1.

Valutele

Valuta reprezintă moneda naţională a unei ţâri, în condiţiile în care

aceasta îndeplineşte funcţiile de instrument de plată şi unitate de rezervă şi în
alte ţări decât cea emitentă.
Valuta se poate prezenta fie sub formă de numerar - valuta efectivă
(bancnote sau monezi), fie sub formă de valută în cont, situaţie în care sc află
într-un cont, ca disponibil bancar. Valuta în numerar are în prezent o utilizare
mai redusă datorită riscului de a fi furată sau pierdută. De multe ori, în situaţia în
care o persoană circulă în străinătate valuta în numerar este înlocuită cu cecul de
călătorie sau cardul.
Valuta în cont se constituie din depunerea la bancă, într-un cont, a valutei
în numerar. Aceste depuneri sc pot face la termen şi la vedere.
În funcţie de modul de preschimbare, valutele pot fi:
- convertibile, acestea fiind reprezentate de monedele care se
schimbă liber contra unor alte monede naţionale sau internaţionale. Acest tip de
valute presupune existenţa unui angajament al ţării emitente de a converti
propria monedă la cererea oricărui deţinător, în orice altă monedă;
- neconvertibile, acestea fiind valute care nu pot fi schimbate în alte
valute decât cu aprobarea instituţiei abilitate;
- transferabile, acestea fiind reprezentate de acele valute care au un
grad de convertibilitate stabilit în cadrul unei înţelegeri pe plan regional;
- liber-utilizabile, valute cu o convertibilitate totală, recunoscute de
FMI şi de către alte organizaţii financiare internaţionale ca utilizabile la scară
largă în tranzacţiile internaţionale. Aici putem include dolarul SUA, lira sterlină,
euro, yenul japonez.
În accepţiunea generală, convertibilitatea reflectă însuşirea unei monede
de a fi preschimbată în mod liber pe piaţă, fiind eliminate toate restricţiile cu
privire la suma de schimbat şi calitatea persoanei care realizează schimbul
(rezident sau nerezident).
Convertibilitatea poate îmbrăca diferite forme şi anume: convertibilitate
generală, dacă se referă la tranzacţiile curente şi la mişcările de capital;
convertibilitate externă nelimitată, aplicabilă tranzacţiilor curente şi
mişcărilor de capital ale nerezidenţilor, convertibilitate externă limitată, care
sc asigură nerezidenţilor pentru tranzacţii curente şi convertibilitate internă
sau de cont curent, ce presupune accesul la valută al agenţilor economici
pentru plăţi, dar şi dreptul persoanelor fizice de a cumpăra valută la cursul de
schimb în vigoare.
Pentru realizarea convertibilităţii unei monede sunt necesare anumite
condiţii:
- creşterea puterii de cumpărare a monedei, condiţie care presupune
creşterea productivităţii muncii şi a producţiei economice în general, precum şi
creşterea venitului naţional;
 - existenţa unui potenţial economic ridicat, care să asigure cantităţile
de mărfuri cerute dc partenerii externi;
- realizarea unui curs valutar relativ stabil al monedei naţionale,
sprijinit de existenţa unei rezerve internaţionale a băncii centrale care să asigure
mijloacele de intervenţie pe pieţele valutare în vederea menţinerii stabilităţii;
- realizarea unei balanţe dc plăţi echilibrate;
- existenţa unui buget echilibrat;
- inexistenţa unei datorii externe sau micşorarea acesteia pe cât
posibil;
- desfiinţarea restricţiilor valutare de orice tip.
Convertibilitatea prezintă şi anumite riscuri, cele mai importante putând fi
cele legate de epuizarea rezervelor valutare, de creşterea preţurilor mărfurilor
importante, precum şi dc pierderea controlului asupra circulaţiei băneşti şi
inflaţiei.
În funcţie de regimul de definire, valutele se grupează în:
- valute care evoluează liber pe piaţă şi flotează liber în funcţie de
cerere şi de ofertă;
- valute care flotează în funcţie de alte valute convertibile;
- valute al căror curs este legat de DST.
Valuta de rezervă reprezintă moneda unei ţări care se atrage, păstrează şi
administrează de către autorităţile monetare ale altei ţări în vederea asigurării
mijloacelor necesare pentru acoperirea deficitului balanţei de plăţi, pentru
susţinerea cursului de schimb şi pentru garantarea solvabilităţii pe plan
internaţional.
Pentru ca o monedă să servească drept valută de rezeivă aceasta trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii: să joace un rol esenţial în operaţiunile
financiar-valutare internaţionale; să fie liber convertibilă şi să se bucure de
stabilitate pe termen lung.
 2. Devizele

Devizele se definesc ca titluri de credit pe termen scurt exprimate în

valută.
Titlurile de credit reprezintă documente sau înscrisuri care îi conferă
titularului dreptul de a încasa sumele conţinute de textul lor, la o anumită dată
care se numeşte scadenţă. Aceste documente au forme şi conţinut standardizate,
pot fi negociate (vândute şi cumpărate) şi au o valoare nominală (cea înscrisă în
document) şi una de piaţă.
Practic, aceste titluri de credit prezintă următoarele caracteristici:
- se exprimă prin documente sau înscrisuri care reflectă formarea,
transmiterea şi exercitarea unui drept de creanţă;
- acest drept de creanţă se exercită în anumite condiţii prestabilite;
- documentul capătă putere circulatorie, independent de tranzacţia
care l-a generat.
După cum se poate observa chiar clin definiţie, titlurile dc credit
reprezintă totodată şi instrumente de plată şi instrumente de credit.
Clasificarea titlurilor de credit:
I. În funcţie dc modul în care este desemnat posesorul, titlurile de
credit pot fi:
- nominative, în situaţia în care conţin desemnarea expresă a numelui
primului titular;
- la ordin, când, pe lângă numele titularului, conţin şi o clauză în
conformitate cu care se poate dispune ca plata să se tacă unei alte persoane;
- la purtător, când nu cuprind menţiuni cu privire la titularul dreptului
de creanţă, deţinătorul titlului putând face uz de acesta.
II. După conţinutul lor, titlurile de credit pot fi:
- titluri de credit propriu-zise, care se referă la obligaţia de a plăti o
sumă de bani sau de a preda o cantitate de marfa la un anumit termen. Aici
putem enumera cambiile şi biletele la ordin;
- titluri de credit reprezentative, care reprezintă un drept real al
titularului asupra unei mărfi determinate şi depozitate oficial. Din această
categorie menţionăm conosamentul (document eliberat de comandantul unei
nave, prin care se face dovada încărcării mărfii la bord), warrant-ul (documentul
eliberat de un depozit prin care se stabileşte dreptul de proprietate asupra mărfii,
cât şi un eventual drept de garanţie), poliţa de încărcare, recipisa de depozit.
- titluri de credit de participare, sunt cele pe care le dobândesc
titularii în calitate de participanţi la o societate (acţiuni, obligaţiuni);
- titluri improprii, de complezenţă, care nu au la bază acte
comerciale; debitorul, prin intermediul lor, procură o sumă de bani necesară
beneficiarului. Aceste titluri au caracter de probă şi legitimare.
Ca instrumente de plată, titlurile de credit pe termen scurt prezintă
anumite avantaje care le fac foarte întrebuinţate în relaţiile economice
internaţionale. în primul rând, reflectă certitudinea efectuării plăţii la un anumit
termen; în al doilea rând, pot circula prin gir sau andosare ceea ce permite
schimbarea beneficiarului iniţial, documentul putând, fi cedat unui nou
beneficiar; în al treilea rând, ele fiind negociabile, pot fi scontate sau forfetate
fapt ce permite încasarea sumelor înainte de scadenţă.
 3. Cursul valutar

Cursul valutar reprezintă raportul valoric dintre moneda unei ţâri şi

moneda altei ţări. Altfel spus, cursul valutar este preţul unei valute exprimate în
altă valută sau preţul la care o monedă naţională se schimbă cu altă monedă.
Acesta se mai numeşte şi curs de schimb şi are un caracter sintetic deoarece
permite compararea produsului intern brut, a preţurilor, a salariilor şi a
productivităţii muncii. Dacă este exprimat procentual, cursul de schimb capătă
denumirea de rată de schimb.
Cursul pieţei este cursul practicat efectiv pe piaţă la un moment dat. Când
variază în raport cu cererea şi oferta de pe piaţă, cursul pieţei se numeşte cotaţie,
Aceasta se exprimă prin acelaşi raport al cursului valutar, putând fi o cotaţie
directă (incertă), când se arată suma variabilă, în moneda naţională, cc se cere
pentru cumpărarea unei unităţi monetare străine, sau cotaţie indirectă
(certă), în cazul invers.

Cotarea directă Cotarea indirectă

1 dolar american = 28.919 lei 1 liră sterlină = 1,9195 dolari
1 liră sterlină = 55.770 lei 1 liră sterlină = 1,4089 Euro
1 Euro = 39.410 lei 1 liră sterlină = 196,902 yeni
Decembrie 2004
În majoritatea statelor lumii, inclusiv în România, se utilizează metoda
cotării directe. Doar în câteva ţări se practică metoda cotării indirecte a
monedei naţionale. Cotează indirect lira sterlină, lira irlandeză, dolarul
australian, în virtutea unei tradiţii istorice. în afara metodei de cotare directă şi
indirectă, se mai utilizează metoda cotării încrucişate (crossing rate).
Cursul valutar este util în evaluarea bunurilor şi serviciilor din relaţiile
economice internaţionale. De asemenea, are un rol fundamental în influenţarea
mecanismului schimburilor întrucât, prin modificarea acestuia, pot fi stimulate
exporturile, pot fi diminuate importurile, se poate modifica echilibrul valutar în
conformitate cu necesităţile de politică economică apărute la un moment dat.
Cursul valutar se poate determina pornind de la puterea de cumpărare a
unei monede (Pcj) care se raportează la puterea de cumpărare a altei monede
(PC2). Din acest raport rezultă numărul unităţilor naţionale (xMn) pentru o
unitate de monedă străină Ms.

Puterea dc cumpărare a unei monede depinde de bunurile şi serviciile

oferite şi de nivelul preţurilor. Paritatea puterii de cumpărare reflectă bunurile şi
serviciile ce se pot achiziţiona cu unităţile monetare din două ţări.
 Tipologia cursului valutar

Tipurile de cursuri valutare simt variate, dar Ie putem clasifica după

mecanismul formării lor:
a) După criteriul stabilităţii, cursurile valutare sunt de trei tipuri:
- cursuri valutare fixe, care au funcţionat până în 1971 şi
presupuneau o uşoară abatere a cursului de piaţă faţă de paritatea monetară
(±1%);
- cursuri valutare relativ stabile, ce au funcţionat după Acordul
Smithsonian din 1971, prin care matja de fluctuare a crescut la ±2,25%;
- cursuri valutare flotante, care simt practicate de majoritatea statelor
lumii, cu deosebire de ţările cu monede liber utilizabile sau având
convertibilitate deplină.
b) După criteriul sferei de formare şi utilizare, cursul valutar se
împarte în:
- curs valutar oficial, întâlnit în special în ţările cu valute
neconvertibile, dar şi în unele acorduri bilaterale de comerţ şi plăţi;
- curs valutar interbancar, care se formează în negocierea
tranzacţiilor valutare;
curs valutar bursier, care se formează la bursele valutare acolo unde acestea
funcţionează (Paris, New York, Tokyo, etc.) şi care funcţionează paralel cu
tranzacţiile valutare interbancare pentru o perioadă scurtă de timp (1-2 ore);
- cursul caselor de schimb valutar, care se utilizează în operaţiunile
de vânzare - cumpărare, fiind practicai în tranzacţiile cu sume mici în relaţiile cu
persoane fizice;
- cursul valutar al pieţei negre, care se practică în ţările unde
convertibilitatea şi schimbul valutar sunt interzise oficial sau cursul “oficial” nu
este realist.
c) După criteriul sensului tranzacţiilor valutare, există cursul
valutar de cumpărare şi cursul valutar de vânzare. în practică cursul valutar de
vânzare este mai mare decât cel de cumpărare, diferenţa numindu-se spread şi
reprezentând cheltuielile de organizare a tranzacţiei şi un anumit comision.
d) După criteriul timpului de finalizare a tranzacţiei, cursul de
schimb poate fi:
- curs valutar la vedere (spot), termenul de finalizare a tranzacţiei
fiind de 48 de ore de la momentul negocierii acestuia;
- curs valutar la termen (forward), când termenul de finalizare a
tranzacţiei este în viitor, într-o lună, două... până la 12 luni.
e) După criteriul metodei de cotare a valutei, cursul valutar
îmbracă trei forme:
- cursul valutar bazat pe cotarea directă (incertă), care reprezintă cea
mai utilizată metodă prin care monedele străine sunt cotate în moneda naţională;
- cursul valutar bazat pe cotarea indirectă (certă);
 - cursul valutar bazat pe cotarea încrucişată.

Factorii care influenţează cursul valutar

Cursul valutar fiind un indicator sintetic, este evident că acesta permite
efectuarea unor analize şi comparaţii între preţuri, productivităţi, condiţii dc trai.
în aceste condiţii, există o mulţime de factori care influenţează acest raport de
schimb. Aceşti factori pot fi monetari, financiari, politici şi chiar de ordin
psihologic.
a. Unul dintre cei mai importanţi factori care are o influenţă asupra
cursului valutar este raportul dintre cerere şi ofertă de valută. Cererea de valută
depinde de valoarea importurilor, de serviciile internaţionale, de nivelul
dobânzilor, de ieşirile de capitaluri şi volumul creditelor. Oferta de valută este,
la rândul ei, este determinată de o serie de factori printre care putem enumera:
exportul de mărfuri, încasările obţinute din serviciile internaţionale,
rambursările de credite, dobânzile practicate şi intrările de capital;
b. Un alt factor extrem de important este reprezentat de influenţa pe care o
are situaţia balanţei dc plăţi. în cazul în care o ţară prezintă o balanţă de plăţi
deficitară, economia este clar ca nu este capabilă să producă alte bunuri şi
servicii necesare acoperirii sumelor în moneda naţională existente în străinătate.
Acest fapt atrage după sine vânzarea sumelor pe piaţa valutară şi, implicit, o
ofertă mai mare decât cererea, situaţie ce conduce Ia deprecierea monedei. Dacă
situaţia este inversă şi balanţa de plăţi este excedentară, cererea de valută este
mai mare decât oferta şi moneda se apreciază.
Sigur că, având în vedere existenţa acestei relaţii dintre cursul valutar şi
balanţa de plăţi, ea poate fi utilizată cu succes ca o pârghie de corectare a
anumitor situaţii. Astfel, deprecierea valutei va stimula creşterea exporturilor şi
restrângerea importurilor, în timp cc aprecierea valutei va conduce la
descurajarea exporturilor şi la stimularea creşterii importurilor. în acest fel se
poate modifica situaţia în balanţa de plăţi a unei ţări în funcţie de politica
economică pe care ţara respectivă doreşte să o promoveze la un moment dat;
c. Creşterea masei monetare conduce la deprecierea valutei, în timp cc
măsurile de reducere a masei monetare determină aprecierea monedei
d. Dobânda ridicată are, la rândul ei, im rol în nivelul cursului valutar.
Creşterea dobânzii diminuează masa monetară în circulaţie prin reducerea
volumului creditului, generând efecte pozitive asupra cursului de schimb.
Scăderea dobânzii, dimpotrivă, încurajează creşterea solicitărilor de credit şi
implicit determină creşterea masei monetare aflate în circulaţie, fapt ce conduce
la deprecierea valutei.
Alţi factori importanţi ce au influenţă asupra cursului valutar sunt
reprezentaţi de creşterea inflaţiei pe plan intern ce determină deprecierea valutei,
politica de impozite şi structura cheltuielilor bugetare care stimulează sau
restrâng producţia internă, deficitele şi excedentele bugetare, productivitatea
muncii, aprecierile de încredere sau neîncredere în monedă, gradul de acoperire
aimporturilor din exporturi etc.
Toate măsurile de politică economică pe care un stat le ia la un moment
dat favorizează sau îngrădesc schimburile economice internaţionale şi, automat,
au o influenţă şi asupra cursului de schimb. în aceste condiţii, este foarte mult de
discutat pe această temă, însă trebuie să remarcăm faptul că acest curs valutar
reprezintă un indicator cheie într-o economie, care arată gradul de sănătate al
acesteia în raport cu alte economii.
 Tranzacţiile comerciale

Tranzacţiile comerciale se diferenţiază nu numai după conţinutul

acordului de voinţă dintre părţi (vânzare, licenţiere, exporturi complexe, etc) ci
şi după momentul în care are loc executarea contractului. În majoritatea
cazurilor derularea operaţiunii (livrarea şi plata) se realizează de îndată ce
contractul a fost încheiat. în funcţie de termenul la care sc realizează livrarea şi
plata, tranzacţiile pot ft:
 tranzacţii la vedere sau spot sau la disponibil, la care livrarea şi
plata se fac imediat sau în câteva zile de la încheierea contractului;
 tranzacţii la termen. Tranzacţiile la termen sunt cele în care între
momentul încheierii tranzacţiei şi momentul executării obligaţiilor părţilor se
scurge un anumit interval de timp (cuprins, de regulă, între câteva luni şi un an
şi jumătate). De exemplu, livrarea şi plata au loc la 3 luni de la încheierea
contractului, dar în condiţiile convenite în momentul încheierii acordului de
voinţă, la preţul stabilit de părţi la acea dată.
Tranzacţiile la termen pot fi: cu livrare amânată (engl.forward) sau
viitoare (engl. fiutures).
Totodată, în această categorie pot fi incluse şi tranzacţiile cu opţiuni (engl.
options), în măsura în care acestea trimit în viitor momentul executării
contractului.
Tranzacţiile la termen se deosebesc de operaţiunile comerciale clasice
prin mai multe caracteristici:
• se realizează pe pieţe specifice, care au un mecanism de funcţionare
diferit dc cel al pieţelor la disponibil (spot). Acestea pot exista ca structură
distinctă în cadrul unei pieţe mai cuprinzătoare (de exemplu, piaţa forward,
componentă a pieţei valutare sau se pot organiza şi funcţiona ca pieţe de sine
stătătoare (cazul burselor de tip american, cu tranzacţii futures şi opţiuni/
• tranzacţiile la termen nu se confundă cu tranzacţiile pe credit,
ultimele reprezentând tot operaţiuni la disponibil. Intr-adevăr în cazul unei astfel
dc operaţii, livrarea se face imediat, dar plata e amânată, vânzătorul acordând
cumpărătorului un credit în marfa (pentru care include în preţ o dobândă). In
tranzacţiile la termen atât plata cât şi livrarea sunt amânate, părţile angajându-se
ferm în prezent pentru executarea în viitor în condiţiile din momentul realizării
acordului de voinţă.
• tranzacţiile la termen de tip futures şi cu opţiuni au dincolo de
aspectul comercial, o dimensiune financiară care joacă rolul determinant în
definirea conţinutului operaţiunilor. De fapt, contractele futures şi opţiunile sunt
instrumente financiare, respectiv aşa-numitele valori derivate (în raport cu
acţiunile şi obligaţiunile care reprezintă valori mobiliare primare).
Cele mai importante pieţe la termen - tranzacţii futures şi cu opţiuni s-au
dezvoltat în cadrul instituţiilor numite tradiţional burse de mărfuri (engl.
commodities exchanges).
 PIAŢA MONETARĂ

Banca Centrală şi funcţiile sale

În termeni generali, Banca Centrală acţionează ca o instituţie din partea
statului, pentru a stabili şi coordona politica monetară şi de credit a economiei,
având un rol deosebit în menţinerea stabilităţii. în consecinţă, funcţiile Băncii
Centrale sunt determinate de relaţia dintre Banca Centrală şi Guvernul respectiv
şi de relaţia dintre sistemul bancar şi agenţii economici.
Banca Centrală operează, de regulă, independent de autoritatea fiscală
(Guvern).
Acest lucru se petrece datorită necesităţii de limitare a tentaţiei de a
realiza emisiuni monetare fară acoperire. Această independenţă nu este, însă,
perfectă. Există situaţii, cum ar fi cazul Angliei, când între Banca Angliei şi
Ministerul de Finanţe există o relaţie de parteneriat. La fel şi cazul Germaniei
după cel de-al Doilea Război Mondial. Totuşi, acest principiu de autonomie a
Băncii Centrale în raport cu alte instituţii a fost enunţat chiar de Tratatul de la
Maastricht, făcându-se referire în mod explicit la autonomia Băncii Centrale
Europene.
Banca Centrală are, în general, următoarele funcţii, uneori o parte dintre
acestea fiind împărţite cu alte organisme guvernamentale:
 stabilirea şi implementarea politicii monetare şi de credit;
 emisiunea de monedă;
 monitorizarea cursurilor de schimb;
 administrarea rezervelor internaţionale;
 supravegherea instituţiilor financiar - bancare;
 acţionează ca bancă a celorlalte bănci (bancă a băncilor);
 împrumutător de ultimă instanţă;
 acţionează ca agent al statului care ţine în evidenţele sale Trezoreria statului;
 asigurarea de fonduri pentru stat;
 asigurarea legăturii cu organizaţii financiar - bancare internaţionale;
 analist al condiţiilor economice şi monetare.
Banca Centrală nu exercită funcţiile unei bănci comerciale şi deci, nu
concurează celelalte bănci ale sistemului.
Supravegherea sistemului bancar
Banca Centrală decide care entităţi pot opera ca bănci şi stabileşte regulile
de emitere a autorizaţiilor de funcţionare a băncilor. Ea monitorizează activitatea
băncilor comerciale, pe de o parte, cerându-le periodic rapoarte financiare şi
statistice, iar, pe de altă parte, prin efectuarea de controale la sediul acestora.
Băncile care au probleme financiare intră sub supravegherea specială a Băncii
Centrale.
Politica monetară şi de credit
 Cele trei obiective intermediare specifice ale politicii monetare avute în
vedere de către Banca Centrală sunt: masa monetară, rata dobânzii şi cursul de
schimb. Banca Centrală unnăreşte îndeaproape evoluţia masei monetare, având
în vedere corelaţia existentă intre mişcarea preţurilor şi dinamica masei
monetare. De asemenea, Banca Centrală este interesată de stabilitatea cursului
de schimb, ca obiectiv extern al politicii monetare.
Este evident că manevrarea acestor variabile monetare are incidenţe clare
asupra politicii generala a Guvernului, ceea ce repune în prim plan problema
independenţei Băncii Centrale.
Emisiunea de monedă
Banca Centrală deţine monopolul emisiunii monetare. în principiu,
moneda se emite în concordanţă cu creşterea economică. Emisiunea de monedă
peste necesităţile economice reale poate duce la inflaţie. Banca Centrală se
ocupă şi de preluarea bancnotelor uzate, în vederea distingerii lor.
Bancă a băncilor
Un alt rol al Băncii Centrale este acela de bancă a băncilor, acţionând ca
un bancher al altor bănci. Ea solicită celorlalte bănci să-şi păstreze o parte a
depozitelor, sub formă de rezerve obligatorii, în cadrul său. Aceste depozite simt
nepurtătoare de dobândă (sau cu dobândă mică). Acesta este un aspect al
procesului general de control monetar. Ridicând sau coborând nivelul cerut al
rezervelor, Banca Centrală poate mări sau micşora capacitatea băncilor de a
acorda credite. De asemenea, Banca Centrală poate deschide conturi băncilor
comerciale utilizate în decontarea datoriilor interbancare.
Bancă a statului
Banca Centrală acţionează ca trezorier al statului, ţinând în evidenţele sale
contul curent al Trezoreriei statului. Totuşi, Banca Centrală nu este creditorul
Guvernului, deşi îl ajută să identifice surse de împrumut din cadrul economici şi
din exterior.
Asigurarea de fonduri pentru Guvern
În situaţia în care Guvernul împrumută bani din economie, Banca
Centrală acţionează ca agent şi consultant al acestuia. Guvernul împrumută de
pe piaţa naţională, oferind spre vânzare titluri de valoare ca obligaţiunile şi
bonurile de tezaur.
Banca Centrală se poate implica direct, ca agent al statului sau prin
intermediul altor bănci în procesul de emisiune a obligaţiunilor sau a altor
înscrisuri. De asemenea, ea are un rol important în stabilirea titlului de valoare
ce trebuie vândut, a dobânzii ce trebuie plătită, a condiţiilor de creditare şi a
momentului de ofertare a titlului pe piaţă.
Suma de bani datorată de Guvern se numeşte datorie publică. Banca
Centrală gestionează datoria publică, rambursând valoarea obligaţiunilor şi a
celorlalte titluri de valoare, când acestea ajung la scadenţă, uneori chiar
înlocuindu-le cu noi emisiuni mobiliare.
 Reducerea generală a nivelului datoriei publice sc realizează de către
Banca Centrală, prin cumpărarea de titluri de valoare guvernamentale de la
deţinătorii acestora (dar din sumele acordate de Guvern).
Administrarea rezervelor internaţionale
Banca Centrală deţine rezervele internaţionale ale ţării formate din aur,
monede convertibile şi alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional.
Aceste rezerve sunt utilizate atunci când Banca Centrală intervine pe piaţa de
schimb pentru a controla evoluţia cursului monedei naţionale. Rezervele sunt
utilizate, aşa cum am precizat deja, şi în scopul asigurării convertibilităţii
monedei naţionale.
Împrumutător de ultimă instanţa
Banca Centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale pentru a sprijini
acele bănci care, temporar, nu au suficiente fonduri lichide pentru a plăti sumele
cerute de deponenţi.
Aceasta este însă o asistenţă temporară. Pe termen lung, băncile cu
probleme fie îşi rezolvă problemele legate de lichiditate, fie îşi încetează
activitatea.
Menţinerea legăturilor cu organizaţii financiar – bancare
internaţionale
Banca Centrală gestionează şi tine evidenţa operaţiunilor financiare ale
ţării cu organisme internaţionale, cum sunt Fondul Monetar Internaţional sau
Banca Mondială. De asemenea, participă în numele statului la tratative şi
negoeieri externe în probleme financiare, monetare şi de plăţi.
PIAŢA CREDITULUI INTERNAŢIONAL

Totalitatea tranzacţiilor financiare ce se desfăşoară pe piaţa mondială între

instituţiile financiare internaţionale sau naţionale, pe de o parte, şi solicitanţii de
fonduri, pe de altă parte, împreună cu reglementările naţionale şi internaţionale
care definesc cadrul juridic al circulaţiei fondurilor băneşti reprezintă piaţa
creditului internaţional.
Mobilizarea de fonduri pe piaţa internaţională de credit concentrează
fonduri internaţionale, fonduri proprii, credite ale unor instituţii financiare
internaţionale şi subvenţii de stat.
Creditul internaţional îmbracă o diversitate de structuri, atât în ceea ce îi
priveşte pe debitori, cât şi pe creditori, dar şi în ceea ce priveşte produsele
oferite, tipurile de credit puse la dispoziţie.
Principalii participanţi la piaţa creditului sunt instituţiile financiar
bancare. Acestea sunt de nivel diferit, acţionând atât pe piaţa naţională - banca
centrală, băncile comerciale, băncile de investiţii, instituţiile de asigurare, cât şi
pe plan internaţional - Banca Europeană de Investiţii, Banca Internaţională de
Dezvoltare, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Fondul Monetar
Internaţional.

Clasificarea creditelor
1. în funcţie de persoana juridică care acordă creditul, acesta poate fî:
• credit comercial - poate fi acordat pentru import sau pentru export.
Exemplu:
creditul furnizor este un credit în marfă, evaluat în bani, acordat de
întreprinderea importatorului şi este utilizat ca instrument de promovare a
exporturilor;
• credit financiar - credit acordat de un organism financiar sau o bancă (pe
plan intern).
2. în funcţie dc participanţii la operaţiunea de creditare:
• credite guvernamentale - participanţii sunt state sau organe ale statului;
• credite bancare - acordate de către bănci;
• credite acordate de instituţii financiare internaţionale;
• credite acordate de sindicatele bancare - se acorda in eurovalute si se
numesc euroobligaţiuni sau eurocredite. Sindicatul bancar este o uniune de
bănci, fără personalitate juridica care acorda credite cu valoare foarte mare.
3. Din punct de vedere al duratei de acordare a creditului:
• credite pe termen scurt (3-5 ani);
• credite pe termen mediu (5-8 ani);
• credite pe termen lung (mai mare de 8 ani).
4. Din punct de vedere al costului:
• credite cu dobândă fixă - credite acordate pe baza unor linii de credit,
credite acordate sub formă de avans, credite pentru descoperire de cont în
valută;
• credite cu dobândă variabilă.

Emisiunea de curoobligaţiuni şi noile tendinţe pe piaţa euroobligatară

Emisiunea de euroobligaţiuni reprezintă o metodă de finanţare pe termen
lung prin care beneficiarul obţine de pe piaţa de capital valoarea unui împrumut
prin montarea unei emisiuni de eurobligaţiuni de către un sindicat bancar.
Euroobligaţiunea reprezintă un titlu de credit exprimat într-o altă deviză
decât cea a ţării emitentului şi plasată pe o alta piaţă decât cea a beneficiarului
împrumutului.
Tehnica tradiţională utilizată în emisiunea de euroobligaţiuni
Sindicatul bancar care realizează emisiunea de euroobligaţiuni are trei funcţiuni:
• Organizare generală şi coordonare a emisiunii de euroobligaţiuni;
• Garantare sau preluare fermă;
• Plasare propriu-zisă a titlurilor.
În cadrul sindicatului bancar unele bănci participante pot avea două
funcţii iar altele numai o singură funcţie.
Sindicatul bancar este constituit din trei grupuri şi anume :
- grupul de direcţie;
- grupul de garantare;
- grupul de plasare.
Grupul de direcţie este reprezentat de lead manager sau chef de file şi de
co-lead manageri sau co-chef de file. Acest grup are următoarele
responsabilităţi:
 trebuie să coordoneze activitatea tuturor participanţilor şi să asigure buna
desfăşurare a emisiunii de euroobligaţiuni;
 trebuie să participe la toate etapele montării emisiunii;
 are rol determinant în formarea sindicatului şi a celorlalte grupuri;
Lead managerul şi ajutoarele sale trebuie de asemenea să subscrie o parte
însemnată din valoarea emisiunii de euroobligaţiuni şi trebuie să fie format din
bănci de mare anvergură.
Grupul de garantare
Tehnica de preluare fermă constrânge grupul de direcţie să formeze un
sindicat de garantare. Acest sindicat are rolul de a garanta emitentului fondurile,
indiferent cum va fi primită această emisiune pe piaţă.
Riscurile asumate de cei care preiau ferm împrumutul sunt destul de
ridicate şi cresc atunci când emitentul nu este prea cunoscut pc piaţă.
Membrii grupului de direcţie fac parte din grupul de garantare şi îşi asumă
cel puţin 40% din fonduri. Dacă emisiunea nu a fost integral plasată ei cumpără
titlurile proporţional cu angajamentele asumate de fiecare dintre băncile
participante la grupul de garantare.
Numărul celor care preiau ferm împrumutul variază în raport cu talia
emisiunii şi cugradul de dispersie geografică dorit pentru plasare.
Grupul de plasament (sclling group)
Instituţiile care fac parte din acest grup sunt selecţionate pe baza
capacităţii lor de a găsi rapid investitori. Aceste bănci nu îşi asumă nici un
procent din valoarea emisiunii şi sunt plătite pe bază de comision. De asemenea,
aceste bănci nu preiau riscul la modul propriu ci există doar un angajament de a
vinde o anumită parte din emisiune.
Băncile urmăresc să respecte însă procentul pentru care s-au angajat
deoarece dacă nu îşi dovedesc capacitatea efectivă de a plasa o parte din
valoarea emisiunii respective nu vor mai fi agreate la participarea în alte
sindicate bancare pe piaţă,
În general băncile din cadrul grupului dc plasament se angajează la vânzarea a
0,5% din valoarea emisiunii de euroobligaţiuni.
În ceea ce priveşte remunerarea sindicatului bancar există trei tipuri de
comisioane care se distribuie membrilor acestuia şi anume:
- comisionul de direcţie - manager fee - care remunerează băncile din
grupul de direcţie;
- comisionul de garantare care remunerează băncile din cadrul grupului de
garantare-underwriting fee;
- comisionul de plasare care remunerează băncile din grupul de plasare -
selling fee;
Modul tradiţional dc realizare a unei emisiuni de euroobligaţiuni
presupune parcurgerea a 6 etape şi anume :
1. Negocierea preliminară şi pregătirea emisiunii
Un proiect de finanţare internaţionala începe cil o perioadă de negocieri în
vederea realizării unei emisiuni de euroobligaţiuni.
În această fază se discută cu banca investită cu rolul de lead manager
detaliile facilităţii : valoarea emisiunii, dobânda percepută, perioada de acordare
a împrumutului, preţul emisiunii.
Banca lead manager propune emitentului în scris diferite formule de finanţare pe
diferite segmente de piaţă. Propunerile sunt valabile o perioadă scurtă de timp.
După ce alege varianta care răspunde cel mai bine nevoilor sale, emitentul
încredinţează mandatul băncii lead manager.
2. Preplasarea
În cadrul acestei etape, banca lead manager caută parteneri pentru
constituirea sindicatului bancar.
O sub-etapă a acestei etape o reprezintă lansarea - announcement day- în
cadrul acesteia lead managerul lansează invitaţii celorlalte bănci. Se trece la
alegerea instituţiilor agreate să facă parte din sindicatul bancar şi se propun unor
poziţii în cadrul sindicatului în funcţie de capacitatea băncilor respective de a
garanta o parte a emisiunii, de a plasa titluri, de poziţia lor geografică.
În ziua lansării, lead managerul face să parvină participanţilor un prospect
provizoriu de emisiune în care sunt descrise în detaliu toate condiţiile .Acest
prospect este pregătit de către lead manager şi emitent. Pentru a scurta timpul de
realizare a emisiunii, lead managerul va trimite băncilor alese diferite alte
modele care reglementează şi raporturile dintre emitent şi grupul de direcţie şi
dintre grupul de direcţie şi cel de garantare.
A doua sub-etapă preplasarea propriu-zisă- durează aproximativ 2
săplămâni (în modelele mai noi această etapă urmează a fi scurtată datorită
efectelor negative asupra condiţiilor finale ale emisiunii).
Această sub-etapă este foarte importantă deoarece de rezultatul obţinut
depind condiţiile finale ale emisiunii.
Instituţiile participante la sindicat sunt invitate să sondeze piaţa şi încearcă
să determine receptivitatea acesteia faţă de emisiune. Ele încearcă să evalueze
corect modul în care emisiunea va fi primită de piaţă şi să determine condiţii de
emisiune cât mai realiste.
3. Fixarea condiţiilor finale
Această etapă durează maxim o zi.
În funcţie de rezultatul preplasării se fixează condiţiile finale:
- valoarea emisiunii în funcţie de ceea ce arată piaţa);
- rata cuponului ( daca piaţa arată reticenţă faţă de emisiune cuponul va
fi mai ridicat iar dacă piaţa are o reacţie favorabilă atunci cuponul va
avea o valoare mai scăzută);
- preţul emisiunii, în funcţie de ceea ce se constată în perioada de
preplasare se va urmări obţinerea unui randament cât mai mare.
Odată determinate condiţiile finale se semnează acordul de împrumut şi
acordul de garantare.
4. Repartizarea titlurilor - offering day
Lead managerul face repartizarea titlurilor. Băncile participante sunt
informate în scris de către lead manager asupra numărului de titluri şi aceste
oferte nu sunt negociabile.
Adesea cererile iniţiale sunt reduse, şi fiecare bancă implicată primeşte un
procent care rămâne definitiv.
5. Plasarea propriu-zisă
Grupul de plasare procedează în următoarele două săptămâni la plasarea
titlurilor. Lead managerul trebuie să vegheze asupra modului cum se
tranzacţionează titlurile pentru a putea interveni în susţinerea lor. în această,
perioadă trebuie să evite fluctuaţiile între preţul emisiunii şi preţul de
tranzacţionare.
O sub-etapă o reprezintă deschiderea pieţei secundare de către grupul de
direcţie.
Cursul euroobligaţiunilor se exprimă prin două valori:
 - cursul bid la care se cumpără euroobligaţiunile de către cei care fac
piaţa;
- cursul ask la care se vând euroobligaţiunile.
Odată cu deschiderea pieţei secundare pot apărea două fenomene:
- unul negativ, atunci când nu există cerere. Dacă nu există cumpărători,
grupul de direcţie trebuie să le cumpere la preţul la care le-a declarat
(pentru a scoate de pe piaţă surplusul şi a menţine astfel preţul);
- unul pozitiv, când interesul pentru obligaţiuni este foarte mare şi în
aceste condiţii se imprimă o tendinţă de creştere a cursului (arată că
volumul emisiunii putea fi mai mare).
6. Închiderea emisiunii
În această etapă emitentul primeşte valoarea netă a emisiunii, iar titlurile
sunt emise şi transferate investitorilor.
La sfârşitul unei emisiuni de euroobligaţiuni apare în presă piatra tombală,
un anunţ publicitar care prezintă în ordine ierarhică descrescătoare emitentul,
lead managerul, grupul de direcţie, grupul de garantare, grupul de plasament.
Această modalitate tradiţională de plasare a euroobligaţiunilor are câteva
inconveniente :
1. lungimea perioadei de preplasare - deoarece această modalitate de
realizare a unei emisiuni de euroobligaţiuni a fost concepută pentru o
conjunctură stabilă a pieţei.
În perioada preplasării piaţa poate arăta condiţii foarte diferite de cele
iniţiale şi de aceea condiţii finale vor fi altele decât cele negociate iniţial cu
emitentul - acest fapt afectând însă negativ imaginea lead managerului
Pe de altă parte această etapă prelungeşte incertitudinea sumei pe care o
va obţine emitentul în urma realizării emisiunii.
2. existenţa unei potenţiale emisiuni dc euroobligaţiuni şi a unor
posibile comisioane pe care fiecare din membrii sindicatului bancar le poate
obţine creează între aceştia potenţiale tensiuni privind remunerarea diferenţiată.
3. pentru a câştiga încrederea lead managerului, unele bănci au
tendinţa de a supralicita partea lor, ceea ce va reduce rentabilitatea emisiunii
deoarece pe piaţă titlurile se vor vinde la un curs mai mic, iar partea nevândută
din emisiune va trebui preluată de către sindicatul de garantare.
4. apariţia pieţei gri - este o prepiaţă care apare în perioada de
preplasare. Dacă lead managerul fixează un preţ prea ridicat sau un comision
redus, apar case specializate care vor cumpăra titlurile şi le vor vinde cu scont,
făcând astfel titlurile greu de plasat pentru că din start ele se vor vinde la un preţ
mai redus.
Această piaţă gri este totuşi utilă deoarece joacă un rol regulator făcând
mult mai complicată tendinţa de a oferi condiţii prea avantajoase.

Noile tendinţe în emisiunea de euroobligaţiuni

1. Segmentarea pe bază geografică a pieţei financiare
 Pentru a obţine o emisiune mai avantajoasă a apărut pe piaţă tendinţa de
segmentare geografică a sindicatului bancar prin alegerea de co lead manageri
din diferite zone geografice, dând astfel posibilitatea emitentului de a cunoaşte
mai bine piaţa.
2. Tehnica de bought-deal
Constă într-o mişcare pe care o face lead managerul. După ce obţine
mandatul dc la emitent (după stabilirea termenilor generali), fixează o dată dc
lansare eventuală. Dacă respectivele condiţii sunt considerate favorabile, lead
managerul face o propunere fermă emitentului pentru ansamblul împrumutului.
Emitentul nu va dispune decât de câteva ore pentru a lua o decizie. Dacă aceste
condiţii convin emisiunea este lansată şi sindicatul de direcţie cumpără
ansamblul emisiunii urmând să o plaseze în timp.
Avantajele acestei metode :
- băncile pun în aplicare mult mai rapid emisiunea;
- emitentul scapă de stresul incertitudinii preţului şi va intra foarte rapid în
posesia împrumutului respectiv.
3. Tehnica fixed price reoffering
Această metodă urmăreşte să atenueze tensiunile potenţiale.
În cadrul acestei metode toţi participanţii se angajează să nu acorde nici
un fel de concesii de preţ atât timp cât sindicatul de emisiune nu s-a dizolvat.
Nu s-a reuşit totuşi o eliminare definitivă a tensiunilor, deoarece
investitorii aşteaptă până la dizolvarea sindicatului pentru a cumpăra titlurile,
sperând să obţină un preţ mai bun decât pe piaţa primară
4, Emisiunea globală
Este acea metodă de realizarea a unei emisiuni de euroobligaţiuni în care
emitentul va emite euroobligaţiuni simultan pe mai multe segmente de piaţă.
Aceste tipuri de emisiuni sunt de talie foarte mare, accesibile băncilor
foarte puternice.
Prin acest tip de emisiune se pol pune în practică programe de finanţare şi
refînanţare mult mai ample şi titlurile au credibilitate mai mare.