.
Dihotomia primar-secundar se bazeazǎ pe ideea cǎ depresiile se diferenţiazǎ prin etiologie,
pattern familial, curs şi rǎspuns la tratament dupǎ cum ele apar singular sau urmeazǎ bolii.

11
Aceastǎ clasificare a fost supusǎ unor critici legate în special de dificultatea stabilirii
diagnosticului numai pe baza cronologiei.
Termenul unipolar sau monopolar se referǎ la acest tip de tulburare afectivǎ care vizeazǎ
doar depresia, ceea ce astǎzi se înţelege prin tulburare depresivǎ majorǎ, iar cel de bipolar se
referǎ la cel de boalǎ afectivǎ în care mania apare împreunǎ cu depresia. Existenţa unei astfel de
distincţii a fost probatǎ de numeroase cercetǎri cu indicatori genetici, biochimici, farmacologici,
ceea ce a determinat o largǎ şi rapidǎ acceptare. Dacǎ depresia bipolarǎ este mai bine definitǎ,
cea unipolarǎ, incluzând mai multe tulburǎri şi subtipuri apare ca o categorie rezidualǎ ce
reuneşte tot ceea ce nu intrǎ în prima.
Distincţia unipolar-bipolar este punctul de plecare al unei clasificǎri ierarhice cu care
opereazǎ majoritatea deoarece reprezintǎ unul din punctele cheie ale consensului cercetǎtorilor şi
practicienilor referitoare la subtipurile tulburǎrii de dispoziţie. Tulburǎrile bipolare sunt împǎrţite
dupǎ criteriul severitǎţii în tulburare bipolarǎ I, respectiv II şi tulburare ciclotimicǎ. Tulburǎrile
unipolare sunt divizate în primare şi secundare în funcţie de existenţa în antecedente a unui
diagnostic psihiatric. Cea primarǎ poate fi divizatǎ la rândul ei în endogenǎ sau exogenǎ, iar cea
secundarǎ poate fi clasificatǎ în tulburare temporarǎ în grup, dacǎ pacienţii prezintǎ nivele înalte
de internalizǎri, şi în tulburare temporarǎ în clasificarea grupului, dacǎ pacienţii prezintǎ un nivel
redus al internabilitǎţii în antecedente7.
Se pot deosebi urmǎtoarele forme ale sindromului depresiv: depresia simplǎ, în care
simptomul cel mai important este inhibiţia activitǎţii; depresia stuporoasǎ, în care inhibiţia atinge
intensitatea maximǎ; depresia anxioasǎ; depresia delirantǎ cuprinde delirul melancolic tipic
(pǎcǎtuire, sǎrǎcie, hipocondrie), care poate lua o formǎ specialǎ în Sindromul Cotard. Acesta e
constituit din idei de negaţie (a existenţei şi a funcţiei propriilor organe, a existenţei rudelor, a
celorlalţi oameni, chiar şi a lumii), de imoralitate şi enormitate.
În funcţie de importanţa scǎzutǎ a factorului somatogen şi cea crescândǎ a factorului
psihogen, depresiile se ordoneazǎ astfel (Kielholz): depresii organice: senile, pe fond de
arteriosclerozǎ cerebralǎ, posttraumatice, în epilepsie; depresii simptomatice postinfecţioase: în
boli cronice vasculare, pulmonare, în tulburǎri endocrine premenstruale, în cursul sarcinii,
hipertiroidiilor, bolii Addison, în tratamentele cu reserpinǎ, steroizi, în faza de carenţǎ la
toxicomani, în schizofrenie; depresii de involuţie; depresii endogene care fac parte din sfera
psihozei maniaco-depresive; depresii psihogene: depresii de epuizare şi nevrotice care ar
sintetiza alte încercǎri de delimitare fǎcute anterior (depresia vegetativǎ Lemke); depresii
psihoreactive.

7
Filimon, L., Experienţa depresivă: perspective socio-culturale, Ed. Dacia, Bucureşti, 2002
12
 I.4. Diagnosticarea depresiei

Depresia trebuie înţeleasă ca fiind mai mult decât tristeţe sau supărare. Este un complex
de sentimente care presupune lipsă de speranţă, culpabilitate, inutilitate şi lipsă de interes pentru
ceea ce este în jur. Pacientul pare „anesteziat” faţă de ceea şi cei din jur, trăind însă dureros
suferinţa sa interioară şi, în plus, suferind pentru incapacitatea sa de implicare.
Simptomele depresiei includ sentimente de inutilitate, de lipsă de speranţă, de
neajutorare, indiferenţă faţă de orice, sentimentul de vină nejustificată, tristeţe prelungită, accese
inexplicabile de plâns, irascibilitate sau iritabilitate, activităţile agreabile, contactele sociale,
munca sau sexul care altă dată îi făceau plăcere, nu-i mai trezesc interesul, imposibilitatea de a se
concentra sau de a-şi aminti detalii, gânduri de moarte, încercări de suicid, pierderea apetitului
sau apetit exagerat, fatigabilitate persistentă, letargie, insomnie sau nevoie crescută de somn,
dureri, constipaţie sau alte afecţiuni somatice cărora nu li se poate determina o cauză obiectivă.
Diagnosticul episodului episodul depresiv major se poate face dacă există 5 sau mai
multe dintre următoarele simptome, având o intensitate clinică particulară. Dispoziţie depresivă
cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie prin relatare subiectivă, ori prin
observaţie făcută de alţii. La copii şi adolescenţi, dispoziţia poate fi iritabilă, şi la adult accese
inexplicabile de plâns, irascibilitate sau iritabilitate, diminuarea marcată a interesului sau plăcerii
pentru toate sau aproape toate activităţile. Simptomele persistă mai mult de 2 luni sunt prezente
în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, după cum este indicat, fie prin relatarea
subectului, fie prin observaţii făcute de alţii.
Pierderea interesului, mai puţin considerată de clasici, cel mai important, frecvent, este
constant; nu mai are interes pentru studiu, cunoaştere, informare, călătorii, sub toate aspectele
existenţei, estetic, erotic. Pierderea plăcerii reprezintă faptul că nu mai are interes de a aprecia
din punct de vedere gustativ alimentele sau băuturile, pierderea plăcerii pentru activitatea
sexuală, de a călători, de a cunoaşte, nu îl mai bucură nimic, este indiferent faţă de orice, hobby-
urile anterioare nu îi mai fac plăcere, nu îi mai trezesc interesul.
Apare inapetenţă corelată cu pierderea plăcerii, pierdere semnificativă în greutate, deşi nu
ţine dietă, ori câştig ponderal - pot exista şi situaţii atipice cu apetit exagerat şi creştere
ponderală. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi, superficializarea somnului - pacienţii
depresivi au un somn redus şi superficial, iar această superficialitate le conferă impresia că nu au
dormit.
Se poate manifesta lentoare psihomotorie, mai rar agitaţie psihomotorie, bradikinezie,
scădere a ritmului, amplitudinii, supleţei mişcărilor motorii, creştere a latenţei răspunsurilor şi
reacţiilor motorii aproape în fiecare zi, observabilă de către alţii, nu numai senzaţiile subiective
13
de nelinişte sau de lentoare. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi. O altă
manifestare frecvent întâlnită este bradipsihia, scăderea ritmului şi fluxului ideativ, scăderea
forţei de reprezentare şi a capacităţilor imaginative, diminuarea capacităţii de a se concentra, de
a-şi aminti detalii sau indecizie aproape în fiecare zi. De asemenea apar scăderea elanului vital,
sentimente de inutilitate, incapacitate, autodepreciere cu lipsă de speranţă, trăiri de neajutorare,
care aparţin spectrului depresiv. Se manifestă si idei delirante de vinovăţie excesivă ori
inadecvată, nu numai autoreproş sau culpabilitate în legătură cu faptul de a fi suferind, însotite de
gânduri recurente de moarte, nu doar teama de moarte, ideaţie suicidară recurentă fără un plan
anume, ori o tentativă de suicid sau elaborarea un plan anume pentru comiterea suicidului.
Depresia se poate asocia cu anxietate, tulburări fobice, expresivitate pantomimică
caracteristică, constipaţie, acuze somatice multiple, ideaţie delirantă mai amplă - de sărăcie, de
ruină, negare, pierdere.
Pentru stabilirea diagnosticului de depresie, trebuie să se ţină cont dacă simptomele
determină o deteriorare semnificativă clinic cu consecinţe în activitatea socială, profesională sau
în alte domenii importante de funcţionare, simptomele nu se datorează efectelor fiziologice
directe ale unei substanţe (abuz de drog sau medicament) ori al unei condiţii generale medicale,
simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu, adică patologie determinată de pierderea unei
fiinţe iubite.
Dacă sunt satisfăcute criteriile pentru un episod depresiv major, pot fi utilizaţi următorii
specificanţi pentru a descrie statusul clinic curent al episodului şi elementele episodului curent:
uşor, moderat, sever fără elemente psihotice, sever cu elemente psihotice, cronic, cu elemente
catatonice, cu elemente melancolice, cu elemente atipice, cu debut postpartum.
Dacă nu sunt satisfăcute complet criteriile pentru un episod depresiv major, pot fi utilizaţi
următorii specificanţi pentru a descrie statusul clinic curent al episodului depresiv major, precum
şi patternul celui mai recent episod: în remisiune parţială, în remisiune completă, cronic, cu
elemente catatonice, cu elemente melancolice, cu elemente atipice, cu debut postpartum.
Următorii specificanţi pot fi utilizaţi pentru a indica patternul episoadelor şi prezenţa
simptomelor interepisodice pentru tulburarea depresivă majoră recurentă: specificanţii evoluţiei
longitudinale - cu sau fără recuperare interepisodică completă, cu pattern sezonier.
Atât recunoaşterea cât şi diagnosticarea depresiei presupune cunoaşterea şi sezizarea
factorilor de risc ca şi cunoaşterea semnelor cheie, simptomelor, a istoricului suferinţei.
Factorii primari de risc pentru depresie sunt episoade anterioare de depresie, istoric
familial de boală depresivă, tentative anterioare de suicid, sexul feminin, vârstă de debut sub 40
de ani, perioadă postpartum, comorbiditate medicală, lipsa suportului social, evenimente
stresante de viaţă, consum obişnuit de alcool, medicamente.
14
 Istoricul de episoade depresive creşte riscul pentru episoade depresive ulterioare, astfel
un episod are o probabilitate de 50% de repetare, două episoade - probabilitate 70%, trei
episoade sau mai multe - probabilitate 90%. Istoricul familial la rudele de gradul I creşte
probabilitatea de dezvoltare a depresiei. Există o vulnerabilitate genetică crescută pentru
tulburările afective bipolare. Rudele de graul I ai bipolarilor au risc crecut (aprox.12%) de a face
episoade depresive majore sau tulburare bipolară (12%). Pentru cei cu episoade depresive majore
recurente, factorii genetici joacă de asemenea un rol important. Cei care nu au episoade
depresive cu caracter clar recurent, rolul factorilor genetici nu este clar. Totuşi, se ştie că
pacienţii care dezvoltă tulburări depresive majore sub 20 de ani au o mai mare morbiditate
familiară pentru depresei.
Istoricul de tentative suicidare trebuie să atragă în mod deosebit atenţia asupra
tulburărilor depresive. Tentativele de suicid sunt frecvent asociate tulburărilor de dispoziţie. În
plus, un istoric de ideaţie suicidară şi/sau tentative cresc riscul pacienţilor pentru depresii şi
tentative ulterioare.
Semnele şi simptomele se pot deduce din interviu sau din informaţii obţinute de la
aparţinători şi prieteni. Diagnosticul se pune pe baza elementelor pozitive şi nu prin excludere.
Evenimente stresante de viaţă pot preceda instalarea unui episod major depresiv, dar aceasta nu
înseamnă să se folosească aceste evenimente pentru a explica episodul depresiv major.
Interviul clinic este cea mai eficientă metodă de diagnostic, acesta trebuie să evidenţieze
semnele clinice ale depresiei ca şi caracteristicile evolutive. În mod similar se identifică
simptomele şi caracteristicile evolutive pentru stabilirea diagnosticelor de tulburare bipolară,
distimie, şi alte tipuri de tulburări de dispoziţie. Se pun întrebări specifice pentru investigarea
simptomelor clinice, primele elemente căutate sunt: dispoziţie depresivă, pesimism sau pierderea
plăcerii şi interesului.
În momentul suspicionării unei stări depresive, psihologul trebuie să solicite şi o
examinare psihiatrică care să aibă ca principale obiective: evidenţierea ideaţiei/intenţiilor
suicidare, dacă pacientul este orientat, vigil, cooperant şi comunicativ, dacă manifestă un nivel
normal de activitate motorie, dacă sunt tulburări psihotice. Unii pacienţi neagă tulburările de
dispoziţie, dar se pot evidenţia simptome somatice semnificative: insomnii, modificări ale
apetitului alimentar, modificări în greutate). Psihologul trebuie să insite în aceste cazuri asupra
dispoziţiei şi intereselor bolnavului. Aceştia se pot plânge iniţialde insomnii, scăderea apetitului,
a energiei, a capacităţii de concentrare, a scăderii libido-ului sau acuză dureri intermitente sau
anxietate Intr-o asemena situaşie practicianul trebuie să fie sensibilizat asupra diagnosticului de
depresie.

15
 Dacă simptomele sunt prezente este important să se stabilească cum s-au instalat ele în
timp: de cât timp este depresiv, dacă au mai existat episoade anterioare, cât de bună a fost
remisiunea interepisoade, cât de severe sunt actualele simptome. Cu cât depresia este mai severă,
cu ideaţie suicidară, cu multiple simptome neurovegetative şi importantă dezorganizare în
funcţionare cu atât se impune intervenţia medicamentoasă. Concomitent va trebui să se
stabilească: dacă mai există o altă boală somatică asociată şi dacă aceasta poate fi cauza
depresiei, dacă există consum de alcool sau alte droguri, dacă există altă tulburare psihică diferite
(nu de dispoziţie) asociată sau cauzală.
D.S.M.-IV publicat în 1994 este o elaborare ce reprezintǎ rezultatul unei munci colective
de duratǎ care deschide noi cǎi de cercetare şi noi provocǎri pentru practicǎ. Aici se regǎsesc
clasificarea depresiei şi criterii de diagnostic ale diferitelor tipuri de tulburǎri de dispoziţie. Se
înfǎptuieşte obiectivul descripţiei simptomelor relevat atât longitudinal, cât şi intersecţional,
aceasta fiind consideratǎ caracteristica cea mai importantǎ a ultimelor sisteme de clasificare şi
diagnostic, nelǎsând loc interpretǎrilor subiecțive. De asemenea, sunt respinse modelele teoretice
sau etiologice, ceea ce permite utilizarea lor de cǎtre toţi cercetǎtorii şi practicienii, indiferent de
orientare.
Factorii etiologici sunt luaţi în considerare numai pentru tulburǎri mintale cu substrat
organic şi pentru tulburǎrile de adaptare (reacţii la stresorii psihosociali), deoarece întrunesc
acordul general. Modelele teoretice biologice, psihanalitice, comportamentale, psihosociale, etc.
care accentueazǎ o explicaţie teoreticǎ, intrând astfel în conflict unele cu altele nu sunt luate în
consideraţie. De aici atributul de ateoretic, aplicat noului sistem de clasificare şi dechidere largǎ
datoritǎ descrierii obiective a tulburǎrilor mintale.
Se descriu detaliat în termeni concreţi şi condiţii de clasificare caracteristice relevante
pentru diagnozǎ (simptome, pattern comportamental, baze sociale, aspecte culturale, evoluţia
tulburǎrii şi severitate. Sunt de asemena riguros precizate caracteristicile clinice obligatorii şi
succesiunea lor pentru stabilirea diagnosticului, precum şi caracteristicile incompatibile cu
diagnosticul. Depǎşirea sistemelor tradiţionale de clasificare orientate mai mult pe modelele
ierahice în care diferitele simptome trebuiau subsumate unei singure diagnoze se realizeazǎ pe
baza diagnozei multiple în tulburǎrile mintale.
Anormalitatea fundamentalǎ în tulburǎrile de dispoziţie este consideratǎ schimbarea
dispoziţiei şi afectului care sunt dominate în cazul tulurǎrii depresive de tristeţe, mâhnire.
Schimbarea poate include iritabilitate, apatie, amnezie însoţitǎ în general de schimbǎri în nivelul
de ansamblu al activitǎţilor.
O „depresie clinicǎ” sau tulburare de dispoziţie este o boalǎ sau un sindrom care datoritǎ
calitǎţii şi persistenţei semnelor simptomelor este prezentǎ în fiecare zi, în cea mai mare parte a
16
zilei, cel puţin douǎ sǎptǎmâni. Calitatea simptomelor este diferitǎ, pot exista tulburǎri în
reglǎrile somatice, comportamentale, cognitive sau emoţionale, iar prezenţa simptomelor
genereazǎ disfuncţionalitaţi psihosociale semnificative. Aceste tulburǎri reprezintǎ conţinutul
episodului depresiv major care este categorizat separat de tulburarea depresivǎ majorǎ,
diagnosticul cu tulburare depresivǎ majorǎ aplicându-se pacienţilor cu unul-douǎ episoade
depresive anterioare.
Tulburarea depresivǎ majorǎ trebuie sǎ se întemeieze si pe alterarea funcţionǎrii în plan
social sau ocupaţional şi pe distres. Tulburǎrile depresive imprecis definite (atipice) cuprind
tulburarea disforicǎ premenstrualǎ, tulburarea depresivǎ minorǎ, tulburarea depresivǎ de scurtǎ
duratǎ, dar repetatǎ şi tulburarea depresivǎ postpsihoticǎ din schizofrenie. Tulburarea de
dispoziţie include tulburǎrile de dispoziţie datorate stǎrii generale a sǎnǎtǎţii, tulburǎrile de
dispoziţie datorate unor substanţe, respectiv tulburǎrile de dispoziţie atipice.
Formele unipolare ale tulburǎrii de dispoziţie primarǎ sunt împǎrţite în trei categorii:
tulburare depresivǎ majorǎ, tulburare distimicǎ şi tulburare depresivǎ nespecificǎ.
Caracteristica principalǎ a episodului depresiv major este cǎ timp de cel puţin douǎ
sǎptǎmâni este prezentǎ dispoziţia depresivǎ şi/sau pierderea interesului, a plǎcerii pentru
aproape toate activitǎţile. La copii şi adolescenţi dispoziţia poate fi iritabilitate mai mult decât
tristeţe. De asemenea trebuie sǎ fie prezente încǎ cel puţin patru simptome adiţionale din lista
simptomelor menţionate în subcapitolul anterior: schimbǎri ale apetitului, ale somnului, ale
activitǎţii psihomotorii, reducerea energiei, sentimente de vinǎ sau devalorizare, dificultǎţi în
gândire, în concentrarea atenţiei, în luarea deciziilor, ideaţie suicidarǎ.
Pentru a putea fi incluse în cadrul episodului depresiv major, simptomele trebuie sǎ
determine o schimbare evidentǎ în rǎu faţǎ de situaţia anterioarǎ a subiectului, sǎ se manifeste cel
puţin doua sǎptǎmâni consecutiv aproape în fiecare zi şi sǎ persiste în cea mai mare parte a zilei.
Episodul depresiv major trebuie sǎ fie însoţit de distres semnificativ sau sǎ diminueze
funcţionarea în plan social, ocupaţional sau în alte domenii importante.
Episodul depresiv major se diagnosticheazǎ în funcţie de urmǎtoarele 5 criterii: trebuie sǎ
fie prezente timp de douǎ sǎptǎmâni cinci sau mai multe din simptomele menţionate anterior, cel
puţin unul din simptome trebuie sǎ fie dispoziţia depresivǎ sau pierderea interesului sau a
plǎcerii. Nu se includ simptomele ce rezultǎ în mod evident din condiţiile de ordin medical
general sau iluzii şi halucinaţii din dispoziţii incongruente; simptomele sǎ nu întruneascǎ
criteriile pentru episodul mixt; simptomele trebuie sǎ determine distres clinic semnificativ sau
perturbǎri în plan social, ocupaţional sau în alte domenii de funcţionare; simptomele nu trebuie
sǎ fie cauzate în mod direct de efectele psihologice ale substanţelor (abuz de droguri, alcool) si

17
nici de condiţiile medicale generale (hipotiroidism); simptomele nu trebuie sǎ se justifice ca
urmare a pierderii a persoanei iubite.
Trǎsǎtura esenţialǎ a tulburǎrii distimice este dispoziţia depresivǎ cronicǎ în cea mai mare
parte a zilei, în majoritatea zilelor timp de cel puţin doi ani. În timpul perioadei caracterizate prin
dispoziţie depresivǎ trebuie sǎ fie prezente cel puţin douǎ simptome adiţionale. Întrucât
simptomele devin parte a experienţei cotidiene a indivizilor, nici nu mai apar ca nefireşti şi nici
nu sunt descrise, ci rezultǎ numai în urma interviului cu rǎspunsuri directe. În timpul perioadei
de doi ani, nici un simptom nu trebuie sǎ lipseascǎ mai mult de douǎ luni.
Diagnosticul de tulburare distimicǎ se poate stabili doar dacǎ nu a fost prezent un episod
depresiv major în perioada primilor doi ani ai tulburǎrii, iar tulburǎrile nu întrunesc criterii
pentru tulburarea depresivǎ majorǎ cronicǎ sau în remisie. De asemenea, nu trebuie sǎ fi existat
vreodatǎ episod maniacal, episod mixt sau hipomaniacal, nici criteriile pentru tulburarea
ciclotimicǎ. Se poate vorbi de tulburare distimicǎ doar dacǎ ea nu apare exclusiv în cursul
tulburǎrilor psihotice cronice (schizofrenie). Tulburarea distimicǎ se poate asocia cu unele
tulburǎri cronice cum ar fi dependenţa de substanţe.
Tulburarea depresivǎ nespecificǎ include tulburǎrile cu aspect depresiv care nu întrunesc
criteriile pentru tulburarea depresivǎ majorǎ, tulburarea distimicǎ, tulburarea de adaptare cu
dispoziţie depresivǎ, tulburare depresivǎ mixtǎ (anxietate şi depresie). Tulburarea depresivǎ
atipicǎ cuprinde: tulburarea disforicǎ premenstrualǎ caracterizatǎ de simptome precum:
dispoziţie depresivǎ pronunţatǎ, anxietate, labilitate afectivǎ evidentǎ, diminuarea interesului în
activitǎţi. Apar în sǎptǎmâna de încheiere a perioadei şi dispar în câteva zile dupǎ instalarea
menstruaţiei.
Simptomele trebuie sǎ fie destul de severe pentru a interfera semnificativ cu munca,
şcoala sau activitǎţile obişnuite şi pentru a fi în întregime absente, timp de cel puţin o sǎptǎmânǎ
dupǎ menstruaţie; tulburarea depresivă minoră cuprinde episoade de cel puţin două săptămâni cu
simptome depresive; tulburarea depresivă recurentă scurtă cuprinde episoadele ce ţin de la două
zile la două săptămâni, cel puţin o dată într-o lună dintr-un an (neasociate cu ciclul menstrual);
tulburarea depresivă postpsihotică în schizofrenie cuprinde episodul depresiv major care apare în
timpul fazei reziduale a schizofreniei; episodul depresiv major suprapus cuprinde tulburări
psihotice nespecifice tulburării psihotice cu iluzii sau fazei active a schizofreniei; situaţiile în
care clinicianul ajunge la concluzia că tulburarea depresivă există, dar nu se poate determina
dacă este primară sau se datorează condiţiilor generale medicale şi este indusă prin substanţe.
În ceea ce priveşte diagnosticarea depresiei, din punct de vedere operaţional, în prezent,
s-au impus, prin coerenţa lor, două mari sisteme. Clasificarea Internaţională a Bolilor-Psihice -
Revizia a X-a / CIM10 (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 1993) precizează următoarele criterii
18
generale: scădere a dispoziţiei, modificarea capacităţii de a resimţi plăcerea, scăderea interesului,
diminuarea activităţii.
Acestor simptome cardinale li se pot asocia: diminuarea capacităţii de concentrare;
diminuarea stimei de sine; sentimente de culpabilitate și devalorizare personală; aprecierea
pesimistă a viitorului; preocupări şi ideaţie cu potenţial suicidar; tulburări de somn nocturn;
diminuarea apetitului.
Printre aşa-numitele „simptome somatice", se enumeră: trezirea matinală precoce;
agravarea matinală a trăirilor depresive; apetitul diminuat cu scădere în greutate; constipaţia;
libido-ul scăzut; lentoarea psihomotorie; neliniştea sau agitaţia psihomotorie, în unele cazuri.
În raport cu intensitatea simptomelor, cât şi cu numărul episoadelor depresive, se
individualizează forme uşoare, medii sau severe.
Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale - Ediţia a patra revizuită/
DSM IV (Asociaţia Psihiatrilor Americani, 1994), precizează următoarele criterii generale pentru
episodul depresiv major: dispoziţie depresivă etalată pe 24 de ore, percepută ca atare de subiect,
şi, eventual, observată şi de alte persoane din anturajul acestuia; diminuarea semnificativă a
interesului şi a plăcerii pentru orice fel de activităţi; apetit diminuat, cu pierdere în greutate, şi
posibilitatea creşterii acestuia, cu luare în greutate; insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare
zi; lentoare sau agitaţie psihomotorie; diminuarea energiei şi oboseală persistentă; sentimente de
devalorizare personală şi de culpabilitate; diminuarea capacităţii operaţionale a gândirii; idei
suicidare recurente, concretizate, eventual, în acte suicidare.
Diagnosticul de depresie se poate formula doar în condiţiile prezenţei a cel puţin cinci
dintre simptomele enumerate, printre care trebuie să fie, în mod obligatoriu prezente, fie
dispoziţia depresivă, fie pierderea interesului şi a plăcerii pentru activitate. Mănunchiul de
simptome depresive este necesar să se manifeste clinic, pe o perioadă de minimum două
săptămâni.
Clasificarea ICD-10 a episodului depresiv:
F32.0 Episod depresiv usor
.00 Fără simptome somatice
.01 Cu simptome somatice
F32.1 Episod depresiv moderat
.10 Fără simptome somatice
.11 Cu simptome somatice
F32.2 Episod depresiv sever fără simptome psihotice
F32.3 Episod depresiv sever cu simptome psihotice
F32.8 Alte episoade depresive
19
F32.9 Episod depresiv nespecificat
Episodul depresiv major are drept criterii de diagnostic: cinci sau mai multe din
următoarele simptome, care au fost prezente în cursul aceleiasi perioade de două săptămâni si
reprezintă o modificare de la nivelul anterior de functionare; cel putin unul dintre simptome este
fie dispozitie depresivă, fie pierderea interesului sau plăcerii. Nu se includ simptome care este
clar că se datorează unei conditii medicale generale ori idei delirante sau halucinatii incongruente
cu dispozitia. Se manifestă dispozitie depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi,
indicată fie prin relatare personală, de exemplu, se simte trist sau inutil, ori observatie făcută de
altii. La copii si adolescenti, dispozitia poate fi iritabilă. Un alt simptom important este
diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activitătile, cea mai
mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, după cum este indicat, fie prin relatare personală fie prin
observatii făcute de altii. Un element diagnostic important este pierderea semnificativă în
greutate, desi nu tine dietă, ori luare în greutate, de exemplu, mai mult de 5% din greutatea
corpului într-o lună, ori scăderea sau cresterea apetitului aproape în fiecare zi. La copii, se ia in
calcul incapacitatea de a atinge plusurile ponderale asteptate.
Alte simptome sunt: insomnie sau hipersomnie aproape in fiecare zi; fatigabilitate sau lipsă
de energie aproape în fiecare zi; sentimente de inutilitate sau de culpă excesivă ori inadecvată,
care poate fi delirantă, aproape în fiecare zi, nu numai autorepros sau culpabilizare în legătură cu
faptul de a fi suferind; diminuarea capacitătii de a gândi sau de a se concentra or indecizie
aproape în fiecare zi, fie prin relatare personală, fie relatată de altii; gânduri recurente de moarte,
nu doar teama de moarte, ideatie suicidară recurentă fără un plan anume ori tentativă de suicid
sau un plan anume pentru comiterea suicidului.
Diagnosticul se pune dacă simptomele nu satisfac criteriile pentru un episod mixt, dacă
simptomele cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social,
profesional ori în alte domenii importante de functionare; simptomele nu se datorează efectelor
fiziologice directe ale une substante (drog de abuz, medicament) ori unei conditii generale
medicale (de exemplu, hipotiroidism); simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu, adică,
după pierderea unei fiinte iubite, simptomele persistă mai mult de 2 luni ori sunt caracterizate
printr-o deteriorare functională semnificativă, preocupare morbidă de inutilitate, ideatie
suicidară, simptome psihotice sau lentoare psihomotorie.
Tulburarea depresivă majoră cu episod unic are drept criterii de diagnostic: prezenta unui
singur episod depresiv major; episodul depresiv major nu este explicat mai bine de tulburarea
schizo-afectivă si nu e suprapus peste schizofrenie, tulburare schizofreniformă, tulburare
delirantă ori tulburare psihotică fără altă specificatie; nu a existat niciodată un episod maniacal,
un episod mixt ori un episod hipomaniacal. Această excludere nu se aplică, dacă toate episoadele
20
similare maniacale, mixte sau hipomaniacale sunt induse de o substantă sau de un tratament ori
sunt datorate efectelor fiziologice directe ale unei conditii medicale generale.
Dacă actualmente sunt satisfăcute complet criteriile pentru un episod depresiv major,
trebuie să se specifice statusul clinic curent si/ sau elementele sale: usor; moderat; sever, fără
elemente psihotice; sever, cu elemente psihotice; cronic; cu elemente catatonice; cu elemente
melancolice; cu elemente atipice; cu debut post-partum. Dacă actualmente nu sunt satisfăcute
complet criteriile pentru un episod depresiv major, trebuie să se specifice statusul clinic curent al
tulburării depresive majore sau elementele celui mai recent episod: în remisiune partială; în
remisiune completă; cronic; cu elemente catatonice; cu elemente melancolice; cu elemente
atipice; cu debut post-partum.
Tulburarea depresivă majoră recurentă are drept criterii de diagnostic prezenta a două sau
mai multe episoade depresive majore. Pentru a fi considerate episoade separate, trebuie să existe
un interval de cel putin două luni consecutive în care nu sunt satisfăcute criteriile pentru un
episod depresiv major. Se verifică dacă episoadele depresive majore nu sunt explicate mai bine
de tulburarea schizo-afectivă si nu sunt suprapuse peste schizofrenie, tulburare schizofreniformă,
tulburare delirantă sau tulburare psihotică fără altă specificatie; nu a existat niciodată un episod
maniacal, un episod mixt ori un episod hipomaniacal. Această excludere nu se aplică dacă toate
episoadele similare episoadelor maniacale, mixte sau hipomaniacale sunt induse de o substantă
ori de un tratament sau sunt datorate efectelor fiziologice directe ale unei conditii medicale
generale.
Dacă actualmente sunt satisfăcute complet criteriile pentru un episod depresiv major,
trebuie să se specifce statusul clinic curent si/ sau elementele sale: usor; moderat; sever, fără
elemente psihotice; sever, cu elemente psihotice; cronic; cu elemente catatonice; cu elemente
melancolice; cu elemente atipice; cu debut post-partum. Se mentionează specificantii evolutiei
longitudinale - cu si fără recuperare interepisodică sau cu pattern sezonier.

21
 I.5. Diagnostic diferenţial în tulburările depresive

Un episod depresiv major trebuie să fie distins de o tulburare afectivă datorată unei
conditii medicale generale. Diagnosticul adecvat trebuie să fie cel de tulburare afectivă datorată
unei conditii medicale generale dacă perturbarea afectivă este considerată a fi consecinta
fiziologică directă a unei conditii medicale generale, de exemplu scleroza multiplă, ictus,
hipotiroidism. Această precizare se bazează pe istoric, datele de laborator sau examenul somatic.
Dacă sunt prezente, atât un episod depresiv major, cât si o conditie medicală generală dar se
considera ca simptomele depresive nu sunt consecinta fiziologică directă a conditiei medicale
generale, atunci tulburarea afectivă primară este înregistrată oe axa 1 (de exemplu, tulburare
depresivă majoră), iar conditia medicală generală pe axa 3 (de exemplu, infarct miocardic).
Acesta trebuie să fie, de exemplu, cazul dacă episodul depresiv major e considerat a fi consecinta
fiziologică a faptului de a avea o conditie medicală generală sau dacă nu există nicio relatie
etiologică între episodul depresiv major si conditia medicală generală.
O tulburare afectivă indusă de o substantă se distinge de un episod depresiv major prin
faptul că o substantă (de exemplu, un drog de abuz, un medicament sau un toxic) este
considerată a fi etiologic în relatie cu perturbarea afectivă.
La persoanele în etate, adesea este dificil să se stabilească dacă simptomele cognitive
(dezorientarea, apatia, dificultatea în concentrare, pierderea memoriei) sunt explicate mai bine de
o dementă sau de un episod depresiv major. O evaluare medicală completă si o evaluare a
debutului perturbării, a secventierii temporale a simptomelor depresive si cognitive, a evolutiei
maladiei si a răspunsului la tratament sunt utile în efectuarea acestei precizări. Starea premorbidă
a individului poate ajută la diferentierea unui episod depresiv major de o dementă. Într-o
dementă, există de regulă un istoric premorbid de declin al functiei cognitive, în timp ce un
individ cu un episod depresiv major este foarte posibil să aibă o stare premorbidă normală si un
declin cognitiv abrupt, asociat cu depresia.
Episoadele depresive majore cu dispozitie iritabilă proeminentă pot fi dificil de distins de
episoadele maniacale cu dispozitie iritabilă ori de episoadele mixte. Această distinctie necesită o
evaluare clinică atentă a prezentei simptomelor maniacale.
Distractibilitatea si rezistenta scăzută la frustrare pot surveni atât în tulburarea
hiperactivitate/ deficit de atentie cât si în episodul depresiv major. Dacă sunt satisfăcute criteriile
pentru ambele, tulburarea hiperactivitate/ deficit de atentie poate fi diagnosticată aditional
tulburării afective. Însă clinicianul trebuie să fie atent să nu supradiagnosticheze episodul
depresiv major la copiii cu tulburarea hiperactivitate/ deficit de atentie a căror perturbare de
22
dispozitie este caracterizată mai curând prin iritabilitate decât prin tristete sau pierderea
interesului.
Un episod depresiv major care survine ca un răspuns la un stresor psiho-social se distinge
de tulburarea de adaptare cu dispozitie depresivă prin faptul că nu sunt satisfăcute complet
criteriile pentru un episod depresiv major în tulburarea de adaptare.
Un istoric de episod maniacal, mixt sau hipomaniacal exclude diagnosticul de tulburare
depresivă majoră. Prezenta de episoade hipomaniacale (fără niciun istoric de episoade
maniacale) indică un diagnostic de tulburare bipolară II. Prezenta de episoade maniacale sau de
episoade mixte, cu sau fără episoade hipomaniacale, indică un diagnostic de tulburare bipolară I.
Episoadele depresive majore din tulburarea depresivă majoră trebuie să fie distinse de o tulburare
afectivă datorată unei conditii medicale generale. Diagnosticul este cel de tulburare afectivă
datorată unei conditii medicale generale dacă perturbarea de dispozitie este considerată a fi
consecinta fiziologică directă a unei anumite conditii medicale generale (scleroză multiplă, ictus,
hipotiroidie). Această precizare se bazează pe istoric, datele de laborator sau examenul somatic.
O tulburare afectivă indusă de o substantă se distinge de episoadele de depresie majore
din tulburarea depresivă majore prin faptul ca o substantă este considerată a fi etiologic în relație
cu perturbarea afectivă.
Tulburarea distimică si tulburarea depresivă majoră sunt diferentiate pe baza severitătii,
cronicitătii si persistentei. În tulburarea depresivă majoră dispozitia depresivă trebuie să fie cea
mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, o perioadă de cel putin 2 săptămâni, în timp ce
tulburarea distimică trebuie să fie prezentă mai multe zile da decât nu în cursul unei perioade de
cel putin 3 ani. Diagnostcul diferential între cele două tulburări este extrem de dificil din cauza
faptului că sunt simptome similare si că diferenta sub aspectul debutului, duratei, persistentei si
severitătii nu este usor de evaluat retrospectiv.
Tulburarea schizoafectivă diferă de tulburarea depresivă majoră cu elemente psihotice
prin cererea ca în tulburarea schizoafectivă să existe cel putin două săptămâni de idei delirante
sau halucinatii survenind în absenta unor simptome afective notabile. Simptomele depresive pot
fi prezente în cursul schizofreniei, tulburării delirante si tulburării psihotice fără altă specificatie.
Cel mai frecvent, astfel de simptome depresive pot fi considerată elemente asociate ale acestor
tulburări si nu merită a fi diagnosticate separat. Când însă simptomele depresive satisfac complet
criteriile pentru un episod depresiv major sau sunt de o importantă clinică aparte, diagnosticul de
tulburare depresivă fără altă specificatie poate fi pus pe lângă diagnosticul de schizofrenie,
tulburare delirantă sau de tulburare psihotică fără altă specificatie.

23
 La indivizii în etate, adesea este dificil de stabilit dacă simptomele cognitive (de exemplu
dezorientare, apatia, dificultatea în concentrare, pierderea memoriei) sunt explicate mai bine de o
dementă ori de un episod depresiv major din tulburarea depresivă majoră.
Diagnosticul diferential al tulburării distimice si pentru celelalte entităti ale tulburării
depresive se realizează la fel ca diagnosticul diferential al tulburării depresive recurente si al
episodului depresiv sever).
În episoadele depresive tipice cu cele trei varietăti descrise mai jos - usoară, moderată,
severă -, subiectul suferă de obicei o dispozitie depresivă, pierderea intereselor si bucuriilor si o
reducere a energiei ce duce la o fatigabilitate crescândă si o activitate diminuată. O oboseală
accentuată după un efort mic este obisnuită. Alte simptome comune sunt: reducerea capacitătii de
concentrare si a atentiei; reducerea stimei si a încrederii în sine; idei de vinovătie si lipsă de
valoare (chiar în episoadele de severitate usoară); viziune tristă si pesimistă asupra viitorului;
idei sau acte de autovătămare sau suicid; somn perturbat; apetit perturbat.
Dispozitia scăzută variază putin de la o zi la alta si este adesea neinfluentată de
circumstante, dar poate totusi manifesta o variatie diurnă caracteristică. Ca si în cazul
episoadelor maniacale, aspectele clinice manifestă marcate variatii individuale, manifestările
atipice fiind comune în special în adolescentă. În unele cazuri, anxietatea, suferinta si agitatia
psihomotorie pot fi uneori mai proeminente decât depresia, iar schimbarea dispozitiei poate fi de
asemenea mascată de trăsături aditionale cum ar fi iritabilitatea, consumul excesiv de alcool,
comportamentul histrionic, exacerbarea simptomelor fobice sau obsesionale preexistente sau a
preocupărilor ipohondrice. Pentru episoadele depresive, indiferent de gradul de severitate, este
necesară pentru stabilirea diagnosticului o perioadă de minimum 2 săptămâni, dar pot fi
acceptate perioade de timp mai scurte dacă debutul este rapid, iar simptomele neobisnuit de
severe.
Unele din simptomele de mai sus pot fi marcate si se dezvolta trăsături caracteristice care
sunt larg acceptate ca având semnificatie clinică specială. Cel mai tipic exemplu îl reprezintă
acele simptome “somatice”, care sunt pierderea interesului sau a plăcerii în activităti în mod
normal plăcute; lipsa reactiei emotionale la circumstante si evenimente externe plăcute; trezirea
matinală cu două ore mai devreme decât de obicei; agravarea matinală; dovezi evidente si
obiective de lentoare sau agitatie psihomotorie, remarcate sau afirmate de altii; scăderea marcată
a apetitului, pierderi în greutate; scăderea marcată a libidoului. De obicei, acest sindrom somatic
este luat în considerare dacă sunt prezente cel putin 4 simptome de acest tip.
Categoriile de episod depresiv sever, mediu sau usor ar trebui utilizate numai pentru un
episod depresiv unic sau primul. Următoarele ar trebui clasificate într-o subdiviziune a
tulburărilor depresive recurente.
24
 Gradele de severitate sunt specificate pentru a acoperi o paletă largă de stări întâlnite îin
diferite modalităti de practică psihiatrică. Subiectii cu episoade depresive usoare se adresează de
obicei cabinetelor de medicină generală, în timp ce spitalele de psihiatrie se ocupă de pacientii
suferind de episoade severe.
Diferentierea între episoadele severe, moderate si usoare se bazează pe o judecată clinică
complicată ce implică numărul, tipul si severitatea simptomelor prezente. Nivelul activitătilor
obisnuite, sociale si profesionale, este adesea un ghid general util pentru gradul probabil de
severitate a episodului, dar particularitătile individuale, sociale si culturale care afectează relatia
fragilă dintre severitatea simptomelor si performanta socială sunt suficient de comune si de
puternice pentru a face ca includerea performantei sociale printre criteriile esentiale de severitate
să fie nerecomandabilă. Include episodul unic de reactie depresivă, depresia majoră fără
simptome psihotice, depresia psihogenă sau depresia reactivă.
Dispozitia depresivă, pierderea interesului si a bucuriei, fatigabilitatea crescută sunt de
obicei privite ca cele mai titpce simptome de depresie, si 2 din acestea 3, plus cel putin 2 din
simptomele descrise mai sus sunt de obicei necesare pentru un diagnostic cert. Niciunul dintre
simptome nu trebuie să fie prezent într-un grad intens si durata minimă a întregului episod este
de minim 2 săptămâni.
Un subiect cu un episod depresiv usor suferă de obicei din cauza simptomelor si are
dificultăti în a-si îndeplini îndatoririle sociale si munca, dar nu va deveni nefunctional.
Este important să se mentioneze prezenta sau absenta simptomelor somatice. Fără
simptome somatice: criteriile pentru episodul depresiv usor sunt întrunite si nu este prezent
niciunul dintre criteriile somatice sau doar câteva dintre ele. Cu simptome somatice: criteriile
pentru episodul depresiv usor sunt întrunite si 4 sau mai multe simptome somatice sunt de
asemenea prezente. Daca sunt prezente numai 2 sau 3, dar ele sunt neobisnuit de intense, poate fi
justificată utilizarea acestei categorii.
Cel putin 2 din cele 3 simptome dintre cele mai tipice notate mai sus pentru severitatea
usoară vor fi prezente, plus cel putin 3, preferabil 4, din celelalte simptome. Multe simptome pot
prezenta un grad mai mare de severitate, dar acest lucru nu este esential dacă se manifestă o
gamă largă de simptome. Durata minimă a întregului episod este de 2 săptămâni.
Un subiect cu un episod depresiv moderat va avea dificultăti considerabile în a-si
desfăsura activitatea de zi cu zi. La fel ca în cazul precedent, al cincilea caracter poate fi utilizat
pentru prezenta simptomelor somatice.
Într-un episod depresiv sever, subiectul manifestă de obicei o considerabilă suferintă sau
agitatie, sau e prezentă lentoarea ca trăsătură marcată. Pierderea stimei de sine sau a
sentimentelor de utilitate sau vinovătia sunt de regulă proeminente si suicidul este un pericol
25
distinct în cazurile foarte severe. Se presupune că simptomul somatic este, virtual, întotdeauna
prezent în episodul depresiv sever.
Toate cele 3 simptome tipice notate pentru episoadele de intensitate usoară si moderată
vor fi prezente si, în plus, de obicei 4 sau mai multe alte 4 simptome, unele de intensitate foarte
mare. Totusi, dacă simptomele importante cum ar fi agitatia sau lentoarea sunt marcate, pacientul
poate fi refractar sau incapabil să descrie multe simptome în detaliu. O gradare de ansamblu a
episodului sever poate să fie justificată în astfel de cazuri. Episodul depresiv sever durează, de
obicei, cel putin 2 săptămâni, dar dacă simptomele sunt particular de severe si cu debut foarte
rapid se poate face diagnosticul si pentru episoadele cu durată mai mică de 2 săptămâni.
În timpul episodului depresiv sever, este putin probabil ca pacientul să îsi poată continua
activitătile profesionale sau domestice. Această categorie ar trebui utilizată pentru episoadele
unice de depresie severă fără simptome psihotice; pentru următoarele episoade se utilizează o
subcategorie a tulburării depresive recurente. Include episodul unic de depresie agitată,
melancolia sau depresia vitală fără simptome psihotice.
Episodul depresiv sever, cu simptome psihotice este un episod depresiv sever care
întruneste criteriile enuntate mai sus si în care delirurile, halucinatiile sau stuporul depresiv sunt
prezente. Delirurile implică de obicei ideea de păcat, sărăcie sau dezastre iminente, a căror
responsabilitate poate fi asumată de pacient. Halucinatiile auditive apar de obicei sub forma unor
voci defăimătoare sau acuzatoare, iar cele olfactive sub forma de mirosuri de murdărie,
putrefactie sau de carne în descompunere. O lentoare psihomotorie severă poate progresa spre
stupor.
Dacă este necesar, delirurile sau halucinatiile pot fi specificate ca fiind congruente sau
incongruente cu dispozitia. Stuporul depresiv trebuie să fie diferentiat de schizofrenia catatonică,
stuporul disociativ si de formele organice ale stuporului. Această categorie trebuie utilizată
numai pentru episoadele unice de depresie severă cu simptome psihotice; pentru următoarele
episoade, se utilizează o subcategorie a tulburărilor depresive recurente. Include episodul unic de
depresie psihotică, depresia majoră cu simptome psihotice, depresia psihotică, psihoza depresivă
psihogenă, psihoza depresivă reactivă.
Există si episoade care nu se potrivesc cu descrierile date, dar pentru care impresia
diagnostică de ansamblu este că sunt depresive în natura lor; de exemplu combinatii fluctuante
de simptome depresive (în special varietatea somatică) cu simptome ce nu sunt criterii de
diagnostic, cum ar fi tensiune, îngrijorare si suferintă sau combinatii de simptome depresive
somatice cu durere persistentă sau oboseală persistentă nedatorate unor cauze organice, asa cum
uneori sunt văzute în spitale. Include depresia atipică si episoadele unice de depresie mascată.
Episodul depresiv nespecificat include depresia NSA si tulburarea depresivă NSA.
26
 I.6. Cauzele depresiei

Depresia poate fi provocată de o varietate de cauze: predispoziţia genetică; transformările

hormonale şi biochimice din interiorul organismului; stresul în exces (diferite conflicte, abuzuri
etc.); traumele emoţionale diverse (pierderea cuiva drag, divorţul etc.).
Există mai multe modele care caută să explice mecanismele tulburărilor din spectrul
depresiv. Modelul biologic este fundamentat de semnificaţia testului de supresie la
dextametazonă, demonstrează o disfuncţie a hipotalamusului şi a sistemului limbic; contribuţiile
substanţiale sunt ocazionate de studiul mecanismelor de acţiune ale medicamentelor
antidepresive, care acţionează prin blocarea receptorilor pentru norepinefrină, serotonină,
dopamină şi a altor neurotransmiţători.
Modelul psihanalitic, creat de teoria psihanalitică, susţine că depresia constituie un răspuns
la o pierdere semnificativă pentru persoana în cauză - a unei persoane care a fost „învestită" cu
multă afecţiune, a status-ului personal, a suportului social oferit de alte persoane etc., pierdere
care poate fi reală sau imaginară, iar acest răspuns este însoţit de o autodirecţionare a
sentimentelor de ostilitate, inclusiv a sentimentelor punitive.
Modelul comportamental, susţinut de teoria invăţării, avansează ideea că depresia,
respectiv starea de mâhnire, inactivitatea etc, au la bază incidenţa scăzută a factorilor ambientali
de întărire pozitivă şi, implicit, un indice crescut de experienţe personale neplăcute; modelul
cognitiv - fundamentat de teoria cognitivă, interpretează depresia din două perspective: una care
îi aparţine lui Aaron Beck, conform căreia depresivii percep ambianţa în nuanţe negative, având,
în plus, un semnificativ demers autocritic pentru eşecurile personale, şi o alta elaborată de Martin
Seligman, ce se bazează pe aplicarea conceptului neajutorării învăţate - learned helplessness -,
persoana aflată în stare depresivă apreciază că, prin acţiunile sale, nu îşi poate ameliora situaţia,
iar. pentru viitor, anticipează doar eşecuri personale.
Depresia poate fi definită ca fiind trăirea intensă a unei dureri morale, a
inutilitătii, devalorizării, pe fondul unei dispozitii deprimate; încetinirea ritmului ideativ;
inhibitie motorie - pleoape lăsate, expresie negativă, comisuri bucale coborâte, frunte încruntată,
umeri lăsati, cap plecat, membre inerte; diminuarea gesticii, vorbirii, hipersomnie sau insomnie.
Cea mai importantă si gravă consecintă a depresiei este suicidul si este evident că
majoritatea tentativelor de suicid au loc pe fondul existentei acestei patologii. Marile tulburări
lasă urme profunde asupra victimelor si evenimentele sociale traumatizante la care au fost supuse
pot fi considerate factori de risc. Însă, trebuie să se tină cont de faptul că evenimentele ar trebui
să fie însotite de alti catalizatori pentru a deveni triggeri ai tulburărilor afective. Între 20% si
40% dintre persoane nu se remit după crize mari de viată, chiar si după o perioadă îndelungată de
27
timp. Lăsând la o parte marile drame ale vietii, unele studii demonstrează că tracasările mici
cotidiene au tot atâta importantă în aparitia tulburărilor afective. Foarte importantă în acest sens
este munca echipei de cercetători de la colegiul Bealford, Londra, constituită în principal din
George Brown, Tirril Harris si Antonia Bigulco. Acestia, începând cu anii 70, au depus eforturi
uriase în studiul originilor sociale ale depresiei la femei, propunând o abordare originală si mult
mai exhaustivă decât ce era în acea perioadă oferit de literatura de specialitate.
Life Events and Difficulties Schedule (LEDS) este unul din instrumentele reprezentative
folosite si acoperă evenimentele trăite de pacient în cursul ultimului an. Principalul său avantaj
este acela de a aborda examinarea fiecărui sector de viată (sănătate, căsnicie, serviciu) cu
întrebări deschise care permit să se recolteze evenimente putin frecvente sau chiar absente în
listele uzuale.
1. Decesul unuia dintre soti 10
0
2. Divortul 73
3. Separarea maritală 65
4. Sfârsitul detentiei în închisoare 63
5. Decesul unui membru apropiat al familiei 63
6. Accident sau maladie personală 53
7. Căsnicie 50
8. Concediere 47
9. Reconciliere maritală 45
10 Pensionare 45
.
11. Modificarea stării de sănătate a unui membru al familiei 44
12 Graviditate 40
.
13 Dificultăti sexuale 39
.
14 Intrarea unui nou membru în familie 39
.
15 Reorganizare profesională 39
.
16 Schimbarea statutului financiar 39
.
17 Decesul unui prieten apropiat 38
.
18 Schimbare în orientarea profesională 37
.
19 Schimbarea frecventei disputelor conjugale 36
.
20 Ipotecă mai mare de 10 000 USD 35
28
. (echivalentul unui salariu în 1967)
21 Scadenta unui împrumut sau sechestrul în urma 31
. ipotecării
22 Schimbarea responsabilitătii la serviciu 30
.
23 Părăsirea domiciliului de către un copil 29
.
24 Neplăceri juridice 29
.
25 Realizare personală incompletă 28
.
26 Debutul sau finele carierei sotiei 26
.
27 Debutul sau finele scolarizării 26
.
28 Schimbarea conditiilor de viată 25
.
29 Revizuirea obiceiurilor personale 24
.
30 Dificultăti cu seful 23
.
31 Schimbări de orar sau de conditii de muncă 20
.
32 Schimbare de domiciliu 20
.
33 Schimbarea scolii 20
.
34 Modificări în programul de distractie 19
.
35 Schimbări în activitatea religioasă 19
.
36 Schimbări în activitătile scolare 18
.
37 Ipotecă sau împrumut mai mic de un salariu mediu anual 17
.
38 Modificări în obiceiurile legate de somn 16
.
39 Schimbare în frecventa reuniunilor familiale 15
.
40 Modificări ale obiceiurilor alimentare 15
.
29
41 Vacante 13
.
42 Sărbători de Crăciun 12
.
43 Încălcări minore ale legii 11
.

În aparitia tulburărilor afective declansate de evenimente sociale traumatizante un rol

deosebit de important îl are vulnerabilitatea la stres. În cazul tulburărilor somatoforme, factorii
sociali, culturali si etnici contribuie la expresia somatică a disfunctiei psihice, fapt demonstrat de
asociere tulburărilor somatoforme cu un nivel cultural si educational scăzut si cu o conditie
economică precară. Educatia familială si comunitară poate împinge copilul să somatizeze.
Factorul vulnerabilitate este un catalizator care amplifică efectul unui agent declansator,
fie el eveniment major sau dificultate de viată serioasă si care nu este eficace decât în legătură cu
acestia. Există factori care pot modifica circumstantial vulnerabilitatea, cum ar fi: perioadele de
criză, modificarea statutului si rolului social, existenta sau absenta suportului social. Termenul de
suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relatiile interpersonale
protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. Numeroase studii au ajuns la
concluzia că suportul social poate oferi protectie împotriva tulburărilor emotionale legate de
crizele de viată.

I.7. Prevalenţa depresiei

Depresia se întâlneşte mai rar în copilǎrie decât în viaţa adultǎ, ea fiind apanajul
versantului descendent al existenţei. Într-o mai mare mǎsura decât la adult, depresia nu apare
purǎ, ci deseori mascatǎ de un sentiment de obosealǎ sau greutate fizicǎ, disprosexie, bradipsihie
si bradikinezie. Uneori copiii depresivi sunt consideraţi capricioşi, dezinteresaţi, hipersensibili
sau labili afectiv. Din cauza posibilitǎţilor reduse de verbalizare a trǎirilor, cât şi datoritǎ
aspectului polimorf şi uneori mascat al depresiei, se disting greu stǎri depresive propriu zise
înainte de vârsta şcolaritǎţii.
Unii autori considerǎ cǎ stǎrile depresive nu survin niciodatǎ înainte de perioada
prepuberǎ sau puberǎ. Cu toate acestea, R. A. Spitz, vorbeşte de o „depresie anacliticǎ”, care
poate apǎrea chiar la copilul de şase luni, aflat într-o carenţǎ emoţionalǎ în raport cu separarea sa

30
de mamǎ, şi se caracterizeazǎ prin dezinteresul faţǎ de anturaj, pierderea apetitului, tulburǎri în
dezvoltarea generalǎ şi ponderalǎ.
Cultura poate influenţa experimentarea şi comunicarea simptomelor depresiei. Astfel, în
unele culturi, depresia este experimentată, mai curând, în termeni somatici, decât ca tristeţe şi
culpă, sub formă de cefalee în culturile latino şi mediteraneene, de astenie, debilitate în cultura
chineză şi alte culturi asiatice, de probleme de inimă în culturile medioorientale etc.
Studiile transculturale indică, în altă ordine de idei, prevalenta crescută a depresiei la
femei, ceea ce sugerează că nu există elemente culturale de diferenţiere în ceea ce priveşte
frecvenţa tulburărilor depresive la persoanele de sex feminin, respectiv la persoanele de sex
masculin.
Există divergenţe de opinii şi în ceea ce priveşte diferenţele de gen din cadrul tulburărilor
depresive. Cercetările arată, în cea mai mare parte, că femeile sunt expuse unui risc semnificativ
mai mare decât bărbaţii de a prezenta episoade depresive, la un moment dat, în cursul vieţii lor,
cele mai mari diferenţe fiind constatate în Statele Unite şi Europa. Riscul diferenţial crescut
apare în cursul adolescenţei şi poate coincide cu debutul pubertăţii. Un procent semnificativ de
femei relatează, de asemenea, o înrăutăţire a simptomelor depresive cu câteva zile înainte de
începutul menstruaţiilor. Multe femei experimentează depresia în zilele imediat următoare
naşterii. Cu toate că menopauza nu sporeşte riscul apariţiei depresiei, femeile cu un istoric în
depresie este posibil să experimenteze o recurenţă a simptomelor depresive.
Persoanele de sex feminin raportează simptome depresive mai frecvent decât bărbaţii, în
aproape toate intervalele de vârsta şi indiferent de venituri. Rezultatele cercetărilor lui Myers et
al. (1984) indică un procent de patru, în cazul femeilor diagnosticate cu tulburare depresivă, şi
unul de 1,7, în cazul bărbaţilor suferind de tulburări depresive, între persoanele cu vârstă mai
mică de 65 de ani, ceea ce sugerează că episoadele depresive survin de două ori mai frecvent la
femei decât la bărbaţi. Există, totuşi, o tendinţă în a nu raporta vreo diferenţă de gen în depresie
printre studenţi şi persoanele mai în vârstă de 64 de ani.
Studiile arată că există diferenţe de gen şi în ceea ce priveşte modalitatea de răspuns la
simptomele depresiei. Astfel, persoanele de sex feminin tind să se focalizeze pe simptome şi pe
posibilele cauze şi consecinţe ale acestora, în timp ce persoanele de sex masculin încearcă să se
distragă de la acestea, implicându-se în diferite activităţi. Nolen-Hoeksema (1990) consideră, în
consecinţă, că ”femeile au un stil ruminativ în comportamentul de răspuns la depresie, în timp ce
bărbaţii manifestă un stil distractor”8 . Din această perspectivă poate fi interpretată şi rata
crescută a depresiei la persoanele în vârstă. în special la cele de sex masculin: pensionarea
anulează posibilitatea distragerii de la simptomele depresive prin retragerea în muncă.
8
Nolen-Hoeksema, S., Sex Differences in Depression, Stanford University Press, California, 1990
31
 Rezultatele cercetărilor indică, în altă ordine de idei, că persoanele care se angajează în
răspunsuri ruminative la depresie prezintă episoade depresive mai lungi, ca durată, şi, uneori,
mai severe decât cele care tind să se detaşeze. în acest context, diferenţele de gen observate în
depresie pot fi atribuite, cel puţin în parte, modalităţilor de răspuns diferite în care se angajează
cele două sexe.
Nolen-Hoeksema (1990) descrie trei mecanisme prin care comportamentul meditativ
intensifică şi prelungeşte dispoziţia depresivă: „dispoziţia depresivă biasează, în mod negativ,
procesele cognitive, astfel încât atât amintirile, cât şi inferenţele realizate tind să fie sumbre,
pesimiste; din această cauză, persoanele care meditează asupra cauzelor şi consecinţelor
simptomelor lor depresive sunt mai probabil să ofere o interpretare negativă acestora
decât persoanele care încearcă să treacă peste dispoziţia depresivă şi să aştepte depăşirea acesteia
în vederea rezolvării de probleme"9; „tendinţa de a medita asupra circumstanţelor negative
amplifică efectele stilului cognitiv dezadaptativ, întrucât cogniţiile dezadaptative apar mai
frecvent datorită comportamentului meditativ10; „comportamentul meditativ influenţează
capacitatea de concentrare şi atenţia, axând ca rezultat amplificarea sentimentidui de neajutorare
în încercarea de a controla mediul, ceea ce contribuie la intensificarea şi prelungirea dispoziţiei
depresive 11”.
Deşi cauzele pentru aceste diferenţe nu sunt cunoscute încă, unii cercetători sugerează
că diferenţele biologice dintre femei şi bărbaţi - modificările hormonale, materialul
genetic - constutuie un factor ce influenţează apariţia şi manifestarea depresiei. Tendinţa
persoanelor de sex masculin de a se distrage, atunci când prezintă o dispoziţie depresivă, este
explicată, din această perspectivă, prin faptul că activarea fiziologică a acestora este mai crescută
(comparativ cu cea a persoanelor de sex feminin) atunci când experienţiază dispoziţia depresivă,
dorind, în consecinţă, atenuarea ei cât mai rapid cu putinţă (Gottman & Levenson, în presă).
Teoriile sociale constituie o altă perspectivă din care s-a încercat explicarea diferenţelor
de gen constatate în depresie. Astfel, „a fi activ" şi „a-ţi controla dispoziţia afectivă” sunt câteva
dintre stereotipurile masculine, în timp ce „a fi inactivă”, „a fi emotivă” s-au conturat, cu timpul,
a fi stereotipuri feminine. încă de mici, copiii se descriu pe ei şi pe alţii în termenii stereotipurilor
legate de rolul de gen, chiar înainte ca şi comportamentul lor să se conformeze acestora (Brown,
1956; Nadelman, 1974). Goodenough (1957), Maccoby & Jacklin (1974) sunt de părere că
părinţii întăresc comportamentele care descriu aceste stereotipuri de gen, descurajând, în acelaşi
timp, orice tip de „exprimare feminină” din partea băieţilor. De asemenea, stresul rezultat din

9
Ibidem.
10
Nolen-Hoeksema, S., Sex Differences in Depression, Stanford University Press, California, 1990
11
Ibidem.
32
responsabilităţile familiale şi cele de la locul de muncă, rolul femeii în societate şi chiar rata
crescută a abuzurilor sexuale, la femei, pot conduce la o prevalentă a depresiei la femei.
Clarke-Stewart & Bailey (1990) sunt de părere că, deşi femeile sunt predispuse la a
experimenta probleme de sănătate fizică şi mentală, pe perioade lungi de timp (depresie uşoară,
anxietate faţă de traiul de una singură, sentimente de incompetenţă sau vină. sentimente de
neajutorare, de izolare, de pierdere a status-ului etc), formele maladiilor lor sunt mai puţin severe
decât cele ale bărbaţilor, care experimentează mai rar, dar mai sever, diferite forme de
psihopatologie, depresii sau alte boli care necesită spitalizare.
Există, însă, şi cercetători care consideră că nu se poate vorbi de un risc diferenţial, între
persoanele de sex feminin şi cele de sex masculin, în a raporta simptome depresive sau a
prezenta episoade depresive. Hammen & Peters (1977) sugerează că depresia, la bărbaţi, ia
forma comportamentelor de acting out, şi nu a celor de tristeţe, pasivitate, plâns, care sunt
urmărite, adesea, în cadrul chestionarelor. Mai mult, există păreri conform cărora „echivalentul
masculin" al depresiei este alcoolismul. Susţinătorii acestei teze îşi argumentează poziţia
statistic, arătând că raportul persoanelor, de ambele sexe, diagnosticate ca fiind alcoolice, este de
2 la 1, în favoarea bărbaţilor, ceea ce sugerează că ratele alcoolismului, la persoanele de sex
masculin, explică prevalenta scăzută a depresiei, la acestea. Această teză este susţinută, de
asemenea de situaţia din culturile în care consumul de alcool este interzis, unde nu se constată
diferenţe de gen în depresie.
Diferenţele de gen, în depresie, relevă, dintr-o altă perspectivă, refuzul persoanelor de
sex masculin de a admite simptomele depresive şi de a cere ajutor. Adepţii acestei teze susţin că
femeile şi bărbaţii experienţiază simptomele depresive cu aceeaşi frecvenţă şi intensitate, dar că
bărbaţii sunt mai puţin dispuşi să le admită deoarece astfel de simptome sunt percepute ca
feminine în societate.
Deşi studii ca cele de mai sus, care explică diferenţele de gen din depresie prin refuzul de
a admite simptomele depresive ori tendinţa spre alcoolism, în cazul persoanelor ds sex masculin,
sunt puţine la număr şi infirmate, în mare parte, există posibilitatea ca restricţiile sociale tacite, în
ceea ce priveşte consumul băuturilor alcoolice în exces, de către femei, să protejeze această
categorie socială de a dezvolta tulburări adictive. Expectanţele sociale, în cazul bărbaţilor, pot să
protejeze, de asemenea, această categorie socială, de a experimenta depresia12.
În ceea ce priveşte relaţia dintre etate şi depresie, părerile sunt împărţite. Există studii
conform cărora intervalul de vârstă cu rata cea mai mare a simptomelor depresive este 18-24 ani,
pentru ca frecvenţa acestor simptome să descrească, progresiv, în următoarele intervale: 25 - 44
ani, respectiv 45-64 ani. Mai precis, 19% dintre subiecţii cu vârste cuprinse între 25 şi 44 de ani,
12
Nolen-Hoeksema, S., Sex Differences in Depression, Stanford University Press, California, 1990
33
15% dintre cei încadraţi în intervalul 45 - 64 de ani şi tot 15% dintre cei cu vârsta mai mare de 64
de ani prezintă simptome depresive13 (Comstock &; Helsing, 1976).
Există, de asemenea, studii, care arată că prevalenta depresiei este crescută în intervalul
25 - 44 ani. Sunt prezentate mai jos rezultatele studiilor lui Myers et al. (1984)14.

13
Comstock, G.W., & Helsing, K.J., Symptoms of depression in two communities, California, 1976
14
Myers, J.K., Weissman, M.M., Tischler, G.L., Holzer, C.E., Leaf, P.J., Orvaschel, H., Anthony, J.C., Boyd, J.H.,
Burke, J.D., Kramer, M., & Stoltzman, R. (1984). Six-month prevalence of psychiatric disorders inthree
communities: 1980 to 1982. în S. Nolen-Hoeksema (ed.), Sex differences in depression. California: Stanford
University Press.
34
 Vârsta Procentul persoanelor de sex Procentul persoanelor de sex
feminin care prezintă masculin care prezintă
tulburări depresive tulburări depresive
18-24 ani 6,9 3,8
25 - 44 ani 10,8 4,8
45 - 64 ani 7,8 3,3
65 + ani 3,2 1,2
Tabel 1. Rata tulburărilor depresive. Sursa: Myers et al. (1984).

Potrivit altor cercetători, prevalenta depresiei creşte odată cu vârsta, în special după 50 de
ani. Vârsta înaintata este însoţită, de cele mai multe ori, de pierderea suportului social, în urma
morţii partenerului, pensionării sau schimbării domiciliului. Elemente de diferenţiere există şi în
ceea ce priveşte durata în timp, aceasta fiind mai mare decât în perioada adultă tânără sau medie.
Perlick & Atkins (1984) explică rezultatele studiilor în care prevalenta depresiei, la
persoanele trecute de 64 de ani, este redusă, prin aceea că vârsta înaintată a pacientului este
posibil să conducă clinicianul înspre minimălizarea simptomelor afective şi motivaţionale ale
depresiei şi interpretarea greşită a deficitelor cognitive ca simptome ale demenţei, si nu ca
simptome ale depresiei.
Datele sugerează că şi proeminenţa simptomelor depresive caracteristice se schimbă
odată cu vârsta. Lentoarea psihomotorie, hipersomnia, ideile delirante, spre exemplu, sunt mai
puţin frecvente la copii decât la adulţi. La adulţii în etate, simptomele cognitive (ca:
dezorientarea, pierderea memoriei sau distractibilitatea) pot fi extrem de proeminente.
Depresia, la vârsta a treia, coexistă, adesea, cu alte disabilităţi sau boli, ea crescând riscul
morţii din motive medicale. Ea însăşi este foarte probabil să conducă la suicid. Institutul
Naţional de Sănătate Mentală din SUA consideră depresia, la vârsta a treia, ca fiind o problemă
de sănătate publică majoră.
Există cercetări care arată că riscul apariţiei şi dezvoltării depresiei la vârsta a treia este
sporit de factori precum: a fi femeie; a fi necasatorit(ă) sau divorţat(ă); a avea parte de
evenimente stresante în viaţa de zi cu zi; absenţa sau diminuarea suportului social.
Există date care sugerează că mariajul are un efect pozitiv mai puternic asupra sănătăţii
mentale a persoanelor de sex masculin decât asupra sănătăţii mentale a persoanelor de sex
feminin. Radloff (1975) a arătat că numărul femeilor cu simptome depresive creşte în rândurile
celor măritate, divorţate sau separate. Raportul se schimbă în cazul persoanelor văduve, bărbaţii
prezentând simptome depresive mai frecvent decât femeile. în ceea ce priveşte pe cei care nu au

35
fost niciodată căsătoriţi, nu se constată diferenţe. Rezultatele cercetărilor lui Radloff sunt
prezentate mai jos15.

Status marital Media scorurilor la depresie Media scorurilor la depresie în

în cazul persoanelor de sex cazul persoanelor de sex
masculin feminin
Persoane căsătorite 7,33 9,26
Persoane divorţate / separate 8,51 14,19
Persoane niciodată căsătorite 10,05 10,20
Persoane văduve 11,28 10,46
Tabel 2. Diferenţe de gen în depresie în rândul persoanelor căsătorite. Sursa: Radloff
(1975).

I.8. Evoluţie şi prognostic

Tulburarea depresivă majoră poate începe la orice vârstă, cu o etate medie la debut situată
ia jumătatea anilor 20. Datele epidemiologice sugerează că etatea la debut este în descreştere la
cei născuţi mai recent. Evoluţia tulburării depresive majore recurente este variabilă. Unii indivizi
au episoade izolate, separate prin mulţi ani fără nici un fel de simptome depresive, în timp ce alţii
au episoade izolate şi, în fine, alţii au episoade din ce în ce mai frecvente, pe măsură ce
avansează în etate. Unele date sugerează că perioadele de remisiune durează, în general, mai
mult la începutul evoluţiei tulburării.
Numărul de episoade anterioare prezice probabilitatea apariţiei unui episod depresiv
major ulterior. Cel puţin 60% dintre indivizii cu tulburare depresivă majoră, episod unic, se pot
aştepta să aibă un al doilea episod. Indivizii care au avut două episoade au o şansă de 70% de a
avea un al treilea episod, iar indivizii care au avut trei episoade au o şansă de 90% de a avea un
al patrulea episod. Aproximativ 5%-10% dintre indivizii cu tulburare depresivă majoră, episod
unic, prezintă ulterior un episod maniacal (adică, prezintă tulburare bipolară I).
Episoadele depresive majore se pot rezolva complet (în aproape două treimi din cazuri),
ori numai parţial sau deloc (în aproximativ o treime din cazuri). Pentru indivizii care au numai o
remisiune parţială, există o probabilitate mai mare de a dezvolta episoade adiţionale şi de a
conținua patternul de recuperare interepisodică parţială.

15
Radloff, L.S., Sex Differences in Depresion.The Effects of Occupation and Marital Status.Sex Roles,I,249-267,
1975
36
 Specificanţii de evoluţie longitudinală, cu recuperare interepisodică completă şi fără
recuperare interepisodică completă pot avea, prin urmare, valoare prognostică. Un număr
oarecare de indivizi au tulburare distimică preexistentă debutului tulburării depresive majore,
episod unic. Unele date sugerează că aceşti indivizi vor avea foarte probabil episoade depresive
majore adiţionale, cu recuperare interepisodică mai redusă, necesitând tratament suplimentar
fazei acute şi o perioadă mai lungă de continuare a tratamentului pentru a atinge şi menţine o
stare eutimică mai completă şi de mai lungă durată.
Episoadele de tulburare depresivă majoră urmează adesea unui stresor psihosocial sever,
cum ar fi moartea unei fiinţe iubite sau divorţul. Studiile sugerează că evenimentele psihosociale
(stresorii) pot juca un rol mai important în precipitarea primului sau a celui de al doilea episod de
tulburare depresivă majoră şi un rol redus în apariţia episoadelor următoare. Condiţiile medicale
generale cronice şi dependenţa de o substanţă (în special dependenţa de alcool sau de cocaină)
pot contribui la debutul şi exacerbarea tulburării depresive majore.
Este dificil de prezis dacă primul episod de tulburare depresivă majoră la o persoană
tânără va evolua în final în tulburare bipolară. Unele date sugerează că debutul acut al depresiei
severe, în special cu elemente psihotice şi lentoare psihomotorie, la o persoană tânără fără
psihopatologie prepubertară, este foarte posibil sa indice o evoluţie bipolară. Un istoric familial
de tulburare bipolară poate fi, de asemenea, sugestiv de dezvoltare ulterioară a tulburării
bipolare.
Un episod depresiv major trebuie să fie distins de o tulburare afectivă datorată unei
condiţii medicale generale. Diagnosticul adecvat trebuie să fie cel de tulburare afectivă datorată
unei condiţii medicale generale, dacă perturbarea afectivă este considerată a fi consecinţa
fiziologică directă a unei condiţii medicale generale (de ex., scleroză multiplă, ictus,
hipotiroidism). Această precizare se bazează pe istoric, datele de laborator sau examenul somatic.
Pot fi prezente atât un episod depresiv major, cât şi o condiţie medicală generală. Acesta trebuie
să fie, de exemplu, cazul dacă episodul depresiv major este considerat a fi consecinţa fiziologică
a faptului de a avea o condiţie medicală generală sau dacă nu există nici o relaţie etiologică între
episodul depresiv major şi condiţia medicală generală.
O tulburare afectivă indusă de o substanţă se distinge de un episod depresiv major prin
faptul că o substanţă (de ex., un drog de abuz, un medicament sau un toxic) este considerată a fi
etiologic în relaţie cu perturbarea afectivă.
De exemplu, dispoziţia depresivă care survine numai în contextul abstinenţei de cocaină va fi
diagnosticată ca tulburare afectivă indusă de cocaină, cu elemente depresive, cu debut în cursul
abstinenţei.

37
 La persoanele în etate, adesea este dificil să se stabilească dacă simptomele cognitive (de
ex., dezorientarea, apatia, dificultatea în concentrare, pierderea memoriei) sunt explicate mai
bine de o demenţă ori de un episod depresiv major. O evaluare medicală completă şi o evaluare a
debutului perturbării, a secvenţierii temporale a simptomelor depresive şi cognitive, a evoluţiei
maladiei şi a răspunsului la tratament sunt utile în efectuarea acestei precizări. Starea premorbidă
a individului poate ajuta la diferenţierea unui episod depresiv major de o demenţă, într-o
demenţă, există de regulă un istoric premorbid de declin al funcţiei cognitive, în timp ce un
individ cu un episod depresiv major este foarte posibil să aibă o stare premorbidă normală şi un
declin cognitiv abrupt, asociat cu depresia.
Episoadele depresive majore cu dispoziţie iritabilă proeminentă pot fi dificil de distins de
episoadele maniacale cu dispoziţie iritabilă ori de episoadele mixte. Această distincţie necesită o
evaluare clinică atentă a prezenţei simptomelor maniacale. Dacă sunt satisfăcute criteriile, atât
pentru un episod maniacal, cât şi pentru un episod depresiv major (cu excepţia celui cu o durată
de 2 săptămâni), aproape în fiecare zi, timp de cel puţin o săptămână, este vorba de un episod
mixt.
Distractibilitatea şi rezistenţa scăzută la frustrare pot surveni, atât în tulburarea de
hiperactivitate/deficit de atenţie, cât şi în episodul depresiv major; dacă sunt satisfăcute criteriile
pentru ambele, tulburarea hiperactivirate/deficit de atenţie poate fi diagnosticată adiţional
tulburării afective. însă, clinicianul trebuie să fie atent să nu supradiagnosticheze episodul
depresiv major la copiii cu tulburarea de hiperactivitate/ deficit de atenţie a căror perturbare de
dispoziţie este caracterizată mai curând prin iritabilitate decât prin tristeţe sau pierderea
interesului.
Un episod depresiv major, care survine ca un răspuns la un stresor psihosocial, se distinge
de tulburarea de adaptare cu dispoziţie depresivă prin faptul că nu sunt satisfăcute complet
criteriile pentru un episod depresiv major în tulburarea de adaptare. După pierderea unei fiinţe
iubite, chiar dacă simptomele depresive sunt de suficientă durată şi număr pentru a satisface
criteriile pentru un episod depresiv major, acestea trebuie să fie atribuite mai curând doliului
decât unui episod depresiv major, cu excepţia, cazului când persistă peste 2 luni ori includ o
deteriorare funcţională marcată, preocupare morbidă în legătură cu inutilitatea, ideaţie suicidară,
simptome psihotice ori lentoare psihomotorie.
Perioadele de tristeţe sunt aspecte inerente ale experienţei umane. Aceste perioade nu
trebuie să fie diagnosticate ca episod depresiv major decât dacă sunt satisfăcute criteriile pentru
severitate (adică, cinci din nouă simptome), durata (adică, cea mai mare parte a zilei, aproape în
fiecare zi, timp de cel puţin 2 săptămâni) şi detresă sau deteriorare semnificativă clinic.
Diagnosticul de tulburare depresivă fără altă specificaţie poate fi indicat pentru tablourile clinice
38
de dispoziţie depresivă cu deteriorare semnificativă clinic si care nu satisfac criteriile de durată
sau severitate.
În evoluţia bolii pot exista şi episoade în care se amestecă simptomele de tip maniacal cu
cele de tip depresiv. Este caracteristică schimbarea rapidă a dispoziţiei, astfel încât în cursul
aceleiaşi zile se pot întâlni ambele stări. Perturbarea afectivă este suficient de severă pentru a
cauza o deteriorare semnificativă în funcţionarea profesională sau în activităţile sociale uzuale
ori în relaţiile cu alţii, sau pentru a necesita spitalizare spre a preveni vătămarea sa sau a altora
sau când există elemente psihotice.
Boala bipolară apare la aproximativ 1% din populaţie. Dacă îi includem şi pe indivizii cu
hipomanie şi ciclotimie, procentul persoanelor care vor avea boala va fi de două ori mai mare.
Perioada de risc pentru debutul bolii se întinde de la 15 la 60 de ani dar cel mai frecvent boala
debutează între 25 şi 30 de ani. Vârsta de debut este mai mică decât la tulburarea depresivă
unipolară (numai cu episoade depresive) care apare mai frecvent între 35 şi 45 de ani. Boala
bipolară apare în mod egal la femei şi bărbaţi (M:F = 1:1) în timp ce în tulburarea depresivă
unipolară, raportul este în favoarea femeilor (M:F = 1:2). Episoadele depresive şi maniacale din
PMD sunt de obicei separate de perioade de normalitate iar episoadele revin stabilind un ciclu de
evoluţie diferit de la caz la caz. Dacă nu sunt tratate, durata de normalitate dintre episoade
descreşte progresiv iar durata episoadelor creşte.
Un subgrup mic de pacienţi cu tulburare bipolară manifestă modele ciclice de la patru
episoade pe an până la episoade care se succed la fiecare 24 ore. Există o corelaţie directă între
durata ciclurilor şi severitatea bolii. Administrarea cronică a unor medicamente poate precipita
un episod depresiv major.
Boala afectivă bipolară, aşa cum ştim din descrierea lui Kraepelin constă în apariţia atât a
unor episoade expansive şi a unor episoade depresive. Au fost descrise o serie de particularităţi
ale pacienţilor cu tulburări bipolare şi ale celor cu tulburări unipolare.
Există o suprapunere considerabilă a comorbiditătii depresiei cu simptomatologia
tulburărilor anxioase. Simptomele care caracterizează anxietatea pot precede depresia, se pot
manifesta în timpul episodului depresiv sau pot continua un episod depresiv. Există un risc
crescut pentru consum abuziv de alcool sau medicamente, de multe ori pacientul încearcă să-şi
amelioreze starea în acest mod, ştiut fiind faptul că alcoolul are şi un efect anxiolitic. O serie de
boli somatice de tipul afecţiunilor cerebrale, cardiovasculare, endocrine apar cu o frecvenţă
crescută la persoanele cu tulburare afectivă. Simptomatologia depresivă are un impact negativ
asupra evoluţiei acestor afecţiuni. Pe de altă parte, un episod depresiv poate fi precipitat de
complicaţii somatice.

39
 Teoriile privind cauzele depresiei speculează că rudele apropiate ale pacienţilor sunt de
10-20 de ori mai susceptibile de a dezvolta o depresie sau PMD, de fapt, 80-90% din pacienţii
cu PMD au rude apropiate care suferă de depresie. Dacă un părinte are PMD, copilul are 12-15%
risc de a dezvolta PMD, iar dacă ambii părinţi suferă de PMD, riscurile copilului cresc la 25%.
Alte studii sugerează că factorii de mediu sunt implicaţi în dezvoltarea bolii. Studiile
psihanalitice arată că şi relaţiile de familie încordate pot agrava PMD. Alte studii sugerează că
dezechilibrul controlului endocrin contribuie la apariţia bolii.

I.9. Evaluarea depresiei

Efortul omului de ştiinţă de a da o definiţie precisă tulburării depresive şi criteriilor de

diagnostic este susţinut de preocuparea constantă a clinicianului de a se asigura, înainte de a
pune diagnosticul, că simptomele depresive sunt prezente şi corespund unei realităţi cunoscute
sau recognoscibile în comunitatea profesioniştilor. Practicianul trebuie să constate că s-au
eliminat toate celelalte ipoteze, iar diagnoza corespunde sistemelor reale ale pacientului.
Culegerea datelor presupune observaţia clinică, interviuri standardizate, inventare şi scale de
evaluare obiectivă sau de autoevaluare.
În primul rând, trebuie realizată anamneza, atingându-se elemente esenţiale, cum ar fi
familia şi compoziţia acesteia, relatiile cu membrii familiei, sănătatea membrilor familiei si
antecedentele heredo-colaterale – dacă au existat antecedente de depresie sau alte boli psihice,
statutul socio-economic, relaţiile afective, conflicte, relaţiile de ataşament, aversiuni şi
resentimente etc., evenimente importante în copilărie, dezvoltarea limbajului, traume emoţionale
datorate divorţului părinţilor, relaţiile cu alţi copii de vârste apropiate etc., starea de sănătate
fizică, felul în care a făcut faţă rolului de bolnav şi spitalizării (dacă este cazul), scoala şi
adaptarea la mediul şcolar, felul în care a făcut faţă disciplinei, performanţe şcolare şi obiecte de
studiu favorite etc., dezvoltarea afectivă - reacţiile emoţionale ataşate diferitelor situaţii şi mai cu
seamă etapelor de dezvoltare precum şi de doza în care se orientează asupra emoţiilor negative şi
reacţiile comportamentale cu care se află în legătură, valori, principii, modul de mentinere,
creare sau renuntare la acestea, relaţii sociale - modul în care îşi stabileşte raporturile sociale şi
felul în care îşi leagă prieteniile, de asemenea este important şi rolul jucat în grupurile contactate
şi/ sau emoţiile ataşate acestora, viaţa profesională, satisfacţia în muncă, deziluzii, aspiraţii,
relaţia cu colectivul şi şefii ierarhici etc., activităti de timp liber, hobby-uri, interese, preocupări,
activism – foarte important în cazul evaluării depresivului.
Este important în timpul interviului să se urmărească comportamentul non verbal al
pacientului – în depresie, mimica este redusă, există acel „facies depresiv”, gestica este redusă ca
40
amploare, poziţia este aplecată, cu umerii căzuţi, sugerând descurajarea. De asemenea, există o
bradikinezie, manifestată prin lentoare în mişcări şi deplasare.
În interviul acestui tip de pacienţi, trebuie folosite stimulări continue, deoarece sunt
mult prea afectaţi de boala lor pentru a susţine comunicarea. În acest caz, se apelează la
obţinerea de informaţii de la familie, rude etc. Datele trebuie coroborate pentru a avea o
perspectivă de ansamblu şi pentru a le verifica. Această tehnică este utilă chiar şi în cazul în care
pacientul poate fi intervievat, pentru a compara perspectiva pacientului cu cea a familiei sau
rudelor etc.
Interviul standardizat - fiecare metodă de interviu a fost elaborată pentru aplicare în
concordanţă cu criteriile unui sistem de diagnostic: Criteriile lui Feighner (1972), Criteriile de
Diagnostic pentru Cercetare, D.S.M.- IV-R (1987) şi Clasificarea Internaţională a Tulburărilor, a
Traumatismelor şi a Cauzelor Morţii (ICD-10). Fiecare metodă precizează condiţiile de aplicare,
persoanele calificate pentru efectuarea interviului, timpul de aplicare, cotarea şi sursele pentru
obţinerea programelor. Pentru fiecare au fost stabilite fidelitatea, validitatea şi căile de
determinare ale acestora.
Cele mai importante şi mai frecvent utilizate interviuri standardizate pentru
diagnosticul tulburărilor depresive sunt: Programul pentru Tulburări Afective şi Schizofrenie,
Programul de Interviu pentru Diagnostic, Interviul Clinic Structurat pentru D.S.M.-IV-R,
Interviul Compozit pentru Diagnostic Internaţional şi Programul pentru Evaluare Clinică în
Neuropsihiatrie.
Sistemul Compozit de Evaluare Diagnostică în tulburările depresive (CODE =
Composite Diagnostic Evaluation System) este o metodologie ce permite studiul relaţiilor dintre
diferitele clasificări ale tulburǎrilor mentale (Ban, 1989; Gaszner, Ban, 1996). Permiţând
compararea sistemelor diagnostice derivate din diferite principii nosologice, sistemul poate fi
folosit în evidenţierea categoriilor valide de boli mintale şi în identificarea tratamentului adecvat.
El diferă de alte sisteme polidiagnostice prin capacitatea sa de a produce diagnoză multiplă pe
baza unui singur interviu.
Componentele esenţiale ale sistemului sunt divizate în algoritmi care pot evalua
pacientul prin multiple sisteme diagnostice în acelaşi timp. În CODE-DD (Depressive Disorders)
există o scală de evaluare pentru tulburările depresive (RSDD), care pe baza unui algoritm,
permite stabilirea diagnosticului în cadrul a 25 de sisteme diagnostice de clasificare a tulburărilor
depresive, în mod simultan. Întrucât CODE-DD s-a dezvoltat prin diferenţierea subformelor, în
cadrul depresiei unipolare se foloseşte numai la pacienţii preselecţionaţi. Scala de evaluare
pentru tulburările depresive se bazează pe 90 de caracteristici cuprinse în 80 de variabile, fiecare
fiind evaluată în termeni de prezent sau absent. Fiecare variabilă este percepută ca şi un cod
41
responsabil pentru o formă distinctă a expresiei clinice. Scala conţine şi o subscală pentru
evaluarea severităţii tulburării depresive.
Listele de verificare IDCL-ICD-10 şi ICDL-D.S.M-IV pornesc de la dezavantajele
interviurilor standardizate şi structurate: „limitarea la circumstanţe precis determinate”,
dificultăţile de natură economică ale aplicării, încrederea în diagnostic condiţionată de
omogenitatea grupelor, „consumul de timp”, „dificultăţile explorării verbale pentru pacienţii care
refuză comunicarea, simulează sau traversează o criză acută”, relevanţă semnificativă doar la
pacienţii cu simptome acute. Pe această bază, listele de verificare propun o alternativă de
verificare a semnelor şi simptomelor. Cu ajutorul lor specialistul poate aduna toate datele
relevante pentru stabilirea diagnosticului în timpul consultaţiei obişnuite pe baza observaţiilor
sau a informaţiilor de la o terţă persoană. El se poate concentra asupra celor mai proeminente
plângeri ale pacientului şi ulterior, asupra semnelor şi simptomelor, ceea ce este foarte important
pentru obţinerea unei relaţii bazate pe încredere. Pacientul poate fi evaluat chiar dacă explorarea
deplină este imposibilă.
Datele obţinute pot fi comparate şi se notează în documente tipizate, rezultănd o mai
temeinică comunicare, înregistrare şi stocare a datelor. IDCL oferă o evaluare ştiinţifică şi
standardizată pentru ICD-10 şi D.S.M-IV, permiţând o examinare sistematică a criteriilor
relevante şi a deciziilor de diagnoză. Constituie un instrument consistent, riguros stabilit, ce
poate fi folosit într-un sistem standardizat pentru clasificarea pacienţilor.
Inventarele şi scalele - în urma consultării lucrărilor de referinţă privind evaluarea
depresiei, voi prezenta cele mai frecvent utilizate scale şi inventare.
Scala pentru evaluarea depresiei Hamilton (HRSD), 1960 este una dintre primele scale
de evaluare obiectivă pentru aprecierea severităţii stărilor depresive, fiind şi astăzi una dintre
scalele cu cea mai largă utilizare. Itemii săi au fost revizuiţi, anumite definiţii ale lor au fost
adaptate. Itemii scalei se referă la dispoziţia depresivă, dispoziţia anxioasă, retardarea
psihomotorie, simptomele cognitive, simptomele sociale şi la simptomele vegetative ale
depresiei. În varianta din 1986 a scalei depresiei Hamilton, realizată de Bech şi colaboratorii săi
cu acordul autorului, este inclusă alături de scala de depresie Hamilton o scală de depresie a
melancoliei (Bech, 1996). Prima conţine 21 de itemi, iar a doua 10 itemi. Nivelele de severiatate
ale semnelor şi simptomelor pot avea valori cuprinse între 0-4 pentru HRSD sau între 0 şi 2,
reflectând astfel 5 vs. 3 nivele. Scala de diagnostic a melancoliei DMS precizează trei nivele cu
valori cuprinse între 0 şi 2.
Alcătuită pe baza analizei construcţiei scalei Hamilton, folosindu-se analiza structurii
latente, scala de melancolie se realizează printr-o validitate constructivă ridicată. Itemii săi
acoperă cele mai importante componente ale tulburării de dispoziţie. Acest lucru s-a constatat şi
42
în studiile de validitate efectuate pe populaţii diferite, din culturi diferite. Scala Hamilton şi-a
demonstrat validitatea concurentă prin rapoarte la alte instrumente de evaluare dintre care cel
mai semnificativ este BDI.
Inventarul pentru depresie Beck (BDI) 1967, 1988 este cel mai frecvent citat şi cel mai
utilizat instrument de măsurare a depresiei bazat pe autodescriere. Mai mult, el a devenit un
etalon pentru validarea altor inventare sau scale de autoevaluare. În lucrarea sa din 1967, Beck a
definit depresia prin prezenţa unei liste de 21 „categorii simptom-atitudine”. Itemii inventarului
reprezintă următoarele categorii: dispoziţie depresivă (tristeţe), pesimism (lipsa speranţei),
sentiment de eşec, deficit relaţional, sentimente de vină, nevoia de pedeapsă, ură de sine,
autoreproş, dorinţe de suicid, plângeri, irascibilitate, contacte sociale deficitare, capacitate de
decizie redusă, imagine de sine negativă, incapacitate de muncă, insomnie, fatigabilitate,
pierderea apetitului, scădere în greutate, ipohondrie, pierderea libidoului. In versiunea originală
s-a cuantificat gradul de severitate a simptomelor cu valori cuprinse între 0 şi 3, unele categorii
având douǎ variante de răspuns pentru acelaşi grad de severitate.
În versiunile mai recente ale scalei este stabilită o singură variantă pentru fiecare nivel,
astfel încât cei 21 de itemi au fiecare 4 nivele de severitate cuprinse între 0 (absenţa depresiei) şi
3 (depresie maximă). Astfel, scorul total este cuprins între 0 şi 63. Se consideră că absenţa
depresiei sau depresia minimă se reflectă într-un scor mai mic de 4, depresia uşoară între 5 şi 13,
moderată între 14 şi 20, iar depresia severă peste 21. În practică se lucrează cu scoruri mai
ridicate. Adaptat pentru toate vârstele, BDI, este cel mai cunoscut inventar pentru măsurarea
nivelului depresiei şi a fost tradus şi utilizat cu succes în multe spaţii socio-culturale. Este uşor
de administrat, necesită un timp scurt, putând fi aplicat la diferite segmente ale populaţiei
indiferent de nivelul de cultură sau vârstă, datorită utilizării unui limbaj accesibil.
Scala de autoevaluare a depresiei Zung (SDS, 1965) a fost concepută pentru evaluarea
depresiei mai ales în instituţiile de îngrijire medicală. Ea conţine 20 de itemi grupaţi în 4
categorii: simptome afective, referitoare la dispoziţia depresivă, simptome referitoare la
perturbări fiziologice (somn, apetit, greutate, libido, oboseală), la perturbări psihomotorii
(agitaţie sau retardare), perturbări psihologice (confuzii, disperare, iritabilitate, indecizie,
depreciere, idei suicidare, insatisfacţie). Răspunsurile pentru fiecare item se grupează în 4
variante, fiecare reflectând frevenţa semnului sau simptomului: 1=deloc sau pentru puţin timp,
2=uneori, 3=o bună parte de timp, 4=cel mai mult sau tot timpul. Tradusă în peste 30 de limbi,
SDS, asemenea BDI este una dintre cele mai larg folosite scale pentru evaluarea depresiei, atât în
unităţile de cercetare, cât şi în clinică. Cele două instrumente pot fi considerate complementare,
BDI măsurând gradul de severitate al depresiei, iar SDS frecvenţa simptomelor depresive.
Complementaritatea şi distincţia sunt importante şi trebuie luate în considerare în raport cu
43
obiectivele cercetării. Asemenea BDI, aplicarea SDS nu este influenţată semnificativ de factori
demografici.
Scala pentru evaluarea depresiei Carroll (CRS) a fost concepută ca o modalitate de
autoevaluare pararlelă la Scala de Evaluare Obiectivă a Depresiei Hamilton (HRDS).
Dezvoltarea CRS nu a fost menită să compenseze incongruenţa dintre evaluările clinice obiective
şi autoevaluările depresiei. Itemii săi vizează aspectele somatice şi comportamentale ale
depresiei, indicând severitatea simptomelor fără a avea pretenţia să constituie un mijloc de
diagnostic. CRS cuprinde 52 de itemi care vizează retardul motor, agitaţia, perturbările somnului,
pierderea în greutate, anorexia, oboseala, pierderea libidoului, dificultăţi în concentrarea atenţiei,
diminuarea perspicacităţii, anxietate şi idei suicidare. În contrast cu HRDS în care unele enunţuri
se evaluează de la 0 la 4, iar altele de la 0 la 2, în CRS aceeaşi itemi (simptome) sunt reprezentaţi
de patru sau de două enunţuri care reflectă severitatea progresivă a manifestărilor aceluiaşi
simptom. Ordinea prezentării itemilor este aleatorie. Răspunsurile la chestionar sunt binare
(da/nu); 40 de răspunsuri de tip „da” şi 12 de tipul „nu” vor fi luate în considerare pentru
determinarea stării depresive. Scorul total se calculează prin însumare (1 punct pentru fiecare
item) şi poate fi cuprins între 0 şi 52.
În combinaţie cu interviurile structurate, inventarele şi scalele pot fi utilizate pentru
evaluarea severităţii, frecvenţei, evoluţiei şi a simptomatologiei depresiei. Eficienţa lor poate
spori dacă se iau în calcul atât calităţile lor psihometrice, cât şi neajunsurile.

I.10. Tratament

Dupǎ un întreg proces de definire, clasificare, diagnosticare şi evaluare a acestui flagel

social (depresia), oamenii de ştiinţǎ au descoperit diverse modalitǎţi de ameliorare şi/sau chiar
vindecare ale indivizilor ce prezintǎ simptomele specifice depresiei.
Pe plan somatic, o modalitate de vindecare este tratamentul medicamentos bazat pe
antidepresive. În trecut, electroşocul reprezenta instrumentul de bazǎ, însǎ acum el este utilizat
doar pentru cazuri de depresie deosebit de grave, rezistente la antidepresori. Medicamentele
folosite sunt împǎrţite în douǎ mari grupe: inhibitorii monoaminooxidazei şi derivaţii triciclici.
Inhibitorii monoaminooxidazei (IMAO) sunt eficienţi, dar prezintǎ şi dezavantaje: sunt dificil de
administrat, necesitând o supraveghere deosebitǎ şi asocierea lor cu alte medicamente poate fi
extrem de periculoasǎ. Derivaţii triciclici sunt pe bazǎ de imipraminǎ utilizatǎ pentru prima datǎ
de R. Kuhn în 1957. Clomipramina şi amitriptilina, care pot fi administrate pe cale intravenoasǎ
la începutul tratamentului au inaugurat o lungǎ serie de medicamente antidepresive care
acţioneazǎ în general prin inhibarea recaptǎrii neuromediatorilor intrasinaptici şi fac sǎ vireze
44
dispoziţia depresivǎ dupǎ 12-15 zile de tratament. Activitatea lor paralizeazǎ net nervul vag şi
antreneazǎ fenomene secundare, uneori dezagreabile: uscǎciunea gurii, midriazǎ, cu dificultatea
acomodǎrii vizuale, riscuri de creştere a tensiunii intraoculare sau provocarea unei retenţii
vezicale; tahicardie şi tulburǎri tensionale în primele zile de prescripţie. Provoacǎ o dezinhibare
adesea mai precoce decât modificarea stǎrii timice, ceea ce poate facilita o trecere la actul
suicidar. Din aceste motive este necesar ca asemenea tratamente sǎ se facǎ sub supravegherea
constantǎ a anturajului şi, în cazurile grave, cu risc de suicid, în mediul spitalicesc. Când
bolnavul este anxios şi siucidar, este necesar sǎ se asocieze medicamente sedative şi anxiolitice
(levopromazina sau benzodiazepine), suspectând totuşi riscuri de dependenţǎ. Trebuie de
asemenea sǎ se prescrie corectori de hipotensiune (clorohidratul de heptaminol) şi corectori de
efecte anticolinergice (anetoltritiona, ezerina). Acest tratament va fi diminuat progresiv dupǎ
virajul de dispoziţie, prevenindu-se o posibilǎ recidivǎ a depresiei. Mulţi specialişti îl prescriu
luni în şir cu doze slabe asociind produse normotimice (litiu şi valpromida) care s-au dovedit
eficiente în prevenirea de noi accese.
În afarǎ de tratamentul medicamentos, necesare şi utile sunt psihoterapiile. Una dintre
acestea este terapia cognitiv-comportamentalǎ care a fost dezvoltatǎ de Beck, Rush, Shaw si
Emery, care poate fi definitǎ ca o rezolvare de probleme, depresia fiind ea însǎşi o problemǎ.
Scopul terapiei este de a-l ajuta pe pacient sǎ gǎseascǎ soluţii la problemele sale, iar obiectivul
imediat al terapiei este eliberarea de simptome, cel pe termen lung fiind rezolvarea problemelor
de viaţǎ şi prevenirea apariţiei sau mǎcar atenuarea unor episoade depresive viitoare.
Se face o selecţie a pacienţilor care presupune luarea în considerare a urmǎtorilor
factori: pacienţii sǎ fie non-psihotici (totuşi, poate fi aplicatǎ şi acestora, dar însoţitǎ de medicaţie
antidepresivǎ), sǎ se cunoascǎ gradul de severitate al depresiei, sǎ se identifice patternul de
gândire negativǎ, sǎ se realizeze alianţa terapeuticǎ şi pacientul sǎ aibǎ un repertoriu bogat de
deprinderi de a face faţǎ stresului. În funcţie de aceşti factori, terapeutul elaboreazǎ diferite
strategii (cognitive, comportamentale, cognitiv-comportamentale, preventive) ţinând cont atât de
caracteristicile, cât şi de gradul de severitate al depresiei ale fiecǎrui pacient în parte. Terapia
cognitiv-comportamentalǎ este mai eficientǎ când se asociazǎ cu terapiile sugestive: relaxare,
hipnozǎ, antrenament mental.
Natura depresiei face dificilă găsirea motivaţiei sau energiei pentru a apela la ajutorul
specialiştilor, în cazul celui afectat. De aceea, este nevoie de ajutorul familiei şi prietenilor, ajutor
care nu trebuie sa consiste doar în exprimarea grijii şi compasiunii pentru cel deprimat, ci şi în
orientarea acestuia înspre căutarea tratamentului.
Depresia, ca oricare altă maladie, poate fi diagnosticată si tratată. Remiterea ei este
posibilă în peste 80% din cazuri. Există numeroase modalităţi de tratare a depresiei, începând de
45
la terapia electroconvulsivă şi continuând cu medicaţia antidepresivă sau psihoterapia. Există
situaţii specifice pentru fiecare dintre aceste modalităţi de tratament, dar, de cele mai multe ori,
combinarea lor se dovedeşte a fi cea mai potrivită.
În ceea ce priveşte psihoterapia, există mai multe modalităţi de intervenţie, derivate din
modele teoretice diferite. Studiile atestă eficienţa terapiei cognitive ca fiind cea mai ridicată.
Terapia cognitiva este, în altă ordine de idei, şi cea care reduce, considerabil, riscul recurenţei
depresiei.
În plan clinic, principalele indicaţii pentru psihoterapia cognitivă sunt reprezentate de
depresiile nonbipolare, forme moderate sau uşoare, tulburările afective majore, tulburările
distimice, precum şi de maladiile somatice la care antidepresivele sunt contraindicate16.
În ceea ce priveşte contraindicaţiile aplicării psihoterapiei cognitive, acestea se referă la
tulburările depresive cu ideaţie suicidară şi la depresiile care evoluează cu elemente psihotice17.
Deşi mecanismele de acţiune ale farmacoterapiei şi cele ale psihoterapiei cognitive sunt
evident diferite, rezultatele finale nu aduc argumente puternice în favoarea unei eficacităţi
terapeutice superioare a uneia dintre aceste metode. Pentru mulţi autori, nu există o dihotomie
fermă între abordarea terapeutică farmacologică şi psihoterapia cognitivă, aceste două metode
pretându-se la aplicarea concomitentă18.
Studiile relevă, de asemenea, efecte pozitive în remiterea depresiei, în cazul: implicării în
diferite activităţi cu scopul distragerii de la simptomele depresive; existenţei unui suport social;
schimbării conţinutului ruminaţiilor.
Principala formă de tratament în tulburările afective este cea psihofarmacologică.
Tratamentul medicamentos nu trebuie temporizat în favoarea diferitelor forme de psihoterapie
ţinând seama de riscul suicidar crescut. Pentru simptomatologia depresivă se foloseşte medicaţia
antidepresivă antidepresive triciclice, serotoninergice, IMAO, săruri de litiu, carbamazepină şi
valproat de sodiu, terapie cu electroşocuri în formele severe de depresie – stuporul depresiv). În
depresiile cu anxietate se poate folosi medicaţia anxiolitică iar în formele cu simptome psihotice,
neurolepticele.
Părerea unanimă a terapeuţilor este că cea mai eficientă abordare terapeutică a tulburării
afective este cea mixtă: psihofarmacologie-psihoterapie.
Sunt folosite mai multe tipuri de psihoterapie dintre care amintim: terapie interpersonală
ale cărei scopuri sunt reducerea simptomelor depresive împreună cu îmbunătăţirea imaginii de

16
Ionescu, G., Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Ed. Asclepios, Bucureşti, 1995.
17
Ionescu, G., Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Ed. Asclepios, Bucureşti, 1995
18
Secareanu, A., Implicatiile diagnostice si terapeutice ale cognitiilor in cadrul tulburărilor depresive, Cognitie,
creier, comportament, II,1,1-5, 1998

46
sine şi ajutarea pacientului să-şi dezvolte strategii eficiente de abordare a relaţiilor
interpersonale. Este o psihoterapie de scurtă durată care nu urmăreşte restructurarea
personalităţii; terapia cognitiv-comportamentală prin care se urmăreşte creşterea complianţei la
tratament pe termen lung; tehnici de învăţare. Această abordare pleacă de la ipoteza că depresia
apare în situaţia unui dezechilibru în cadrul sistemului recompensă-pedeapsă (recompense
minime şi mai multe pedepse). Tehnică îşi propune să-i ajute pe pacienţi să identifice surse noi
de recompense şi să dezvolte strategii de minimălizare, evitare şi depăşire a pedepselor;
abordarea psihodinamică pleacă de la ipoteza că depresia îşi are originea într-o serie de conflicte
asociate cu pierderi şi stres. Identificarea acestor pierderi şi surse de stres este urmată de găsirea
unor noi strategii de adaptare.

47
 Capitolul 2.
STUDIU APLICATIV REFERITOR LA MANIFESTÃRILE
DEFENSIVE ALE PERSOANELOR AFLATE
ÎN SITUAŢIA DE SUFERINŢÃ DEPRESIVÃ

II.1. Valori promovate în cadrul acestui studiu

Referindu-ne la bolnavii depresivi, valoarea centralã a acestui studiu o reprezintă atât

sănătatea mentală cât şi fizică avându-se în vedere intercondiţionarea reciprocă dintre cele douã
laturi. Din acest context desprindem: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) defineşte
sănătatea ca fiind o completă bunăstare fizică mentală si socială care nu constă în absenţa bolii
sau a infirmităţilor.
Deşi aceasta definiţie a fost formulată în 1946, până în prezent a fost reformulată deseori
subliniind interacţiunea şi interdependenţa dinamică dintre cele trei componente ale sănătăţii:
condiţia fizică, condiţia echilibrului psihic şi ambianţa socială.
Există alte definiţii ale sănătăţii :
( Definirea sănătăţii ca valoare – sănătatea implică întotdeauna şi dimensiuni axiologice,
psihologice, sociale, morale; K Schneider a susţinut ca norma valorică este de fapt exact ceea ce
corespunde idealului subiectiv al persoanei fiind un produs al unei manifestări psihodinamice.
( Definiţia tridimensională a sănătăţii - sănătatea ca un concept ce vizează atât individul
cât şi colectivităţile are trei dimensiuni esenţiale:
Dimensiunea biologică (dezvoltarea întegrarea şi buna funcţionare a sistemelor organice
ale individului).
Dimensiunea psihologică (capacitatea individului de a se manifesta prin conduite si
comportamente adecvate).
Dimensiunea socială (aptitudinea de a stabili relaţii interpersonale şi de cooperare).
( Definiţia sănătăţii ideale – Funcţionarea desăvârşită a tuturor componentelor sistemului
psihic uman realizând o armonie a individului cu sine însuţi si cu mediul înconjurător
( Definirea sănătaţii ca stare de echilibru – sănătatea este considerată în mod concret o
armonie de forţe antagoniste (Jaspers)
( Definirea sănătăţii ca tendinţa la menţinerea şi argumentarea libertăţii – persoana liberă
şi sănătoasă este acea persoană capabilă de a opta si a acţiona în cunoştinţă de cauză.

48
 O altă valoare promovată in cadrul acestei lucrări este readaptarea, a cărui scop este
ameliorarea funcţionării persoanei, în aşa fel încât aceasta să poată avea succes şi satisfacţie în
mediul său de opţiune cu minimum de intervenţie profesională, fără a omite faptul ca piatra
unghiulară a oricărui demers de readaptare îl reprezintă participarea activă a subiectului uman.

II. 2. Obiective

Prin acest studiu s-a propus realizarea următoarelor obiective: decelarea diferenţelor, între
cele două tipuri de participanţi, pe dimensiunile depresive, anxietate, tip temperamental, tendinţe
premorbide.
S-au conturat, următoarele trei obiective practice:
Obiectiv 1.Investigarea diferenţelor între cele două tipuri de participanţi pe dimensiunile
depresie, anxietate şi tip temperamental.
Obiectiv 2.Investigarea diferenţelor între cele două tipuri de participanţi pe dimensiunea
tendinţe premorbide.
Obiectiv 3.Decelarea posibilelor corelaţii între dimensiunile psihologice investigate.

II.3. Eşantionarea

Participanţii au fost selectaţi din cadrul a doua tipuri de populaţii: pacienţi internaţi în
Spitalul de Psihiatrie Gătaia (eşantion depresivi) şi participanţi neinstituţionalizaţi din cadrul
populaţiei generale (eşantion non-depresivi).
Restrângerea criteriilor de eşantionare s-a datorat: condiţiilor de viaţă variate; mediului
urban sau rural (la participanţii instituţionalizaţi, au existat cazuri în care instituţionalizarea a
cuprins perioade îndelungate, cu mici întreruperi; absenţa unor informaţii din fişele medicale);
nivelul de şcolarizare variat (de la 4 clase la studii superioare); ocupaţia (angajaţi, şomeri),
vârstă, mediu de apartenenţă, stadiu evolutiv rezultând eşantioane aleatorii, multistratificate
(mediu de apartenenţă, vârstă, nivel pregătire, ocupaţie) şi multifazice (debut depresiv, recidivă şi
cronicizare).

49
 II. 4. Ipoteze

Ipoteza 1. Participanţii depresivi se diferenţiază de participanţii non-depresivi pe

următoarele dimensiuni: gradul depresiei, anxietăţii şi tipul psihoindividual, participanţii
depresivi având aceste dimensiuni mai accentuate decât participanţii non-depresivi.

Ipoteza 2. Participanţii depresivi se diferenţiază de participanţii non-depresivi pe

dimensiunea tendinţe premorbide, participanţii depresivi având tendinţe premorbide mai
accentuate decât participanţii non-depresivi.

Ipoteza 3. Există relaţii de asociere a depresiei cuurmătoarele elemente psihologice

investigate: anxietate stare ; anxietate trăsătură ; hiperemotivitate ; impulsivitate ; instabilitate.

II.5. Desfăşurarea cercetării

Studiul s-a realizat în următoarele etape:

Documentarea şi informarea despre alte studii având acelaşi obiectiv;
Stabilirea: - obiectivelor
- ipotezelor
- alegerea probelor psihologice
- selecţia participanţilor
Aplicarea probelor şi centralizarea datelor obţinute
Analiza statistică cu programul SPSS 10.0 Windows
Valorificarea rezultatelor
Interpretare calitativă
Concluzii

II. 6. Descrierea probelor psihologice utilizate*

STAI (anxietate – stare şi trăsătură)

BECK (depresie – stimuli depresivi)
HEYMANS (tipologia personalităţii)
g) W.M. (tendinţe premorbide)

50
 PROBA 1 : STAI
Forma X1 şi X2

Proba STAI evidentiază nivelul anxietăţii prin cele două forme: X1 anxietatea ca stare şi
X2, anxietatea ca trăsătură.
Ambele forme cuprind un număr de 20 de itemi, reprezentând diferite stări sufleteşti.
Răspunsul persoanei testate se poate încadra în una din următoarele patru variante: deloc, puţin,
destul, foarte mult. În ambele forme o parte din itemi se cotează invers; astfel, în forma X1,
itemii 1,2,5,8,10,11,15,18,19,20; în forma X2, itemii: 1,6,7,10,13,16,19
Cotarea se realizează prin însumarea valorii obţinute la fiecare item; scorurile posibile,
atât pentru X1 cât şi pentru X2, sunt de 20 puncte minim şi 80 puncte maxim. Pe baza scorurilor
obţinute de subiecţi se constituie (în ultima variantă STAI, care aparţine lui Levitt ) trei scale:
20-42 puncte: clasa 1- persoane cu anxietate scăzută
43-49 puncte: clasa 2- persoane cu anxietate medie
50-80 puncte: clasa 3- persoane cu anxietate ridicată

PROBA 2 : BECK

Elaborat în 1967 pentru evaluarea intensităţii depresiei în funcţie de 21 de simptome.

Defineşte depresia prin prezentarea unei liste de 21 de simptome. Cei 21 de itemi ai
chestionarului se referă la : dispoziţie, pesimism, sentimentul eşecului, insatisfacţie, intenţii
suicidare, sentimente de vinovăţie, iritabilitate, izolare socială, indecizie, imagine corporală
distorsionată, tulburări de somn, fatigabilitate, pierderea apetitului, scăderea randamentului în
muncă, preocupări somatice, scăderea libidoului.
“Mai jos aveţi o serie de afirmaţii care se referă la modul dumneavoastră de a simţi şi
acţiona. Citiţi cu atenţie fiecare grupă de patru afirmaţii, şi încercuiţi numărul propoziţiei care
descrie cel mai bine modul în care vă simţiţi in momentul de faţă”
Cotare: Pentru fiecare item participantul poate primi intre 0-3 puncte.
Scorul minim este 0, scorul maxim este 63
Interpretare: Se pot determina următoarele grade de depresie:
0-9 normală
10-14 depresie borderline (la limită)
15-20 depresie uşoară
51
 21-30 depresie moderată
31-40 depresie severă
41-63 depresie foarte severă

PROBA 3 : HEYMANS (tipologie psihoindividuală)

Această probă investighează tipologia personalităţii. Investigând temperamentul,

numeroşi psihologi au ajuns la trei proprietăţi fundamentale (emotivitate, activism,
repercursivitate) pe care s-ar clădi opt tipuri temperamentale (nervos, sentimental, coleric,
pasionat, sangvinic, flegmatic, amorf şi apatic.
Cele trei proprietăţi fundamentale pot fi descrise astfel:
Emotivitatea : orice eveniment provoacă în viaţa organică sau psihică a fiecărei persoane
o stare mai mult sau mai puţin puternică. A fi mişcat emotiv înseamnă a fi tulburat. Evenimentele
acţionează ca un agent de deflagraţie prin acesta eliberându-se o cantitate mai mică sau mai mare
de energie pe care organismul o posedă anterior; persoana emoţionată adaugă la impresia
dobândită o parte din ea însăşi; prin urmare un emotiv se tulbură în situaţii în care cea mai mare
parte a oamenilor nu sunt mişcaţi, în timp ce nonemotivul cu greu poate fi mişcat, emoţiile lui
fiind mai puţin violente.
Activismul : este o necesitate congenitală de acţiune în sensul că omul activ se manifestă
“de la sine” nu sub comanda unor impulsuri din afară ; evenimentele exterioare nu sunt decât
pretexte pentru acţiune, iar dacă aceste ocazii nu ar exista, activul le-ar căuta, deoarece el nu
concepe viaţa fără acţiune; inactivul acţionează mereu împotriva voinţei sale opunând rezistenţă
Repercursivitatea : se referă la faptul că toate impresiile pe care le suferim, reprezentările
pe care le avem exercită asupra noastră o acţiune imediată, descriind astfel tipul primar, dar ele
continuă sa deţină un răsunet în noi, după ce au dispărut din câmpul conştiinţei, influenţând
maniera noastră de a acţiona , gândi, descriind tipul secundar. Tipul primar este orientat înspre
afară , este capabil de adaptări rapide, are reacţii superficiale;tipul secundar este orientat pe
trecut interiorizat, se angajează.

52
 PROBA 4 : WOODWORTH-MATHEWS (W.M.)

Chestionarul îşi propune surprinderea nivelului un opt tendinţe nevrotice la subiecţii

testaţi. Proba cuprinde 76 de itemi la care alegerea se face prin bifarea cu X a uneia dintre
variantele de răspuns DA, NU.
Cele 8 tendinţe nevrotice măsurate prin intermediul acestui chestionar sunt :
hiperemotivitatea, psihastenia-obsesiile, tendinţele schizoide, tendinţele paranoide, tendinţele
depresive, hipocondriace, tendinţele impulsive şi agresive , tendinţele către instabilitate şi
tendinţele antisociale.

53
 Capitolul 3.
PREZENTAREA, ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

III.1. ANALIZA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ A REZULTATELOR OBŢINUTE ÎN

CAZUL IPOTEZEI 1

Ipoteza 1. Participanţii depresivi se diferenţiază de participanţii non-depresivi pe

următoarele dimensiuni: gradul depresiei, anxietăţii şi tipul psihoindividual, participanţii
depresivi având aceste dimensiuni mai accentuate decât participanţii non-depresivi.

Pentru verificarea acestei ipoteze s-au investigat următoarele dimensiuni psihologice:

depresie, anxietate şi tip psihoindividual prin intermediul probelor: Beck, Stai şi Heymans.
Analiza comparativă a dimensiunilor investigate s-a făcut între participanţii depresivi şi
non-depresivi. Comparaţia s-a realizat prin utilizarea testului „t” Student (programul SPSS 10.0).
Rezultatele au fost prezentate în tabele (media, abaterea standard şi pragul de
semnificaţie) şi prin intermediul reprezentărilor grafice.
În urma analizei rezultatelor această ipoteză a fost invalidată integral, neexistând
diferenţe statistic semnificative între cele două categorii de participanţi.
Cu toate că analiza cantitativă, la nivelul celor două eşantioane, nu este semnificativă
statistic, analiza calitativă a celor doua studii de caz prezintă diferenţe între cele două tipuri de
participanţi.
Tabelele şi reprezentările grafice, prezentate în continuare, oferă o imagine de ansamblu
asupra rezultatelor obţinute:
Nr. 5: Tabel cu media şi abaterea standard la cele două eşantioane pe probele ZUNG,
BECK, STAI, HEYMANS, (testul t).
Nr. 6: Tabel cu valorile t şi pragul de semnificaţie la cele două eşantioane, la probele
BECK, STAI, HEYMANS.
Testul t, privind semnificaţia diferenţei dintre mediile celor două categorii de participanţi,
non-depresivi şi depresivi, pe următoarele dimensiuni:
 input depresiv (BECK): t(58) = ─.058 (P = .958; p>.05) este nesemnificativ
statistic, neexistând diferenţe semnificative între participanţii non-depresivi (m =
38,27) şi depresivi (m = 38,83).

54
  anxietate (STAI)
 anxietate stare: t(58) = ─.326 (P = .746; p>.05) este nesemnificativ statistic,
diferenţele între participanţii non-depresivi (m = 40,50) şi cei depresivi (m =
41,33) fiind nesemnificative.
 anxietate trăsătură: t(58) = ─1,980 (P = .052; p>.05) arată faptul că între cele două
eşantioane nu există diferenţe semnificative statistic: non-depresivi (m = 40,27),
depresivi (m = 11,33).
Tip temperamental (HEYMANS):
 emotivitate: t(58) = ─1,521 (P = .134; p>.05) este nesemnificativ statistic,
neexistând diferenţe semnificative între non-depresivi (m = 4,63) şi depresivi (m
= 5,67).
 activism: t(58) = .000 (P = 1.000; p>.05) este nesemnificativ, neexistând diferenţe
semnificative statistic între non-depresivi (m = 7,47) şi depresivi (m = 7,47).
 reactivitate: t(58) = .000 (P = 1.000; p>.05) este, de asemenea, nesemnificativ
statistic, diferenţele între non-depresivi (m = 5,90) şi depresivi (m = 5,90) fiind
nesemnificative.

200
c 150 depresivi
o 100
t 50 non-depresivi
e 0
1 5 9 13 17 21 25 29
participanti

Grafic nr. 1: BECK – reprezentare grafică

55
 depresivi
non-depresivi

Diagrama nr. 2 – Reprezentare grafică BECK

Având ca referinţă rezultatele obţinute în cadrul acestei ipoteze, se poate constata absenţa
diferenţelor între cele două categorii de participanţi (non-depresivi şi depresivi), pe dimensiunile:
depresie, anxietate stare şi trăsătură, tip psihoindividual.

Discuţii:

Dacă absenţa diferenţei între cele două tipuri de participanţi, din punct de vedere al
depresiei este surprinzătoare, la nivelul celorlalte dimensiuni studiate – anxietate, tip
temperamental– explicaţiile sunt facile.
Absenţa diferenţei între cele două tipuri de participanţi, din punct de vedere al depresiei
este surprinzătoare. În mod surprinzător, gradul depresiei între cele două eşantioane, nu prezintă
diferenţe în condiţiile în care un eşantion este reprezentat de participanţi depresivi. Ceea ce poate
fi explicat fie de prezenţa în lotul de non-depresivi, aşa cum se poate observa din graficul de la
proba psihologică de investigare a depresiei, proba Beck, prin care se investighează depresia, a
unor participanţi cu valori ale depresiei peste medie si mai mari decât media, fie de prezenţa în
lotul experimental a unor participanţi ale căror valori la proba Beck au valori mai mici decât
valorile din intervalul ce cuprinde depresia semnificativă clinic, de durată, într-o fază avansată şi
nu incipientă.
Absenţa diferenţelor poate fi determinată de eşantionare, mai ales la nivelul lotului de
control, a participanţilor non-depresivi.

56
 În privinţa anxietăţii nu s-a constatat o strânsă legătură cu depresia nevrotică. Cu toate
acestea, se poate constata o anxietate mărită la persoanele cu această condiţie psihopatologică,
unii autori (Loo şi Loo,2003) arată că anxietatea este strâns legată de tulburările nevrotico-
depresive ale personalităţii.
Tipul temperamental, de asemenea, nu determină dezvoltarea unei anumite condiţii
patologice, a depresiei în acest caz, neexistând nicio legătură, fie ea de asociere sau de
cauzalitate, între tipul temperamental şi depresie.

III. 2. ANALIZA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ A REZULTATELOR OBŢINUTE

ÎN CAZUL IPOTEZEI 2

Ipoteza 2. Participanţii depresivi se diferenţiază de participanţii non-depresivi pe

dimensiunea tendinţe premorbide, participanţii depresivi având tendinţe premorbide mai
accentuate decât participanţii non-depresivi.
Pentru verificarea acestei ipoteze s-au investigat următoarele dimensiuni psihologice:
hiperemotivitate, tendinţe obsesive şi psihastenie, tendinţe schizoide, tendinţe paranoice, tendinţe
depresive-hipocondriace, tendinţe impulsive şi epileptice, tendinţe către instabilitate, tendinţe
antisociale prin intermediul probei: W.M.
Analiza comparativă a dimensiunilor investigate s-a făcut între participanţii depresivi şi
non-depresivi. Comparaţia s-a realizat prin utilizarea testului „t” Student (programul SPSS 10.0).
Rezultatele au fost prezentate în tabele (media, abaterea standard şi pragul de
semnificaţie) şi prin intermediul reprezentărilor grafice.
În urma analizei rezultatelor această ipoteză a fost invalidată integral, neexistând
diferenţe statistic semnificative între cele două categorii de participanţi.
Cu toate că analiza cantitativă, la nivelul celor două eşantioane, nu este semnificativă
statistic, analiza calitativă a celor doua studii de caz prezintă diferenţe între cele două tipuri de
participanţi.
Tabelele şi reprezentările grafice, prezentate în continuare, oferă o imagine de ansamblu
asupra rezultatelor obţinute:
Nr. 7: Tabel cu media şi abaterea standard la cele două eşantioane pe proba W.M. (testul
t).
*
- probe prin care a fost investigată depresia
**
- W.M.= cele 8 dimensiuni ale probei
I – hiperemotivitate
II – tendinţe obsesive şi psihastenie
57
 III – tendinţe schizoide
IV – tendinţe paranoice
V – tendinţe depresive, hipocondriace
VI – tendinţe impulsive şi epileptice
VII – tendinţe către instabilitate
VIII – tendinţe antisociale

Nr. 8: Tabel cu valorile t şi pragul de semnificaţie la cele două eşantioane, la proba WM.
Testul t, privind semnificaţia diferenţei dintre mediile celor două categorii de participanţi,
non-depresivi şi depresivi, pe următoarele dimensiuni:
Woodworth-Mathwes (W.M.):
- hiperemotivitate: t(58) = ─1,183 (P = .242; p>.05) arată ca fiind nesemnificative
statistic diferenţele între mediile participanţilor non-depresivi (m = 89,60) şi depresivi
(m = 113,87).
- tendinţe obsesive şi psihastenie: t(58) = ─1,614 (P = .112; p>.05) este nesemnificativ
statistic, diferenţa între mediile participanţilor non-depresivi (m = 98,40) şi depresivi
(m =98,40) fiind nesemnificativă.
- tendinţe schizoide: t(58) = ─.772 (P = .443; p>.05) are o valoare nesemnificativă
statistic, diferenţele între participanţii non-depresivi (m = 85,00) şi depresivi (m =
100.00) sunt nesemnificative.
- tendinţe paranoice: t(58) = ─1,407 (P = .165; p>.05) arată faptul că sunt
nesemnificative statistic, diferenţele între mediile participanţilor non-depresivi (m =
82,00) şi a participanţilor depresivi (m = 106,00) fiind nesemnificative.
- tendinţe depresive: t(58) = ─1,668 (P = .101; p>.05) este, de asemenea,
nesemnificativ statistic, diferenţele între participanţii non-depresivi (m = 96,20) şi
participanţii depresivi (m = 130,00) fiind nesemnificative.
- tendinţe impulsive şi epileptice: t(58) = ─1,011 (P = .316; p>.05) este nesemnificativ
statistic, diferenţele dintre non-depresivi (m = 92,40) şi depresivi (m = 111,60) sunt
nesemnificative.
- tendinţe către instabilitate: t(58) = .549 (P = .585; p>.05) arată o valoare
nesemnificativă statistic, diferenţele între non-depresivi (m = 759,47) depresivi (m =
149,07), fiind nesemnificative.
- tendinţe antisociale: t(58) = ─1,967 (P = .054; p>.05) este nesemnificativ statistic,
diferenţele între non-depresivi şi depresivi fiind nesemnificative.

58
 400
c depresivi
o 200
t non-depresivi
0
e
1 5 9 13 17 21 25 29
participanti

Grafic nr. 3: W.M. – reprezentare grafică

depresivi
non-depresivi

Diagrama nr. 4 – Reprezentare grafică W.M.

Având ca referinţă rezultatele obţinute în cadrul acestei ipoteze, se poate constata absenţa
diferenţelor între cele două categorii de participanţi (non-depresivi şi depresivi), pe dimensiunea
tendinţe psihonevrotice.

Discuţii:
În ceea ce priveşte tendinţele premorbide, până la o anumită valoare este indicată
evidenţa acestor tendinţe; într-un interval mediu se situează tendinţa către aceste maladii, iar
peste o valoare superioară indică un anumit dezechilibru care, încă, este în cadrul normalului, dar
la limită cu patologicul. Valorile obţinute de cele două tipuri de participanţi, reprezentând o
59
medie, cu mici variaţii, nediferenţiind participanţii aparţinând unor condiţii diferite.
Surprinzător, gradul depresiei între cele două eşantioane, nu prezintă diferenţe în condiţiile în
care un eşantion este reprezentat de participanţi depresivi, aşa cum se poate observa din şi din
dimensiunea V a probei – tendinţe depresive şi hipocondriace ( t(58) = ─1,668 (P = .101; p>.05)
este, de asemenea, nesemnificativ statistic, diferenţele între participanţii non-depresivi (m =
96,20) şi participanţii depresivi (m = 130,00) fiind nesemnificative), cu toate că din comparaţia
mediilor celor doua eşantioane se poate observa existenţa unei diferenţe între eşantionul
eperimental şi eşantionul de control, diferenţa fiind de 33. 28, dar nesemnificativă statistic.
Diferenţe la nivel valoric-numeric se pot observa şi între cele două eşantioane la nivelul
dimensiunii VIII-tendinţe antisociale ( t(58) = ─1,967 (P = .054; p>.05) este nesemnificativ
statistic, diferenţele între non-depresivi şi depresivi fiind nesemnificative ), cu toate că diferenşa
este de 32.

III.3. ANALIZA CANTITATIVĂ ŞI CALITATIVĂ OBŢINUTĂ

ÎN CADRUL IPOTEZEI 3

Există relaţii de asociere a depresiei cu următoarele elemente psihologice investigate:

anxietate stare ; anxietate trăsătură ; hiperemotivitate ; impulsivitate ; instabilitate.
În cadrul acestei ipoteze au fost investigate următoarele dimensiuni psihologice :
depresie, anxietate (stare şi trăsătură) ; hiperemotivitate ; impulsivitate ; instabilitate.
Dimensiunile psihologice de mai sus au fost investigate prin probele: Beck, Stai şi W.M.
(dimensiunile depresie, hiperemotivitate, impulsivitate, instabilitate).
Pentru analiza statistică (2004, 16, p. 51) a rezultatelor obţinute la probele psihologice s-a
folosit coeficientul de corelaţie Pearson (programul SPSS 10.0) ; în urma analizei statistice s-au
obţinut corelaţii pozitive între dimensiunile psihologice investigate, în acest mod ipoteza a fost
validată.
Rezultatele obţinute sunt prezentate în următoarele tabele:
Tabel nr. 9: Corelaţii pozitive între depresie şi: anxietate stare; anxietate trăsătură;
hiperemotivitate; impulsivitate; instabilitate.
------------------------------------------------------------------------------
Notă: * corelaţia este semnificativă la un prag de 0.05
** corelaţia este semnificativă la un prag de 0.01

Se observă o corelaţie pozitivă semnificativă la un r = .579 şi un prag de semnificaţie p

= .000 între depresie şi anxietate stare; între depresie şi anxietate trăsătură unde r = .618 la un
prag p = .000; între depresie şi hiperemotivitate, unde r = .333. iar p = .009 (cele patru corelaţii
60
prezentate sunt semnificative la un p<0.01); depresie şi impulsivitate la un r = .521 şi p = .000;
depresie şi instabilitate unde r = .256 şi p = .049 (corelaţie semnificativă la un p<0.05)

Discuţii:

Corelaţiile pozitive obţinute la acest nivel (între depresie şi: anxietate stare, anxietate
trăsătură, hiperemotivitate, impulsivitate, instabilitate), pot fi interpretate în următoarele direcţii:
1. Procesare depresivă – anxietate stare. Apariţia
şi instalarea procesării depresive (prin modificarea dispoziţiei, suferinţă psihomorală,
tristeţe, adinamism), duce la o stare emoţională, la început trecătoare, de tensiune nervoasă, de
frică puternică slab diferenţiată, considerată anxietate stare.
Procesare depresivă – anxietate trăsătură.
După instalarea depresiei, anxietatea trecătoare – stare – se transformă în anxietate
trăsătură (ce nu trebuie asociată cu o caracteristică aparent înnăscută), caracterizată prin inhibiţie
motorie, tensiune musculară şi, mai ales, de manifestări neurovegetative – aspecte simptomatice
la participanţii depresivi. Nivelul ridicat de anxietate – trăsătură constituie o caracteristică
patologică, deoarece manifestările de mai sus apar exacerbate şi pot lua un caracter durabil.
Această corelaţie are şi componente comportamentale care inhibă acţiunea participanţilor
depresivi sau îi determină să evite numeroase situaţii, însoţite şi de componente cognitive, care îi
fac să-şi subestimeze capacităţile reale, acest tip de anxietate – trăsătură – se găseşte adesea în
raport cu efecte depresive.
Procesarea depresivă – hiperemotivitate.
Instalarea depresiei nevrotice, cu anxietatea asociată, duce la apariţia şi instalarea
hiperemotivităţii; intensificarea procesării depresive, ducând la intensificarea hiperemotivităţii.
Procesare depresivă – impulsivitate.
Intensificarea procesării depresive poate duce, în timp, la creşterea impulsivităţii.
Impulsivitatea, prin tendinţa la acte neaşteptate şi incoercibile, care scapă controlului voinţei şi
se desfăşoară cvasiautomat şi în mod ineluctabil după ce s-a declanşat, reprezintă unul din cei
trei „i” simptomatici ai funcţionării nevrotico-depresive (alături de instabilitate şi imaturitate)
Procesare depresivă – instabilitate. Această corelaţie pune în relaţie directă creşterea
gradului depresiei cu instabilitatea, prin tendinţa de schimbare rapidă a stării emoţionale şi
dificultatea fixării atenţiei şi de a duce mai departe o activitate timp îndelungat, fapte observabile
în nevrozele depresive. Adeseori i se asociază comportamentul impulsiv cu o slabă toleranţă la
frustrare.

61
 Asocierea instabilităţii (cu un alt „i” din cei trei „i” simptomatici) cu impulsivitatea în
strânsă legătură cu procesarea depresivă conturează caracteristicile simptomatice ale nevrozei
depresive, alături de relaţia directă cu anxietatea stare, anxietatea trăsătură şi hiperemotivitate.

III.4. CONCLUZII

Între cele două categorii de participanţi nu sunt prezente diferenţe la nivelul

dimensiunilor psihologice ivestigate, după cum s-a constatat.
Surprinzător, gradul depresiei între cele două eşantioane, nu prezintă diferenţe. Fapt ce
poate fi explicat fie de prezenţa în lotul de non-depresivi, aşa cum se poate observa din graficul
de la proba psihologică de investigare a depresiei, proba Beck, prin care se investighează
depresia, a unor participanţi cu valori ale depresiei peste medie si mai mari decât media, fie de
prezenţa în lotul experimental a unor participanţi ale căror valori la proba Beck au valori mai
mici decât valorile din intervalul ce cuprinde depresia semnificativă clinic, de durată, într-o fază
avansată şi nu incipientă. Referitor la anxietate nu s-a constatat o strânsă legătură cu depresia
nevrotică. Cu toate acestea, se poate constata o anxietate mărită la persoanele cu această condiţie
psihopatologică. Tipul temperamental, de asemenea, nu determină dezvoltarea unei anumite
condiţii patologice, a depresiei în acest caz, neexistând nicio legătură, fie ea de asociere sau de
cauzalitate, între tipul temperamental şi depresie.
Astfel, referitor la tendinţele premorbide, până la o anumită valoare este indicată evidenţa
acestor tendinţe; într-un interval mediu se situează tendinţa către aceste maladii, iar peste o
valoare superioară indică un anumit dezechilibru care, încă, este în cadrul normalului, dar la
limită cu patologicul. Valorile obţinute de cele două tipuri de participanţi, arată valori apropiate,
cu mici variaţii, nediferenţiind, semnificativ statistic, participanţii aparţinând unor condiţii
diferite-depresivi si non depresivi.
Corelaţiile pozitive obţinute (între depresie şi: anxietate stare, anxietate trăsătură,
hiperemotivitate, impulsivitate, instabilitate), arată că apariţia şi instalarea funcţionării depresive
determină apariţia şi accentuarea unor dimensiuni psihologice şi psihopatologice de tipul
anxietăţii, hiperemotivitaţii, impulsivitaţii şi instabilităţii.

62
 Capitolul 4.
STUDII DE CAZ

IV.1. Studiu de caz 1

Istoricul cazului
Andrei este un bǎrbat de 35 de ani, a terminat Facultatea de Drept, de profesie este avocat
şi are un cabinet propriu. Locuieşte împreunǎ cu soţia şi fiica sa. Niciun alt membru al familiei
sale nu suferă de dependența de jocurile de noroc. A început sǎ joace în urma decesului mamei
sale, în urmă cu 3 ani. A suferit o depresie care, dupǎ pǎrerea, lui nu a constituit o problemǎ atât
de mare încât sǎ apeleze la servicii de specialitate, psihiatru sau psiholog. Pentru el, jocul de cărți
a fost un mijloc de rezolvare a problemelor cu care se confrunta. Dacǎ înainte de decesul mamei
juca ocazional, cu prietenii, dupǎ acest eveniment a început sǎ joace frecvent, începând să
meargă și la cazinouri. Familia nu știa nimic despre acest obicei al lui, nu se manifesta într-un
mod special când pierdea și îşi descrie relaţia familialǎ ca fiind bunǎ.
Totuşi, a realizat creşterea frecvenţei implicării în jocuri de noroc, precum și sumele din
ce în ce mai mari pe care le pierde, soția aducând în discuție tot mai frecvent problema banilor,
având și o serie de datorii de care aceasta nu are cunoștință și pe care nu știe cum le va înapoia,
iar el a conştientizat cǎ a devenit dependent şi s-a hotǎrât sǎ apeleze la psihoterapie, atât pentru
sǎnǎtatea proprie, cât şi pentru a nu distruge relaţia cu familia.
Viaţa profesionalǎ începuse sǎ fie afectatǎ de dependența de jocul de noroc, el plecând
mai repede de la birou pentru a merge să joace sau jucând online în timpul serviciului și nu mai
dǎdea acelaşi randament ca înainte - nu le mai rǎspundea clienţilor la telefon, uita sau amâna
întâlnirile stabilite cu clienţii. Nu suferǎ de tulburǎri la nivel somatic.
Îşi doreşte sǎ aibǎ o viaţǎ normalǎ, unde jocul de noroc sǎ nu mai constituie o prioritate.

1. Istoricul tulburării prezente

Andrei a început sǎ joace în urma decesului mamei sale, în urmă cu 3 ani. A suferit o
depresie care, dupǎ pǎrerea, lui nu a constituit o problemǎ atât de mare încât sǎ apeleze la servicii
de specialitate, psihiatru sau psiholog. Situația s-a agravat în prezent, el dedicând o mare parte
din timp jocurilor de noroc și cheltuind bani peste posibilitățile lui.

63
 2. Istoricul personal și relațional
Andrei mai are trei frați, el fiind al treilea copil, a locuit cu părinții până la vârsta de 18
ani și cu frații, până când s-a căsătorit. Menționează faptul că a fost un copil vesel, care râdea
mult. Își descrie mama ca fiind o persoană caldă și veselă, care își iubea foarte mult copiii. Tatăl
este descris ca fiind o persoană rece, rea și agresivă, agresându-și fizic copiii fără un motiv
anume de cele mai multe ori. Andrei menționează faptul că era vesel doar când nu era tatăl acasă
și atunci când se juca cu ceilalți copii, fără să fie apoi agresat de către tată.
Acum 3 ani, apar pentru prima dată câteva dintre simptomele caracteristice depresiei
majore, în urma decesului mamei sale, dar consideră aceste aspecte normale. Relația cu soția este
bună și obișnuia să fie implicat în viața fiicei sale care are acum 9 ani. Pacientul realizează că în
ultimul an a fost mai mult absent din viața familiei sale.

3. Istoric medical
Andrei nu a avut nici un fel de probleme medicale care să-i influențeze funcționarea
psihică, problemele psihologice curente sau procesul de tratament.

4. Status mental
- aspect general: ținuta are aspect ordonat, îngrijit, starea de igienă este corespunzătoare;
- atitudini: atitudine cooperantă, prietenoasă, preocupată, lentoare psihomotorie;
- percepții: nimic semnificativ la data examinării;
- gândire, dispoziție, simț critic: dificultăți de concentrare, pesimism, ideație preponderent
negativă, nu prezintă ideație suicidară;
- memorie: pierderi ușoare de memorie;
- imaginație: săracă, stereotipă;
- voință, motivație: hipobulie, dificultate în a se hotărî, de a lua o decizie, ambitendință;
- limbaj: spontan, dialog coerent, bogat;
- stare emoțională: tristețe, anhedonie, dispoziție anxioasă, tensiune afectivă, dispoziție
melancolică;
- constiință de sine și de mediu: nimic semnificativ la data examinării, orientată auto și
allopsihic;
- personalitate: nimic semnificativ la data examinării, prezintă un criteriu pentru
personalitate dependentă;
- particularități ale somnului: schimbări de somn, se trezește cu mai multe ore înaintea orei
obișnuite și nu mai poate adormi;
- conduite alimentare: nu au fost semnalate schimbări de apetit sau de greutate;
64
- conduite sexuale: pierderea interesului sexual;
- conduite sociale: restrângerea relațiilor sociale la cercurile de jucători;
- mimică, gestică: puțin mobilă, încetinită, facies anxios, trist, privire putin expresivă,
tristă;
- simptome fizice: fatigabilitate, dureri de cap, amețeli, stări de vomă.

5. Diagnostic DSM IV
Axa 1 (tulburări clinice): Tulburare depresiva majoră moderată:
- simptome emoționale: tristețe, anhedonie;
- simptome cognitive: pesimism, dificultăți de concentrare, pierderi ușoare de memorie, imagine
negativă despre sine, lipsa speranței;
- simptome motivaționale: pasivitate, nu inițiază și nu perseverează în activități, cu excepția
jocurilor de noroc, unde este foarte motivat să ajungă;
- simptome fizice: insomnie, fatigabilitate, dureri de cap, amețeli, stări de vomă.
Joc de noroc patologic.
Axa 2 (tulburări de personalitate): Psihostructură cu trăsături de aspect instabil-emoțional.
Axa 3 (boli somatice sau alte condiții medicale): Nu s-a semnalat nimic semnificativ.
Axa 4 (stresori psihosociali): Suport social inadecvat (familia nu a cunoscut problemele lui,
mama moare), se simte copleșit de împrejurările vieții, cel mai important aspect fiind dependența
de jocurile de noroc.
Axa 5 (indicele general de functionare - GAF ): GAF 60.
În urma aplicării Scalei de depresie Beck, pacientul a obținut un scor de 23 de puncte, acesta
plasându-se la limita superioară în intervalul “depresie moderată”.
Strategia de coping folosită de către pacient este strategia de evitare, aceasta fiind neproductivă,
de cele mai multe ori.

Intervenția psihoterapeutică:

Ședințele 1 – 2 - Interviul preliminar

Interviul preliminar constǎ într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se
confruntǎ (dependența de jocurile de noroc şi depresia), istoricul bolii, relaţiile interpersonale,
statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi crearea alianţei terapeutice.
Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ şedinţe.

65
 Ședinţa 3
În cadrul acestei ședințe s-a realizat interviul de evaluare, în care i-am administrat
pacientului Inventarul de depresie Beck și Scala Hamilton, în variantele pentru depresie și
anxietate, obținând scorurile BDI=18, HAM-D=19, indicând depresie moderată și HAM-A=21,
indicând anxietate moderată. Se reţin scorurile obţinute pentru a verifica la sfârşitul terapiei dacǎ
în urma aplicǎrii tehnicilor terapeutice și de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate. La
chestionarul privind jocul de noroc, pacientul a răspuns afirmativ la 12 întrbări, fapt care atestă
caracterul patologic al jocului.
I-am explicat pacientului conceptul de „depresie moderatǎ” şi faptul cǎ acest tip de
depresie poate fi ameliorat cu ajutorul psihoterapiei. Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale
depresive tristeţea, pesimismul, prezenţa sentimentului eşecului, tulburǎrile de somn,
iritabilitatea, sentimente de culpabilitate.

Ședința 4
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la
ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât şi a clientului. Astfel,
pacientul 1 a arǎtat interes faţǎ de acest tip de terapie. Astfel, s-a trecut la exerciţiul de relaxare
bazat pe antrenamentul autogen al lui Schultz.
În timpul administrǎrii sugestiilor am observat la pacient cǎ la început se simţea
stânjenit, se mişca, însǎ pe parcurs a reuşit sǎ se relaxeze. Dupǎ 20 de minute exerciţiul de
relaxare a luat sfârşit, am discutat despre experienţa sa avutǎ în timpul relaxǎrii şi a relatat cǎ la
început i-a fost un pic teamǎ, dar pe parcurs s-a liniştit, a reuşit chiar sǎ se relaxeze. De
asemenea, a spus cǎ se simte mai liniştit, mai odihnit, cǎ i-a plǎcut şi cǎ aşteaptǎ cu nerǎbdare
urmǎtoarea şedinţǎ. Astfel, l-am rugat sǎ încerce sǎ se relaxeze de douǎ ori pe zi, câte zece
minute, chiar dacǎ nu a reţinut sugestiile pe care i le-am dat. Fiindcǎ a solicitat mai multe
informaţii cu privire la terapiile sugestive, i-am dat o carte din care sǎ se documenteze.

Ședinţa 5
Am discutat cu pacientul despre temele avute; mi-a relatat cǎ a citit o bunǎ parte din carte
şi cǎ a devenit mai încrezǎtor cu privire la efectul terapiilor sugestive . Cealaltǎ temǎ a fost şi ea
„fǎcutǎ”, pacientul a încercat sǎ se relaxeze singur, spunându-mi cǎ nu a avut acelaşi efect ca în
timpul şedinţei de terapie deoarece nu s-a putut relaxa la fel de bine. I-am spus cǎ acest fapt nu
constituie o problemǎ deoarece însuşirea tehnicilor de relaxare necesitǎ un antrenament mai
îndelungat şi l-am asigurat cǎ dacǎ se va implica la fel de mult ca şi pânǎ acum în terapie, îşi va
însuşi aceastǎ tehnicǎ şi se va putea relaxa singur.
66
 Dupǎ aceste discuţii au urmat cele 20 de minute de relaxare, în timpul cǎrora am observat
cǎ neliniştea şi agitaţia motorie care au fost prezente în şedinţa anterioarǎ n-au mai existat,
pacientul fiind mult mai destins. De asemenea, am observat cǎ atunci când i-am sugerat cǎ va fi
mai puternic, mai optimist, mai încrezǎtor în forţele proprii pacientul a zâmbit, zâmbet pe care
nu l-am putut decoda, în sensul cǎ nu mi-am dat seama dacǎ semnificǎ neîncredere sau,
dimpotrivǎ, mulţumire la auzul acestor sugestii. Dupǎ încheierea exerciţiului, am avut o discuţie
referitoare la trǎirile sale din timpul relaxǎrii. A fǎcut comparaţie cu şedinţa precedentǎ, spunând
cǎ de aceastǎ datǎ nu a mai simţit teamǎ, n-a mai simţit nevoia sǎ se mişte, s-a relaxat mai mult
decât data trecutǎ. I-am spus cǎ am observat un zâmbet la un moment dat, pacientul replicându-
mi cǎ a zâmbit deoarece îi plǎcea ceea ce a auzit.
Printr-o discuţie mai amǎnunţitǎ, am ajuns la concluzia cǎ pacientul este foarte motivat sǎ
devinǎ mai optimist, mai încrezǎtor în forţele proprii, practic sǎ scape de stǎrile depresive. Spre
sfârşitul şedinţei mi-a zis cǎ vrea sǎ mai încerce sǎ se relaxeze singur pâna la urmǎtoarea
întâlnire, fapt ce denotǎ dorinţa sa de a-şi însuşi tehnica de relaxare şi totodatǎ încrederea pe care
o are în acest tip de terapie.

Ședinţa 6
În cadrul acestei ședințe, i-am arătat pacientului importanța depistării distorsiunilor din
modul său de gândire, importanța stabilirii etapelor schimbării concrete, confruntarea cu
îndrazneală a situațiilor generatoare de suferință. I-am arătat că este importantă intruziunea în
intimitatea convingerilor și credințelor noastre, învingerea sentimentului de nehotărâre pentru a
ajunge la schimbarea mentalității asupra acestor "necazuri" și implicit la învățarea unui nou mod
de verbalizare interioară și exterioară în fața dificultăților întâlnite.
În ceea ce privește relaxarea, Andrei a continuat să-și manifeste nemulţumirea în ce
privește faptul cǎ nu poate obţine acelaşi efect din timpul şedinţelor, cǎ nu-şi poate administra
sugestiile pe care i le administrez eu, ceea ce m-a determinat sǎ-l rog sǎ-şi noteze pe o foaie
sugestii ca: sunt puternic, sunt independent, sunt stǎpân pe mine, cred cǎ pot face tot ceea ce îmi
propun. I-am dat sarcina de a repeta aceste încurajǎri ori de câte ori simte nevoia, fie în stare de
veghe, fie în timpul relaxǎrii. I-am prezentat importanţa acestei teme care constǎ în faptul cǎ
astfel îşi însuşeşte o serie de deprinderi de a face faţǎ depresiei, ceea ce îi scade vulnerabilitatea
faţǎ de episoadele viitoare, deoarece aceste deprinderi combat convingerile negative care stau la
baza depresiei. Dupǎ aceastǎ discuţie s-a trecut la antrenamentul autogen, pacientul relaxându-se
mai bine. Aceastǎ afirmaţie am fǎcut-o atât pe baza observaţiei, cât şi pe baza a ceea ce a relatat
subiectul în discuţia avutǎ pe finalul şedinţei.

67
 Ședinţa 7
În această ședință, am avut o discuţie amǎnunţitǎ referitoare la simptomele lui
depresive; mi-a spus cǎ starea de tristeţe menţionatǎ în interviul de evaluare persistǎ, dar este mai
diminuatǎ ca intensitate comparativ cu cea din momentul internǎrii. A zis cǎ acest fapt se
datoreazǎ în primul rând soţiei sale care îl sprijinǎ şi îl încurajeazǎ: „Dacǎ la început nu mai
vedeam vreo şansǎ de a fi ceea ce am fost, acum cred cǎ sunt mai multe”.
Din spusele lui rezultǎ cǎ doza de pesimism a fost înlocuitǎ de cea de optimism.
Trebuie menţionat cǎ subiectul nu aşteaptǎ ca problemele sǎ se rezolve de la sine, ştie cǎ este
nevoie de multǎ muncǎ, de voinţǎ, cǎ are nevoie de ajutor, dar cǎ totul depinde de el. Dupǎ ce i-
am spus cǎ realizarea acestor lucruri este un pas important cǎtre vindecare, am trecut la tehnica
de relaxare care a decurs bine. Dupǎ ce am discutat despre cum s-a simţit în starea de relaxare, l-
am rugat sǎ continue sǎ se relaxeze singur, de douǎ ori pe zi, dar sǎ-şi administreze şi sugestiile
învǎţate.

Ședinţele 9-11
Obiectivele pe care ni le-am propus în aceste ședințe au fost contracararea gândurilor,
amintirilor și a convingerilor negative care mențin depresia și fac pacientul vulnerabil la viitoare
episoade depresive, stimularea asertivității și dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor
în vederea îmbunătățirii relației cu familia și a capacității de soluționare a problemelor practice,
dobândirea unor strategii productive de coping în ce privește dependența de jocurile de noroc,
îmbunătățirea abilităților sociale, cu impact asupra trăsăturilor de personalitate adictivă,
îmbunătățirea stimei de sine.
Clientul este învățat modelul cognitiv - i se explică, folosind numeroase exemple
furnizate chiar de către acesta, cum îi sunt influențate stările emoționale de modul în care
gândește. Terapia este astfel condusă încât să îi ofere acesteia structura și ajutorul necesar pentru
a înțelege acest model. Fiecare ședință este încheiată cu relaxare.

Ședinţele 12-13
În aceste ședințe se realizează un training de asertivitate. Se defineşte conceptul de
„asertivitate” și i se cere pacientului să alcătuiască o listă cu situaţii non-asertive şi asertive, pe
care le-am comentat împreună, ideintificând astfel ce i se potriveşte mai bine lui. Andrei
descoperă că are un grad înalt de agresivitate, dar şi de submisivitate în situaţii în care se
consideră inferior.
I se dă ca temă pacientului să scrie o scrisoare persoanei cu care a fost cel mai puţin
asertiv în ultima perioadă şi acesta alege să îi scrie o scrisoare soției lui. Scrisoarea va fi pusă în
68
scenă la următoarea şedinţă de terapie sub forma jocului de rol, terapeutul jucând rolul soţiei.
După terminarea jocului de rol, fiecare spune cum s-a simţit în postura respectivă.
De asemenea, într-o şedinţă viitoare, Andrei trebuie să identifice situaţii în care nu a fost
complet asertiv sau deloc asertiv şi să remedieze imaginar situaţia devenind cât mai asertiv.
Acest demers s-a extins pe două şedinţe. Fiecare şedinţă s-a finalizat cu o scurtă tehnică de
relaxare.

Ședințele 14-17
În aceste ședințe s-a realizat identificarea gândurilor automate negative, atât în timpul
ședințelor de psihoterapie, cât și între ședințe, prin intermediul unor jurnale pe care pacientul este
sfătuit să le țină. Odată identificate aceste gânduri automate, se începe căutarea erorilor din
acestea. Erorile de gândire pot fi clasificate în trei erori majore și patru distorsiuni specifice.
Erorile majore sunt: polarizarea, personalizarea și suprageneralizarea. Distorsiunile specifice
sunt: abstractizarea selectivă, diminuarea, inferența arbitrară și catastrofizarea.
Odată identificate aceste erori de gândire, se încearcă “dărâmarea” acestora și
împiedicarea clientului de a mai avea gânduri automate prin tehnici de restructurare cognitivă,
prin oferirea de analogii, de exemple din propria-i experiență, prin folosirea umorului, prin
propunerea a tot felul de experimente menite a testa validitatea gândurilor automate.
Pacientul este învățat să gândească mai rațional și să găsească soluții la problemele sale,
dezvoltându-și strategii de coping eficiente. Pentru creșterea asertivității și îmbunătățirea
relațiilor sociale cu familia și a stimei de sine se poate folosi un antrenament asertiv.

Ședințele 18-19
Ultima etapă a terapiei este aceea de a genera modalități alternative de a gândi. La final,
clientul este învățat să continue și după terminarea terapiei identificarea și corectarea gândurilor
automate. Se face o evaluare finală, pacientul obținând scorurile BDI=11, HAM-D=7 și HAM-
A=8. Se așteaptă ca în urma ședințelor de terapie să se semnaleze îmbunătățiri la nivelul
relațiilor cu familia, reducerea atracției spre jocurile de noroc, reducerea episoadelor depresive,
îmbunătățirea imaginii de sine, pacientul urmând să-și dezvolte alte strategii de coping - strategii
de vigilență, modificarea semnificației subiective a evenimentului, modificarea directă a
termenilor actuali ai relației individ-eveniment.

69
 IV.2. Studiu de caz 2

Istoricul cazului
Andrada este o femeie de 40 de ani, absolventă de ASE, lucrează ca economist contabil și
locuieşte împreunǎ cu fiica sa. Niciun membru al familiei sale nu este dependent de jocurile de
noroc. A început sǎ fie atrasă de jocurile de noroc online în urmǎ cu 5 ani pe fondul problemelor
familiale. La început se certa cu concubinul, care era alcoolic şi lipsea des de acasă, cheltuind
mulți bani, fapt care a determinat-o să se îndrepte spre jocurile de noroc online din două motive:
pentru a-și ocupa timpul și pentru a mai câștiga bani.
A început să joace din ce în ce mai des, în timpul zilei, iar vǎzând cǎ lucrurile nu se
rezolvǎ între ea şi concubin, a hotǎrât sǎ se despartǎ de el. Pentru ea, jocul de noroc a fost un
mijloc de rezolvare a problemelor cu care se confrunta, însǎ începuse sǎ nu se mai implice în
munca sa, după despărțire începând să iasă în cazinouri, chiar și noaptea. Fiica sa a fost cea care
a rugat-o sǎ se adreseze unui psihoterapeut, veniturile casei începând să se diminueze, fiica
devenind conștientă de datoriile pe care le făcuse mama sa.
Pacienta a conştientizat cǎ a devenit dependentǎ şi s-a hotǎrât sǎ apeleze la un
psihoterapeut, atât pentru sǎnǎtatea proprie, cât şi pentru cǎ a rugat-o fiica sa. Viaţa profesionalǎ
începuse sǎ fie afectatǎ de dependența de jocurile de noroc, în sensul cǎ nu mai dǎdea acelaşi
randament ca înainte, era irascibilǎ, nu mai avea rǎbdare cu clienţii, fǎcea erori de calcul, se
concentra mai mult pe modurile de satisfacere a dependenței. Andrada îşi doreşte sǎ aibǎ o viaţǎ
normalǎ, eventual sǎ-şi întemeieze o nouǎ familie „sǎ nu fie singurǎ la bǎtrâneţe”, alcoolul sǎ nu
mai constituie o prioritate şi de asemenea sǎ-şi poatǎ ajuta fiica atât financiar, cât şi sǎ o sprijine
moral în problemele ei.

1. Istoricul tulburării prezente

Andrada a început sǎ fie atrasă de jocurile de noroc online în urmǎ cu 5 ani pe fondul
problemelor familiale. Situația s-a agravat în prezent, ea dedicând o mare parte din timp jocurilor
de noroc și cheltuind bani peste posibilitățile curente, afectând bugetul familial.

2. Istoricul personal și relațional

Copilăria clientei nu a fost marcată de evenimente traumatizante, ea povestește că de la
vârsta de 2 ani până la vârsta de 11 ani a locuit cu bunicii paterni, bunicii locuind tot în aceeași
localitate cu părinții săi, în București, întâlnirea cu părinții având loc de 2-3 ori saptamânal. Nu
s-a putut altfel, spunea ea, deoarece părinții locuiau într-o garsonieră în care nu era loc pentru
mai multe persoane. Andrada afirmă că a avut o copilărie frumoasă și nu a simțit lipsa afecțiunii
70
din partea familiei. Ea are un frate mai mare cu 10 ani, care a făcut-o să se simtă permanent
protejată, îngrijită și iubită.
În viața afectivă a clientei a survenit o deteriorare semnificativă cauzată de problemele
care au început acum 5 ani în relația ei cu concubinul, relație care s-a și încheiat, ea compensând
aceste probleme prin orientarea spre jocurile de noroc.
După terminarea facultății, clienta s-a angajat contabilă la o firmă de construcții, apoi și-a
schimbat locul de muncă, pe aceeași funcție, la o altă companie de același tip, despre care afirmă
că îi satisface așteptările, atât din punct de vedere al condițiilor de muncă, cât și din punct de
vedere profesional și financiar.

3. Istoric medical
Andrada nu a avut niciun fel de probleme medicale care să-i influențeze funcționarea
psihică, problemele psihologice curente sau procesul de tratament.

4. Status mental
- ținută foarte îngrijită, pedantă; postură flexibilă, ușor defensivă;
- gestică controlată;
- mimică relaxată, controlată;
- ritm respirator moderat cu apnee, urmată de oftat prelung;
- vorbire de intensitate medie, cu fluență continuă, având o intonație modulară cu debit mediu;
- pronunția și construcția frazelor sunt clare, coerente, cu exprimare elaborată;
- vocabular bogat;
- memorie foarte bună;
- caracteristici aptitudinale: răbdătoare, atentă, înțelege ușor și repede întrebările adresate, nu
suprapune interlocutorul, atitudine conformistă, își susține cu perseverență opiniile, iar la opiniile
noastre răspunde cu calm, înțelegere și acceptare;
- afect restricționat;
- viață sexuală normală;
- dispoziție anxioasă, cu stări de neliniște, îngrijorare, iritabilitate, dificultate de a adormi și
teama de a nu se face de rușine, pe fondul unei structuri de personalitate cu elemente obsesive
(perfecționism și hiperexactitate).

5. Diagnostic DSM IV
Axa I - tulburare depresivă, anxietate generalizată, joc de noroc patologic.
Axa II - structură de personalitate obsesiv-fobică (perfecționism, hiperexactitate).
71
Axa III - fără condiții sau tulburări somatice.
Axa IV – lipsa unui suport social corespunzător.
Axa V – funcționare bună în toate domeniile, eficient social și ocupațional, cu dispozitie
anxioasă tranzitorie – scor GAF 75.

Intervenția psihoterapeutică:

Ședințele 1-2
În aceste ședințe s-a realizat interviul preliminar, constând într-o discuţie cu pacienta
referitoare la problemele cu care se confruntǎ – dependența de jocul de noroc şi depresia,
istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se
încearcǎ şi crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ
şedinţe.

Ședința 3
În această ședință s-a realizat interviul de evaluare în care i-am administrat pacientei
Inventarul de depresie Beck și Scala Hamilton, în variantele pentru depresie și anxietate,
obținând scorurile BDI=24, HAM-D=25, consistente pentru depresie accentuată, și HAM-A=27,
indicând o anxietate moderată. Se reţin scorurile obţinute pentru a verifica la sfârşitul terapiei
dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor terapeutice și de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate. La
chestionarul privind jocul de noroc, pacientul a răspuns afirmativ la 14 întrebări, fapt care atestă
caracterul patologic al jocului.
I-am explicat pacientei conceptul de „depresie accentuată” şi faptul cǎ acest tip de
depresie poate fi ameliorat cu ajutorul psihoterapiei. Am discutat cu pacienta despre stǎrile sale
depresive pe care le-am regǎsit în scalele de măsurare: tristeţea, pesimismul, prezenţa
sentimentului eşecului, tulburǎrile de somn, iritabilitatea, sentimente de culpabilitate, dar şi pe
cele pe care le-a menţionat în interviul preliminar: faptul cǎ nu se mai îngrijea de fiica ei, cǎ nu
mai fǎcea curat în casǎ, nu mai discuta cu vecinele, se simţea inutilǎ, nu mai avea dispoziţia
necesarǎ pentru a lucra. Pacienta este sociabilǎ, îi place sǎ discute despre problemele ei şi spune
cǎ îi place s-o asculte lumea.

Ședinţa 4
Pacienta a relatat că se confruntă cu anumite probleme care nu numai că nu i-au fost
caracteristice, dar, amplificându-se, au început să-i producă un disconfort intens și au început s-o
îngrijoreze într-atât încât se află într-o permanentă stare de deprimare.
72
 Obiectivele fixate pentru această ședință au fost: dezvoltarea relației terapeutice și
conceptualizarea problemelor pacientei și stabilirea priorităților. După discutarea protocolului și
stabilirea de comun acord a condițiilor, am solicitat pacientei să ne relateze cum decurg relațiile
cu familia, colegii de serviciu și în general cu toți cei cu care intră în contact. Scopul acestei
solicitări l-a constituit identificarea eventualelor disfuncții de relaționare. Chiar dacă nu am
identificat aspecte disfuncționale în acest registru, am evidențiat reținerea și selectivitatea
subiectului în investirea încrederii în alții.
Dialogul purtat în continuare ne-a ajutat să conceptualizăm problemele subiectului, care
ne-au aparut în felul următor: schema cognitivă necondițională era „sunt un om căruia nu-i
reușește nimic”, „nu am voie să mi se întâmple așa ceva”, „nu sunt în stare”, iar schemele
cognitive condiționale (convingerile) erau „dacă nu sunt în stare să mă organizez, înseamnă că
nu merit nimic de la viață”, „dacă nu renunț la prostul obicei de a juca, se va termina cu mine”,
„dacă nu fac tot ce mi-am propus, în cel mai scurt timp, nu voi mai avea nici o valoare”.
Am observat comportamente supra dezvoltate - stabilirea unor standarde foarte înalte,
autocontrolul și asumarea responsabilităților în mod excesiv, subdezvoltate - spontaneitatea,
frivolitatea și căldura afectivă, starea afectivă - anxioasă, îngrijorată, neliniștită, nemulțumită,
descurajată. Distorsionările cognitive identificate la pacientă au fost perfecționismul manifest
prin autoimpunerea repetată a imperativelor categorice – ”nu trebuie să mă pierd în nimicuri”,
abstracția selectivă - Andrada pierde din vedere, cu bună știință, realizările obținute, capacitățile
sale intelectuale, statusul său socio-ocupațional, și se centrează pe nerealizarea unor proiecte,
nereușită pe care o amplifică artificial, fără a căuta argumente, personalizarea - se percepe ca
fiind singurul vinovat pentru nereușită, iluzia autocontrolului, percepând nerealizarea proiectelor
ca pe vina sa exclusivă (autoculpabilizare) cauzată de lipsa de autocontrol, fapt care favoriza
gândurile negative - „trebuie să dețin controlul în tot ce mă privește”. Ca temă pentru acasă, i-am
solicitat pacientei să întocmească o listă cu planurile pe care și le-a făcut și să le ordoneze
prioritar.

Ședința 5
Referirile concrete ale pacientei s-au centrat probleme legate de neîncrederea în sine și
sentimentul că nimic nu are sens. În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de
relaxare, cum ajutǎ acestea la ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului,
cât şi a clientului. Astfel, pacienta a arǎtat interes faţǎ de acest tip de terapie dar mai ales de
faptul cǎ sunt persoane care se intereseazǎ de soarta ei. Astfel, s-a trecut la exerciţiul de relaxare,
bazat pe antrenamentul autogen al lui Schultz. La început pacienta a început sǎ râdǎ, fapt care m-
a determinat sǎ o întreb dacǎ vrea sǎ continuǎm, şi-a cerut scuze şi mi-a zis cǎ nu râde de mine,
73
ci de formularea sugestiilor, formulare pe care nu a mai întâlnit-o. Am rugat-o sǎ se concentreze
asupra sugestiilor, spunându-i cǎ numai astfel poate obţine relaxarea. Am asigurat-o cǎ va fi un
exerciţiu care îi va face plǎcere şi totodatǎ îi va fi util.Am reînceput exerciţiul şi de data aceasta
am reuşit sǎ-l duc pânǎ la capǎt, am discutat despre experienţa pacientei avută în timpul relaxǎrii
şi a relatat cǎ la început i-a „venit iar sǎ râdǎ”, dar pe parcurs s-a liniştit, a reuşit sǎ se
concentreze şi chiar sǎ se relaxeze „un pic”. De asemenea, a spus cǎ i-a plǎcut şi cǎ ar vrea sǎ-l
repetǎm. De aceea am rugat-o sǎ încerce sǎ se relaxeze singurǎ, de douǎ ori pe zi, câte zece
minute, chiar dacǎ nu a reţinut sugestiile pe care i le-am dat.

Ședinţa 6
Obiectivul ședinței l-a constituit identificarea listei de priorități ale pacientei - așteptările,
prioritățile și încadrările temporale pe care acesta și le asumă.
Consultarea listei și răspunsul clientei în legătură cu stadiul rezolvării acestor probleme
ne-a edificat asupra modului acesteia de a-și fixa atât standardele, cât și termenele de realizare a
lor. Astfel, s-a conturat clar tendința acesteia spre perfecționism.
Andrada și-a fixat scopuri înalte, dar pentru că nu a luat în calcul anumite variabile
(timpul, posibilitățile pe care le are la dispoziție etc.) și-a autoindus sentimentul de neputință, de
incapacitate de a duce la bun sfârșit proiectele pe care și le-a propus, a devenit neîncrezătoare în
forțele proprii, fapt care a condus la destructurarea imaginii de sine.
Judecata sa negativă, privind imposibilitatea rezolvării acestor probleme, i-a influențat
modul de gândire, sentimentele și comportamentele, și-a întărit convingerea că nu poate, s-a
simțit rușinată și a dezvoltat temerea că într-o astfel de situație poate fi percepută ridicolă în fața
celorlalți, a abandonat orice efort de ieșire din situație și a adoptat comportamente dezadaptative.
Așa cum am menționat anterior, principala variabilă pe care pacienta nu a luat-o în
considerație, a fost cea temporală. Am considerat că este necesar să facem un calcul al timpului
minim necesar a fi afectat pentru fiecare proiect. Participarea la calculul timpului a Andradei s-a
dovedit a fi fost benefică. Aceasta a afirmat că niciodată nu-și pusese problema într-o astfel de
manieră, convins fiind până în acel moment că ar fi fost o pierdere de timp.
După explicațiile pe care le-am dat pacientei cu privire la modul cum și-a construit
așteptările, am întrebat-o ce alte tipuri de probleme îi creează stări asemănătoare cu cea descrisă
de ea. Răspunsul său a fost negativ, subliniind că pentru celelalte tipuri de probleme care apar
găsește ușor soluțiile de rezolvare.
Tema propriu-zisă pentru ședința următoare a constat în: pe baza listei de proiecte, să
formuleze răspunsuri la un set de întrebări pe care le va asocia fiecărui proiect. Obiectivul pe
care l-am urmarit a fost de a o determina pe pacientă, pe de-o parte să găsească noi soluții la
74
proiectele sale, iar pe de altă parte, să facă distincția dintre centrarea pe problemă și cea axată pe
starea afectivă.

Ședința 7
Obiectivul ședinței l-a constituit identificarea, modificarea și acceptarea de către pacientă
a gândurilor și sentimentelor negative. Ședința s-a centrat pe discutarea sarcinii pentru acasă,
analizând gândurile, sentimentele și proiecția acțiunilor pacientei, s-a evidențiat o reducere
considerabilă a proiectelor - ca motivare, afirmă că le-a selectat, celelalte nemaiconstituind
priorități - și formulări corecte, coerente a modalităților de rezolvare a proiectelor. Dispoziția
pacientei s-a ameliorat, fapt confirmat de adoptarea în cadrul ședinței a unei poziții posturale
relaxate în locul celei ușor defensive, a exprimării unei angajări mai ferme cu referire la
proiectele de viitor și a jovialității care se îmbunătățește vizibil de la o întâlnire la alta.
Am continuat ședinta ajutând-o să-și întărească noile gânduri și să caute permanent
argumente valide la gândurile care o neliniștesc. Ne-am exprimat acordul referitor la variabila
timp, care ocupă o pondere însemnată în rezolvarea oricărei probleme, dar pe care de cele mai
multe ori o introducem greșit în ecuațiile pe care le construim.
Am discutat cu pacienta despre relaxare, mi-a relatat cǎ a încercat sǎ se relaxeze
singurǎ, dar nu a putut. I-am spus cǎ acest fapt nu constituie o problemǎ, deoarece însuşirea
tehnicilor de relaxare necesitǎ un antrenament mai îndelungat şi am asigurat-o cǎ dacǎ se va
implica în terapie, îşi va însuşi aceastǎ tehnicǎ şi se va putea relaxa singurǎ. Am mai discutat
despre problemele sale, mi-a zis cǎ şi-a fǎcut prietene în spital, cǎ se înţelege bine cu personalul
medical, cǎ se bucurǎ cǎ este vizitatǎ de fiica ei, dar cǎ se simte vinovatǎ faţǎ de ea şi cǎ îi este
ruşine. Dupǎ aceste discuţii au urmat cele 20 de minute de relaxare, în timpul cǎrora am observat
cǎ pacienta a prezentat mai multǎ seriozitate ca data trecutǎ, n-a mai fost agitatǎ, a reuşit să se
destindǎ. De asemenea, am observat cǎ atunci când i-am sugerat „Te vei gândi tot mai puţin la
tine însuţi, la dificultǎţile tale, vei fi tot mai puţin preocupat de propriile trǎiri, vei deveni tot mai
puţin îngrijorat, tot mai puţin agitat, tot mai puţin deprimat, vei fi capabil sǎ gândeşti clar, sǎ te
concentrezi tot mai bine” pacienta a oftat uşor. Dupǎ încheierea exerciţiului, am avut o discuţie
referitoare la trǎirile sale din timpul relaxǎrii. A fǎcut comparaţie cu şedinţa trecutǎ şi mi-a zis cǎ
nu a mai amuzat-o, şi nici nu a mai simţit nevoia sǎ se mişte şi de asemenea cǎ a reuşit sǎ se
relaxeze: „Chiar mǎ simt mai odihnitǎ!”. I-am spus cǎ am observat un oftat când se relaxa, dar
mi-a zis cǎ nu a conştientizat acest lucru. Am întrebat-o dacǎ are îndoielei cu privire la acele
sugestii, dacǎ are ceva împotriva lor şi mi-a rǎspuns cǎ nu-i place sǎ se gândeascǎ cǎ nu va mai
fi preocupatǎ de trǎirile ei sau cǎ nu se va mai gândi la dificultǎţi deoarece dacǎ va face acest
lucru, nu va mai putea face faţǎ acestor probleme. I-am explicat pe îndelete la ce se referǎ aceste
75
sugestii, a înţeles şi m-a asigurat cǎ i le pot administra în continuare, deoarece ele nu i-au creat
un disconfort, doar cǎ le-a înţeles greşit. La sfârşitul şedinţei am rugat-o sǎ se relaxeze şi singurǎ,
sǎ persevereze, cǎci pânǎ la urmǎ va avea rezultate.

Ședințele 8-9
Pentru aceste ședințe ne-am propus să fixăm gândurile și convingerile pozitive dobândite
în ședințele anterioare. Ședințele au debutat cu discuții referitoare la ce s-a mai întâmplat între
timp până în momentele întâlnirilor. Andrada a povestit că majoritatea timpului l-a avut ocupat
cu problemele de serviciu care i-au adus și satisfacții privind exersarea limbii engleze.
Participând la un curs de management organizat de firmă, pe parcursul a două zile, a avut
ocazia să converseze în limba engleză cu unii dintre participanții străini. Mai mult decât atât, a
fost solicitată să traducă oficial câteva discuții, motiv pentru care a fost apreciată și felicitaă în
acest sens. Am exploatat situația, întărindu-i convingerea că nu are motive de îngrijorare privind
cunoștințele de limba engleză.

Ședințele 10-11
În aceste ședințe ne-am propus ca prin discuțiile purtate să explorăm posibile evenimente
de viață, ale căror gânduri asociate i-au destructurat încrederea în sine și în ceilalți. La începutul
ședințelor, Andrada a relatat că parcurgerea schemei l-a ajutat să-și recunoască faptul că îi place
să dețină un anumit control asupra evenimentelor sale de viață și asupra modului cum
reactionează, dar că a reusit în ultimele zile să adopte și alte maniere de a aborda anumite situații
care îl indispuneau.
Discuțiile care au avut loc s-au centrat pe relația cu prietenii. Pacienta a recunoscut că în
ultimul timp întâlnirile cu aceștia au înregistrat o frecvență scăzută din cauza exclusivă a lipsei
de timp și într-o anumită măsură și din cauza dispoziției pe care a avut-o. Am insistat însă asupra
aspectului semnalat de subiect într-una din ședințele anterioare cu privire la necomunicarea
niciuneia dintre persoanele semnificative despre starea în care s-a aflat.
Pentru ședința următoare, i-am solicitat pacientei să-și urmărească și să noteze reacțiile
(gânduri, sentimente și comportamente) pe care le are, dar nu ar vrea să le aibă la situațiile pe
care le întâlnește.

Ședința 12
Scopul ședinței a fost de a identifica abilitățile pe care pacienta le-a dobândit pentru a
evita întoarcerea la gândurile și modelul comportamental care a instituit intervenția terapeutică.
Discuțiile de început ale ședinței s-au axat pe relatările pacientei despre ce s-a mai întâmplat de
76
la ultima ședință până în momentul respectiv. Andrada a afirmat că starea sa de dispoziție a fost
bună în toată această perioadă. Întrebată dacă poate să ne spună care crede că este secretul unei
existențe liniștite, ne-a răspuns că pe primul loc este calmul, apoi o gândire justă, iar apoi, „ceea
ce cred eu cu tărie că înseamnă liniștea”.
Discuțiile au continuat, căpătând însă o tentă filosofică, dar care ne-a ajutat să identificăm
realele abilități și resurse ale subiectului: acceptarea de sine și a celorlalți, spontaneitatea,
obiectivitatea, independența, implicarea socială, capacitatea de discriminare. Beneficiul
identificării acestor resurse ne-a creat convingerea că demersul terapeutic se derula în direcția
dorită. Pentru ședința următoare, am solicitat pacientei să se gândească la o mini-strategie de
principiu de abordare a unei situații-problemă.

Ședința 13
Scopul ședinței a fost de a ajuta pacienta să identifice conduite de răspuns de principiu
pentru a obține autocontrolul dorit. Discuțiile de început ale ședinței s-au axat pe relatările
Andradei despre ce s-a mai întâmplat de la ultima ședința până în momentul respectiv.
Andrada a povestit că în perioada care a trecut a fost asaltată de probleme de tot felul, de
la probleme de ordin administrativ până la probleme de promovare și vânzare a materialelor,
cărora le-a făcut față cu succes. A precizat că, deși în volum mare și cu o complexitate crescută,
nu s-a simțit nicidecum obosită, dimpotrivă au mobilizat-o și mai mult.

Ședința 14
Înțelegând că aceasta era ultima ședință pe care urma să o desfășurăm, am hotarât de
comun acord, să trecem direct la analiza sarcinii pe care a avut-o de îndeplinit. Concluzia asupra
temei am prezentat-o pacientei într-o manieră încurajatoare, apreciind-o pentru modul cum a
răspuns cerințelor la întâlnirile noastre. I-am reamintit că problemele existențiale nu vor semăna
niciodată unele cu altele, iar pentru fiecare dintre ele, abordările vor avea un specific aparte. De
asemenea, i-am amintit că vieții îi sunt caracteristice paradoxurile și ambiguitățile, care ne
creează tuturor, în nenumărate rânduri, stări de disconfort, de deznădejde sau de teamă, dar
important este să învățăm și să ne dezvoltăm abilitățile de a face față problemelor care se ivesc.
În încheiere, i-am adresat subiectului invitația să mă viziteze ori de câte ori va simți
dorința sau nevoia să o facă.

77
 IV.3. Studiu de caz 3

Istoricul cazului
Dragoș este un bǎrbat de 37 de ani, a terminat Facultatea de Automaticǎ şi Calculatoare, a
lucrat într-o companie multinaţionalǎ pe poziţia Project Manager, dar şi-a pierdut locul de muncǎ
datoritǎ dependenței de jocurile de noroc în urmǎ cu patru luni, când a fost prins încercând să
sustragă o sumă de bani, dar compania nu a depus plângere. Locuieşte singur, în apartament
proprietate personalǎ, este divorţat de trei ani, motivul despǎrţirii fiind faptul cǎ şi-a neglijat soţia
datoritǎ faptului cǎ a pus cariera pe primul plan. Înainte juca cărți ocazional, la întâlnirile cu
prietenii, la conferinţe, dar dupǎ ce l-a pǎrǎsit soţia a început sǎ joace din ce în ce mai mult,
deoarece nu mai avea cu cine sǎ împǎrtǎşeascǎ bucuriile sau eşecurile din plan profesional.
Înainte de a începe terapia, ajunsese sǎ joace zilnic la cazinouri sau online, acumulând
foarte multe datorii neachitate, stătea noaptea târziu în cazinouri sau la diverse cunoștințe unde
se organizau partide de cărți sau zaruri, întârzia la serviciu, eficacitatea la locul de muncǎ scǎdea
pe zi ce trece, a fost ameninţat cu concedierea şi când a încercat sǎ renunţe şi-a dat seama cǎ nu
mai poate, cǎ s-a instalat dependenţa. A continuat sǎ joace, a rǎmas fǎrǎ bani, a apelat la ajutorul
mamei care l-a îndrumat sǎ cearǎ ajutor de specialitate, aceasta şi datoritǎ faptului cǎ tatǎl lui a
avut aceleași probleme. Pacientul juca la început din plǎcere, mai apoi acesta s-a transformat
într-o modalitate de rezolvare a problemelor cu care se confrunta, într-un refugiu „Când jucam,
uitam de tot ce mi s-a întâmplat”. Dragoș îşi doreşte sǎ devinǎ „ceea ce a fost odatǎ”.

1. Istoricul tulburării prezente

Dragoș a început să joace după ce a fost pǎrǎsit de soţie și a început sǎ joace din ce în ce
mai mult, deoarece nu mai avea cu cine sǎ împǎrtǎşeascǎ bucuriile sau eşecurile din plan
profesional și a fost concediat acum patru luni, când a fost prins încercând să sustragă o sumă de
bani, dar compania nu a depus plângere.

2. Istoricul personal și relațional

Dragoș provine dintr-o familie cu probleme, a experimentat moartea tatălui său când era
foarte tânăr. A fost crescută de părinţi care au fost foarte rigizi, mama lui a fost deosebit de
neînduplecată şi Dragoș nu ar putea niciodată face nimic în ochii ei. Potrivit lui, mama a
continuat să fie foarte rea, iar el a dezvoltat un exterior dur pentru a supraviețui.

78
 3. Istoric medical
Pacientul nu a avut niciun fel de probleme medicale care să-i influențeze funcționarea
psihică, problemele psihologice curente sau procesul de tratament.

4. Status mental
- ținută foarte îngrijită, pedantă;
- postură flexibilă, ușor defensivă;
- gestică controlată;
- mimică relaxată, controlată;
- vorbire de intensitate medie, cu fluență continuă, având o intonație modulară cu debit mediu;
- pronunția și construcția frazelor sunt clare, coerente, cu exprimare elaborată;
- vocabular bogat;
- memorie foarte bună;
- atitudine conformistă, își susține cu perseverență opiniile, iar la opiniile noastre răspunde cu
calm, înțelegere și acceptare;
- afect restricționat;
- viață sexuală dezorganizată;
- dispoziție anxioasă, cu stări de neliniște, îngrijorare, iritabilitate, dificultate de a adormi.

5. Diagnostic DSM IV
Axa I - tulburare depresivă, anxietate generalizată, dependență de jocurile de noroc.
Axa II - structură de personalitate instabil-emoțională.
Axa III - fără condiții sau tulburări somatice.
Axa IV – lipsa unui suport social corespunzător.
Axa V – funcționare afectată în domeniul social și ocupațional, cu dispozitie anxioasă constantă
– scor GAF 54.

Intervenția psihoterapeutică:

Ședințele 1-2
În aceste ședințe a fost realizat interviul preliminar, care constǎ într-o discuţie cu
pacientul referitoare la problemele cu care se confruntǎ – jocul patologic şi depresia, istoricul
bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date biografice. Tot acum se încearcǎ şi
crearea alianţei terapeutice. Acest interviu a avut loc pe parcursul primelor douǎ şedinţe.

79
 Ședința 3
În această ședință s-a realizat interviul de evaluare în care i-am administrat pacientului
Inventarul de depresie Beck și Scala Hamilton, în variantele pentru depresie și anxietate,
obținând scorurile BDI=26, HAM-D=28, consistente pentru depresie severă, și HAM-A=34,
indicând o anxietate accentuată. Se reţin scorurile obţinute pentru a verifica la sfârşitul terapiei
dacǎ în urma aplicǎrii tehnicilor terapeutice și de relaxare stǎrile depresive au fost ameliorate. La
chestionarul privind jocul de noroc, pacientul a răspuns afirmativ la 18 întrebări, fapt care atestă
caracterul patologic al jocului.
Am discutat cu pacientul despre stǎrile sale depresive pe care le-a regǎsit în scale:
tristeţea, pesimismul, prezenţa sentimentului eşecului, nemulţumire, nehotǎrâre, autoacuzare,
sentimente de culpabilitate, dar şi pe cele pe care le-a menţionat în interviul preliminar: faptul cǎ
nu se mai îngrijea, cǎ nu-i mai pǎsa de cum aratǎ, absenţa libidoului, sentimente de singurǎtate,
lipsa sensului vieţii. I-am explicat conceptul „depresie severǎ” şi faptul cǎ acest tip de depresie
poate fi ameliorat cu ajutorul psihoterapiei, dar l-am trimis și la un medic psihiatru, pentru un
tratament medicamentos.

Ședința 4
În aceastǎ şedinţǎ am discutat mai mult despre tehnicile de relaxare, cum ajutǎ acestea la
ameliorarea depresiei, ce presupun ele atât din partea terapeutului, cât şi a clientului. Pacientul a
fost de acord cu acest tip de terapie. L-am rugat sǎ se concentreze şi am început exerciţiul de
relaxare. În timpul desfǎşurǎrii acestuia, la început am observat la pacient o stare de agitaţie,
nelinişte însǎ nu atât de mari încât sǎ întrerup exerciţiul, apoi dupǎ ce am aprofundat starea de
relaxare, pacientul a reuşit sǎ se mai destindǎ.
Dupǎ cele douǎzeci de minute acordate antrenamentului, am discutat despre trǎirile pe
care le-a avut şi mi-a zis cǎ i-a fost un pic teamǎ, dar cǎ s-a liniştit şi în cele din urmǎ a reuşit sǎ
se destindǎ şi de asemena, i-a plǎcut. Am mai vorbit despre utilitatea acestei terapii, iar la
sfârşitul şedinţei i-am dat ca temǎ sǎ se relaxeze singur de douǎ ori pe zi.

Ședința 5
Pacientul m-a anunțat la începutul ședinței cǎ a încercat sǎ se relaxeze, dar a spus cǎ
efectele obţinute au fost mai slabe decât cele pe care le-a avut relaxarea fǎcutǎ de mine, totuşi nu
se poate elibera de gânduri. I-am explicat cǎ însuşirea acestei tehnici presupune mai mult
exerciţiu, mai multe repetǎri si l-am sfǎtuit sǎ persevereze. Am continuat cu exerciţiul de relaxare
şi, la sfârşitul acestuia am vorbit cu pacientul despre cum s-a simţit în starea pe care i-am indus-
o, mi-a zis cǎ mai bine decât data precedentǎ şi „parcǎ am dormit câteva ore. Sunt mult mai
80
odihnit”. De asemenea mi-a zis cǎ seara, înainte de culcare, de când îşi face tema, adoarme mai
uşor şi nu mai viseazǎ jocuri de zaruri sau cărți, care apăreau în coşmarurile sale.
Pacientul mi-a zis cǎ se simte foarte plictisit şi îl apasǎ tot felul de gânduri referitoare la
slujba sa şi am discutat despre acest aspect, concluzionând cǎ este capabil sǎ lucreze atunci când
nu joacă.

Ședințele 6-7
În această ședință am decis să aduc o serie de provocări modului de a gândi şi reacţiei
emoţionale a pacientului, punând lucrurile într-o perspectivă mult diferită. "Eu pot vedea acum
cum acest lucru ar fi putut fi supărător pentru ceilalți", a spus Dragoș. Acest lucru a fost un
progres foarte important deoarece, pentru prima dată, Dragoș a reîncadrat modul lui de gândire
semnificativ, ceea ce, la rândul său, a fost începutul unui schimb pozitiv interacţional între el și
cei din jur

.Ședințele 8-10
Această ședință s-a axat pe sprijinirea clientului în a interveni în gândurile lui automate şi
să ia în considerare unele alternative, în încercarea de a modifica interacţiunea lor.
Un accent deosebit a fost pus pe încurajarea de a contesta ceea ce au determinat în terapie
ca gânduri disfuncţionale, şi cântărirea noilor dovezi. Acest lucru a fost destul de dificil,
deoarece credinţele lui erau atât de adânc înrădăcinate. Ca şi în multe cazuri, restructurarea
necesară este o mare provocare, deoarece a devenit destul de rezistent la ea.

Ședința 11
Pacientul mi-a relatat cǎ este bucuros cǎ a reuşit sǎ-şi pǎstreze cei mai buni prieteni, cǎ
mama lui este lângǎ el chiar dacǎ a dezamǎgit-o. Am observat o atitudine mai optimistǎ, mi-a zis
cǎ i-a revenit pofta de mâncare şi de asemenea cǎ este dornic sǎ aibǎ o ocupaţie care sǎ-i distragǎ
atenţia de la gândurile sale. A conştientizat faptul cǎ este o persoanǎ bine pregǎtitǎ în domeniul
sǎu şi cǎ este aproape imposibil sǎ nu îşi poatǎ gǎsi un loc de muncǎ. Exerciţiul de relaxare a
decurs bine.

Ședința 12
Am discutat despre sentimentul de singurǎtate pe care l-a acuzat în primele şedinţe şi a
spus cǎ situaţia în care se aflǎ nu este tocmai roz, dar cǎ aceasta se poate remedia, „Nu sunt atât
de bǎtrân încât sǎ nu-mi pot întemeia o familie şi încǎ arǎt bine pentru un bǎrbat de vârsta mea,
am forţǎ de muncǎ şi aş putea întreţine o familie. Majoritatea foştilor mei colegi nu aveau copii,
81
fiindcǎ nu le permitea timpul”. Astfel, am observat cǎ optimismul se menţine, l-am încurajat şi
apoi am trecut la exerciţiul de relaxare care s-a dovedit a fi eficient.
Dragoș şi-a propus sǎ se foloseascǎ de ceea ce a învǎţat în timpul acestei terapii de
fiecare datǎ când se va simţi trist sau la capǎtul puterilor.

Ședința 13
Deoarece aceasta a fost ultima şedinţǎ, a fost necesarǎ o reevaluare a stǎrilor depresive.
I-am spus pacientului cǎ se observǎ o ameliorare a stǎrilor depresive, cǎ acest tratament este
eficient şi i-am spus cǎ este bine cǎ exerseazǎ antrenamentul autogen al lui Schultz singur. Apoi
am trecut ca de obicei la exersarea antrenamentului care a decurs bine. Mi-a spus cǎ în urma
acestor şedinţe se simte mai stǎpân pe el şi cǎ este convins cǎ dacǎ a reuşit sǎ-şi controleze
corpul va putea sǎ-şi rezolve şi celelalte probleme.

82
 CONCLUZII

Depresia este un fenomen rǎspândit pe întreaga planetǎ şi de aceea mulţi oameni de ştiinţǎ
au fost şi sunt preocupaţi de studiul acesteia. În literatura de specialitate depresia este definitǎ ca
fiind o „maladie mentalǎ caracterizatǎ printr-o modificare profundǎ a stǎrii timice, a dispoziţiei,
în sensul tristeţii, al suferinţei morale şi încetinirii psihomotorii
Simptomul este o manifestare, tulburare funcţionalǎ sau senzaţia anormalǎ resimţite de o
fiinţǎ care pot indica prezenţa unei boli.
Un simptom relevant în identificarea depresiei este dispoziţia caracterizatǎ de tristeţe,
deprimare, neadaptare, descurajare, supǎrare la care se mai pot adǎuga plângeri de lipsa
sentimentelor, de stǎri de anxietate.
În depresie, se manifestă diminuarea energiei, obosealǎ. Acestea sunt simptome frecvent
întâlnite, subiectul preluând o stare de epuizare fǎrǎ sǎ fi depus un efort fizic major. Cele mai
mici sarcini par sǎ solicite efort substanţial, adesea se resimte o diminuare a eficienţei rezolvǎrii
sarcinilor.
Pot apărea manifestări ca slǎbirea abilitǎţii de gândire, concentrare sau decizie şi dificultǎţi
de atenţie. Intelectualii sunt cei mai afectaţi de acest simptom, ei neputând funcţiona adecvat, la
fel şi copiii cǎrora le pot scade performanţele şcolare pe fondul unei slabe concentrǎri. Vârstnicii
sunt cel mai adesea afectaţi de dificultǎţi de memorie. În depresie sunt frecvente gândurile despre
moarte, ideaţia suicidarǎ si încerǎrile de sinucidere. Asemenea gânduri pornesc de la credinţa cǎ
celorlalţi le-ar fi mai bine dacǎ subiectul în cauzǎ ar fi mort, ajungându-se la planuri de suicid
sau chiar la tentative.
Manifestǎri clinice întâlnite în depresii: 76 - 100% - tristeţe, absenţa bucuriei, anxietate,
tensiune, lipsa de energie, dezinteres, hipoprosexie, ideile de insuficienţǎ; 51 -75% - disperare,
agresivitate, iritabilitate, alterarea comportamentului social, indecizia, modificarea percepţiei
timpului, ideile de suicid, încetinirea psihomotorie, absenţa relaţiilor sociale, diminuarea
libidoului, trezirea precoce, incapacitate de adormire, somn superficial întrerupt, inapetenţǎ,
modificarea greutǎţii, algii; 26 – 50% - sentimente de culpabilitate, hipocondrii, agitaţie
psihomotorie, maleza matinalǎ, constipaţie; 1 – 25% - idei de sǎrǎcie, idei de persecuţie, delir de
culpabilitate, delir hipocondric, malezǎ vesperalǎ. Simptomele depresiei includ sentimente de
inutilitate, de lipsă de speranţă, de neajutorare, indiferenţă faţă de orice, sentimentul de vină
nejustificată, tristeţe prelungită, accese inexplicabile de plâns, irascibilitate sau iritabilitate,
activităţile agreabile, contactele sociale, munca sau sexul care altă dată îi făceau plăcere, nu-i
mai trezesc interesul, imposibilitatea de a se concentra sau de a-şi aminti detalii, gânduri de

83
moarte, încercări de suicid, pierderea apetitului sau apetit exagerat, fatigabilitate persistentă,
letargie, insomnie sau nevoie crescută de somn, dureri, constipaţie sau alte afecţiuni somatice
cărora nu li se poate determina o cauză obiectivă. În afarǎ de tratamentul medicamentos,
necesare şi utile sunt psihoterapiile.
Una dintre acestea este terapia cognitiv-comportamentalǎ care a fost dezvoltatǎ de Beck,
Rush, Shaw si Emery, care poate fi definitǎ ca o rezolvare de probleme, depresia fiind ea însǎşi o
problemǎ. Scopul terapiei este de a-l ajuta pe pacient sǎ gǎseascǎ soluţii la problemele sale, iar
obiectivul imediat al terapiei este eliberarea de simptome, cel pe termen lung fiind rezolvarea
problemelor de viaţǎ şi prevenirea apariţiei sau mǎcar atenuarea unor episoade depresive
viitoare.

84
 Bibliografie

1. Postel, J., Dicţionar de psihiatrie şi de psihopatologie clinică, Ed. Univers Enciclopedic, trad.
Leonard Gavriliu, Bucureşti, 1998, p. 178
2. Freud, S., Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii
cotidiene, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
3. Holdevici, I., Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil
de viaţă optim, Ed. Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2005
4. Manual de diagnostic si statistica medicală – DSM-IV A.P.A. – Asociatia Psihiatrilor liberi
din Romania, Bucuresti, 2000
5. Filimon, L., Experienţa depresivă: perspective socio-culturale, Ed. Dacia, Bucureşti, 2002
6. Nolen-Hoeksema, S., Sex Differences in Depression, Stanford University Press, California,
1990
7. Comstock, G.W., & Helsing, K.J., Symptoms of depression in two communities, California,
1976
8. Myers, J.K., Weissman, M.M., Tischler, G.L., Holzer, C.E., Leaf, P.J., Orvaschel, H.,
Anthony, J.C., Boyd, J.H., Burke, J.D., Kramer, M., & Stoltzman, R. (1984). Six-month
prevalence of psychiatric disorders inthree communities: 1980 to 1982. în S. Nolen-Hoeksema
(ed.), Sex differences in depression. California: Stanford University Press.
9. Radloff, L.S., Sex Differences in Depresion.The Effects of Occupation and Marital Status.Sex
Roles,I,249-267, 1975
10. Ionescu, G., Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Ed. Asclepios, Bucureşti, 1995
11. Secareanu, A., Implicatiile diagnostice si terapeutice ale cognitiilor in cadrul tulburărilor
depresive, Cognitie, creier, comportament, II,1,1-5, 1998

85