1.

1 CONCEPTUL DE ÎNTREPRINDERE ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR

ÎNTREPRINDERII

Activitatea economică şi socială este organizată ca activitate lucrativă (prin

acte de comerţ) şi ca activitate nelucrativă (prin acte civile nonprofit).
Activitatea lucrativă se exercită de către:
- comercianţi persoane fizice şi asociaţii familiale;
- societăţi comerciale - de persoane şi de capitaluri;
- regii autonome;
- organizaţii cooperatiste de producţie, de achiziţie şi de desfacere a
mărfurilor şi serviciilor şi cooperative de credit (băncile populare).
Activitatea nelucrativă se exercită de către:
- gospodăriile individuale;
- societăţile civile - de persoane şi patrimoniale (fundaţii);
- asociaţii obşteşti (profesionale) în scop cultural, ştiinţific, umanist etc.;
- administraţia publică centrală şi locală.

Întreprinderea, dincolo de înţelesul restrâns de iniţiativă lucrativă, are sensul

mai larg de organizaţie economică, înzestrată atât la constituire cât şi în timpul
funcţionării cu factori de producţie utilizaţi pentru producerea şi vânzarea de bunuri şi
servicii. O întreprindere lucrativă se defineşte prin trei elemente:
a. asocierea factorilor de producţie necesari desfăşurării activităţii (capitalul,
munca şi pământul/ natura);
b. asumarea riscului afacerii de către întreprinzător (de a obţine profit sau
pierdere);
c. organizarea activităţii economice şi lucrative pentru atingerea unui scop
lucrativ coerent şi motivaţional pentru participanţi (investitori şi personal
muncitor).

Tipuri de întreprinderi
După diverse criterii, întreprinderile se pot clasifica în mai multe grupe. Astfel:
 După forma de proprietate se disting:
- întreprindere privată, individuală, personală sau familială (liber -
întreprinzător, asociaţie familială, societate cu răspundere limitată şi cu
asociat unic);
- întreprindere privată în asociere (cooperativă, comandită simplă,
comandită pe acţiuni, societate cu răspundere limitată);
- întreprindere (societate) privată şi/sau publică pe acţiuni (SA);
- întreprindere publică a administraţiei publice centrale sau locale;
- întreprindere mixtă (cu capital autohton public şi privat sau cu capital
autohton şi străin);

 După forma de organizare întreprinderile pot fi:

- întreprinderi de liberă iniţiativă individuală/ personală sub forma
persoanelor fizice independente şi a SRL cu asociat unic;
- asocieri lucrative de muncă şi capital sub forma SNC, SA în comandită
simplă;
- asocieri corporative (societăţi de capital) sub forma SRL şi SA.
 Pentru a desemna o activitate economică lucrativă se foloseşte în mod
frecvent nu numai termenul de întreprindere, ci şi acela de agent economic, societate
comercială, companie sau chiar firmă. Firma este „numele său, după caz, denumirea
sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează”, dar termenul
este folosit şi în accepţiunea de întreprindere. în egală măsură se foloseşte termenul
de management financiar pentru a desemna gestiunea financiară a întreprinderii.

Funcţiile întreprinderii
Ca orice subsistem financiar finanţele întreprinderii îndeplinesc funcţia de
repartiţie şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie reflectă colectarea capitalurilor, utilizarea şi
reconstituirea lor prin capacitatea de autofinanţare a întreprinderii. Funcţia de
repartiţie reflectă de asemenea atragerea de resurse externe prin creditare externă şi
rambursarea fondurilor conform graficelor şi costurilor de finanţare contractate.
Fondurile băneşti proprii şi împrumutate se avansează şi se încorporează în
active patrimoniale imobilizate sau circulante, trecând prin faze ale ciclului de
exploatare şi evoluând mai departe sub formă de rezerve economice şi fluxuri
monetare degajate. Astfel, ciclul de exploatare al întreprinderii, constituit din fazele
procesului de realizare a activităţii productive stă la baza funcţiei de repartiţie a
finanţelor întreprinderii şi se află în strânsă legătură cu gestiunea financiară a
întreprinderii.
Gestiunea ciclurilor de producţie, de fabricaţie şi de exploatare este dublată în
permanenţă de gestiunea financiară a întreprinderii, deoarece elementele materiale
şi umane încorporate în ciclul de exploatare au la bază raporturi financiare şi fonduri
băneşti.
Funcţia de control a finanţelor întreprinderii derivă din faptul că în economie
rezolvarea problemelor porneşte de la nivelul de bază si anume de la nivelul
microeconomic, al întreprinderii. Funcţia de control se manifestă atât prin constatarea
disfuncţiunilor, deficienţelor economice şi financiare ale întreprinderii, cât şi prin
corectarea acestora prin cunoaşterea de către factorii de decizie şi luarea măsurilor
de îndreptare a deficienţelor.
Mai mult, controlul în domeniul finanţelor întreprinderii poate şi trebuie să aibă
un caracter preventiv în realizarea sarcinilor de producţiei, de investiţii şi de finanţare
a întreprinderii.
Controlul la nivelul întreprinderii (controlul financiar) se exercită prin
conducătorul financiar-contabil, prin departamentul sau biroul de control financiar
intern, prin revizorii de gestiune, precum şi prin comisiile de cenzori numite de
Adunarea Generală a Acţionarilor (for care reprezintă conducerea supremă a
întreprinderii).
In activitatea întreprinderii este implicat şi un control financiar extern, realizat
de către creditori, cum ar fi băncile, care urmăresc utilizarea pe destinaţii a creditelor
acordate sau se informează în legătură cu gradul de bonitate al firmei care solicită
credite. Băncile sunt interesate de gradul de lichiditate, solvabilitate şi rentabilitate al
întreprinderii şi pot verifica în unele cazuri, respectarea regimului de decontări şi a
formelor de utilizare a instrumentelor de plată, volumul general al creditelor acordate,
destinaţia lor şi garanţiile materiale constituite pentru obţinerea de credite.
Un alt control extern la care poate fi supusă întreprinderea este controlul
fiscal, realizat de organismele financiare centrale şi locale ale Ministerului Finanţelor.
Sunt verificate prin controlul fiscal obligaţiile de plată a impozitelor şi taxelor, modul
de stabilire şi de plată a acestora, respectarea normelor de întocmire a situaţiilor
fiscale şi a situaţiilor periodice de raportare financiar-contabilă (bilanţul contabil).
Ambele funcţii ale întreprinderii, de repartiţie şi de control, fac obiectul gestiunii
financiare alături de mecanismele financiare, de ciclurile şi fluxurile financiare ale
întreprinderii.
 1.3 MECANISME, FLUXURI ŞI CICLURI FINANCIARE - OBIECTE ALE
GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Prin mecanisme financiare ale întreprinderii se înţeleg metode, pârghii,

instrumente şi proceduri de formare, colectare şi gestionare a capitalurilor şi
fondurilor întreprinderii.
Mecanismele financiare au importanţă deosebită în organizarea şi conducerea
activităţii financiare. Prin intermediul lor se pun în mişcare fluxurile financiare care se
regăsesc în următoarele categorii:
- fluxuri financiare în contrapartidă;
- fluxuri financiare decalate sau întârziate;
- fluxuri financiare multiple;
- fluxuri financiare autonome.

Fluxurile în contrapartida se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui

activ real cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul:
- achiziţiilor, cumpărărilor de bunuri, servicii, lucrări, cu plata imediată în
numerar sau prin virament;
- vânzărilor de bunuri, servicii sau lucrări, cu încasare imediată de numerar.

Fluxurile decalate sau întârziate sunt generate de situaţii în care fluxurile

fizice reale nu corespund imediat unor fluxuri financiare, echilibrul stocurilor de bunuri
livrate sau achiziţionate realizându-se ulterior prin manifestarea transferului de
monedă aferent. Aceste fluxuri decalate pot apărea în activitatea curentă de
exploatare, prin plata şi respectiv încasarea facturilor de la terţi cu întârziere faţă de
data livrării. întârzierea poate fi stabilită de comun acord cu terţii, prin indicarea
scadenţelor de plată, respectiv încasare. Fluxurile decalate pot apărea şi în cazul
unor operaţiuni comerciale sau fapte de comerţ ce presupun cheltuieli anticipate sau
venituri anticipate. Este cazul plăţilor în avans pentru cheltuieli ce privesc o perioadă
viitoare sau cazul veniturilor încasate anticipat pentru livrări viitoare. Fluxurile
decalate generează în contabilitatea şi evidenţa întreprinderii solduri de creanţe şi
obligaţii.

Fluxurile financiare multiple apar în situaţia intervenţiei unor intermediari în

relaţiile dintre două întreprinderi. Exemple de fluxuri multiple pot fi: fluxuri financiare
generate de scontarea efectelor de comerţ, de operaţiunile de factoring, sau de
operaţiunile de forfetare.

Fluxurile financiare autonome sunt fluxuri financiare unilaterale, fără

echivalent sau contraprestaţie şi se degajă din operaţiuni financiare precum
împrumuturile nerambursabile sau subvenţii bugetare.

Fluxurile financiare se manifestă în legătura cu activităţile fundamentale ale

întreprinderii formând ciclurile financiare fundamentale ale întreprinderii:
- ciclul de investiţii şi de amortizare;
- ciclul de exploatare;
- ciclul de finanţare.

Acestea se clasifică şi corespund activităţilor fundamentale ale întreprinderii:

activitatea de investiţii, activitatea de exploatare şi activitatea de finanţare.
 Investiţiile sunt cheltuieli de amploare pentru întreprindere atât prin volum cât
şi prin necesitatea lor în ciclul de exploatare. Ele se materializează în transferul
fluxurilor de numerar şi echivalente de numerar în active imobilizate (corporale
tangibile, necorporale intangibile, financiare) pe o perioadă de exploatare de cel puţin
un an.
Odată create prin investiţii, capacităţile de producţie se depreciază fizic şi
moral. De aceea mecanismele şi sistemele de amortizare suni menite să evalueze şi
să recupereze aceste deprecieri. Sumele de bani investite se recuperează şi se
reconstituie în mod linear, progresiv sau regresiv, în concordanţă cu procesul de
uzură al activelor imobilizate prin investiţii. La sfârşitul perioadei de utilizare a
activelor imobilizate va trebui să existe o echivalenţă parţială sau integrală a
fondurilor investite.
Ciclul de exploatare reprezintă un ansamblu de acţiuni desfăşurate cu scopul
atingerii obiectivelor pentru care întreprinderea a fost înfiinţată. Ciclul fundamentai de
exploatare cuprinde achiziţia de bunuri şi prestarea de servicii, transformarea în
produse finite şi vânzarea pe piaţă. Procesul de exploatare trebuie să funcţioneze
continuu, pentru a asigura o utilizare optimă a forţei de muncă şi a capacităţilor de
producţie. Această continuitate în exploatare se bazează atât pe existenţa stocurilor
reale de materii prime, materiale, produse finite, cât şi pe existenţa unor surplusuri
monetare, disponibilităţi băneşti care să facă posibilă circulaţia şi reîntregirea
stocurilor.
Ciclul de finanţare reflectă procedurile de procurare a surselor de finanţare a
întreprinderii prin creşteri de capital, prin autofinanţare sau creditare externă. Intre
fluxurile iniţiale de procurare a surselor de finanţare şi suma fluxurilor finale degajate
nu există o echivalenţă perfectă, datorită riscului sau performanţelor ciclului de
exploatare. Astfel, fluxurilor financiare iniţiale de aportare a capitalului social din
partea proprietarilor de capital nu le corespunde în mod automat o remunerare a
capitalului investit, prin dividende. Nici fluxului iniţial de creditare externă realizat de o
bancă sau alt finanţator nu-i corespunde în mod obligatoriu o remunerare a creditului
investit, prin dobândă sau rambursarea sumelor conform graficului agreat de părţi
(există credite restante şi neperformante).
De asemenea fluxurile de constituire a fondurilor proprii din profit nu
generează întotdeauna o îmbunătăţire a activităţii de exploatare, care fructifică
aceste fonduri constituite prin autofinanţare. Riscul incapacităţii de plata a
întreprinderii este cauza esenţială a acestor situaţii.
 1.4 GESTIUNEA FINANCIARĂ ŞI CICLUL DE VIAŢĂ AL ÎNTREPRINDERII

În realizarea sarcinilor sale gestiunea financiară se adaptează ciclului de viaţă

al întreprinderii, care poate fi caracterizat în funcţie de timp, cifra de afaceri şi
rezultate prin următoarele patru etape:
- etapa de lansare a întreprinderii;
- etapa de dezvoltare;
- etapa de maturitate şi performanţe stabile;
- etapa de declin.

In parcurgerea etapelor ciclului de viaţă întreprinderea se confruntă cu nevoi

de finanţare specifice, dar odată ce nevoile au fost acoperite se degaja noi resurse.
Această realitate obiectivă a evoluţiei şi declinului întreprinderii este soluţionată în
practică prin investiţii financiare şi crearea de corporaţii sau giupuri de întreprinderi
asociate. Prin deciziile unitare şi corelate ale societăţii „mamă” se gestionează mai
bine evoluţiile şi declinul filialelor sau întreprinderilor asociate.
În faza de lansare, întreprinderea nou înfiinţată înregistrează o creştere
moderată şi instabilă a producţiei şi vânzărilor. Rezultatele în această perioadă sunt
cel mai adesea negative datorită cheltuielilor fixe de nivel ridicat, pe care
întreprinderea Ie suportă, cât şi datorită repartizării acestor cheltuieli fixe asupra unui
volum de producţie încă restrâns. Datorită producţiei şi a vânzărilor insuficiente faţă
de parametrii tehnico-calitativi proiectaţi în această etapă, întreprinderea apelează
frecvent la credite externe, de cele mai multe ori cu condiţii nefavorabile datorită
indicatorilor de bonitate încă neperformanţi. Faza este dominată de nevoia de fonduri
externe, iar pentru gestiunea financiară problema esenţială care apare o reprezintă
găsirea mijloacelor de finanţare, care să permită menţinerea solvabilităţii, a finanţării
cheltuielilor curente, cât şi a nevoilor de investiţii necesare.
In faza de dezvoltare, întreprinderea cunoaşte o creştere accelerată a
producţiei şi vânzărilor, iar resursele de autofinanţare încep să se degajeze. Deşi
sunt încă insuficiente pentru finanţarea stocurilor şi a celorlalte elemente de
exploatare, resursele financiare tind să acopere în mare măsură cheltuielile fixe
reclamate de lansarea şi creşterea activităţii.
Din punct de vedere al finanţării externe, întreprinderea se află în situaţia de
bonitate financiară în creştere, faţă de care băncile sau alţi finanţatori externi
manifestă o mai mare încredere în acordarea de credite.
Sub aspectul gestiunii financiare, faza de creştere a întreprinderii rămâne
dominată de preocupările privind echilibrul financiar, adică acoperirea creşterii nevoii
de capital fix şi circulant, precum şi de preocupările pentru obţinerea de resurse
externe de finanţare.
In faza de maturitate, deşi întreprinderea cunoaşte o creştere moderată a producţiei
într-un ritm puţin accelerat, nevoile de finanţare se reduc, deoarece investiţiile în
capital fix se înscriu în parametrii tehnico-economici proiectaţi şi nu pun probleme
grave de uzura sau de înlocuire a acestora. In această perioadă nivelul atins al
producţiei şi al vânzărilor permite o absorbţie totală a cheltuielilor fixe şi chiar
obţinerea unor profituri stabile, cel puţin pentru o perioadă scurtă de timp.
în faza de maturitate, întreprinderea se află deseori în situaţie de
supralichiditate şi poate aloca excedentele monetare, generate de vânzarea
constantă a unui volum mare de producţie sau de plasamente financiare rentabile,
pentru procurarea de surse de finanţare suplimentare.
 Faza de declin se caracterizează prin aceea că producţia şi vânzările se
reduc, iar rezultatele financiare se degradează datorită îmbătrânirii capacităţilor de
producţie, învechirii reţetelor de fabricaţie sau datorită concurenţei de piaţă a
produselor întreprinderii (concurenţă de ordin tehnic sau financiar care duce la
apariţia pe piaţă a produselor similare noi, superioare din punct de vedere calitativ şi
obţinute cu costuri reduse).
Pentru gestiunea financiară a întreprinderii problema esenţială o reprezintă
dezinvestirea şi orientarea către noi activităţi productive, noi pieţe de achiziţie sau de
desfacere. Activitatea de dezinvestire reprezintă valorificarea capacităţilor existente
prin vânzare sau adaptare, restructurare şi reorganizare pentru obţinerea de resurse
financiare ce pot fi investite în noi activităţi ce oferă perspective economico-financiare
favorabile.
Dacă dezinvestirea nu se realizează la timp, întreprinderea, fiind supusă
eroziunii accelerate a rezultatelor sale, riscă să nu mai poată recupera nici o resursă
de reinvestire şi să fie deci lipsită de posibilitatea de relansare, restructurare pe cont
propriu şi prin surse proprii.
 2.1 MAXIMIZAREA VALORII ÎNTREPRINDERII

Creşterea valorii întreprinderii este principala sarcină şi preocupare a gestiunii

financiare a întreprinderii deoarece de această valoare depinde eficienţa capitalurilor
investite şi implicit decizia investiţională.
Valoarea întreprinderii nu poate fi apreciată numai în raport cu valoarea
patrimoniului său, adică valoarea acumulărilor până la un anumit moment. Valoarea
întreprinderii trebuie analizată şi determinată dincolo de activităţile sale curente: de
exploatare, de investiţii sau de finanţare şi în raport cu proiectele şi activităţile viitoare
în care va fi angajat patrimoniul respectiv.
Patrimoniul acumulat la un moment dat de o întreprindere nu constituie decât
un element de plecare în aprecierea valorii sale. Evaluarea trebuie să ţină seama în
primul rând de rezultatele scontate, aşteptate în viitor, ca urmare a exploatării
activelor şi pasivelor patrimoniale acumulate.
Valoarea întreprinderii este o valoare anticipată, virtuală, extrapolată, care
corespunde valorii actuale patrimoniale, corelată cu veniturile, cu profiturile estimate
şi cu oportunităţile de afaceri posibile în viitor. Din acest motiv valoarea întreprinderii
nu poate fi separată de tipul şi calitatea proiectelor în care este angajat patrimoniul
ei.
Evaluarea întreprinderii este o operaţiune complexă, bazată pe diagnosticul
juridic, economic şi tehnologic al întreprinderii, precum şi pe fezabilitatea proiectelor
de exploatare, de investiţii sau financiare ale întreprinderii. O metodă frecvent folosită
în evaluarea întreprinderii este evaluarea financiară.
Valoarea financiară a întreprinderii este dată de formula:

unde:
Pt = profiturile anuale viitoare;
n = numărul de ani de viaţă economică a întreprinderii;
K = rata de actualizare;
VRn = valoarea reziduală, respectiv valoarea de piaţă estimată că va rămâne
la finalul duratei de viaţă a întreprinderii.

Rata de actualizare depinde de rata inflaţiei, de costul capitalului (rata

dobânzilor), riscurile pe care le implică încasările viitoare şi de situaţia economică
generală. Rata de bază care intră în componenţa ratei de capitalizare/fructificare sau
de actualizare se mai numeşte şi rată neutră, pentru că se determină pornind de la
dobânda pieţei şi are un caracter obiectiv faţă de agentul economic; Mărimea acestei
rate poate fi la nivelul:
- ratei dobânzii pentru obligaţiunile emise de stat (pornind de la premisa că
statul este cel mai solvabil agent);
- ratei medii a dobânzilor practicate de băncile comerciale;
- mediei calculate intre dobânzile cele mai mari practicate de băncile
comerciale de prim rang sau costul capitalului împrumutat.
 Valoarea întreprinderii nu poate fi rezumată la mărimea statică a patrimoniului
din momentul evaluării, ci ea trebuie privită şi sub următoarele aspecte esenţiale:
- este o mărime dinamică, inseparabilă procesului de valorificare a
patrimoniului;
- este o mărime sensibilă la toate riscurile percepute ca posibilităţi de
depreciere a valorii întreprinderii (riscuri externe pot fi considerate anumite
crize sociale, economice, inflaţioniste; riscuri interne pot fi considerate
structurile necorespunzătoare ale costurilor de producţie, intenţia de
ftiziune sau de disociere sau alte modificări structurale ale entităţii
patrimoniale).

Dinamismul şi sensibilitatea valorii întreprinderii sunt date de cursurile

variabile, fluctuante ale acţiunilor întreprinderii pe piaţa bursiera sau extrabursieră.
De multe ori cursul unei acţiuni la bursă creşte odată cu anunţarea unui fapt
susceptibil să amelioreze perspectivele întreprinderii (succesul financiar, fuziunea cu
o altă întreprindere solidă din punct de vedere economic).

în concluzie, determinantele valorii întreprinderii sunt:

- mărimea patrimoniului acumulat până în momentul evaluării;
- rezultatele preconizate ale activităţilor curente şi ale proiectelor viitoare;
- riscurile induse de mediul financiar, precum şi riscurile specifice fiecărei
întreprinderi (legate de costurile proprii sau de tehnologia şi organizarea
proprie).
 2.2 MENŢINEREA NIVELULUI PERFORMANŢELOR ECONOMICO-
FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII

Necesitatea acestei sarcini a gestiunii financiare a întreprinderii derivă din

faptul că firma foloseşte resurse financiare care implică un anumit cost.
Întreprinderea trebuie să-şi plătească partenerii care-i furnizează aceste resurse. Ea
dobândeşte aceste mijloace de plată din veniturile obţinute din desfăşurarea
activităţii sale. Gestiunea financiară verifică mai întâi dacă activitatea întreprinderii
este destul de eficientă pentm a obţine venituri care sa permită plata furnizorilor de
resurse, dar şi obţinerea unui anumit profit. Urmărirea atingerii unui anumit nivel al
performanţelor financiare trebuie să ţină seama şi de faza în care se află firma
deoarece autofinanţarea întreprinderii nu se realizează încă de la constituirea ei, ci
abia mai târziu, în perioada de creştere şi maturitate a activităţii sale. Contrar unei
idei foarte răspândite, gestiunea financiară nu caută cu orice preţ obţinerea unui
profit maxim pe termen scurt, ci dimpotrivă trebuie direcţionată pentru asigurarea
stabilităţii performanţelor financiare ridicate, pe o perioadă cât mai lungă.
Se apreciază drept favorabilă stabilitatea performanţelor care se obţin printr-
un echilibru satisfăcător între rentabilitate şi menţinerea acesteia pe termen lung.
 2.3 GESTIUNEA RISCURILOR FINANCIARE

In general, riscul financiar este legat de un activ financiar sau de întreaga

activitate a întreprinderii care foloseşte un anumit volum de fonduri atrase.
Riscul poate fi definit în raport cu variaţia anticipata a rezultatelor întreprinderii
preconizate a fi obţinute, dar şi de variaţia resurselor atrase, împrumutate sau de alte
situaţii specifice întreprinderii în cauză.
Riscurile financiare îmbracă următoarele forme:
- riscul de exploatare;
- riscul îndatorării;
- riscul de faliment;
- riscul variabilelor de reglare (curs de schimb, rata dobânzii, cotaţii
bursiere).

Riscul de exploatare e determinat în principal de structura costurilor, dar nu

numai. Aspectul vizează raportul între costurile fixe (convenţional constante) şi
costurile variabile ale întreprinderii, raport care face rezultatul activităţii mai mult sau
mai puţin sensibil la variaţia nivelului producţiei şi al vânzărilor. O întreprindere care
are cheltuieli fixe ridicate poate avea rezultate fluctuante, deci este clasificată ca
riscantă. La o producţie scăzută, o asemenea întreprindere nu va putea repartiza
toate cheltuielile fixe asupra preţurilor produselor (pentru că nu se vând) şi în aceste
condiţii va obţine pierderi.
Dacă piaţa şi activitatea întreprinderii permit un volum al producţiei ridicat,
cheltuielile fixe sunt repartizate, adică sunt absorbite prinlr-o producţie suficientă,
care este la rândul ei absorbită de piaţă. în acest caz întreprinderea obţine beneficii.

Riscul îndatorării apare ca efect al structurii financiare a întreprinderii şi este

legat în principal de structura finanţării întreprinderii. Când întreprinderea îşi măreşte
solicitarea pentru împrumuturi pe termen lung sau pentru datorii curente, ea se obligă
de fapt să obţină venituri suplimentare pentru a asigura nu numai rata împrumuturilor
scadente şi plata furnizorilor, dar şi plata dobânzilor sau penalităţilor aferente.
Creşterea gradului de îndatorare amplifică dispersia rezultatelor întreprinderii.
Gradul de îndatorare este un indicator care reflectă ponderea datoriilor curente sau
pe temen lung în total activ sau la ponderea datoriilor în activul net sau capitalurile
proprii.

Riscul de faliment este un risc financiar vital pentru întreprindere pentru că

ameninţă chiar dispariţia întreprinderii, dizolvarea şi lichidarea ei. Falimentul apare ca
o sancţiune comercială posibilă pentru insolvabilitatea întreprinderii care a intrat în
incapacitate de plată. Trebuie însă menţionat că nu orice incapacitate temporară de
plată reprezintă o insolvabilitate patrimonială care conduce în mod inevitabil la
faliment. Tocmai de aceea prealabil declarăm falimentului, există posibilitatea
procedurii de redresare
economică şi financiară prin planuri de redresare conduse de un administrator
judiciar. Dacă şi după derularea acestei proceduri în tennen rezonabil redresarea nu
are loc, atunci se declară falimentul de către judecătorul sindic, care numeşte în locul
administratorului un lichidator (un administrator de lichidare). Lichidarea este
operaţiunea de stingere a pasivului patrimonial pe seama activului, prin vânzarea de
active sau distribuirea acestora în natură.
 Riscul cursului de schimb valutar și riscul ratei dobânzii. Când
întreprinderea efectuează operaţii exprimate în devize, adică în valută sau
instrumente de plată în valută, se expune riscului legat de evoluţia defavorabila a
cursurilor de schimb. Pe de altă parte, când întreprinderea face apel la împrumuturi
bancare sau obligatare va fi nevoită să suporte cheltuieli financiare suplimentare, în
cazul în care dobânda contractată este variabilă, iar piaţa dobânzilor cunoaşte o
creştere în timp. La acelaşi risc este supusă şi o bancă în măsura în care acordă
credite cu dobândă fixă, iar piaţa dobânzilor cunoaşte o modificare în timp. Situaţia
generează pentru bancă un randament plafonat al activităţii sale; apare în acest caz
fenomenul „pierdeii de câştig” - apreciat ca fiind un risc al gestiunii sale financiare.
 2.4 MENŢINEREA SOLVABILITĂŢII ŞI A ECHILIBRULUI FINANCIAR

Riscul cel mai important la care este expusă întreprinderea este

insolvabilitatea sa. De aceea, menţinerea solvabilităţii este o sarcină majoră şi o
preocupare permanentă a managerilor întreprinderii.
Solvabilitatea exprimă aptitudinea, capacitatea unei întreprinderi de a face faţa
datoriilor sale exigibile. Menţinerea solvabilităţii consta în efectuarea la timp a plăţilor
scadente reprezentate de rambursarea creditelor sau a altor obligaţii contractuale
asumate prin contractele comerciale semnate.
Menţinerea permanentă a solvabilităţii face posibilă prelungirea duratei de
viaţă a întreprinderii şi evită riscul de faliment şi lichidarea întreprinderii.
 3.1 FAZELE GESTIUNII FINANCIARE ALE ÎN REPRINDERII

Responsabilităţile operaţionale ale G.F.I. sunt distribuite pe patru faze:

1. faza de diagnosticare sau analiza financiară are drept obiect aprecierea
situaţiei şi activităţii financiare a întreprinderii cu scopul de a pregăti măsuri concrete
care să permită depăşirea obstacolelor şi valorificarea avantajelor întreprinderii.
2. planificarea financiară a întreprinderii constă în activitatea de bugetare
a tuturor activităţilor pe termen scurt, mediu şi lung; în formularea strategiei
întreprinderii din punct de vedere comercial, administrativ, investiţional, etc.
3. faza de formulare şi de aplicare a deciziilor financiare. Deciziile se pot
materializa in acţiuni de promovare a unor proiecte pe termen lung sau termen
mediu, dar se pot materializa şi în măsuri de sistare a unor proiecte sau a unor
activităţi în vederea protejării întreprinderii de riscurile financiare ce au fost relevate
de analiza financiară.
4. faza de urmărire a proiectelor, a bugetelor de venituri şi cheltuieli ce au
fost aprobate în cadrul întreprinderii Parcurgerea acestei etape permite constatarea
diferenţelor apărute între proiectele iniţiale şi realizările obţinute. Pentru reglarea
activităţii trebuie luate măsuri de corecţie, de adaptare sau de revizuire a proiectelor
iniţiale şi a bugetelor fundamentate şi planificate. Prin activitatea de control se
impulsionează şi se modelează permanent acţiunea de luare a deciziilor financiare.
Analiza financiară se face pe bază de documente contabile de sinteză ce
evidenţiază performanţele întreprinderii în termeni de rentabilitate şi risc, atât în
perioada curentă, cât şi în anii precedenţi.
Analiza financiară a întreprinderii surprinde trei aspecte esenţiale:
a) aprecierea structurii financiare actuale a întreprinderii prin analiza
statistică şi dinamică a acesteia;
b) performanţa rezultatelor întreprinderii, evaluată prin soldurile
intermediare de gestiune, prin capacitatea de autofinanţare şi prin riscul economic;
c) explicarea evoluţiei performanţei întreprinderii printr-un sistem de rate
de eficacitate.

Din punct de vedere intern, adică din punctul de vedere al utilizatorilor interni
ai informaţiilor financiare, analiza financiară are drept obiectiv identificarea
potenţialului de degajare a fluxurilor monetare reale (cash-fîow-uriîe).
Din punctul de vedere al utilizatorilor externi ai informaţiilor financiare legate
de întreprindere, obiectivul sau scopul analizei financiare îl reprezintă verificarea
echilibrului financiar, nivelului fondului de. rulment, nivelului trezoreriei nete ca
expresie a solvabilităţii, dar şi determinarea performanţelor întreprinderii, capacitatea
sa de autofinanţare.
Faza de formulare a deciziilor financiare este poate faza cea mai importantă a
gestiunii financiare a întreprinderii. Decizia poate fi definită ca fiind procesul raţional
de alegere a unei linii de acţiune pe baza mai multor soluţii, pentru atingerea
obiectivelor gestiunii financiare (maximizarea valorii întreprinderii, menţinerea
nivelului performanţelor, controlul riscurilor financiare şi h menţinerea solvabilităţii).
În teoria dar mai ales în practica financiară a întreprinderii se identifică decizii
financiare pe termen lung şi decizii financiare pe termen scurt. |
Cele mai importante decizii financiare pe termen lung sunt deciziile de
investiţii şi deciziile de finanţare, iar în cazul acestora din urmă deciziile de
repartizare a profitului net
 Deciziile financiare pe termen scurt se referă la gestiunea ciclului de
exploatare şi la gestiunea trezoreriei întreprinderii. Rezultă că şi tipurile de decizii
financiare ce se iau în cadrai întreprinderii sunt dedicate şi servesc activităţilor
fundamentale ale întreprinderii: activitatea de investiţii, activitatea de finanţare,
activitatea de exploatare.

Decizii financiare pe termen lung

Deciziile de investiţii definesc de regulă politica financiară a întreprinderii şi au
o influenţă directă asupra structurii activelor întreprinderii, respectiv a gradului de
lichiditate al acesteia. Selecţia % proiectelor de investiţii rentabile constituie de fapt
obiectivul deciziei de investiţii. Criteriile urmărite în alegerea deciziilor de acest fel
sunt rentabilitatea şi lichiditatea activelor întreprinderii.
Deciziile de finanţare au influenţă directă asupra structurii pasivelor,
modificând gradul de exigibilitate al acestuia şi costul mediu al capitalului
întreprinderii. Deciziile de finanţare se materializează în alegerea între sursele
interne de finanţare şi sursele externe de finanţare.
Sursele interne de finanţare sunt reprezentate de autofinanţarea întreprinderii
prin rentabilitatea investiţiilor, precum şi prin valorificarea unor active patrimoniale ce
nu mai prezintă valoare de întrebuinţare pentru întreprindere.
Sursele externe sunt reprezentate fie de majorarea capitalului social şi
atragerea de noi acţionari proprietari de capital, fie de sursele împrumutate, creditele
contractate pe termen lung.
În luarea deciziilor de finanţare, criteriul esenţial este costul de finanţare,
deoarece fiecare sursă de finanţare prezintă costuri specifice mai mari sau mai
reduse. Astfel criteriul de bază în alegerea surselor de finanţare este criteriul celui
mai redus cost al procurării capitalului, în condiţiile unui grad rezonabil şi controlabil
de îndatorare a întreprinderii.
Deciziile de repartizare a profitului net au implicaţii directe asupra activităţii de
investiţii a întreprinderii şi asupra autofinanţării acesteia. Prin decizia de repartizare a
profitului net se modifică structura surselor de finanţare ale întreprinderii. Profitul net
repartizat pe investiţii conduce la creşterea capacităţii întreprinderii, la creşterea
autonomiei financiare şi la îmbunătăţirea structurii capitalurilor în favoarea creşterii
capitalurilor proprii.
Autofinanţarea şi creşterea permanentă a capitalurilor proprii reprezintă un
fapt de apreciere a valorii întreprinderii (o întreprindere mai puţin îndatorată este
apreciată mai bine decât una cu grad mare şi necontrolabil de îndatorare).

Decizii de finanţare pe termen scurt

Gestiunea financiară pe termen scurt, prin luarea deciziilor de trezorerie sau
luarea deciziilor de gestiune a ciclului de exploatare are ca obiectiv asigurarea
echilibrului financiar între nevoile curente de capitaluri circulante şi de trezorerie pe
de o parte şi sursele de capitaluri circulante pe de altă parte (sursele proprii atrase
temporar, credite de trezorerie).
Gestiunea financiară pe termen scurt urmăreşte optimizarea gestiunii
stocurilor, a creanţelor, a soldurilor de trezorerie în vederea creşterii rentabilităţii şi
lichidităţii întreprinderii. Se urmăreşte de asemenea relaxarea scadenţelor datoriilor
de exploatare şi reducerea costului creditelor pe termen scurt, prin negocierea mai
multor surse de credit bancar, de scont, factoring şi altele.
 Activitatea financiara a întreprinderii şi gestiunea acesteia vizează numeroase
aspecte cu privire la: previziunea, execuţia, analiza, controlul şi coordonarea
activităţilor financiare.
 3.2 COMPARTIMENTELE OPERAŢIONALE DE GESTIUNE FINANCIARĂ
A ÎNTREPRINDERII

Aspectele prin care se concretizează gestiunea activităţii financiare sunt

următoarele:
- elaborarea şi executarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a altor planuri
financiare pe termen scurt, mediu şi lung;
- fundamentarea necesarului de active circulante şi asigurarea structurii
optime de finanţare a ciclului de exploatare. în practică, preocupările în
acest domeniu vizează folosirea raţională şi eficientă a activelor circulante,
accelerarea vitezei de rotaţie a acestora, precum şi prevenirea
imobilizărilor de resurse şi asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt;
- stabilirea şi negocierea preţurilor şi tarifelor aferente produselor şi
serviciilor realizate de întreprindere;
- organizarea tuturor operaţiunilor băneşti de încasări şi plăţi, decontări cu
agenţii economici, cu personalul propriu, cu bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale, cu acţionarii, cu băncile, etc.
- controlul financiar asupra mobilizării, alocării şi utilizarea capitalurilor
întreprinderii;
- coordonarea şi implementarea unor măsuri de echilibrare financiară, de
creştere a rentabilităţii întreprinderii prin analiza indicatorilor financiari.

Rezultă din cele de mai sus că activitatea financiară a întreprinderii este

organizată pe diferite compartimente corespunzătoare atribuţiilor şi sarcinilor gestiunii
financiare a întreprinderii:
1) compartimentul de previziune financiară, de planificare;
2) compartimentul de decontări;
3) compartimentul de salarizare;
4) compartimentul de casierie;
5) compartimentul de preţuri şi tarife;
6) compartimentul de analiză economico-financiarâ preţuri de cost;
7) compartimentul de control financiar intern şi control financiar preventiv.

Această structură organizatorică a activităţii financiare a întreprinderii diferă de

la caz la caz, în funcţie de domeniul de activitate al întreprinderii, de mărimea şi de
gândirea managerială a conducerii operative.
Compartimentul de previziune financiară, de planificare are următoarele
atribuţii:
- întocmeşte bugetul de venituri şi cheltuieli şi celelalte planuri financiare;
- asigură fondurile necesare desfăşurării ritmice a programului de
fabricaţie cât şi a finanţării investiţiilor;
- fundamentează în mare parte deciziile financiare;
- urmăreşte modul de executare a prevederilor bugetului;
- mobilizează resursele financiare pentru a preveni imobilizările de fonduri.

Acest compartiment de planificare este instrumentul cel mai des folosit de

conducerea întreprinderii pentru organizarea în bune condiţii a activităţii acesteia.
Compartimentul decontări efectuează de regulă, lucrări privind operaţiuni
băneşti cum ar fi:
- întocmirea şi ordonanţarea documentelor de încasări şi plăţi în numerar,
precum şi prin virament;
- controlul înregistrării operaţiunilor băneşti în extrasele de cont primite de la
bancă şi în registrul de casă întocmit de casier;
- urmărirea încasării tuturor facturilor pentru produsele livrate şi urmărirea
efectuării plăţilor pentru furnizorii întreprinderii;
- evidenţa avansurilor spre decontare acordate personalului salarizat pentru
delegări/detaşări în interes de serviciu;
- evidenţa debitorilor şi a eventualelor imputaţii;
- evidenţa instrumentelor de plată şi supravegherea permanentă a circulaţiei
documentelor de decontare cu banca;
 5.3 ANALIZA STRUCTURII PATRIMONIALE A ÎNTREPRINDERII

Studiul financiar al bilanţului este aspectul esenţial al analizei financiare

statice. Sursa de date pentru această analiză o constituie documentele contabile de
sinteză: bilanţul, contul de profit şi pierderej şi anexa la bilanţ.
Analiza financiară arată starea de sănătate financiară a întreprinderii !a
încheierea exerciţiului contabil. Astfel se pun în evidenţă punctele tari şi punctele
slabe ale gestiunii financiare cu oferirea elementelor ce explică cauzele dificultăţilor
existente şi estimarea capacităţii întreprinderii de a asigura finanţarea dezvoltării
viitoare a întreprinderii.
Analiza întreprinderii pe baza bilanţului este modalitatea de diagnostic cea mai
frecvent utilizată. Deşi implică anumite constrângeri şi restricţii formale care pot
afecta semnificaţia indicatorilor financiari, are în schimb avantajul că furnizează un
material şi o bază de informaţii uniforme şi omogene. în analiza financiară apreciată
pe baza bilanţului, o importanţă deosebită o au semnificaţiile financiare ale bilanţului
şi noţiunile fundamentale financiare precum: fondul de rulment, nevoia de fond de
rulment sau trezoreria.

Semnificaţiile financiare ale bilanţului

Forma de prezentare a bilanţului diferă de la o ţară la altă şi de la o perioadă
la alta. însă oricare ar fi prezentarea, principiile generale de constiucţie rămân
aceleaşi, datorită elementelor de abordare contabilă, juridică şi financiară a bilanţului.
Din punct de vedere juridic, bilanţul constituie reprezentarea patrimoniului unui
agent economic. Conceptul juridic de patrimoniu exprimă ansamblul de drepturi şi
angajamente scadente la o anumită dată. Patrimoniul exprimă drepturile în activ şi
angajamentele în pasiv. Drepturile patrimoniale sunt drepturi de proprietate şi
drepturi de creanţă.
Drepturile de proprietate conferă titularilor posibilitatea de a stiliza un obiect
sau un activ în scopul consumului sau producţiei, permiţând obţinerea de venituri şi
posibilitatea de transmitere altei persoane a obiectului sau activului patrimonial.
Drepturile de proprietate sunt deţinute de întreprindere atât asupra bunurilor
materiale cum sunt: terenuri, imobile, stoc de mărfuri sau produse cât şi asupra unor
bunuri imateriale necorporale: brevete, Iicenţe, marca fabricii, concesiuni, programe
informatice.
Drepturile patrimoniale înglobează drepturi de creanţă asupra terţilor. Acestea
corespund angajamentelor contractuale cu diferiţi parteneri în calitate de clienţi
debitori în interesul activităţii intreprinderii. Angajamentele patrimoniale corespund
obligaţiilor pe care întreprinderea le are la o anumită dată şi sunt evidenţiate în
pasivul bilanţier. Ele sunt diferenţiate în funcţie de originea lor şi apar consecinţă a
unei decizii voluntare sau ca urmare a unor obligaţii impuse din afara întreprinderii.
De exemplu: creditele şi dobânzile aferente sunt obligaţii voluntare, pe când impozitul
sau alte datorii fiscale sunt prelevări impuse.
Angajamentele înscrise în pasiv pot fi diferenţiate după efectele lor în:
- capitaluri proprii şi
- datorii.

Pe când capitalurile proprii măsoară valoarea drepturilor pe care proprietarii le

deţin asupra întreprinderii şi care nu exprimă pentru întreprindere o obligaţie de plată
imediată, datoriile pe termen mediu sau lung implică plăţi obligatorii. Această
abordare este generată de principiul continuităţii activităţii, care presupune ca
acționarii să lase pentru o perioadă nedeterminată capitaluri proprii la dispoziţia şi în
utilizarea întreprinderii.
Abordarea financiară a bilanţului permite relevarea opoziţiei permanente între
drepturile şi obligaţiile întreprinderii care susţin de fapt opoziţia şi egalitatea dintre
activ şi pasiv. Abordarea financiară se referă la relaţia dintre sursele sau resursele
întreprinderii şi întrebuinţările pentru care aceste fonduri sunt alocate. Din acest
punct de vedere, pasivul bilanţului conţine angajamente patrimoniale şi surse de
finanţare, iar activul bilanţului conţine drepturi patrimoniale şi utilizări ale fondurilor de
finanţare.
Putem considera că:
- abordarea contabilităţii face posibilă împărţirea elementelor patrimoniale în
activ şi pasiv;
- abordarea juridică împarte elementele patrimoniale în drepturi de creanţă
şi de proprietate pe de o parte şi în angajamente faţă de proprietarii de
capital şi faţă de terţi pe de altă parte;
- abordarea financiara priveşte elementele patrimoniale ca întrebuinţări ale
fondurilor întreprinderii sau utilizări (în activ) şi surse ale fondurilor
întreprinderii sau resurse (în pasiv).

Structura
Elementele patrimoniului
bilanţului
Contabila Activ Pasiv
Drepturi: Angajamente:
Juridică - de proprietate - proprietari (capitaluri proprii)
- de creanță - terți (datorii)
Nevoi: Resurse:
Financiară - utilizarea fondurilor - sursele fondurilor
incredințate întreprinderii incredințate întreprinderii

Echilibrul bilanţului şi semnificaţia sa în analiza financiară

Egalitatea dintre activ şi pasiv este regula şi principiul fundamental în
întocmirea bilanţului. Acest echilibru poate fi justificat din punct de vedere financiar
prin două formulări complementare:
□ Dacă se consideră că pasivul exprimă sursele de fonduri sau resursele,
atunci activul exprimă utilizările pentru care aceste fonduri sunt afectate. Nici o
resursă nu poate rămâne fără utilizare şi orice utilizare presupune o sursa de fonduri.
Egalitatea dintre activ şi pasiv este de fapt egalitatea dintre suma finanţărilor obţinute
de întreprindere şi suma destinaţiilor sau utilizărilor acestor finanţări.
□ Putem constata că totalul bilanţului corespunde mărimii totale a fondurilor
obţinute de întreprindere, iar activul propune destinaţiile sau utilizările acestor
fonduri. Rezultă că activul şi pasivul nu sunt decât două puncte de vedere diferite
asupra mărimii fondurilor întreprinderii; exprimă deci o identitate fundamentală a
aceleiaşi mărimi economice.
Un alt element al bilanţului îl constituie luarea în calcul la întocmirea acestuia
a rezultatelor activităţii. Locul rezultatelor în cadrul structurii de bilanţ este de cele
mai multe ori în componenţa Capitalurilor proprii cu semnul ”+” sau ”-”, în funcţie de
semnificaţia pozitiv/negativ a rezultatelor. Au existat şi structuri de bilanţ care așezau
rezultatele în funcţie de sensul lor, în activ sau pasiv: profitul pasiv, pierderea în activ.
Formele de prezentare ale bilanţului sunt:
 - prezentarea pe conturi prin tabloul alăturat al activului şi pasivului;
- prezentarea sub formă de listă a posturilor de activ, urmate de posturile de
pasiv.
Structura internă a activului şi pasivului în general este prezentata pe baza
criteriului duratei activului şi pasivului. Posturile 'de activ ale bilanţului sunt ordonate
după lichiditate, iar posturile de pasiv sunt ordonate după exigibilitatea
angajamentelor / obligaţilor.
Convenţional, activele se ierarhizează după durata de utilizare a acestora:
- activele imobilizate sunt cele utilizate pe o perioadă mai mare de un an şi
- activele circulante - utilizate pe o perioadă mai mică de un an.

Analog şi în structura pasivului se clasează elementele de pasiv în:

- capitaluri permanente, care exprimă obligaţiile, datoriile pe o perioada mai
mare de un an şi
- datorii curente, care se referă la datoriile pe o perioadă mai mică de un an.

Orientarea activelor şi pasivelor după lichiditatea lor, respectiv după

exigibilitatea lor, constituie o opţiune universală în contabilitate.
Această opţiune este însă, aplicată în mod diferit pe ţări. Astfel o primă
modalitate de prezentare constă în clasarea elementelor de activ şi pasiv în ordinea
lichidităţii crescătoare şi respectiv a exigibilităţii descrescătoare. O altă modalitate de
prezentare clasează: elementele de activ şi pasiv după lichiditatea descrescătoare şi;
respectiv după exigibilitatea crescătoare.
 5.4 FONDUL DE RULMENT (NET WORKING CAPITAL)

Noţiunea comportă multiple formulări, însă între acestea un interes deosebit

pentru gestiunea şi analiza financiară îl reprezintă; fondul de rulment net şi fondul de
rulment propriu. Definirea fondului de rulment net se poate face pornind de la
structura bilanţului, prin gruparea elementelor de activ şi pasiv pe criteriul duratei.
Cum a fost precizat mai sus activele se grupează în active imobilizate şi active
circulante, iar elementele de pasiv se împart în capitaluri permanente şi datorii pe
termen scurt.
După reducerea bilanţului la patru mari părţi ale acestuia: active imobilizate,
active circulante, capitaluri permanente şi datorii pe termen scurt se poate trece la
determinarea indicatorului fond de milment sub diverse forme.
Fondul de rulment (FR) serveşte împreună cu creditul furnizor şi creditele
bancare pe termen scurt la finanţarea activelor circulante. Fondul de rulment exprimă
echilibrul financiar pe termen scurt care rezultă din compararea lichidităţii activelor pe
termen scurt cu exigibilitatea pasivelor pe acelaşi termen. La un moment dat, fondul
de rulment reprezintă excedentul activelor cu lichidităţi mai mici de un an asupra
pasivelor cu exigibilităţi mai mici de un an.
Putem privi fondul de rulment ca:
- un mijloc de finanţare;
- un indicator de lichiditate.

Fondul de rulment poate fi definit sub următoarele forme:

- Fondul de rulment brut (FRB);
- Fondul de rulment net (FRN);
- Fondul de rulment propriu (FRP);
- Fondul de rulment străin (FRS).
FRB = Ac
Fondul de rulment brut este ansamblul activelor susceptibile de a se
transforma în bani într-un termen mai mic de un an, adică efectuează cel puţin o
rotaţie pe an.
Fondul de rulment net se defineşte prin relaţiile:
FRN - CP - Ai sau
FRN = Ac-Dc

unde: CP = capitalul permanent;

Ai = active imobilizate;
Ac “ active curente;
Dc = datorii curente (datorii pe termen scurt).

În prima ipoteză fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalurilor

permanente care excede nevoia de finanţare a activelor imobilizate şi poate fi folosita
în finanţarea activelor circulante.
În cea de-a doua modalitate de exprimare, fondul de rulment evidenţiază
surplusul activelor circulante ce pot deveni lichide până într-un an, în raport cu
datoriile curente, exigibile într-o perioadă mai mică de un an.
Prima variantă de calcul este specifică practicii şi literaturii de specialitate din
Franţa, iar a doua ţărilor anglo-saxone.
 Fondul de rulment propriu are o utilitate mai limitată decât a fondului de
rulment net şi se calculează atunci când se doreşte aprecierea autonomiei financiare
a unei întreprinderi.

FRP = Capitaluri proprii - Active imobilizate

FRP = Cp - Ai (cu Cp am notat capitalul propriu)

Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul capitalului propriu asupra

activelor imobilizate sau autonomia financiară a întreprinderii relativ la finanţarea
investiţiilor.
Fondul de rulment străin este definit de relaţia:

FRS = FRN - FRP ’ î

şi exprimă datoriile Ia termen ale întreprinderii.

Interpretarea fondului de rulment net

Din formula de calcul a fondului de rulment net (FRN) rezulta ! trei situaţii:|

A. FRN > 0 (CP > A; sau Ac > Dc)

Când fondul de rulment net este pozitiv excedentul de lichiditați pe termen
scurt reprezintă un semn favorabil privind viabilitatea şi echilibrul financiar. In această
situaţie societatea comercială poate face faţă tuturor scadenţelor şi dispune încă de
un sold în măsură să susţină situaţiile neprevăzute generate de vânzarea stocurilor
sau onorarea datoriilor pe termen scurt. Altfel spus fondul de rulment net pozitiv face
posibilă utilizarea unei părţi a capitalurilor permanente pentru finanţarea activelor
circulante.

B. FRN<0(Ac<Dc)
Dacă fondul de rulment net este negativ avem o situaţie în care, excedentul de
datorii pe termen scurt creează dificultăţi financiare previzibile pe linia solvabilităţii şi
a echilibrului financiar. Un fond de ntlment negativ pune în evidenţă un dezechilibru
financiar prin aceea câ întreprinderea îşi finanţează investiţiile (active imobilizate) pe
seama unor resurse pe termen scurt.

C. FRN — 0 (Ac = Dc)

în această situaţie solvabilitatea pe termen scurt a întreprinderii! pare
asigurată, însă riscul diferit al elementelor activului de exploatare şi a elementelor
pasivului de exploatare face ca acest echilibra să fie fragil. Lichiditatea elementelor
activului poate fi afectată în cazul în care stocurile nu se vând conform previziunilor
sau dacă creanţele-client nu pot fi încasate la timp. La rândul lor exigibilitaţile
datoriilor pe termen scurt se pot modifica dacă furnizorii fac intervenţii pentru
accelerarea plăţilor.
Întreprinderea nu dispune de nici o maijă de securitate pe termen scurt, cum
ar fi activele excedentare. Chiar şi în această situaţie, echilibrul financiar poate fi
menţinut, cu condiţia ca activele circulante să fie foarte lichide (prin viteza mare de
rotaţie ai mijloacelor circulante), iar datoriile pe termen scurt să aibă termene de plată
cât mai aproape de 1 an (să fie cât mai puţin exigibile).
 Prin urmare orice dereglare s-ar produce în raport cu lichiditatea previzională
a activelor pe termen scurt sau exigibilitatea pasivelor pe termen scurt poate afecta
echilibrul financiar stabilit prin egalitatea: FRN = 0.

Interpretarea fondului de rulment propriu (FRP)

FRP - Cp - Ai

Deşi fondul de rulment propriu are o semnificaţie limitata el exprimă autonomia

pe care întreprinderea o dovedeşte în finanţarea investiţiilor în imobilizări.
Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că imobilizările nu sunt
finanţate integral din resurse proprii. Astfel, întreprinderea va trebui să facă apel la o
îndatorare, la un credit extern pentru a finanţa o parte din imobilizările sale.
Din formula de definiţie rezultă că fondul de rulment propriu negativ exprimă
capitaluri proprii mai mici decât activele imobilizate.
 5.5 NEVOIA DE FOND DE RULMENT

Analiza lichiditate - exigibilitate are meritul de a pune în evidență rata de

insolvabilitate a întreprinderii (incapacitatea întreprinderii de a-şi onora
angajamentele asumate la plată. Această analiză se sprijină pe concepţia
patrimonială a întreprinderii şi pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere.
Prin această abordare care grupează activele şi pasivele patrimoniale în nevoi
permanente şi temporare pe de o parte şi în resurse permanente şi temporare pe de
altă parte se poate determina fondul de rulment, nevoia de fond de rulment ce
caracterizează echilibrul financiar şi solvabilitatea întreprinderii. Astfel, fondul de
rulment se determină fie prin compararea resurselor permanente capitaluri
permanente) cu nevoile permanente (active imobilizate), fie prin compararea nevoilor
temporare (active circulante) cu cursele temporare (datorii pe termen scurt).
Dacă analizăm acest indicator al echilibrului financiar constatăm că el exprimă
concurenţa în cadrul întreprinderii, a finanţării pe termen lung cu cea pe termen scurt.
Pornind de la acest echilibru patrimonial exprimat în doua variante, analiştii pun în
evidenţă şi un alt indicator ce decurge din cea de a doua relaţie de determinare a
fondului de rulment şi anume:

NFR = (Nevoi - Disp.) - (Dts - Cr.bc.ts)

unde: NFR = Nevoia de fond de rulment

Nevoi - nevoi sau utilizări temporare
Disp. = disponibilităţi băneşti
Dts. = resurse temporare sau datorii pe termen scurt
Cr.bc.ts = credite bancare pe termen scurt

Diferenţa dintre fondul de rulment permanent determinat pe baza posturilor de

bilanţ din cea de a doua jumătate a tabloului bilunţier şi nevoia de fond de rulment
este excluderea disponibilităţilor băneşti din activ şi a creditelor bancare pe termenj;
scurt din pasi v. Nevoia de fond de rulment arată:
- fie decalajul favorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi
exigibilitatea datoriilor comerciale pe termen %: scurt;
- fie decalajul nefavorabil dintre lichiditatea stocurilor şimcreanţelor şi
exigibilitatea datoriilor comerciale.
Nevoia de fond de rulment exprimă diferenţa dintre lichiditatea utilizărilor
ciclice de exploatare (stocuri şi clienţi) şi exigibilitatea resurselor ciclice (credite,
furnizori).
Se poate considera că nevoia de fond de rulment exprimă autonomia
financiară a întreprinderii pe termen scurt şi are o sferă de cuprindere şi de definire
mai mică decât fondul de rulment calculat pe baza nevoilor temporare şi a resurselor
temporare. În mod similar, fondul de rulment propriu exprimă autonomia finanţării pe
termen lung şi are o sferă de cuprindere şi de definire mai mică decât fondul de
rulment calculat pe baza resurselor permanente şi a nevoilor permanente.
Nevoia de fond de rulment depinde de amploarea ciclului de fabricaţie, de
viteza de rotaţie a mijloacelor circulante şi exprimă nevoile de finanţare ale ciclului de
exploatare. Acest indicator pune în evidenţă utilizările ciclice corespunzătoare
avansărilor de fonduri către terţi, pe care întreprinderea este nevoită să le facă pentru
constituirea stocurilor sale de materii prime, materiale, producţie în curs de fabricaţie,
produse finite în depozit.
 Unii analişti financiari disecă în continuare utilizările şil respectiv resursele
temporare în utilizări şi respectiv resurse din exploatare şi utilizări şi respectiv resurse
din afara exploatării.
Se utilizează de asemenea şi indicatorul nevoia de fond de rulment globală -
ca sumă a nevoilor de fond de rulment din exploatare şi din afara exploatării.
Indicatorul se foloseşte dacă scopul analizei financiare şi de caracteristicile activităţii
întreprinderii dovedesc utilitatea acestei dezvoltări.

Interpretarea indicatorului NFR

Se disting următoarele situaţii:

1. Nevoia de fond de rulment pozitivă, semnifică un surplus de nevoi
temporare în raport de resursele temporare posibile de realizat. Această situaţie se
consideră normală dacă este rezultatul unei politici a întreprinderii privind creşterea
nevoilor de finanţare a ciclului de exploatare. În caz contrar, nevoia de fond de
rulment poate exprima un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi a
creanţelor pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor din exploatare pe de altă parte. Se
poate considera în acest caz că nevoia de fond de rulment pozitivă este rezultatul
încetinirii încasărilor din activitatea de producţie şi a urgentării sau accelerării
concomitente a plăţilor necesare finanţării producţiei.
2. Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus
de resurse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de mijloace circulante şi
exprimă rezultatele accelerării rotaţiei mijloacelor circulante şi încasărilor din
producţie concomitent cu încetinirea plăţilor necesare producţiei sau angajarea de
datorii cu scadenţe mai mari. Acesta este un caz frecvent întâlnit în gestiunea
financiară a întreprinderii datorită creditelor furnizor mai mari decât creditele client.
Nevoia de fond de rulment negativă poate evidenţia o situaţie nefavorabilă în cazul în
care apar întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor sau
întreruperi în activitatea de producţie.
Rezultă că aceşti indicatori de echilibru financiar, fondul de rulment şi nevoia
de fond de rulment nu pot fi analizaţi numai static, pe baza valorii posturilor de bilanţ,
ci şi în corelaţie cu alte aspecte ale activităţii întreprinderii care explică mărimea şi
sensul acestor / indicatori.
 5.6 TREZORERIA NETA ŞI CASH-FLOW

Trezoreria netă

Apărut din nevoia calculării unor indicatori dinamici care să caracterizeze

evoluţia şi rezultatele întreprinderii, trezoreria netă se defineşte ca diferenţă între
fondul de rulment net şi nevoia de fond de rulment la începutul şi la sfârşitul
perioadei de raportare.

TN = FRN - NFR

1. Trezoreria netă pozitivă este rezultatul echilibrului financiar al

întreprinderii. Dacă trezoreria netă este pozitivă, adică fondul de rulment net este mai
mare decât nevoia de fond de rulment, atunci excedentul de finanţare se va regăsi în
disponibilităţile băneşti, în conturi bancare, în casă. în această situaţie întreprinderea
dispune de lichidităţi care să permită atât plata datoriilor financiare către terţi, cât şi
efectuarea de plasamente eficiente şi în deplina siguranţă pe piaţa monetară şi
financiară. Evident în acest caz există autonomie financiară.
2. Dacă trezoreria netă este negativă, rezultă că întreprinderea depinde
de resursele financiare externe şi, în acest caz, se urmăreşte obţinerea de credite cu
cost redus de procurare prin negociere, de diferite tipuri de credite pe termen scurt
(credite de trezorerie, credite 1 de rescont, etc.). Trebuie menţionat însă, că o
trezorerie netă negativă, r deşi exprimă o anumită dependenţă financiară, aceasta nu
poate fi şi p nu trebuie interpretată ca o stare de insolvabilitate.
3. Egalitatea între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment
corespunde unei situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, adică fără
excedent, fără deficit. în acest caz rezultă că fondul de rulment permite finanţarea
integrală a nevoii de fond de rulment şi întreprinderea poate evita îndatorarea pe
termen scurt.
Această analiză a trezorerie nete ca diferenţă între fondul de rulment şi nevoia
de fond de rulment, arată dependenţa trezoreriei faţă de variaţia fondului de rulment
şi a nevoii de fond de rulment arată decalajele dintre încasările creanţelor şi volumul
plăţilor pentru datoriile scadente.

Cash-flow

Cash-flow-ul este indicatorul care se desprinde din evoluţia trezoreriei nete de

la un exerciţiu financiar la altul sau de la o perioadă de raportare la alta. Este un
indicator cu deosebită putere de sinteză şi de decizie în gestiunea financiară a
întreprinderii.

CF = TNi-TNo

Astfel creşterea trezorerie nete pe perioada exerciţiului financiar analizat

reprezintă cash-flow-ul perioadei respective, unde TNi şi TNo sunt trezoreria netă la
sfârşitul şi respectiv la începutul exerciţiului financiar.
Dacă fluxul monetar net al exerciţiului, respectiv cash-flow-ul perioadei este
pozitiv, aceasta semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a întreprinderii, o
confirmare a creşterii valorii proprietăţii. O valoare negativă a fluxului monetar
sugerează o situaţie de scădere a valorii patrimoniului.
 Toţi indicatorii de echilibru financiar (fondul de rulment, nevoia de fond de
rulment, trezoreria netă şi cash-flow-ul) sunt derivatele unui indicator primar numit
situaţia netă sau activ net contabil. Acesta se calculează prin diferenţa dintre total
active şi datorii totale ale întreprinderii.
Situaţia neta sau activul net contabil corespunde capitalurilor proprii care în
abordarea juridică a bilanţului estimează financiar contabil valoarea drepturilor pe
care proprietarii le au asupra întreprinderii. Pentru acurateţea analizei şi a deciziilor
financiare, în stabilirea situaţiei nete sau a activului net contabil se scad din valoarea
activului, pe lângă datoriile totale şi eventualele subvenţii pentru investiţii acordate de
stat, precum şi provizioanele reglementate sau nereglementate. Acest calcul reflectă
mai fidel creşterea valorii întreprinderii pe seama eforturilor proprii şi efective.
Fiind astfel calculat indicatorul situaţia netă sau activul net contabil devine mai
relevant pentru toţi utilizatorii informaţiilor contabile, fiind interesaţi de valoarea
activului realizabil la un moment dat atât proprietarii de capital, cât şi creditorii. Activul
net contabil constituie, atât pentru proprietari cât şi pentru creditori, gajul creanţelor
lor în situaţia dizolvării societăţii şi respectiv a executării silite a acesteia.
Situaţia netă (profitul net) pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune
economică sănătoasă şi este consecinţa reinvestirii unei părţi a profitul net sau a
altor forme de asimilare (reportul rezultatelor din anii precedenţi). Creşterea profitului
net marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, şi anume
maximizarea valorii întreprinderii şi, prin aceasta, creşterea averii poprietarilor de
capital.
Analiza raportului lichiditate - exigibilitate în cadrul studiului echilibrului
financiar şi aprecierii diagnosticelor financiare, conduce la formularea a trei reguli de
estimare a acestuia:
1. regula echilibrului financiar minim;
2. regula îndatoririi maxime;
3. regula finanţării maxime externe.

Pentru îndeplinirea primei reguli, aceea a echilibrului financiar minim, este

nevoie ca analiza financiară să constate un fond de rulnient financiar pozitiv, adică
lichiditatea sa acopere exigibilitatea. Pentru îndeplinirea celei de a doua reguli, aceea
a îndatorării maxime, nevoie ca analiza financiară să constate ca datoriile totale să
fie mai mici sau totale sau egale decât capitalurile proprii sau raportul dintre datoriile
totale şi capitalurile proprii să fie subunitar.
Pentru îndeplinirea celei de a treia reguli, aceea a finanţării maxime admise
este nevoie ca analiza financiară să constate că pentru fiecare investiţie realizată de
întreprindere se recurge la o îndatorare externă ce nu trebuie să depăşească un
anumit procent din valoarea investiţiei. Astfel se recomandă ca îndatorarea externă
pentru finanţare a oricărei investiţii să fie cuprinsă între 50 şi 75% din valoarea
investiţiei.
Toate aceste reguli de estimare şi exprimare a diagnosticului financiar pe baza
studiului echilibrului financiar se constituie în criierii de referinţă sau valori standard
faţă de care indicatorii rezultaţi din analiză pot fi apreciaţi şi calificaţi.
 7.1 FINANŢAREA ÎNTREPRINDERILOR PRIN UTILIZAREA EFECTELOR
DE COMERŢ

Caracterizarea generală a efectelor de comerţ

Decontarea tranzacţiilor în comerţul bancar, între comercianţi persoane

juridice şi chiar între persoane fizice şi juridice necomercianţi, se realizează cu
precădere prin instrumente de plată fără numerar (ordin de plată, acreditiv cec,
cambie, bilet la ordin).
Intre acestea, cambia, biletul la ordin şi cecul cunosc o largă aplicare în
comerţul intern cât şi în relaţiile comerciale internaţionale datorită operativităţii,
eficienţei şi siguranţei pe care le oferă.
Analiza acestor instaimente de plată fără numerar, relevă apartenenţa lor la
categoria titlurilor de credit, din care titluri de credit propriu-zise numite şi efecte de
comerţ alături de obligaţiunile emise de societăţile comerciale şi poliţa de asigurare.
Ceea ce caracterizează în mod fundamental titlurile de credit (care sunt în
fond titluri de valoare), faţa de celelalte titluri documentare utilizate în relaţiile civile şi
comerciale, este încorporarea creanţei, a creditului în însăşi înscrisul respectiv.
Dacă alte documente sau înscrisuri cu efecte juridice, au numai rolul de a
proba un fapt, o situaţie sau de a conferi anumite drepturi (cum este acţiunea), titlul
de credit ca înscris şi hârtie de valoare se contopeşte cu dreptul de creanţă
încorporat, cu obligaţia sinalagmatică, creând o entitate unică. În acest fel soarta
creanţei urmează existenţa titlului: aceasta nu se poate transmite, nu se poate
încasa, fără titlu. Dreptul de creanţă nu poate fi valorificat juridic fără remiterea
înscrisului care determină valoarea, scadenţa, locul plăţii şi alte elemente.
Legătura, întrepătrunderea dintre raportul de drept încorporat şi titlu, formează
o singură entitate în care dreptul provine din titlu iar existenţa titlului generează
dreptul.
După conţinutul lor titlurile de credit sunt:
efecte de comerţ - care cuprind obligaţia de a achita o sumă de bani
determinată sau de da o cantitate de mărfuri determinate prin gen sau o cantitate de
titluri de credit (cambia, biletul la ordin, cecul, obligaţiunile emise de societăţile
comerciale, poliţa de asigurare).
titluri reprezentative - care conferă titularului nominalizat un drept real asupra
unei cantităţi de mărfuri aflate în depozit sau în curs de transport (scrisoarea de
trăsură, conosamentul, recipisa de depozit, warantul).
titluri de participare - care certifică numai calitatea de asociat sau acţionar la
constituirea sau extinderea unei societăţi comerciale (acţiuni, părţi sociale).
Efectele de comerţ sunt mijloace de stimulare a creditului comercial şi care se
bucură de credibilitate în faţa exigenţelor mediului de afaceri.
Credibilitatea este dată de caracterul autonom, literal şi abstract al creanţei
(obligaţiei) încorporate acestor titluri de credit şi care are la bază raporturi comerciale
fundamentale generatoare de creanţe şi respectiv obligaţii. Natura comercială a
efectelor comerciale este dată:
- pe de o parte de raporturile comerciale din care deriva creanţa (obligaţia
de plată) înscrisă în titlu;
- pe de altă parte de caracterul negociabil al acestor titluri, cambia
şi cecul fiind considerate fapte obiective de comerţ.
 Deşi sunt titluri de valoare şi titluri de credit la fel ca valorile mobiliare (acţiuni,
obligaţiuni emise de stat) sau ca bancnotele ce servesc plăţilor în numerar, se pot
delimita aspecte ce le deosebesc.
Valorile mobiliare sunt înscrisuri care atribuie titularilor drepturi complexe,
patrimoniale şi nepatrimoniale personale.
Diferenţele dintre efectele comerciale şi valorile mobiliare ce pot fi puse în
evidenţă prin caracteristicile lor sunt următoarele:
- Efectele comerciale reprezintă numai un drept de creanţă (dreptul de a
încasa suma înscrisă pe efect), pe când valorile mobiliare reprezintă,
dincolo de un drept de creanţă, şi alte drepturi speciale conferite
deţinătorilor, cum sunt: dreptul de informare al acţionarilor faţă de
gestiunea patrimonială la care acesta are acţiuni, dreptul de vot în
Adunarea Generală a Acţionarilor, dreptul de control al administrării
patrimoniului sau în cazul obligaţiunilor, dreptul la dobânzi sau alte
avantaje legate de acestea;
- Efectele comerciale pot fi emise de toate categoriile de persoane şi de
administratorii tuturor tipurilor de societăţi comerciale, pe când valorile
mobiliare sunt emise numai de anumite tipuri de societăţi comerciale, de
exemplu numai societăţile pe acţiuni sau societăţile în comandită pe acţiuni
pot emite acţiuni;
- Valorile mobiliare pot genera deţinătorilor venituri financiare sub formă de
dobânzi şi dividende, pe când efectele comerciale nu generează, de
regulă, venituri financiare suplimentare faţă de valoarea nominală (există
posibilitatea ca, cambia să prevadă şi o dobândă pentru intervalul de timp
până la scadenţă);
- Efectele comerciale sunt creanţe pe termen scurt, pe când valorile
mobiliare reprezintă, de regulă, creanţe pe termen mijlociu şi lung.
- Valorile mobiliare sunt titluri susceptibile de a fi cotate la bursă, pe când
efectele comerciale nu au această posibilitate de tranzacţionare (dar sunt
„uşor negociabile”), deşi se transmit de la un beneficiar la altul prin
instituţia girului, prin scontare şi chiar prin telmicile de finanţare forfetare şi
factoring.. Excepţie fac obligaţiunile emise de societăţile comerciale care
îndeplinesc atât caracteristicile efectelor de comerţ cât şi pe cele ale
valorilor mobiliare, fiind tranzacţionate pe pieţe financiare organizate.

Deosebirea esenţială este aceea că în cazul valorilor mobiliare, titlul de

valoare şi implicit creanţa sau dreptul încorporat este obiectul preţului stabilit zilnic
prin cotaţia bursieră (valoarea creanţei/dreptului încorporat este fluctuantă), pe când
în cazul efectelor de comerţ, valoarea creanţei încorporate este fixă (fiind protejată
de caracterul titlului de a fi autonom, literal, abstract), ceea ce se negociază este taxa
scontului sau comisionul de forfetare sau comisionul de factoring. Se negociază
numai „preţul creditului” acordat prin scontare sau al „prestaţiei” de încasare a
creanţelor în cazul tehnicii de forfetare şi factoring. Să nu uitam că girul parţial este
nul, de unde rezultă că valoarea titlului este fixă şi nu se modifică în circulaţie.
Scontarea este girarea titlului către o societate bancară, deci regula se menţine, aşa
încât nici în procesul scontării valoarea titlului nu se modifică. Şi în sfârşit, în procesul
forfetarii şi al factoringului, ceea ce se negociază este efortul de a creditare şi efortul
de încasare a portofoliului de creanţe şi nu creanţele nominale înscrise în efectele
comerciale.
 Deosebirile dintre efectele comerciale şi biletele de bancă

Deşi ambele categorii sunt titluri de valoare, deosebirile sunt:

- Orice societate comercială poate să emită un efect comercial, în schimb,
moneda fiduciară este emisă numai de banca centrală şi circulă datorită
încrederii în ea însăşi şi în stat;
- Efectele comerciale nu au această valoare fiduciară decât prin semnătura
celor ce se angajează în circuitul efectului de comerţ;
- Bancnotele sunt emise pentru valorile fixe, pe când efectele comerciale pot
fi emise pentru sume diferite, nefixe;
- Biletele de bancă nu pot fi refuzate la plată, pe când plata efectelor
comerciale poate fi oricând refuzată;
- Bancnota este destinată să circule o perioadă nedeterminată, pe când
efectele de comerţ au scadenţă sau termeii de prezentare, dată până la
care pot circula;

Efectele de comerţ (efectele comerciale) sunt prin urmare, instrumente

economice şi juridice adaptate cerinţelor vieţii comerciale care îndeplinesc
următoarele funcţii:
1. funcţia de instrumente de plată fără numerar pentru debitor, servind la
decontarea livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii în economie, la accelerarea
plăţilor şi evitarea blocajului financiar, prin operaţiunea de transmitere prin gir;
2. funcţia de instrumente de credit comercial fiind emise sub formă de
titluri de valoare nu numai la vedere ci şi la termen. Prin operaţiunea de scontare,
rescontare, şi alte operaţiuni de comerţ bancar cu cambii şi bilete la ordin, titlurile
devin instrumente de creditare bancară;
3. funcţia de instrumente de încasare pentiu beneficiar, în activitatea
curentă a întreprinderii prin efectul de mobilizare a creanţelor comerciale (sau a
disponibilităţilor în cazul cecului), fie direct, fie prin negociere şi transmitere prin gir
(andosare).
Din punct de vedere financiar, efectele de comerţ pot fi tratate atât ca
instrumente de mobilizare a datoriilor (creanţelor) prin funcţia lor de instrumente de
credit cât şi ca instrumente de decontare prin funcţia lor de instrumente de plată şi de
încasare. Efectul de mobilizare a datoriilor (creanţelor) prin efectele de comerţ se
realizează prin transformarea datoriilor (creanţelor) comerciale în titluri de valoare
negociabile, în special prin gir şi scontare, disponibile pentru activitatea de trezorerie
a întreprinderii. Dacă practica comercială, le-a creat în secolul al XV-lea în scopul
transferului de fonduri, în perioada actuală, rolul lor se leagă de mobilizarea
creanţelor şi a creditului în economie.
În concluzie, efectele de comerţ sau efectele comerciale sunt titluri negociabile
care reprezintă creanţe decontabile la vedere sau pe termen scurt, în beneficiul
persoanelor care le posedă .
Definiţiile date de Banca Naţională a României, cecului, biletului la ordin şi
cambiei prin Normele - Cadru privind comerţul tăcut de societăţile bancare şi celelalte
societăţi de credit, cu cecuri pe baza Legii nr.59/1934 asupra cecului şi cu cambii şi
bilete la ordin, pe baza Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, ambele
modificate prin OG nr. 11/1993, aprobată şi modificată prin Legea nr.83/1994,
demonstrează funcţiile economice specifice efectelor de comerţ.
Cecul este un instrument de plată care pune în legătură în procesul creării
sale trei persoane; trăgătorul, trasul şi beneficiarul.
 Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în
prealabil la o societate bancară, dă ordin necondiţionat acesteia, care se afla în
poziţia de tras, să plătească la prezentare sumă determinată unei terţe persoane sau
însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar. Cecul tras în favoarea
trăgătorului însăşi este un instrument de ridicare de numerar din bancă.
Operaţiunile specifice sunt: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl
încasează iar trasul îl plăteşte. în acest scop societatea bancară eliberează clientului
său (emitent şi trăgător), mai multe formulare necompletate, pe care acesta le va
putea transforma în cecuri, în limita disponibilităţilor bancare. Emiterea de cecuri
peste această limită sau în lipsa acestora constituie un incident de plăţi care
constituie o infracţiune ce se pedepseşte conform legii penale.
Cecul emis în România este un instrument plătibil la vedere dar care trebuie
prezentat la plată în termen de 8 zile, dacă este plătibil în chiar localitatea în care a
fost emis, iar în celelalte cazuri în termen de 15 zile de la data emiterii.
Cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România trebuie să fie prezentat la
plată în termen de 30 de zile, iar dacă este emis în afară de Europa în termen de 70
de zile. Un cec emis şi plătibil în Franţa metropolitană trebuie să fie prezentat la plată
într-un interval de 8 zile. Un cec emis în afara Franţei metropolitane şi plătibil în
Franţa trebuie să fie prezentat Ia plată fie în 20 de zile, fie în 70 de zile dacă locul
emiterii este Europa sau o ţară riverană a Mediteraneanei sau în afara Europei. Privit
din acest punct de vedere Cecul este un instrument de credit comercial pe termen
foarte scurt. În această perioadă, cecul poate fi transmis prin gir. Beneficiarul indicat
pe cec devine girant pentru un creditor propriu, fapt ce se consemnează expres pe
verso înscrisului.
Cecul este un instrument finanţare a beneficiarului şi a trezoreriei emitentului,
în cazul în care trăgătoml este indicat drept beneficiar. Trăgătorul emitent dispune de
fondurile pe care le are la o societate bancară (trasul) care se obligă să-i facă
serviciul de casă faţă de un terţ sau faţă de el însuşi în calitate de beneficiar.
O formă de garantare a plăţii prin acest instrument este certificarea cecului.
Cecul certificat este cecul pe care o societate bancară aflată în poziţie de tras
confirmă, înaintea remiterii cecului către beneficiar, existenţa fondurilor necesare
efectuării plăţii ordonate prin respectivul instrument de plată. Certificarea poate fi
cerută băncii de către trăgătorul emitent, înainte de a da la plată sau de unul dintre
posesorii ulteriori, beneficiari ai cecului. Prin această operaţiune, suma
corespunzătoare se blochează în contul trăgătorului până la expirarea termenului de
prezentare a cecului. Prin certificare, trasul (banca), nu se obligă direct, însă are
obligaţia ca în caz de neplată să despăgubească posesorul care a suferit o daună
din acest motiv.
Acest instrument de plată este folosit (este emis) în egală măsură de
persoane fizice, de persoane juridice (întreprinderi economice sau entităţi non profit)
cât şi de societăţile bancare care dispun de o variantă specifică numită cec circular.
Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de către o societate bancară
asupra unităţilor sale bancare sau asupra altei societăţi bancare.
Schema emiterii şi circulaţiei cecului se prezintă după cum urmează:

Trăgător........................Tras........................Beneficiar..........................Noul Beneficiar
(emitentul cecului)
(banca emitentului)
(creditorul emitentului)
(creditorul beneficiarului)
 Raţiunea emiterii şi circulaţiei cecului este existenţa creanţei beneficiarului
asupra trăgătorului care se cere a fi decontată iar posibilitatea valorificării acesteia
este dată de existenţa disponibilului bancar al emitentului, echivalent.
Trăgătorul înmânează sau remite cecul beneficiarului urmând ca acesta să-l
prezinte băncii trase (care este indicată în titlu),care îl va onora. Acest titlu se bucură
în reglementările româneşti de posibilitatea girului şi a avalului, la fel ca şi cambia şi
biletul la ordin. Aceste posibilităţi sunt instituţii juridice specifice, de natură să
întărească încrederea utilizatorilor şi mobilizarea mai rapidă a creanţelor încorporate.
Biletul Ia ordin este un titlu de credit, sub semnătură privată care pune în
legătură în procesul creării sale două persoane: subscriiton.il sau emitentul şi
beneficiarul. Titlul este emis de subscriitor în calitate de debitor, care se obligă
necondiţionat să plătească o sumă de bani fixată, la un anumit termen sau la
prezentare, unei alte persoane, denumită beneficiar care are calitatea de creditor.
Calitatea de debitor provine dintr-un raport comercial de bază (fundamental). Dacă
scadenţa nu este arătată în înscris, biletul la ordin este considerat plătibil la vedere.
Biletul la ordin garantat printr-un gaj se numeşte warant.
Schema emiterii şi circulaţiei biletului la ordin:
Subscriitor...............................................................................Beneficiar
(emitent şi debitor) (creditor)

Funcţia de instrument de plată este evidentă prin aceea că înscrisul cuprinde

formula „Voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin emis în ..„exemplare stipulat
....suma de...lui sau la ordinul său”.
Funcţia de instrument de credit provine nu numai din aceea că raţiunea de a
emite titlul este dată de existenţa unor raporturi comerciale fundamentale care
generează automat credit comercial în favoarea emitentului debitor, ci şi din aceea
că exigibilitatea plăţii este dată de scadenţa prevăzută, ceea ce denotă o relaţie de
credit prin însuşi emiterea titlului.
Funcţia de instrument de finanţare a activităţii curente a beneficiarului este
relevată prin angajamentul de plată a sumei în favoarea sau la ordinul acestuia.

Trata (cambia) este un titlu de credit, sub semnătură privată care pune în
legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul. Titlul
este emis de trăgător, care dă un ordin trasului de a efectua o plată în favoarea
beneficiarului sau la ordinul său.
Decizia şi iniţiativa emiterii cambiei aparţine trăgătorului care în dorinţa de a
mobiliza creanţa deţinută faţă de tras, alege o datorie mai mică sau egală pe care să
o stingă. Accelerarea plăţii datoriilor prin mobilizarea creanţelor este un scop şi o
preocupare permanentă a managementului financiar. Pe parcursul duratei de viaţă,
de la emitere pană Ia plata la scadenţă, cambia circulă prin gir, se poate avaliza pot
apare intervenienţi în plata acesteia, neplata se poate ataca prin protest.
Semnatarii cambiei (persoanele implicate cambial) sunt:
CREANŢA CAMBIALĂ
Beneficiar Trăgător Tras lntervenient
(posesor legitim şi girant (emitent) (acceptant şi obligat Avalist
pentru un nou beneficiar principal)
numit giratar)

În România, emiterea şi circulaţia cambiei este reglementată prin Legea

58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin modificată şi completată în 1993. Deşi nu
există Norme metodologice de aplicare pentru emiterea şi circulaţia cambiei între
întreprinderi, Normele Cadru emise de BNR privind comerţul făcut de societăţile
bancare şi celelalte societăţi de credit, du cambii şi bilete la ordin, oferă precizări
valoroase chiar şi pentru întreprinderi aflate în poziţii de persoane obligate cambial.
Astfel, regulamentul B.N.R. prevede ca înscrisul plătibil în România să fie
redactat în limba română (deşi cambia poate fi redactată în limba română sau în altă
limbă străină, dar de regulă se întocmeşte în limba şi în moneda ţăni unde este
plătită).
O cambie poate fi scrisă de mână, tipărită pe formulare tipizate, dar în orice
caz semnătura trebuie să fie manuscrisă şi să aparţină persoanei care semnează. Se
cer în cambie numele explicit ale semnatarilor. Pentru a fi valabilă, o cambie trebuie
să conţină menţiunile obligatorii, standardizate.
Eficienţa şi siguranţa cambiei este dată şi de posibilitatea de avalizare,
posibilitatea de intervenţie şi de recuperarea pe cale de excepţie a cambiei, prin
instituţia protestului cambiei.
Avalul este o obligaţie cambială şi are caracter literal, abstract şi autonom,
adică este guvernat de regulile cambiale şi nu de cele ale fidejusiunii sau gajului.
Condiţiile de valabilitate ale avalului privesc fondul şi forma.
Condiţiile de fond:
- avalul poate garanta integral sau parţial plata sumei. Avalul este, însă,
necondiţionat şi nu poate cuprinde clauze contrare naturii sale de garanţie. Dacă
obligaţia garantată prin aval este nulă, pentru că nu îndeplineşte condiţiile de fond,
atunci şi avalul este nul.
Condiţiile de formă:
- avalul trebuie dat pe însăşi formularul cambiei şi se exprimă prin
cuvintele: „pentru aval”, pentru „garanţie sau „pentru siguranţă” şi se semnează
de.către avalist. Avalistul însă, trebuie să indice numele persoanei în favoarea căreia
s-a dat avalul. În lipsa acestei indicaţii, legea prezumă că avalul a fost dat pentru
trăgător.
Efectele avalului constau în obligaţiile avalistului de a plăti cambia şi de a
putea fi urmărit după caz ca tras acceptant (dacă a avalizat trasul), ca trăgător, dacă
a avalizat trăgătorul şi ca girant (dacă a avalizat unul dintre giranţi).
Drepturile avalistului constau în acelea că avalistul dobândeşte drepturile
izvorând din cambie împotriva celui garantat (a avalizatului), dar şi împotriva celor
ţinuţi răspunzători de către avalizat în temeiul raporturilor cambiale.
In procesul cambial pot apare intervenienţii. Aceştia sunt persoane din afara
cadrului cambial care sunt interesaţi să ia locul unei persoane obligate în cambie prin
efectuarea plăţii cambiei.
Interveni entul nu este obligat să explice sau să determine motivaţia actului
său. El este obligat ca, în cel mult două zile de la efectuarea plăţii, să notifice
operaţiunea celui pentru care a plătit, astfel încât acesta să nu mai fie obligat
cambial.
In cazul în care, în circuitul cambial intervine opoziţia trasului, prin
neacceptare sau neplată, posesorul cambiei, pentru a realiza recuperarea valorii
cambiale trebuie să parcurgă anumite etape:
1. Să obţină constatarea neplăţii prin protest
2. Să se adreseze prin acţiune directă asupra obligaţiilor principali din
cambie
3. Să se adreseze prin acţiune în regres împotriva celorlalţi obligaţi
cambiali
 4. Să procedeze la executarea silită a cambiei.

Protestul este procesul de constatare printr-un act autentic al rezultatului

negativ al prezentării cambiei la acceptare sau plată. Protestul se dresează (se
dovedeşte) de către executorul judecătoresc şi nu sunt necesari martori într-un
asemenea act. Executorul judecătoresc constată în mod public refuzul de plată al
cambiei. Dacă persoana implicată nu este găsită, protestul se întocmeşte la
Judecători teritorială. Actul de protest cuprinde următoarele: data, numele persoanei
care a cerut protestul, locul unde se întocmeşte, numele persoanei împotriva căreia
s-a întocmit protestul, transcrierea cambiei la judecătorie, modul de întâmpinare a
somaţiei de acceptare sau plată, scadenţa cambiei şi semnătura executorului
judecătoresc.
Actul de protest se înregistrează într-un registru special la Judecătorie, iar
periodic (săptămânal) Judecătoria este obligată să remită Registrului Comerţului,
situaţia protestelor dresate asupra cambiilor.
În acest fel protestul şi elementele sale devin publice. Aceste informaţii de la
Registrul Comerţului pot fi preluate de către bănci sau alte persoane interesate în a
cunoaşte evoluţia capacităţii de plată a agenţilor economici şi, implicit, în a-şi forma
noi repere de orientare a afacerilor.
Alte elemente juridice ale cambiei sunt posibilitatea anulării şi a prescripţiei
dreptului la acţiune. Alterarea este o stare ce poate apare la o cambie decurgând din
ştersături sau modificări ale unor menţiuni din cambie. Alterarea este o cauză de
nulitate a cambiei.
Anularea este posibilă atunci când intervin cazuri de pierdere, de distrugere
sau sustragere a cambiei. în acest caz se emite de către Judecătorie o ordonanţă de
anulare a cambiei care se notifica trasului.
Prescripţia este modul de stingere a dreptului la acţiune în sens material, prin
neexercitarea acelui drept în intervalul de timp stabilit de lege. Orice acţiune
rezultând din cambie împotriva acceptantului se prescrie în trei ani, socotind de la
data scadenţei. Acţiunile posesorului cambiei împotriva giranţilor sau a trăgătorului se
prescriu în termen de un an socotit de la data protestului făcut în timp util.
Acţiunile giranţilor unii împotriva altora şi împotriva trăgătorului se prescriu în
şase luni, socotite din ziua în care girantul a plătit cambia sau din ziua în care
acţiunea de regres a fost pornită împotriva sa.
Operaţiunea de scontare a cambiei este o pură creditare bancară, remunerată
prin taxa scontului. Această posibilitate de mobilizare a creanţei cambiale este în
măsură să finanţeze activitatea curentă a întreprinderii beneficiare, aspect ce poate fi
considerat de natura funcţiei de finanţare curentă atribuită efectelor comerciale.

Forfetarea
Forfetarea este o modalitate de finanţare utilizată mai ales în comerţul
internaţional, care constă în cumpărarea de către bancă a unor creanţe rezultate din
operaţiuni comerciale, în schimbul unei sume de bani numită scont, urmând ca banca
să-şi recupereze
 8.3 METODE DE SELECŢIE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Evaluarea proiectelor de investiţii ale societăţii comerciale este un proces

deosebit de complex, care se cere a li realizat de către echipă de specialişti bine
structurată, intr-o succesiune logică constituită din parcurgerea obligatorie a
următoarelor şapte etape:
1. Cuantificarea costului proiectului de investiţii este pasul iniţial şi
hotărâtor, cu importante determinări asupra următorilor si asupra deciziei finale de
selecţie.
In această etapă se determină atât costurile iniţiale, legate de realizarea
procesului investiţional - ca fluxuri monetare negative sau de imobilizare, precum şi
costurile care vor apărea în viitor ca rezultat direct al acceptării şi implementării
proiectului în cauză.
2. Previzionarea mărimii fluxurilor băneşti (cash-flow-urilor CF) ce vor
rezulta din realizarea efectivă a proiectului de investiţii - ca fluxuri de trezorerie sau
de intrare ca expresie valorică a amortizării capitalului imobilizat şi a profitului anual
obţinut din exploatarea obiectivului de investiţii pus în funcţiune. Totodată, va fi
previzională şi valoarea activelor la finele duratei de viaţă economică a obiectivului
sau la sfârşitul duratei procesului de amortizare, care poate fi mai scurt decât durata
normală de utilizare stabilită prin norme legale specifice. Aceste cash-flow-uri (fluxuri
de trezorerie) se distribuie de-a lungul unei perioade de timp de câţiva ani, astfel că
previzionarea mărimii lor în prezent nu este o operaţiune simplă.
3. Evaluarea gradului de risc al proiectului de investiţii presupune
identificarea previzională, pentru fiecare an de exploatare a obiectivului de investiţii,
a diferitelor stări ale cash-flow-uri lor (fluxurilor de trezorerie) generate de obiectivul
vizat, precum şi estimarea probabilităţilor de apariţie a fiecăreia dintre stările
identificate. Informaţiile necesare sunt multiple, iar stimularea unui număr suficient de
variante cu ajutorul calculatorului electronic, folosind metodele puse la dispoziţie de
teoria domeniului, este obligatorie.
4. Determinarea costului adecvat al capitalului sau a ratei de actualizare
ce urmează a fi folosită când se actualizează cash-flow-urile (adică fiuxurile de
trezorerie) aferente proiectului de investiţii evaluat. In acest scop. se ia în considerare
gradul de risc al cash-flovv-urilor estimate, potrivit evaluării realizate in pasul anterior,
şi nivelul general al costului capitalului în economie, aşa cum este acesta reflectat de
rata gradului de risc egală cu zero.
5. Actualizarea cash-flow-uri lor generate de exploatarea obiectivului de
investiţii pus în funcţiune are in vedere exprimarea acestor fluxuri ca valori prezente
(actuale), in scopul obţinerii unei estimări, la timpul prezent, a valorii activului sau
activelor Ia care se referă proiectul evaluat.
6. Compararea valorii prezentate a cash-flow-urilor estimate cu costurile
nntecalculate ale proiectului. Dacă valoarea prezentă actualizată a cash-flow-urilor la
care se referă proiectul respectiv depăşeşte costurile aferente implementării
investiţiei (potrivit procedurii descrise succint la clapa nr.l). atunci proiectul poate fi
acceptat. In situaţia inversă, proiectul trebuie refuzat.
Dacă echipa managerială a societăţii comerciale identifică sau realizează un
proiect de investiţii, care va genera o valoare actualizată mai mare decât costurile
presupuse de punerea in practică a proiectului, aceasta înseamnă asigurarea
premiselor pentru crearea de valoare în cadrul societăţii comerciale pe piaţă.
 O altă posibilitate de a decide asupra acceptării sau respingerii unui proiect de
investiţii este aceea a comparării ratei de rentabilitate estimată pentru proiectul
respectiv cu o “rată prag” (hurdle rate) de rentabilitate scontata de investitori.
Pentru toate cele şase etape descrise anterior, evaluatorii şi factorii de decizie
au nevoie de informaţii multiple şi dc bună calitate. Ca urmare, activitatea de
culegere şi de sistematizare a informaţiilor presupuse de această procedură nu este
o sarcină de rutină, realizata mecanic. Datele culese trebuie să fie monitorizate
continuu de catre persoane calificate, iar evaluarea estimărilor poate fi realizata doar
de către cei mai competenţi specialişti ai societăţii comerciale (sau chiar din afara
acesteia) economişti, ingineri, infonnaticieni. Psiho-sociologi, jurişti, analişti de
costuri, controlori de gestiune.
Principalul obiectiv al procesului de alocare a capitalului pentru investitii este
acela al adoptării acelor decizii care asigură orientarea societăţii comerciale spre
maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii In acest scop. procesul de selecţie a
proiectelor de investiţii trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
Care dintre investiţii trebuie aleasă, în cazul unor proiecte care se exclud
reciproc?
Care şi câte proiecte independente şi interdependente pot fi acceptate?
Răspunsul la aceste întrebări se obţine pe baza calculelor efectuate prin
utilizarea a trei metode puse la dispoziţie de literatura de specialitate şi anume:
- Metoda termenului de recuperare a investiţiei <TR sau pay-back period):
- Metoda valorii actualizate nete (VAN sau NPV - de la “ net present valuc”);
- Metoda ratei interne de rentabilitate a investiţiei (RIR), cu cele două
variante ale sale: rata internă normală de rentabilitate (RIRR de la “regular
internai rate of rctum”) şi rata internă modificată de rentabilitate (MIRR - de
la “modified internai rate of retum”).

A. METODA TERMENULUI DE RECUPERARE A INVESTIŢIEI

Termenul de recuperare este prezent în teoria şi practica economică în două
variante:
- ca şi perioadă de timp in care are loc recuperarea investiţiei iniţiale prin
cash-flow-urilc înregistrate;
- ca şi perioadă de timp in care are loc recuperarea investiţiei iniţiale prin
cash-flow-urile actualizate obţinute.
Termenul de recuperare reprezintă perioada de timp la capătul căreia
valoarea investiţiei iniţiale este egală cu suma fluxurilor financiare generate de
proiectul de investire. Această metodă este legată de noţiunea de lichiditate a
investiţiei. Lichiditatea investiţiei este capacitatea de a se recupera într-un termen cât
mai scurt valoarea investiţiei efectuate pe seama beneficiilor şi a fondului de
amortizate.
Pe aceea această metodă se regăseşte uneori în literatura de specialitate sub
denumirea de lichiditatea investiţiei. Bineînţeles un proiect va fi mai competitiv cu cât
lichiditatea investiţiei sau termenul de recuperate vor li mai mici.
Termenul de recuperare este un indicator exprimat în ani sau dte unităţi de
timp. Modul de calcul al indicatorului pentru ambele variante ale metodei sunt:
- Dacă cash-flow-urile anuale sunt egale
 - Dacă fluxurile formale anuale nu sunt egale se procedează astfel: se
însumează fluxurile anuale succesiv până când această sumă se apropie
foarte mult de valoarea investiţiei fără a o depăşi rezultând astfel numărul
de ani întregi dc recuperare: după aceea cu suma rămasă se calculează
fracţiunile dc an care sc adaugă la numărul întreg dc ani şi se obţine astfel
termenul de recuperare şi in această situaţie.
Diferenţa între cele două variante constă in faptul că la a doua se folosesc în
calcul cash- flow-urile actualizate.
În cazul in care lichidităţile a două proiecte sunt apropiate ca valori putem
folosi pentru identificarea proiectului optim celelalte două metode (VAN sau R1R) sau
putem calcula un indicator numit rata de recuperare ulterioară a investiţiei:

Cu cât acest procent este mai mare cu atât investiţia este mai bună.
Avantajele acestei metode constau în faptul că indicatorul TR exprimă intr-un
alt mod gradul de lichiditate al unei întreprinden, timpul de recuperare putând fi privit
şi ca un indicator de risc. Dezavantajele metodei provin din faptul că nu se ia in calcul
durata de viaţă economică a obiectivului şi nu se ţine cont dc valoarea banilor în timp
decât în varianta a două a metodei.
Având un termen de recuperare mai nuc proiectul A este cel care \a li ales
pentm implementare. Deci proiectul A se dovedeşte din nou mai eficient pentn»
întreprindere

B. METODA VALORII ACTUALIZATE NETE

Fluxurile financiare generate de proiectul de investire se produc la momente
diferite de timp astfel că pentm obţinerea de informaţii concludente cu privire la
rentabilitatea investiţiei se impune compararea lor in acelaşi moment. Acest lucru se
poate face prin procedeul de actualizare pnn care toate fluxurile care sunt generate
de investiţie se transpun matematic la momentul iniţial de implementare a proiectului.
Metoda folosită în alegerea proiectului este Metoda Valorii Actualizate Nete (sau
metoda actuarială netă după unii autori) cunoscută în literatura de specialitate ca
metoda VAN. Avem următoarele situaiii:
- Dacă VAN este pozitivă proiectul este rentabil deci se poate implementa;
- Dacă VAN este negativă proiectul va aduce pierdere întreprinderii deci nu
se va aproba, în cazul în care avem mai multe proiecte care îndeplinesc
condiţia VAN pozitivă, se va implementa cel care are valoarea actualizată
netă mai mare. Dacă şi VAN-urilc sunt apropiate se va alege proiectul care
necesită o investiţie iniţială mai mică. iar dacă şi aceste valori sunt
apropiate se calculează următoarea rată:

Rata= Suma veniturilor actualizate /Investiţia iniţiala

Cu cât această rată va fi mai mare cu atât proiectul va fi mai rentabil,

deoarece rata ilustrează în ce măsură sunt acoperite cheltuielile iniţiale cu investiţiile
din câştigurile viitoare.
În legătură cu reacţia pieţei financiare relativ la valoarea acţiunilor unei
societăţi comerciale, la anunţurile de implicare a acesteia in anumite proiecte de
investiţii, se poate considera ca valoarea unei societăţi comerciale este formată din 2
părţi:
- valoarea activelor deţinute de societatea comercială şi
- valoarea "oportunităţilor de creştere" ale societăţii comerciale sau a
proiectelor sale de investiţii cu VAN pozitiva.
În acest context, analiştii de titluri financiare si investitorii analizeaza societăţile
comerciale pe baza unei serii de active aducatoare de câştig, la care se adaugă
"oportunităţile de creştere" -‘ care se vor materializa numai dacă întreprinderea poate
genera proiecte de investiţii cu o valoare actualizată netă pozitivă in cadrul
proceselor de fundamentare a deciziei de investiţii.
Deci metoda VAN nu ofera decidenţilor nici o informatie certă in legatura cu
ordinea acceptării pentru finanţare a diverselor proiecte de investiţii analizate, ci
răspunde doar la întrebarea Proiectele sunt admisibile?’ adică dacă rentabilitatea
acestora este mai mare mai mică sau egală cu costul finanţării.
 9.1 ANALIZA SWOT

Performantele unei întreprinderi depind în mod strict de gestiunea sa

financiară. Instrumentul principal al gestiunii financiare este analiza financiară.
Aceasta permite punerea unui diagnostic privind starea întreprinderii, precum şi
urmărirea evoluţiei şi preconizarea măsurilor de redresare sau de lichidare a
activităţii. Evenimente excepţionale sau neprevăzute intervin - uneori cu voinţă,
alteori fără - şi sting fie lent fie brusc, viaţa acestor organisme vii, cum sunt
considerate întreprinderile. Cu toate că multe dintre întreprinderi par bine organizate
şi dispun de fonduri suficiente, totuşi de multe ori sunt obligate să urmeze procedura
de lichidare înainte de expirarea termenului pentru care au fost create. Aceasta stare
indică faptul că întreprinderile în cauză nu sunt viabile şi au nevoie de o restructurare
suplimentară.
Cunoaşterea cauzelor care determină întreprinderea să intre în dificultate dă
managerului posibilitatea de a le prevedea şi implicit de a le evita. înţelegerea
cauzelor din contextul lor juridic constituie o condiţie prealabilă a acestui fenomen. La
o analiza mai atentă s-a observat că deficienţele întreprinderii rezidă din
vulnerabilitatea financiară datorată lipsei de capital şi de fonduri proprii. Totuşi aceste
deficienţe sunt într-o oarecare măsură previzibile şi ar putea fi evitate în timp util
printr-un control de gestiune riguros.
Gestionarea unei întreprinderi aflată în dificultate se axează în principal pe
studierea şi punerea în practică a unui plan de redresare, de restructurare a
activităţii. Componenta financiară devine elementul central al acestui plan. Pentru a
aplica un plan de redresare într-o întreprindere trebuie cunoscută speranţă de viaţă a
acesteia în comparaţie cu a celorlalte firme. într-o asemenea situaţie este bine ca
managerul să hotărască dacă situaţia este temporară şi dacă firma este viabilă, sau
dacă problemele sunt destul de grave pentru a pune în pericol viaţa întreprinderii.
În continuare ne vom concentra atenţia asupra motivelor principale care
conduc la declinul companiilor, iar ulterior vom încerca să găsim şi soluţiile posibile
pentru redresarea lor.
Cele mai noi teorii în domeniul managementului performantelor unei firme
arată legătura puternică care apare între organizaţie şi mediul exterior. Prin mediu
exterior se înţelege cumulul dintre:
■ factorii politici, economici, sociali si tehnologici;
■ mediul competiţional: clienţii, furnizorii şi concurenţa;
■ reputaţia firmei pe piaţă.
Acest mediu exterior se caracterizează printr-un înalt grad de incertitudine,
datorat complexităţii şi dinamismului său.

Complexitatea mediului poate avea ca surse:

□ Varietatea de influenţe la care este supusă organizaţia. Un număr tot
mai mare de pieţe pe care operează firma induce im număr tot mai mare de influenţe
asupra ei;
□ Ansamblul de cunoştinţe (informaţii) necesare. Toate tipurile de afaceri
au nevoie de anumite informaţii (de exemplu despre sistemul impozitelor), iar alte
informaţii sunt accesate doar de cei din domeniu (de exemplu numai firmele din
industria farmaceutică au nevoie de informaţii despre procedurile de testare a unor
noi medicamente).
 □ Interconectările cu influente de mediu. Firmele de import — export sunt
extrem de sensibile la rata de schimb, care la rândul ei este 'dependentă de rata
dobânzii. Aceste modificări au o influenţă mare asupra costului capitalului
împrumutat.
Dinamismul. Un mediu stabil este foarte rar întâlnit, dinamismul mediului fiind
o condiţie esenţială a progresului. De exemplu piaţa computerelor este o piaţă foarte
dinamică, tocmai datorită ratei tehnologice care este în evoluţie permanentă.
Analiza corporaţiilor (SWOT analysis19) este definită ca “o evaluare critică a
punctelor tari, a punctelor slabe, a oportunităţilor şi a ameninţărilor în relaţie cu
factorii interni şi externi, care influenţează firma în procesul de stabilire a priorităţilor,
pentru realizarea planului pe termen lung”.
Prin evaluarea punctelor tari analistul încearcă să găsească modalităţi de
exploatare a lor la maxim. Este cazul competenţei şi a altor asemenea avantaje.
Referitor la punctele slabe se urmăreşte găsirea unor căi de îmbunătăţire a lor.
Atunci când se vorbeşte despre oportunităţi apar o serie de întrebări:
- Care sunt oportunităţile mediului de afaceri de care este conştientă firma?
- Care este profitul pe care îl poate obţine de pe urma lor?
- Care este capacitatea firmei de a profita de pe urma unor noi oportunităţi?

Şi ameninţările ridică o serie de semne de întrebare:

- La ce ameninţări trebuie să se aştepte firma?
- Cum vor fi afectaţi competitorii ei datorită acestora?
- Dar firma cum va fi afectată?

Analiza SWOT nu trebuie privită doar ca o simplă operaţie de stabilire a

categoriilor de informaţii, scopul ei fiind evaluarea importanţei relative pe care o au
factori luaţi în discuţie. Analiza acestor elemente interne (punctele tari şi punctele
slabe) nu va avea relevanţa pe care o merită dacă firma nu realizează că exista
tocmai prin consumatorii produselor sale. în aceeaşi ordine de idei, ameninţările şi
oportunităţile sunt considerate condiţii externe mediului său şi de aceea ele ar trebui
să fie independente faţă de firmă.
Se prezintă în continuare matricea SWOT, care poate fi folosită ca un ghid de
planificare strategică a firmei:
 Conectarea punctelor tari cu oportunităţile. Punctele tari (forte) care nu
interacţionează cu oportunităţile disponibile au o utilizare limitată, în timp ce
oportunităţile care nu se intersectează cu nici un punct forte au o valoare imediată
foarte redusă. De exemplu, o firmă care a realizat un ecran plat specific dispozitivelor
de videoconferinţe, în situaţia în care apreciază că punctele ei forte sunt centrate pe
cercetare - dezvoltare şi design va vinde licenţa de producţie altor firme.
Transformarea. Procesul necesită o dezvoltare a strategiilor care vor putea
transforma punctele slabe în puncte tari cu scopul de a obţine avantaje, sau
transformarea ameninţărilor în oportunităţi care pot fi corelate în timp cu punctele
forte existente.
Cele patru elemente prin care se caracterizează analiza SWOT se pot
identifica şi ca posibile motive pentru declinul companiilor. Analiza SWOT este un
instrument folosit în evaluarea situaţiei actuale a unei firme (organizaţii) în mediul său
cu scopul de a realiza cele mai potrivite strategii. Există opinii diverse în ceea ce
priveşte încrederea atribuită metodei SWOT - ca fiind cea mai bună metodă de
rezumare a informaţiei curente, însă noi vom încerca să surprindem în continuare
elementele concrete ale acesteia.
Analiştii financiari se plâng uneori că există prea multe metode posibile de
aplicat pentru a califica situaţia actuală a unei firme, fără ca una să aibă acoperire
maximă. După părerea noastră secretul este acela de a găsi şi de a aplica modelul
cheie pentru fiecare situaţie în parte. Pregătirea unei analize SWOT complete va
implica examinarea unui număr mare de aspecte atât din interiorul organizaţiei cât şi
din mediul în care ea funcţionează.
 10.1 PRINCIPII ŞI PRACTICI GENERALE

1. Gestiunea şi negocierea compensării dintre risc şi venit (TAe risk-

return trade-off) — Nu vom accepta un risc mai mare decât dacă va fi
compensat de un câştig mai mare.
In primul rând, investitorii cer o rată de câştig minimă pentru faptul că îşi
întârzie consumul lor personal, care trebuie să fie mai mare decât rata anticipată a
inflaţiei. Daca nu ar primi un câştig care să compenseze'inflaţia anticipată, investitorii
ar cumpăra bunurile pe care şj le doresc cu mult timp înainte, sau ar investi în active
care ar fi supuse inflaţiei, tocmai pentru a câştiga rata inflaţiei acestor bunuri/active.
Nu ar exista vreun interes de a ne întârzia consumul dacă economiile noastre şi-ar
micşora puterea de cumpărare.
Alternativele de investiţii sunt formate din mărimi diferite de risc şi câştig
previzionat Investitorii aleg uneori să işi pună banii în investiţii riscante deoarece
acestea oferă câştiguri estimate mai mari. Cu cât o investiţie are un risc mai mare, cu
atât beneficiul estimat va fi mai mare. Relaţia dintre risc şi câştigul viitor probabil este
prezentată în figura 1. Nu ne referim însă la câştigul actual, ci la un câştig estimat
sau probabil. Putem avea doar estimări asupra câştigului adus de investiţie, dar nu
putem călători în viitor să vedem care va fi nivelul lui real.

Figura 1
Relaţia risc - câştig este un concept cheie pentru evaluarea acţiunilor,
obligaţiunilor şi alte proiecte de investiţii în valori mobiliare. Pentru acest raţionament,
aşa cum se prezintă în graficul din figura 1, a fost acordat premiul Nobel pentru
Economie în anul 1990.
 2. Valoarea timp a banilor (the Urne value of money) — o unitate
monetară primită azi valorează mai mult decât una primită în viitor
Un concept fundamental in finanţe este faptul că banii au o valoare de timp
asociată: un dolar sau un euro primit astăzi valorează mai mult decât un dolar sau un
euro primit de azi într-un an. Datorită faptului că putem primi dobândă pe banii primiţi
astăzi, este bine să îi primim mai devreme decât mai târziu. în cursurile de economie,
acest concept de valoarea timp a banilor poate fi explicat drept costul de oportunitate
de a refuza potenţialul câştig al unui dolar primit astăzi.
Pentru a evalua bogăţia sau valoarea se poate folosi conceptul de valoarea
timp a banilor pentru a aduce în prezent câştigurile şi costurile viitoare ale unui
proiect. Dacă, după acest procedeu, veniturile depăşesc costurile, proiectul creează
nou-valoare şi ar trebui acceptat; dacă costurile depăşesc veniturile, proiectul ar
trebui respins. Fără a accepta existenţa conceptului de valoarea timp a banilor, este
imposibil să evaluăm corect proiecte cu venituri şi cheltuieli viitoare.
Pentru a aduce în prezent câştigurile şi costurile viitoare ale unui proiect,
trebuie să estimam un cost specific de oportunitate a banilor, sau rata a dobânzii.
Răspunsul la întrebarea “care este exact aceasta? este dat de raţionamentul 1, care
afirmă că investitorii cer câştiguri mai mari pentru a îşi asuma proiecte mai riscante.
Prin urmare, atunci când determinăm valoarea prezentă a veniturilor şi cheltuielilor
viitoare, trebuie să luăm în calcul faptul că investitorii cer o rată mai mare de câştig
ca o compensaţie pentru un risc mai mare.

3. Cash- ul şi nu profitul este mai important

In aprecierea bogăţiei sau valorii vom lua ca instrument de măsurare mai
degrabă fluxurile de numerar, decât profiturile contabile. Fluxurile de numerar {cash
jlows) sunt încasate de întreprindere şi pot fi re-investite. Profitul contabil este
disponibil nu atunci când s-a realizat, ci când banii sunt încasaţi de firmă. Fluxurile de
numerar şi profitul unei firme nu survin neapărat în acelaşi timp. De exemplu,
cheltuielile de capital, cum ar fi cumpărarea unui nou echipament sau clădiri, sunt
amortizate în decurs de mai mulţi ani, cu amortizarea anuală dedusă din profit. însă,
fluxul de numerar asociat cu această cheltuială survine ele regulă imediat! Prin
urmare, fluxurile de numerar către exterior care presupun plăţi de numerar, precum şi
fluxurile de numerar către interior (bani încasaţi) care pot fi re-investite reflectă în
mod corect costurile şi beneficiile realizate.

4. Fluxurile de numerar adăugate (incremental cashflows) — contează

numai diferenţa adăugată în perioada de gestiune
Atunci când luăm o decizie de afaceri suntem preocupaţi de rezultatele acestei
decizii: Ce se întâmplă daca spunem “da” versus ce se întâmplă dacă spunem “nu”.
Raţionamentul 3 arată că trebuie să ne folosim de fluxurile de numerar pentru a
măsura beneficiile care vin din asumarea unui nou proiect. Evaluăm proiectul, luând
în calcul doar fluxurile de numerar adăugate. Acestea reprezintă diferenţa dintre
fluxurile de numerar ale firmei dacă proiectul ar fi pus în practică şi fluxurile de
numerar ale firmei fără punerea proiectului în practică.
Diferenţa dintre veniturile generate de un nou produs, o nouă activitate sau un
nou proiect şi veniturile care ar fi fost obţinute dacă s-ar fi menţinut activitatea
curentă reprezintă//nxwn/e de numerar de adaos. Această diferenţă reflectă impactul
real al deciziei. Regula de calificare dacă un flux de numerar este de adaos sau nu
este să ne uităm la bilanţul firmei cu şi fără noul produs, noua activitate sau noul
proiect.
 5. Pieţele competitive - Sursa proiectelor de afaceri profitabile
îndatorirea noastră, ca manageri financiari, este de a crea bogăţie, nou
valoare pentru proprietarii de capital. Prin urmare, ne interesează în special
mecanismele de evaluare şi de luare a deciziilor. Ne concentrăm asupra fluxurilor
estimate de numerar, determinarea câştigului investiţiei, şi evaluarea activelor şi
noilor proiecte. De ce este aşa de greu să găsim proiecte şi investiţii care sunt foarte
profitabile? Ce face un proiect să fie excepţional de profitabil? Răspunsurile la aceste
întrebări sunt date de înţelegerea mecanismului de operare al pieţelor competitive,
bazate pe concurenţă. Aici trebuie să ne uităm pentru a găsi proiecte profitabile.
În realitate, este vorba de o buna evaluare şi selecţie a proiectelor şi nu
despre găsirea acestora, pur şi simplu. Dacă un domeniu de activitate înregistrează
profituri mari, acest lucru atrage mai întotdeauna noi investitori dornici de a intra pe
piaţă. Concurenţa mai mare, precum şi noile capacităţi de producţie au drept rezultat
scăderea ratei profitului până la nivelul minim acceptat de investitori. Dimpotrivă,
dacă un domeniu de activitate înregistrează profituri sub rata minimă de profitabilitate
acceptată a proiectelor, atunci unii participanţi din piaţă se retrag, ceea ce are efectul
reducerii capacităţilor de producţie şi a concurenţei. Ca urmare, preţurile cresc.
In pieţele bazate pe concurenţă, profituri foarte mari nu pot exista pe teimen
lung. Având în vedere această oarecum sumbra perspectivă, se pune totuşi
întrebarea: cum putem găsi proiecte bune? Adică, să găsim proiecte care au rata de
profitabilitate mai mare decât rata minimă de profitabilitate a economiei respective.
Cu toate că este dificil să le găsim, din cauza concurenţei, trebuie să investim
în pieţe care nu sunt perfect competitive. Cele mai uzuale moduri de a face piaţa mai
puţin competitivă este să diierenţiem o caracteristică esenţială a produsului nostru
sau să obţinem un avantaj de cost comparativ cu competitorii noştri.
Diferenţierea produsului izolează produsul nostru de cel al competiţiei, prin
urmare permiţându-ne să menţinem preţurile suficient de mari pentru a obţine
profituri mari. Dacă produsele sunt diferenţiate, opţiunea consumatorului nu se mai
bazează exclusiv pe preţ De exemplu, în industria farmaceutică, patentele (licenţele
de producţie, de exploatare, de vânzare) creează bariere concurenţiale. Serviciile
auxiliare şi calitatea sunt iarăşi folosite pentru a diferenţia un produs.
Indiferent că diferenţierea produsului se face pe baza reclamei patentelor,
serviciilor adiţionale sau calităţii, cu cât produsul se diferenţiază mai mult de cele ale
competiţiei, cu atât este mai mică concurenţa pe care trebuie să o înfrunte şi deci, cu
atât mai mare posibilitatea unui profit mai crescut.
Economiile de scală (aferente costurilor fixe) şi abilitatea de a produce la un
cost variabil mai mic decât cel al competiţiei, descurajează noii investitori să intre pe
piaţă şi prin urmare, reduce concurenta. Un exemplu este industria vânzărilor de
produse hardware în acest domeniu fexistă costuri fixe care sunt independente de
mărimea magazinului. De exemplu, costurile privind stocurile, cheltuielile de reclamă
şi cele manageriale sunt in esenţa la tel, nefiind influenţate de vânzările anuale. Prin
urmare, cu cât vanzanle sunt mai mari, cu atât sunt mai mici costurile privind
stocunle, de reclamă şi de management, per produs.
Indiferent cum este creat avantajul de cost (prin economii de scală, tehnologii
proprietare, sau monopolul asupra matenilor prime), el descurajează noi intrări pe
piaţă, concomitent cu avantajul producţiei la un cost sub cel al industriei respective.
Acest avantaj de cost are deci potenţialul de a crea profituri mari.
Cheia pentru a găsi proiecte de investiţii profitabile este de a înţelege în primul
rând cum şi unde ele există în pieţele concurenţiale. Apoi, filozofia întreprinderii
trebuie să fie orientată mai degrabă spre crearea sau exploatarea. unei imperfecţiuni
în aceste pieţe (pnn diferenţierea produselor sau crearea unui avantaj de cost) decât
spre noi pieţe sau domenii de activitate care par să ofere profituri mari. Orice
domeniu de activitate bazat numai pe concurenţă şi care pare profitabil, nu va fi bun
pentru prea mult timp.

6. Pieţe de capital eficiente - Dacă pieţele sunt lichide şi preţurile sunt

juste/corecte
Dacă scopul nostru ca manageri financiari este maximizarea averii acţionarilor,
deciziile care au drept scop sporirea bogăţiei acţionarilor au ca efect creşterea
preţului de piaţă al acţiumlor respectivei firme. Pentru a înţelege această relaţie,
precum şi modul de evaluare sau preţuire al instrumentelor financiare precum acţiuni
sau obligaţiuni în piaţa de capital, este necesar să înţelegem conceptul de piele
eficiente. Acestea sunt pieţe în care valoarea la un moment dat în timp a tuturor
activelor şi instrumentelor financiare tranzacţionale reflectă toate informaţiile care
sunt disponibile la acel moment.
Viteza cu care informaţiile sunt încorporate în preţul activelor financiare
determină dacă o piaţă este eficientă sau nu. O astfel de piaţă este caracterizată de
un număr mare de participanţi al căror scop este obţinerea de profit, şi care
acţionează independent. în plus, noile informaţii privind activele financiare sosesc în
piaţă într-o manieră aleatoare. Dat fiind acest mediu, investitorii se adaptează la noile
informaţii imediat şi cumpără şi vând active financiare până în momentul în care ei
simt că preţul pieţei reflectă corect noua informaţie. Sub ipoteza pieţei eficiente,
informaţia este reflectată în preţul activelor financiare cu o asemenea viteză încât nu
există oportunităţi pentru investitori de a profita de pe urma informaţiilor disponibile
public. Investitorii care concurează pentru obţinerea de profit garantează că preţul
instrumentelor financiare reflectă corect câştigurile şi pierderile viitoare posibile, şi
deci valoarea corectă a firmei.
Care sunt implicaţiile pieţei eficiente? în primul rând, preţul este cel corect.
Preţurile acţiunilor reflectă toată informaţia disponibilă public în legătura cu valoarea
companiei. Acest lucru înseamnă că putem implementa ţelul nostru de maximizare a
averii acţionarilor concentrându-ne asupra efectului pe care fiecare decizie ar trebui
să îl aibă asupra preţului acţiunilor, dacă toate celelalte variabile sunt menţinute
constante. în al doilea rând, manipularea câştigurilor prin intervenţii contabile nu va
rezulta în modificarea preţurilor. Diviziunea acţiunilor şi alte modificări în metodele
contabile care nu afectează fluxurile de numerar nu sunt reflectate în preţuri. Preţurile
pieţei reflectă fluxurile de numerar disponibile acţionarilor. Prin urmare, preocuparea
noastră cu privire la fluxurile de numerar de a măsura momentul în care
survin'beneficiile este justificată.
Este cert şi încurajator faptul că preţurile acţiunilor întreprinderii reflectă
valoarea acesteia. Cu toate că face procesul de investire în sine mai puţin interesant
şi provocator, acest raţionament permite totuşi managementului financiar al firmei să
fie mult mai sigur.

7. Problema delegării administraţiei sau reprezentării (the agency

problem) - Managerii nu lucrează pentru proprietarii întreprinderii decât dacă
aceasta corespunde şi propriului interes.
Cu toate că obiectivul firmei este maximizarea avem acţionarilor, în realitate
însă, problema delegării administraţiei poate fi' un impas în realizarea acestuia.
Problema delegării sau reprezentării rezultă din separarea managementului de
proprietatea firmei. De exemplu, o firmă mare poate fi condusă de către manageri
sau directori profesionişti, cu foarte mică participaţie la capital sau chiar deloc.
Datorită acestei separări a celor care iau decizii de cei care deţin firma, managerii pot
lua decizii care nu au drept obiectiv maximizarea averii acţionarilor. Ei pot să nu
muncească la capacitatea lor maximă şi pot încerca să beneficieze ei înşişi de pe
urma întreprinderii, prin salariu, în detrimentul acţionarilor.
Costurile asociate cu problema delegării administraţiei sunt dificil de măsurat,
dar ocazional le observăm efectul în piaţa. Dacă piaţa observă că managementul
unei firme aduce deservirii avem acţionarilor, putem observa o reacţie în preţul
acţiunilor acelei firme, dea schimba managementul. Dacă managementul unei firme
lucrează spre interesul proprietarilor, care sunt de fapt acţionarii, de ce nu pot fi
aceştia schimbaţi? în teorie, acţionarii aleg Consiliul de Administraţie, iar aceştia din
urmă aleg Managementul (directorii executivi). Din păcate, în practică, sistemul se
dovedeşte de multe ori a fi inversat. Managementul firmei alege candidaţii pentru
Consiliul de Administraţie pe care îi propune acţionarilor pentru a fi aleşi. Rezultatul
final este că de fapt managementul alege Consiliul de Administraţie, care apoi sunt
mult mai apropiaţi şi loiali managerilor decât acţionarilor. . .
Managerii pot fi controlaţi prin auditarea situaţiilor financiare şi a pachetelor
salariale. Interesul managerilor şi cel al acţionarilor poate fi unul comun prin
introducerea unor opţiuni de recompensare a managementului cu acţiunile firmei
(management stock options), un bonus care este legat direct de deciziile
managerului în favoarea acţionarilor. Problema delegării/reprezentării administraţiei
va continua să persiste dacă nu se stabilesc astfel de motivaţii, care aliniază interesul
managerilor cu cel al acţionarilor. Cu alte cuvinte, ceea ce este bine pentru acţionari
trebuie să fie bine şi pentru manageri. Dacă acest lucru nu se întâmplă, managerii
vor lua decizii mai degrabă în interesul propriu, decât pentru maximizarea averii
acţionarilor.

8. Taxele şi impozitele afectează procesul de luare a deciziilor

Foarte puţine decizii sunt luate de managerul financiar fără a lua în
considerare impactul taxelor şi impozitelor. Atunci când am discutat despre
raţionamentul 4, am declarat că numai fluxurile de numerar adăugate ar trebui
considerate în procesul de evaluare. Mai specific, vom considera numai fluxurile de
numerar după taxare / impozitare.
Atunci când evaluăm noi proiecte, vom vedea că impozitarea veniturilor joacă
un rol ftindamental. Atunci când firma studiază posibilitatea achiziţionării unei fabrici
sau unui nou echipament de producţie, veniturile rezultate din investiţie ar trebui
evaluate după impozitare. Altfel, firma nu va evalua în mod real fluxurile de numerar
adăugate generate de noul proiect.
Guvernul realizează de asemenea că impozitarea şi taxarea afacerilor pot
afecta deciziile de afaceri, şi prin urmare se foloseşte de acestea pentru a încuraja
consumul şi investiţiile în anumite zone. Dacă spre exemplu guvernul doreşte
încurajarea investiţiilor în dezvoltarea şi cercetarea unor proiecte, poate oferi o
amânare de la plata impozitelor pe asemenea investiţii (investment tax credit). Acest
lucm ar avea efectul reducerii impozitării acestui domeniu de activitate, care la rândul
ei, duce la creşterea fluxurilor de numerar după impozitare ale firmei {after-tax cash
flows). La rândul lor, fluxurile mai mari de numerar au efectul de a face proiectele de
cercetare şi dezvoltare profitabile, fapt ce nu ar fi fost altfel posibil. De fapt, guvernul
se foloseşte de taxe şi impozite ca un instrument de a direcţiona investiţiile spre
astfel de proiecte care ar fi ne-profitabile altfel, şi spre proiecte care creează noi
locuri de muncă.
Taxarea şi impozitarea joacă de asemenea un rol în determinarea structurii
financiare a unei firme, cu alte cuvinte, compoziţia active - pasive ale acesteia. Cu
toate că acest fapt a fost şi este subiectul unor intense controverse timp de trei
decenii, un aspect rămâne constant: legile privind taxarea şi impozitarea fac
finanţarea sau creditarea firmei, mai atractive decât emiterea de acţiuni. Cheltuielile
privind dobânda sunt deductibile din punct de vedere fiscal, pe când plăţile de
dividende către acţionari nu sunt deductibile atunci când se calculează profitul
impozabil al firmei. Cheltuielile privind plata dobânzii pentru creditele atrase reduc
profitul; în fapt, a plăti dobânzi în loc de dividende ajută la reducerea taxelor pentru
întreprindere.

9. Nu toate riscurile sunt egale - unele tipuri de risc pot fi diversificate şi

reduse, altele nu
Relaţia dintre risc şi venit este fundamentală în deciziile financiare. Trebuie
însă să învăţăm cum măsurăm riscul. Riscul este dificil de măsurat dar se poate
diversifica şi chiar reduce. Pe de altă parte, diversificarea riscului face dificil procesul
de măsurare a riscului unui proiect sau activ.
Conceptul de diversificare corespunde unei vechi zicale: „nu îţi pune toate
ouăle în acelaşi coş”. Diversificarea permite efectelor pozitive şi negative ale unor
evenimente sau observaţii să se anuleze reciproc, rezultatul fiind reducerea
variabilităţii, a incertitudinii, fără afectarea venitului estimat.
Cea mai simplă cale de înţelegere a conceptului de diversificare este cea
grafică aşa cum vedem în figura 2.

În acest caz, fluxurile de numerar ale acestor proiecte se mişcă în direcţii

contrare, şi atunci când sunt combinate, variaţia/variabilitatea combinării lor este total
eliminată. Să notăm ca venitul nu s-a schimbat. Venitul, atât al fiecărui proiect
individual cât şi al combinaţiei lor, se situează la media de 10%. în acest caz, valorile
extrem de bune şi extrem de proaste se anulează reciproc. Pentru cele mai multe
proiecte şi active, unele riscuri pot fi eliminate prin diversificare, iar altele nu. Trebuie
sd realizăm că procesul diversificării poate reduce riscul, şi prin urmare, măsurarea
riscului unui proiect sau al unui activ devine un proces foarte dificil Riscul unui proiect
se modifică în funcţie de ceea ce evaluăm:
1. riscul proiectului individual,
2. nivelul de risc cu care proiectul participă la riscul global al firmei, sau
3. nivelul de risc cu care proiectul contribuie la portofoliul acţionarului.

10. Conduita etică este calea de urmat, iar problemele etice sunt
întâlnite peste tot în finanţe
Etica, sau mai degrabă, lipsa acesteia în finanţe, este o temă des întâlnită în
zilele noastre. Erorile şi greşelile de comportament moral, etic, nu se uită însă aşa
uşor în lumea afacerilor. Nu numai că a acţiona într-o manieră etică este corect din
punct de vedere moral, dar se şi armonizează cu scopul nostru de a maximiza
averea acţionarilor.
Un comportament etic înseamnă “a face ceea ce este corect”. Aici intervine
însă problema definim acestui lucru. Dificultatea constă în faptul că fiecare manager
financiar are setul său de valori, care formează baza de a judeca ceea ce este
„corect”. Cu toate acestea însă, fiecare întreprindere trebuie sa adopte un set de
reguli proprii inspirat din cultura antreprenorială şi managerială. Aceasta reflectă
valorile societăţii şi întreprinderii ca un întreg, pe măsură ce aceasta evoluează.
Problemele etice intervin în general atunci când un comportament individual
este considerat a fi la limită , în contradictoriu chiar cu dorinţele unei largi părţi ale
populaţiei, deşi acest comportament nu este interzis de către lege. Problemele etice,
prin urmare, sunt ca un catalizator pentru dezbateri şi discuţii, care pot eventual
conduce Ia o revizuire a textului legilor financiare. Este etica atât de importantă? Cu
toate că erorile în afaceri pot fi iertate, greşelile privind etica tind de regulă să
spulbere cariere şi oportunităţi viitoare. De ce? Pentru că un comportament imoral
distruge încrederea, iar fără încredere, afacerile nu se pot dezvolta, nu pot
interacţiona unele cu celelalte. încrederea din mediul economic şi comercial exprimă
prezumţia de continuare a activităţii economice. In al doilea rând, cel mai dezastruos
eveniment pe care o afacere îl poate cunoaşte este scăderea încrederii publice
privind standardele sale etice. In finanţe, am văzut multe exemple recente în acest
sens. în afara problemelor de etică sunt problemele de responsabilitate socială. In
general, responsabilitatea socială a unei firme înseamnă că aceasta are datorii faţă
de societate, în afara datoriei de a maximiza averea acţionarilor. Se afirmă deseori
că o companie trebuie să răspundă unui grup social mai larg decât cel al acţionarilor.
însă, ca şi dezbaterile privind problemele etice şi morale, nu există un răspuns
definitiv.