Fundamentele psihologiei

1. Memoria
1.1. Definire și caracterizare
Zlate – „procesul psihic care reflectă lumea și relațiile omului cu lumea prin întipărirea, păstrarea și reactualizarea
experienței anterioare.”
Piaget vede 3 niveluri ontogenetice:
- Recunoașterea – în stadiul senzoriomotor, odată cu elaborarea reflexelor și a automatismelor
- Reconstituirea – derivă din imitație – se poate face doar în prezența obiectului
- Evocarea – cel mai elaborat stadiu, doar după apariția limbajului și a imaginilor mintale
Se deosebesc două dimensiuni importante:
 Trecutul = funcția mnezică de reactualizare a trecutului
 Prezentul = culege date pe care și le amintește
Memoria este
- Mijlocită și inteligibilă, în legătură cu alte acțiuni cognitive care-i sporesc productivitatea;
- Implicată în cunoaștere și învățare, înțelegere, rezolvarea problemelor, inteligență, creație;
- Activă și selectivă – nu doar o simplă inmagazinare de cunoștințe, ci o nouă organizare și sedimentare a
materialului – restructurare și îmbunătățire a informațiile într-un mod continuu și dinamic
- Cu o imensă valoare adaptivă – echilibrarea organismului cu mediul.
1.2. Rolul memoriei umane – memoria, inteligența și reușita școlară
Memoria umană întipărește, conservă și reactualizează nemijlocit, inteligibil și selectiv experiența
anterioară a omului și a societății în care trăiește. Ea asigură continuitatea, consistența, stabilitatea și finalitatea
vieții psihice umane.
Fără memorie?
- Un prezent continuu, influență a datelor nemijlocite – un comportament haotic, spontan, gândurile și
acțiunile nu ar putea fi asociate.
- Inteligența și creativitatea nu ar fi eficiente. Trebuie să ai „rezervorul plin” – bagajul de informații – pentru
că din nimic poți contrui doar nimic.
Memoria se bazează pe inteligență și vice-versa, chiar dacă prima este reproductivă iar cea de-a doua este
constructivă, productivă, anticipativă – antitetice
a) Memorie – Inteligență = material furnizat pentru a fi depășit. Inteligența trebuie să soluționeze
situațiile noi și variate, să se adapteze dar pentru asta se bazează pe „cărămizile memoriei”.
Performanțele inteligenței sunt dependente și de particularitățile memorie, dar deși se sprijină și
include memoria, inteligența face acest lucru cu intenția de o depăși.
b) Inteligență – Memorie = memoria este mult mai productivă dacă se sprijină și utilizează structurile
inteligenței.
Atenție voluntară – optim de concentrare – reținem 10% din ceea ce cițim, 20% din ceea ce auzim, 30% vizual,
50% vizual + auditivi, 80% din ceea ce spunem și 90% din ceea ce spunem și facem.
Între acțiunile intelectuale și cele mnezice exită mai multe deosebiri, dar și o strânsă interdepență.
Ex: memorie mai bună la copiii care au capacitatea de a compara.
 Acțiunile mnezice apar în urma celor intelectuale și se dezvoltă o dată cu evoluția lor.
Ex: rememorarea bastonașelor la copii dovedesc o puternică concordanță între nivelul de
organizare a operațiilor intelectuale și cel al organizării amintirilor.
Amintirile – imagini ce se sprijină pe schemele inteligenței + dezvoltare progresivă cu vârsta.
c) Memorie VS. Inteligență – concurență și contracarare
Ex: tocești – poți reproduce dar nu înțelegi – crezi că ai învățat
Fără a avea cunoștințe noi, te bazezi pe recombinarea celor vechi – inteligență stearpă
d) Memorie – Reușită școlară
- Pentru a asimila materialul, unii elevi consideră că e de ajuns să înțelegi sau invers, doar să memorezi
materialul – iluzia învățării: „știu, dar nu pot explica” = „nu pot explica deci nu știu”.
- Succescul școlar implică în egală măsură atât inteligența cât și memoria.
- Alți factori: efortul voluntar depus, concentrarea, mobilizarea resurselor motivaționale, etc.
Studiile atestă că succesul școlar = 60% inteligență + 40% efort voluntar, dar există și alți factori care ar putea
schimba ecuația.
1.3. Procesele memoriei
a) Encodarea = memorarea informațiilor, fixarea și înregistrarea.
Inițial percepția situației – informație senzorială organizată în percepte; apoi experiența, printr-un proces
de transducție, este encodată.
Există trei tipuri de encodare: verbală, auditivă, semantică.
Codurile sunt accesate fie după tipul materialului memorat (natura lui) sau după tipul de sarcină:
complexitate, dificultate, etc. – nivel inițial, intermediar, profund.
La nivelul encodării există două forme:
o Incidentală = nu presupune intenția de a înregistra;
o Intențională = intenția formulată explicit de a memora.
Encodarea nu se realizează întotdeauna așa cum își propune subiectul – poate fi optimizată/perturbată de
alți factori: persoana/materialul de memorat.
b) Stocarea = retenție, păstrare
- Preia și stochează informația atâta timp cât este nevoie de ea (de la secunde la ani)
Nu reușim să ținem întotdeauna minte un lucru pentru că organizarea memoriei impune regulile care decid
dacă avem sau nu nevoie de informația respectivă. Materialul trece printr-un proces activ de organizare și
reorganizare, dobândind noi semnificații.
Durata este văzută în două moduri:
 Stocare permanentă = memoria ca un depozit
 Stare permanentă de schimbare = memoria modificată de orice informație recentă
Stocarea, ca și encodarea este un proces dinamic – material sistematizat, restructurat.
c) Recuperarea = reactualizarea informațiilor, ecforare
 - Trimite informația stocată conștienței în momentul oportul – din totalul evenimentelor înregistrate, sunt
recuperate cele de care e nevoie în acel moment.
Există doua mecanisme ale recuperării:
 Recunoaștere
 Reproducerea
1. Recunoașterea = identificarea unei informații/suprapunere între informațiile recente și cele anterioare –
semnificația de „a afla din nou” – este realizată mai ușor pentru că stimulul este prezent și este repede
asociat cu alți stimuli.
2. Reproducerea = mobilizarea informației stocate în absența unei percepții directe a acesteia – mai dificilă
deoarece presupune o confruntare între stimulul recent și informația anterioara.
Deși recunoașterea și reproducerea sunt diferite, ele se sprijină reciproc, având o finalitate comună.
Existența memoriei este justificată prin adaptabilitatea acesteia – orice informație fixată și stocată are rolul
de a schimba comportamentul, în acest sens ea fiind recuperată în momentul critic.
1.4. Formele memoriei
A. Memoria declarativă – explicită = înregistrează informațiile pe care le folosim ca să comunicăm și să
gândim – evenimentele accesibile conștienței sub forma verbală sau sub forma imaginilor.
a. Memoria episodică – personală = un depozit individual de experiențe; constituie „referința
autobiografică” a persoanei = permite memorarea faptelor și a evenimentelor personale –
recuperarea informațiile fixate într-un context temporal și local. Ex: să-ți amintești ce făceai în
vara lui 2012.
b. Memoria semantică – conceptuală = stocarea informațiilor despr elume și viață, independent de
contextul în care au fost înregistrate 0 dispune de o mare cantitate de informație – limbaj, reguli,
inferențe, etc.
Memoria episodică și cea semantică lucrează în interdependență – calitatea memoriei episodice depinde mult de
memoria semantică
B. Memoria procedurală – implicită = conține toate regulile de operare/schemele de acțiune. Ex: mersul,
mâncatul, recunoașterea falseturilor, accesarea fișierelor pe calculator, etc.
C. Modelul modal al lui Atkinson – M.S., M.S.D., M.L.D.
a. Memoria senzorială = prelungește durata informației până poate fi preluată de memoria de scurtă
durată pentru a fi analizată.
b. Memoria de scurtă durată = păstrează pe terment scurt informațiile venite pe canale senzoriale +
preia informația de care avem nevoie din memoria de lungă durată. Numită și memorie de
lucru/operațională – preia informațiile și lucrează/operează și cu cea senzoeială și cu cea de lungă
durată + pierde informația după ce nu mai e nevoie de ea – informația este păstrată temporar.
c. Memoria de lungă durată = informații stocate lungi perioade de timp/toată viața, stocarea =
aspectul principal.
- Lungă durată = informația ce poate fi reprodusă după doua minute – dacă trece de acest interval, poate fi
ținută minte și ani. Suportul fizic al MLD = dendritele.
Atât succesiunea acțiunilor (interval în care faci puține acțiuni ți se pare scurt) cât și spațiul de stocare
(alocat de subiect) infleințează durata memoriei.
Formele memoriei pot fi clasificate și după:
1. Specializarea structurilor psihice implicate:
 a. Memorie cognitivă = noțiuni, judecăți, raționbamente;
b. Memorie afectivă = trăiri afective;
c. Memorie motrică = mișcări, operații, acțiuni.
2. Gradul de intenționalitate:
a. Memoria intenională = explicită, control, atenție + organizarea informației;
b. Memoria incidentală – nesistematică, contează particularitățile stimulului.
3. Gradul de inteligibilitate:
a. Memoria logică = înțelegere
b. Memoria mecanică = reproducere
4. Memoria flashbulb – înregistrează evenimentele dramatice, care schimbă în mod radical cursul vieții,
corelată cu afecte/emoții puternice
5. Nivelul ierarhic – J. Delay.
a. Memoria senzoriomotorie = nivel primar, comun omului și animalului – cuprinde memoria
senzațiilor și a mișcărilor
b. Memoria autistică = nivel intermediar, bazată pe informații senzoriale dar guvernată de
inconștient. Ex: daydreaming, halucinații – trecutul trăit ca prezent.
c. Memoria socială = nivel superior, apare odată cu operațiile formale, implică reprezentări colective
și corespunde conduitei sociale.
1.5. Optimizarea funcționalității memoriei
Sporirea productivității memoriei prin intensificarea interacțiunii dintre subiect și materialul de învățat –
diverse mijloace a lui: asemănări vs. deosebiri; reproducere proprie/reconstrucție; asocieri, etc.
Stabilirea unor reprere/puncte de sprijin – mnemoscheme: scris pictografic, sublinierea textului, scheme
grafice – funcție de aducere aminte; omul pune stăpânire pre propria sa conduită mnezică, utilizată des –
optimizare.
Fixarea conștientă a scopului activității – trebuie să existe scopuri cât mai diferențiate, să știm pentru cât
timp memorăm, cât de precisă să fie și care este ordinea memorării.
- Memoriarea pentru o anumită dată condiționează uitarea după a cea dată.
- Importanța fixării unor scopuri clare duce la autoinstruire (fixezi singur)
Sistemtatizarea cunoștințelor – dacă înveți un material într-un mod logic, structurat, ierarhizat, cu asocieri
– facilitezi memorarea și invers.
Sistemul motivațional atitudinal – afectează capacitățile mnezice, aspirațiile individului asigură caracterul
selectiv și trăinicerea memoriei – emoțiile intense sunt memorate mai bine, la fel și actiivtățile neterminate – stare
de dezechilibru.
Interdependența + coacțiunea acțiunilor mnezice (stocare, reactualizare, întipărire) cu acțiunile cognitive.
Pe măsură ce activitățile cognitive sunt mai complexe, crește și productivitatea memoriei. 10% citit, 20% auzit,
30% imagini, 50% vizual+auditiv, 80% din ceea ce spunem, 90% din ceea ce spunem și facem.

1.6. Memorie și uitare

Uitarea = fenomen natural, normal și relativ necesar, care duce la diminuarea, degradarea și ștergerea anumitor
informații. Intervine ca o supapă care lasă să se scurgă, să se elimine ceea ce nu mai corespunde noilor solicitări,
pentru a nu supraîncărca „magazia” memoriei.
- Fenomen – în raport uc memoria (fixarea+păstrarea informațiilor)
- Fenomen + în raport cu necesitățile cotidiene – uitarea graduală a unor informații duce la echilibrarea
sistemului cognitiv al individului.
 Între memorie și uitare există relații dinamice, fiecare facilitându-se/împiedicându-se reciproc.
Formele uitării:
 Uitarea totală = ștergerea integrală a datelor memorate
 Recunoașterile/reproducerile parțiale (puțin adecvate sau eronate)
 Lapsusul = uitare momentană, exact când ai nevoie de informația respectivă.
Ce uitam?
Informațiile care nu mai au semnificație, detaliile, neesențialul dar și informațiile ce ne sunt foarte
necesare pentru reușită.
De ce uităm?
Stări de oboseală, anxietate, boli neurologice, dar cea mai importantă cauză este invățarea nerațională:
subînvățare (prea puține repetiții) sau supraînvățare (prea multe repetiții).
Ritmul uitării:
- Ebbinghaus – curba uitării: uitarea este masivă chiar după învățare iar apoi din ce în ce mai lengă, aproape
stangnantă
- Particularități îndividuale și de vârstă.
Modalități de combatere a uitării:
- Repetarea materialului memorat. Nu orice fel de repetiție, doar numărul optim (ex. >50% față de repetițiile
necesare pt memorare.)
 Repetiție eșalonată – separarea în timp a repetițiilor, nu repetiții comasate (înlătură uniformitatea,
monotnia, etc. + asigură memoriei răgazul de a organiza și sistematiza informațiile.)
 Repetiția productivă – atunci când este efectuată la anumite intervale de timp după memorare (5-
20 de min/1-2 zile)
 Repetiția activă – redarea pe dinafară – cuvinte proprii > repetiția pasivă – recitire.
 Repetiția încărcată de sens (diferite combinații) > repetiția mecanică.
1.7. Memoria martorilor oculari
A. 20 de preșcolari mărturisesc că au fost abuzați sexual de profesoara lor, care primește 47 de ani de
închisoare. Ea este eliberată după 5 ani pentru că nu există un .....-trial. – se pot lua în calcul mărturiile
copiilor sau nu?
B. Un casier jefuit recunoaște un marinar drept făptaș. Marinarul avea însă un alibi de fier – s-a dovedit că l-
a recunoscut pt că marinarul cumpărase obiecte în multiple dăți de la casier, dar nu era el hoțul – transfer
inconștient.
C. Om ia 50 de ani la cușcă pentru viol + jaf, fiind identificat de mai mulți oameni prin portretul robot. După
câteva luni se predă adevăratul făptaș – identificări false.
- 3 cazuri care ridică serioase probleme de ordin juridic, de mărturia unor oameni depinzând viața altora.
A. În cazul mărturiei copiilor există viziuni polare: studiile arată că un copil poate să-și amintească un
anumit eveniment, dar pot fi influențați de:
 Sugestii din partea altora
 Sensul acordat termenilor (fetiță care credea că părți intime=codițele de păr)
 Pot da voluntar/spontan informații false pentru a proteja pe cineva/evita pedeapsa/a-și ține
promisiunea
- Sunt ca adulții – mărturiile copiilor ar trebui luate în considerare dar prudent, fără condiții extreme.
B. + C. – există o serie de fenomene ce pot influența mărturiile martorilor oculari adulți:
  Distorsiunea informațiilor: penalty – bun d.p.d.v. al celor care-l primesc, rău d.p.d.v. al
celor împotriva cărora e dictat.
 Manipularea martorilor oculari: suferarea răspunsului în întrebare, care-i face să-și
amintească evenimentul chiar dacă nu a existat în realitate. Asemenea formulări nu sunt
acceptate în instanță.
 Transferul inconștient: recunoașterea corectă a unui individ, dar asocierea greșită a acestuia
cu fapta.
 Identificarea falsă: recunoașterea făptașului într-un șir/după fotografii/portret robot.
 Se poate produce din cauze obiective: recunoști mai greu o față decât un obiect.
 Se poate produce din cauze subiective: te simți obligat să alegi pe cineva din șir.
Dilema – mărturia acceptată sau nu?
- Psihologi: da
- Juriști: nu
„Dacă juriștii ar colabora mai strâns cu psihologii, pentru a depune eforturi maxime și a asigura prevenirea
distorsiunii memoriei, valoarea și credibilitatea mărturiilor depuse de martorii oculari ar crește semnificativ” dar
mărturiile care nu sunt susținute de probe nu ar trebui considerate niciodată suficiente pentru formarea unei
convingeri.

2. Imaginația
2.1. Definiție și caracterizare generală
Imaginația este capacitatea omului de a produce imagini. Ea este reproductivă (legată direct de percepție,
existența senzație + inexistența obiectului) și creatoare (creații libere, eliberarea de lumea sensibilă)
Imaginația nu este doar capacitatea de a forma imagini, ci și de a le deforma – elaborarea de impresii
primare – vocabula fundamentală nu este „imaginea” ci „imaginarul”, astfel imaginația este esențialmente
deschisă, evazivă.
Diferențiere între construirea imaginilor (reproductiv) și mobilitatea lor (creativ) – funcția veritabilă a
imaginației se conturează abia în momentul creației mentale sau practive, când vine vorba desper inventare,
înțelegere sau acțiune. Unii cercetători identifică imaginația ca pe o structură aparte autonomă
- Proces psihic = creare de imagini noi în plan mintal
- Aptitudine – de a ne reprezenta obiectele absente + a combina imaginile.
- Descriptiv, imaginația = ansamblu de imagini care se află într-un continuu proces de transformare și
reconstrucție, ce produce nou la nivel individual și social.
Imaginarul – J.P.Satre = domeniul creat de imaginație, care se integrează în realitatea psihică – atât o lume
intimă a subiectului, cât și modalitatea de a ieși din intimitatea propriei lumi – imaginarul unifică simbolul cu
realitatea în favoarea subiectului.
Ciclu închis = vis
Ciclu parțial deschis = reverie
Ciclu deschis maxim = imaginația creatoare
a. Imaginația ca formare/producere de imagini
 Imaginația este o activitate mintală de producție de imagini, care se distinge de perecepțiile exterioare sau
de conceptualizarea ideilor abstracte (Wurenburger). Problema aceste abordări este că și alte funcții psihice, pe
lângă imaginație, ajută la formarea de imagini.
b. Imaginația ca mobilitate a spiritului
Bachelord – imaginația nu este facultatea de a forma imagini, ci de a deforma imaginile perceptției –
eliberare primară – formarea a ceva nou.
c. Imaginația ca experimentare mintală
Bernis – spiritul orientat către previziunea apropierilor sau al excluderilor pe care el are puterea să le
prezinte înainte de a le justifica – legată de procesele afective (atracții vs. repulsii între idei)
d. Imaginația ca o combinatorică mintală
Popescu-Neveanu – în abordarea imaginației primează dinamicul ei, potențialul combinatoric și
transformativ ce duce la apariția imaginii ei.
Experimentarea + combinatorica mintală sunt specifice și gândirii, dar crearea a ceva nou este specifică
imaginației.
A. Caracteristicile imaginației
- Mecanism întâlnit numai la om, fiind o trăsătură distrinctivă a reflectării conștioente, realizată cu
instrumente specific umane: gândire + limbaj și originează în procesul transformării lumii materiale.
- Mecanism absolut necesar pentru viață – permite anticiparea produsului activității înainte de realizarea lui
efectivă: scade numărul de tatonări, crește timpul pentru alte activități
+ permite elaborarea unor planuri prealabile – adaptare anticipativă la ceea ce va urma.
+ permite proiectarea în viitor a traiectoriei propriei vieți
+ adaugă o nouă dimensiune vieții psihice – reflectarea viitorului
- Imaginația este dependentă de realitate – activitatea de reproiectare originală și personală a materialului
realității
 Departe – literatură, capricii subiective – afectivitate
 Aproape – invenții, rațiunie+planificare
- Se subordonează obiectului și condiției reale a acțiunii
- Imaginația are mai degrabă un rol adaptiv, decât dezadaptiv; în cazul reveriei apare desprinderea de
realitate dar există 9 trăsături adaptive:
1. Compensarea = instincte/tendințe nerealizabile în realitate, descărcate în vis/reverie
2. Autismul = viața fictivă subordonată vieții reale, dar servește ca apărare/eliberare a
efortului cotidial al psihismului normal; dacă persistă devine deranjant
3. Iluzia dorințelor zadarnice = realizarea unei experimentări pentru a putea aprecia
dificultățile/posibilitățile de învingere a lor.
4. Invenția morală = detașarea de restricțiile cu caracter moral – orientarea spre o viziune
superioară celei indicate de morala pozitivă.
5. Intenția = ieșirea din sine a Eului și amplasarea în fața lui ca obiect. Ex: artistul-proiectul
vine din interior, materializar în exterior
6. Arta posibilului = pune individului problema valorii – condiția esențială a succesului –
imaginație puternică = conștiința propriilor posibilități + dorința de a le încerca și
perfecționa.
7. Epurarea pasiunilor = proces ce are loc mai ales în artă = pasiunile nu sunt așa virulente,
se purifică de elementele perverse – pus sub semnul întrebării
8. Sursă de bunătate = te poți pune în locul celuilalt/empatie
 9. Influențarea personalității
2.2. Funcțiile imaginației
- Există un caracter dublu al imaginii, concret și semnificativ.
 Funcția de ilustrare = ilustrarea conținuturilor conștiinței – figurare concretă,
= imaginația ...... – figurare simbolică
 Funcția de realizare = materializarea abstractului. Ex: verificarea unei idei abstracte printr-un
exemplu.
 Funcția de indicare = marcarea + delimitarea unui conținut: le asociează ... – imaginația ca indiciu,
o aluzie, o etichetă.
 Funcția de semnificare = explică, rezumă – servește gândirii fluidizând-o.
Funcțiile imaginației dintr-o perspectivă psihanalitică:
- Descărcare tensionată (catharsis) – regresiune la un nivel elementar în situații critice.
- Proiectare a conflictelor dintre tendințele opuse
- Substituire – prin alte scopuri a acțiunilor interzise/imposibile
- Compensare – satisfacerea fantastică a dorințelor nesatisfăcute
Funcțiile imaginației în psihologia contemporană:
a) Expresie a realului, simțit sau gândit
b) Deformare a realului, pentru a-l simula/a-i explora posibilitățile
c) Relevare a unui real ascuns
2.3. Formele imaginației
1. Prezența/absența inenției și a efortului voluntar:
A. Imaginație voluntară = prezența scopului + efortului personal
B. Imaginația involutară = fără scop și efort
a > b – focalizare + conducere conștientă
a < b – mai sărăcăcioasă, schematică (raportare la modele raționale), mai puțin liberă și originală – reducerea la
maxim a intentionalității = rezultate magnifice.
Imaginația nu trebuie forțată. Ea se bazează pe regresia spre nivelurile inferioare ale psihicului, unde
combinatorica nu se supune restricțiilor.
2. După starea de activism a subiectului:
A. Forme pasive ale imaginației – visul REM/reveria
B. Forme active – imaginația reproductivă/creatoare/visul de perspectivă.
3. După calitatea produsului/tipul construcției imaginative:
A. Absurde: halucinații, vise, reverie
B. Ușor constructive: imaginația voluntară ce tinde spre creatoare
C. Foarte constructivă: imaginația voluntară și creatoare prin excelență
4. După tipul de activitate: există imaginație artistică, literară, tehnică, științifică, muzicală, etc.
5. După tipul de reprezentări dominante: există imaginație plastic-vizuală, auditiv-motrică, etc.
Forme ale imaginației:
A. Imaginația substitutivă
 - Pentru a ști cum să-l tratăm pe altul, trebuie să ne transpunem în gândirea, sentimentele și acțiunile sale =
empatie.
- Imaginația substitutivă face posibilă transpunerea imaginară în altul (empatia) – introduce individul în
contexte psihice străine lui + oferă posibilitatea proiecției subiectului în altul.
- Există identificare afectivă vs. empatie predictivă (cunoașterea + întelegerea anticipativă)
- Image-self condițion (te pui în locul celuilalt + simți ce simte el) vs. image-him condițion (îți imaginezi
ce simte dar nu te transpui)
B. Imaginația ascensională
- Este cea care germinează imagini, care generează imagini din imagini, care sugereazp + asigură „urcușul”
(metafore pt urcare, cădere, etc.)
- Omul nu poate trăi orizontal, caută verticala.
- Există metoda visului ascensional dirijat prin 3 etape:
 Depovărârea de griji
 Exercițiile ascensiunii imaginare
 Readucerea visătorului pe pământ
C. Imaginația socială
- Fuziune sincretică a creațiilor individuale și anonime după care fiecare grup social/societate își va organiza
propria existență.
- Dublă semnificație:
A. Asigurarea ordinii sociale – legitimarea autorității, distribuția rolurilor în funcție de
credințele/miturile imaginare ale membrilor ei – puterea se obține și se fconservă prin producția
imaginilor prin manipularea și organizarea lor într-un ceremonial (nu se recurge la rațiune, ci la
imagini)
B. Suport pentru toate activitățile publice și private ale omului – munca, stabilirea relațiilor cu alții
funcționează în dependență cu imaginile atractive și repulsive ale oamenilor, care
facilitează/inhibă trecerea la acte.
2.4. Procedeele imaginației
Pentru combinarea și recombinarea informațiilor/ideilor din experiența anterioară, imaginația utilizează o serie
de tehnici mintale numite procedee ale imaginației:
1. Aglutinarea/Amalgamarea – cel mai des întâlnit procedeu al imaginației. Diversele elemente disparate
sunt contopite într-un întreg – utilizată îndeosebi în mitologie: centaur, sirenă, etc.
2. Amplificarea sau deminuarea – unor trăsătură fizice cau morale, procedeu întâlnit cu precădere în
basme/literatura romantică. Ex: Făt-Frumos, Baba-Cloanța.
3. Multiplicarea sau omisiunea – înmulțirea sau eliminarea unor elemente uneori esențiale. Ex: Argus (100
de ochi) vs. ciclop (1 ochi).
4. Diviziunea sau rearanjarea – împărțirea în segmente a unor procese sau obiecte sau schimbarea ordinii lor,
ex: pictura suprarealistă (Dali)
5. Adaptarea – un obiect/principiu funcțional este folosit în situații noi. Ex: forma lămpii răspândește lumina
– pui lanterna sub o sticlă de apă pt a obține același efect.
6. Modificarea – schimbarea unor însușiri precum forma, volumul sau culoarea, ex: Hulk, piticii.
7. Substituția – înlocuirea unor obiecte cu altele; ex: șlapul ca pliciul de muște.
8. Tipizarea – redarea generalului prin intermediul individului. Ex: personajele lui Caragiale
9. Schematizarea – redarea sub formă de schemă a unui conținut, tehnică utilizată preponderent în
arhitectură; schemele viitoarelor clădiri.
10. Analgia
- personală = proiectarea + identificarea creatorului cu obiectul de studiu; ex: un trainer care își povestește
experiențele lui
 - directă = obiectul cercetat este raportat la un altul dintr-un domeniu învecinat, pentru că există o vagă
asemănare
- simbolică = problema este văzută ca o imagine globală, vizuală, greu de transpus în cuvinte, cu valoare
de reprezentări sensibile. Ex: în poezie – lăcustră = simbol al singurătății, angoasei
- fantastică = înlocuirea realului cu fantasticul, magiucl, visul
2.5. Rolul imaginației în viața umană – relațiile imaginației cu alte funcții psihice
A. Percepție, memorie și imaginație
- Imaginația este des identificată cu percepția și memoria; imaginația nu se confundă cu amintirea concretă
pentru că nu rezultă dintr-o percepție, ce este o reconstrucție
 Amintirile = retrospective;
 Imaginarul = prospectiv și atemporal
 Imaginația este reprezentativă – caută obiectul în terenul percepției, dar și spontană și
creatoare – creație continuă a calităților obiectului
! Imaginația, deși diferită de percepție și memorie, este dependentă de acestea extrage materialul din experiența
anterioară furnizată de percepție și stocată în memorie.
B. Imaginație și gândire
- Trecut: imaginația = ilustrare fragmentară și accidentală a activității gândirii – „un joc al gândirii”
- Acum: imaginația = o formă a inteligenței, legată de înțelegere, fiind prin dinamismul său o sursă de
îmbogățire a gîndirii.
Deși există o aparentă contradicție între produsele lor (imagine plastică vs. schelet logic), între imaginație
și gândire există o graniță clară.
Imaginația este construită înăuntrul gândirii, ca o latură absolut necesară a acesteia, iar gândirea se
articulează într-o zonă centrală a câmpului imaginativ și servește drept mijlocitoare și susținătoare a produselor
imaginative.
C. Imaginația și procesele afectiv-emoționale
- La baza asocierilor și disocierilor dintre imagini stau relațiile emoționale de tip preferențial sau repulsiv.
Freud – imaginația = realizare în plan mental a emoțiilor/dorințelor refulate sau frustrate.
- Stările afective (emoții, sentimente, pasiuni) declanșează, facilitează sau inhibă imaginația. Sub influența
tensiunilor emotive, logica rațională poate fi subordonată logicii afective – depășirea schemelor rigide ale
gândirii.
- Sub influența emoțiilor:
 Reproducătorul = blocat – emoții paralizante
 Creatorul = dorește să înainteze, dar nu poate controla emoția – emoții precipitante.
 Ambele au efecte negative; apare ca efect pozitiv în artă.
- Structurile motivaționale își recrutează imaginativ obiectele lor, care se convertesc în noi resurse
energetice ale individului (dorință, speranță, ură, etc.)
D. Imaginație și personalitate
- Demersurile imaginative sunt întreprinse de cineva – poartă amprenta personalității
 Atitudinea față de sine = factor reglator al comportamentului creativ (declanșează,
susțin/împiedică, crează dificultăți imaginare)
- Imaginația
 Esență creativă a personalității
 Formarea personalității – stabilește metodele ideale ale acțiunii – modului de viață
 De aceea poate fi considerată o aptitudine.
 E. Locul imaginației în sistemul psihic uman
- Tributară celorlalte procese, individualizată prin strategiile transformate/combinatorice
 Își extrage conținuturile din realitate, și crează o lume subiectivă care se poate opune celei dintâi
 Fără imaginație, acțiunea, cogniția și valorile sunt paralizate, subiectul devenind steril, incapabil
să prospectele și să se autoprospecteze; dar substituind acțiunea cu proiectul, valoarea cu trăirea,
ea înstrăinează subiectul de lume – poate duce chiar la tulburări psihoindividuale.

3. Afectivitatea
Procesele afective = procese psihice care sunt generate de relațiile dintre obiect și subiect sub formă de trăiri,
uneori atitudinale – pe prim plan nu se află obiectul, ci valoarea și semnificația pe care acesta o are pentru subiect.
Relația individ-obiect diferă de la persoană la persoană sau chiar, în timp, la aceeași persoană.
Între stimulii interni (motivație) și realitatea înconjurătoare au loc ciocniri/confruntări ale căror efecte sunt
procesele afective (!a nu fi privite ca „umbre” ale trebuințelor).
3.1. Relația cu celelalte procese psihice
a. Afectivitatea și cogniția
- Importanță are nu atât stimului extern, fiziologic, cât interpretarea cognitivă a acestuia.
Piaget – inteligența și afectivitatea sunt inseparabile; afectivitatea e sursa energetică de care depinde funcționarea
inteligenței, dar nu și structurile ei.
Freud „stadiile dezvoltării afective” a copilului vs. Piaget „stadiile dezvoltate intelectual”.
- Grad de organizare: stadiile organizate și dezorganizate – lasă puncte de fixație vs. paliere de echilibru
între structurile cognitive – Nu există urme lăsate.
- Relația regresie afectivă – deteriorare intelectuală: da vs. nu
- Cronologia stadiilor – există vs. nu există
- Există și asemănări complementare între cele 2 teorii: mecanismul identificării + asimilării
 Cogniție – există instrumente specializate în gândire, axistă abstractizare, sinteză, etc. În procesele
afective omul reacționează cu întreaga ființă (=tensiunea întregului organism printr-o vibrație
organică, psihică și comportamentală)
- Obiectul
 Proces cognitiv = subiectul se subordonează obiectiv, încearcă să-l epuizeze cognitiv
 Proces afectiv = subiectul se subordonează sieși (el dă valoare relației)
- Există solidaritate, afectivitate și cogniție – randamentul crește și viceversa.
b. Afectivitate și motivație – afectivitatea este mai mult decât un însoților al motivației – are
valoare propulsativă, afectivitatea –atât cauză cât și efect al motivației (Există emoții + -
însoșesc ramura ascendentă a cubei performanței)
- Procesele afective = motive activate și desfășurate într-o situație dată; motivele = procese afective
cristalizate, solidificate.
- Există exp. – feedback „+”, „-”, „ ” – cele mai bune rezultate – „+” (asociate cu emoții pozitive).
- Desi există multe asemănări între cele două procese, ele nu trebuie confundate. Există motivație fără
emoții – task-uri de lungă durată; sau există emoții fără motivație (meci la care ești spectator)
c. Afectivitatea și alte funcții psihice
- Nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu aibe relații de interacțiune
 Afectivitatea – componentă bazală, infrastructurală a psihicului + nota lui definitorie (A.I. – deși
capabil să imite omul la nivel de cogniție, nu poate avea trăiri/sentimente – Blade Runner)
 Există teorii ale emoției – ex. Plutchik vorbește despre elementele comune care pot fi identificate
în orice emoție.
3.2. Proprietățile proceselor afective
a. Polaritatea – fie spre polul +, fie spre cel -, datorat satisfacerii/nesatisfacerii unor trebuințe.
- Procesele afective sunt cuplate în perechi cu elemente contrare: bucurie-tristețe, iubire-ură, etc.
- Polaritate după:
 Caracterul plăcut vs. neplăcut
 Caracterul stenic (de mobilizare) vs. astenic (de inhibare)
 Caracterul încordat (tensionat) vs. destins (relaxat)
- Paradigma actuală: afecte „+” – stenic, „-” – astenic; dar de exemplu succwesul poate fi astenic dacă te
mulțumești doar cu rezultatele obținute.
- Altă paradigmă: procesele afective sunt exclusiv polare (dar ceva ce te bucură poate lăsa o urmă de tristețe
pt. că știi că o să se termine)
b. Intensitatea proceselor afective – forța/tăria + profunzimea trăirii.
- Contează valoarea afectivă a obiectului, semnificația lui în relația cu trebuințele subiectului, capacitatea
afectivă a subiectului.
- Variază de la persoană la persoană; creșterea intensității, nu prin repetarea stimulului (care duce la
„tocirea” afectivității) ci prin schimbarea/amplificarea semnificațiilor afectogene față de obiectul/persoana
în cauză
 Trebuie să existe limite optime pentru a nu perturba afectivitatea ( - pe lângă un optimul
motivațional e nevoie și de un optimum afectiv)
c. Durata proceselor afective = întinderea/persistența în timp a acestora, indiferent dacă persoana/obiectul
care le-a provocat e sau nu e prezent/ă
- Prin alimentarea permanentă a semnificației afectogene – se menține trează starea afectivă, ex: dragostea
rămâne chiar dacă persoana nu există, groaza din timpul accidentului persistă și după.
d. Mobilitatea proceselor afective
1. Trecerea rapidă în interiorul aceleași trăiri emoționale de la o fază la alta
2. Trecerea de la o stare afectivă la alta
1. Trecerea de la stadiul primar (incertitudine – lipsă de info) la stadiul secundar
(trăire specifică + deznodământ favorabil/nefavorabil în funcție de info.)
2. Trecerea de la emoție la sentiment sau de la un anumit tip de sentiment, la un
alt tip (de la dragoste la ură)
- Mobilitatea există doar în condiții de necesitate (când o cere situația), altfel considerată fluctuație (fără
motiv – indicidu, imaturități/patologie afectivă)
e. Expresivitatea proceselor afective – capacitatea lor de a se exterioriza.
- Pot fi „citite”/„văzute”; exteriorizate prin semne exterioare – expresii emoționale:
 Mimica – expresiile feței – sprâncene, ochi, buze, etc. – manifestă bucurie, mirare, etc.
 Pantomimica – reacții ale corpului – ținută, mers, gesturi
 Schimbarea vocii – intonație, ritm, timbru. Ex: un „da” mai „nu” decât un „nu” simplu.
 Modificări de natură vegetativă – respirație, ritm cardiac, secreții – ex: te înroșești la față.
- Expresiile emoționale sunt corelate și se subordonează trăirilor afective
- Conduită emoțional-expresivă. Ex: bucurie = ținută dreaptă, ochi deschiși, strălucitori, zâmbet, etc.
- Conduitele + expresiile emoționale se învață (imitație/efort voluntar – la orbi – slab pronunțate)
- Pot fi provocate și dirijate voluntar + stimulate pentru a fi folosite convențional (ex: actorul nu simte
neapărat ceea ce exprimă)
- Sub influența condițiilor sociale au apărut expresii emoționale noi, specific umane. Ex: zâmbet binevoitor,
ironic, aprobativ, răutăcios, etc.
- Rolul expresiilor emoționale
 De comunicare – pt. a transmite celorlalți ceea ce simți
  De influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte – utilizare socială pentru a obține
ceva (plângi pentru a impresiona)
 De autoreglare în vederea adaptării mai bune la situațiile cu care ne confruntăm – râdem în situații
comice
 De contagiune – de a transmite altuia starea – crește coeziunea între persoane.
 De accentuare/diminuare a înseși stării afective – plângi pentru a te descărca.
- Expresiile emoționale nu au doar rol individual individual, ci și social: te îmbraci în negru/alb la doliu,
bărbații nu trebuie să plângă, etc.
3.3. Clasificarea trăirilor afective
1. Proprietățile de care dispun – intensitate, durată, timp, mobilitate, expresivitate
2. Gradul lor de conștientizare – sub controlul conștiinței sau nu
3. Nivelul calitativ al formelor motivaționale din care izvorăsc
Există 3 mai categorii:
A. Procesele afective primare – caracter elementar, spontan, slab organizate, aproape de biologic (instinctiv),
slab influențate culturat, scapă controlului conștient.
a. Tonul afectiv al proceselor cognitive – reacții emoționale ce însoțesc/colorează afectiv orice
cunoaștere; ex: o culoare/un miros/o amintire
b. Trăirile afective de proveniență organicp – cauzate de buna/proasta funcționare a organelor
interne; ex: maladii pulmonare – iritabilitate
c. Afectele – forme simple, primitive, impulsive, puternice, foarte intense și violente, de scurtă
durată, cu apariție bruscă și desfășurare impetuoasă; ex: groaza, mânia, râsul în hohote – foarte
aproape de instincte
- Deși se supun mai greu controlului conștienței, nu există deculpabilizarea pentru astfel de acte.
B. Procesele afective complexe – au cea mai mare conștientizare/intelectualizare
a. Emoțiile curente – durată scurtă, active, intense, orientare precisă spre o persoană/un obiect,
datorat însușirilor acesteia; calme/tumultoase. – afecte mai rafinate; ex: bucurie, entuziasm,
admirație, deznădejde, etc.
b. Emoțiile superioare – legate de activitatea desfășurată; presupun evaluare + acordare de
semnificații valorice. Conflictul așteptăro – obișnuințe emoționale + caracterul inedint al situației
= șoc emoțional
 Se diferențiază de afecte prin faptul că se supun într-o anumită măsură învățării; ex: reflectarea
frumosului, realizarea unui comportament moral.
c. Dispozițiile afective – stări difuze, intensitate variabilă, durată relativă
 Emoțiile orientare specifică, dispoziții = nu cunoști cauza, chiar dacă există;
 Prin repetarea dispozițiilor, acestea pot fi transformate în trăsături de caracter; ex: bine dispus –
prelungit în timp – personalitatea individului.
C. Procesele afective superioare – restructurare valorică nu la nivel de obiect, sau activitate, ci la nivel de
personalitate. Depășesc prin structură și conținut stările emoționale disparate/tranzitorii.
a. Sentimentele = trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiționate
social-istoric; ex: dragoste, ură, admirație, reunoștință, etc.
 Stabilitate + generalitate – atitudini afective (chiar toată viața, chiar dacă există sentimente
contrare) – cunoști sentimentul, poți anticipa conduita.
 Includ elemente cognitive, motivaționale, de voință – caracterizează personalitatea
 Se nasc din emoții repetate care după unele oscilații se generalizează
 Sentimentele pot fi
 Intelectuale: curiozitate, îndoială, dragoste de adevăr
  Estetice: admirație, extaz – atitudine față de natură, etc.
 Morale: polnatism – atitudinea față de bine-rău.
 Există sentimentul propriei persoane (inferioritate/superioritate); senimente psiho-sociale
(vanitate, încredere, sensibilitate)
b. Pasiunile – sentimente cu orientare, insensitate, grad de stabilitate și generalitate foarte mare –
antrenează întreaga personalitate.
 Pasiuni nobile: dreptate, progre. – revitalizare + consum de energie creatoare pt. a birui diverse
dificultăți.
 Pasiuni negative/patimi/vicii – pun stăpânire pe personalitate – o domină, devitalizează & deviază
comportamental.
 Plutchik – 1980 – 8 emoții de bază: teamă, surpriză, tristețe, dezgust, furie, anticipare,
bucurie și accept – se combină și dau naștere celorlaltor emoții; ex: teamă + surpriză =
respect; bucurie + acceptare = iubire
 Edman – 9 caracteristici ale emoțiilor:
 Universalitatea semnelor emoționale; ex: furia – înrpșirea feței, încleștarea
pumnului
 Prezența unor expresii comparabile la om și celălalte primate – emoțiile sunt
moștenite, nu inventate de om
 Fiecare emoție de bazează pe un context fiziologic specific – dezbătut if so.
 Universalitatea evenimentelor declanșatoare – contexte care duc la aceleași reacții
 Corelația reacțiilor emoționale – legătura între experiența emoțională și expresia ei
 Declanșarea rapidă – valoare adaptativă, apariție + modificări aproape instantanee
 Durată limitată – caracter temporar, diferă de dispoziții
 Mecanismul de percepție automată
 Apariția spontană – derulare rapidă a emoțiilor involuntare – nu există o alegere
3.4. Rolul afectivității în activitatea umană
- Procesele afective au diferite funcții în viața umană, dispozițiile, emoțiile sau sentimentele intervin ca
sursă energetică internă, care potențează și susțin activitatea.
- Reglarea comportamentului prin punerea în acord cu situația
- Viața afectivă poate deveni o sursă de motivație sau de incapacitate
- Paveleu:
 Emoțiile dezorganizează comportamentul
 Intensitate medie = dinamizare + adaptare
 Intensitate puternică = afecte – dezorganizare
 Sentimentele organizează comportamentul: atingerea scopurilor și a idealurilor.
a. Aplicații ale studiilor afectivității în mediul contemporan
- Există programe de „citit” emoțiile umane – detectorul de minciuni
- În trecut – beduini – martorii trebuiau să pună limba pe un fier încins și să nu se ardă/chinezii – martorii
să mestece pudră de orez fără să fie umedă.
- La apariția minciunii există modificări există modificări neurovegetative – ți se usucă gura, etc.
- Detectorul de minciuni verifică aceste modificări: circulație sangvină, bătăi de inimă, etc – poate fi înșelat
dacă de ex. strângi degetele de la picioare/îți muști limba.
b. Roboții și emoțiile
- Do Androis Dream of Electric Sheep – Philip K. Dick (ex. personal)
 Pot reproduce emoțiilor, dar nu le pot simți/înțelege
 Se poate ajunge la stadiul în care să nu poți diferenția robotul de am.
 4. Motivația
= noțiune superflu.... sau cheia înțelegerii comportamentului; stare biochimică vs. orientare activă.
- Funcțiile cognitive influențtează dinamismul relațiilor subiect-lume – motivația e o structură cognitiv-
dinamică care dirijează acțiunea spre copuri concrete.
 Motivația = ansamblu de factori interni care determină comportamentul – stimulii externi luați în
cinsiderare – au o semnificație în raport cu stimulii interni.
- Din filo-/ontogeneză există anumite stări de necesitate/sensibilizări pentru anumite obiecte; ex: nevoia de
substanțe nutritive, oxigen, temperatură, mișcare, relaxare, relaționare
 Trebuințele = condiții ale vieții, procese pulsionate fundamentale ce semnalizează perturbările
(privațiuni/excere) intervenite în sistemul organism (fizic)/de personalitate (psihic)
 Impulsuri = trebuințe aflat în stare de excitabilitate accentuată, expresivă
 Intenții = implicăti proiective ale subiectului în acțiune
 Valențe = orientări afective spre anumite rezultate
 Tendințe = forțe direcționate mai mult sau mai puțin precis
- Aceste stări de necesitate care împing la satisfacerea lor = sfera motivației
- Motivația = structură psihică activatoare și predispozantă, autodeterminare prin stimulații interne
(atragere, respingere)
- Unele forme ale motivației există prin nașterea altor complexe formate în decursul vieții prin stimul/mediu
extern + specificul stărilor interne de necesitate + modificarea sedimentelor asimilate.
- Există stimulări externe – acționează repetat = satisfacere/autoreglare – preluate, interiorizate –
transformate în condiții interne (trebuie să te speli pe mâini – ajungi să o faci singur)
- Motivația întrerupe lanțul cauzelor externe + devine punctul de comandă dominant – creează sentimentul
autodeterminării, al manifestării libere și spontante – pârghie în procesul autoreglării + forța motrică a
dezvăltorii psihice și umane
- Motivația răscolește și reașează, sedimentează și amplifică materialul construcției psihice a individului;
instigă, impulsionează și declanșează acțiunea.
- Motivația:
 Permite organismului trecerea de la un scop la altul + facilitează și ierarhizează diferitelor scopuri
posibile.
4.1. Structurile motivației
Structuri:
- Nevoi = deficit specific care trebuie satisfăcut; adaptare homeostatică
- Obiective = ajustarea mediului la cerințele umane; adaptare creativă
- Trebuințe = structuri primare care nu se transformă tot timpul în motive
- Motive = au trebuințe la bază + alți factori; scop – conduite raționale;
 Mobilul = implică și forțele inconștiente (Kant)
A. Trebuințele = structuri motivaționale bazale și fundamentale ale personalității – echilibrul bio-psiho-social
al individului cu solicitările mediului exteriori.
= nevoia de a obține un lucru, un rezultat, de a realiza ceva.
Există trebuințe:
 Fiziologice = individ-biosferă; schimbpri pentru menținerea echilibrului mediului intern
 Psihologice = subiect – situații semnificative – ex. pt stima de sine.
 Geneză + conținut există trebuințe
 Primare = innăscute, asigură integritatea fizică
o Biologice/organice: foame, sete, sexuale, etc
o Fiziologice/funcționale: mișcare, relaxare, descărcare
  Secundare = formate, asigură integritatea psiho-socială
o Materiale: locuință, confort, unelte, instrumente
o Spirituale: cunoaștere, estetice, etice, de realizare
o Sociale: comunicare, anturaj, cooperare, integrare
- Relația individ-mediu – trebuințe la nivel biologic, psihosocial, generalitate, independente, etc.
- Există două faze esențiale:
 Creșterea tensiunii pe măsura apropierii de momentul satisfacerii
 Reducerea tensiunii odată cu satisfacerea lor
- Des la trebuințele biologice, ciclu mai rar în cazul psiho-social
- Caracter dinamic – amplificare/diminuare
- Nesatisfacerea lor pe o perioadă lungă poate periclina existența fizică/psihică
- Există un joc al trebuințelor – convergente/divergente
- Există satisfacere directă/simbolică
B. Motivele = reactualizări și transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate; conștientizarea necesității
(trebuință) + orientarea spre satisfacere = motiv; dar nu toate motivele sunt conștiente (psihanaliză)
- Există „motive intime” = tensiuni interne, dorințe/intenții secrete, unele elementare/inconștiente, altele
superioare, valorizate = baza structurilor psihice complexe (gândire, voință)
 Dorințele = tensiuni interne, intrapsihice, care preferă activitățile extrapsihice: reacțiile
 Motivele = concretizări ale trebuințelor, activarea acțiunii de satisfacere într-un mod specific
- Motivul = mobilul care declanșează, susține energetic și orientează acțiunea
 Energizant/dinamogen și orientativ/direcțional – susținere reciprocă
 Caracteristici:
 Personalizat
 Generalizat
 Autonom dpdv funcțional
- Fenomene ale motivelor:
 Saturarea = tendința de schimbare a obiectului trebuinței (bio)/modului de satisfacere
 Substituirea = mobil; deplasarea spre alte obiecte decât cele care au stat inițial la bază
 Perfecționarea = nu doar realizarea scopului, ci și depășirea stadiului atins spre progres
 Diferențierea = mobilitate orizontală (obiect – obiect) sau verticală (perfecționare)
4.2. Formele motivației
1. Motivația homeostazică = tendința organismului de a menține constant mediul intern în ciuda schimbărilor
din mediul extern, care au o influență asupra organismului
- Variabilă ce trebuie reglată: valoare ideală – senzori de măsurare – comparator – programe de adaptare
(ex. 30* c -- -2*C – diferența crește – tremurat pentru incălzire)
- Motivele selectează și activează procesele/componentele necesare pentru eliminarea dezechilibrului
 Echilibru fiziologic – nivelul zahărului în sânge
 Echilibru psiholog – adrenalina în existența pericolului.
2. Motivația de creștere și dezvoltare – atât fiziologic cât și psihologic
- Dinamica motivelor de-a lungul timpului – feedback pozitiv – evoluție sistematizată, organizată a
sistemului personalității
 Biologic – spontane + involuntare – inconștiente – influențate de determinare genetică
 Psihologic – integrare conștientă prin imaginea de sine + mecanisme de autoevaluări –
autoactualizare – stabilire de aspirații/interes pentru cunoaștere, etc.
3. Motivația pozitivă (antientropică) – satisfacerea lor – efecte reglatoare asupra organismului, susținere a
echilibrului, funcționalități fizice/psihice
- Produsă de stimulările recompensatorii
 Primare – sportiv = propriile performanțe
 Secundare – sportiv = ovațiile, aplauzele publicului
- Trebuie să nu exercite un efect negativ asupra societății, ci numai pozitiv.
4. Motivația negativă (entropică) = folosirea unor stimul aversivi: pedeapsa, etc.
- Se referă și la motive a căror satisfacere provoacă temporar efecte plăcute/adaptative dar există
repercursiuni pe termen lung (fumat, droguri) – nevoi inițial controlate – satisfacere continuă și excesivă
– factori motivatori principali ai personalității – dependență
5. Motivația extrinsevă = atingerea acțiunii/rezultatului pentru o recompensă exterioară sau evitarea unei
pedepse – nu există dorința îndeplinirii pentru propria satisfacere (dezvoltare personală) ci pentru primirea
a ceva în schimb.
- Există pretutindeni: carduri de fidelitate, comisioane pentru angajați, note pentru elevi
- Nu înseamnă că nu există plăcere în desfășurarea sarcinii, ci există o perseverență atunci când nu e plăcută
– pe parcursul desfășurării, dacă îți place sarnica, apare motivația intrinsecă
6. Motivația intrinsecă = ceea ce fac oamenii fără recompensă externă; activități în care te implici doar pentru
bucuria și interesul care le acompaniază – poate avea ca rezultat menținerea sau creșterea concepției despre
sine; de exemplu hobby-ul.
- Factorii care cresc motivația intrinescă sunt: provocarea, curiozitatea, controlul, fantezia, competiția,
cooperarea, recunoașterea.
7. Motivația afilierii = nevoia de a relaționa cu oamenii într-un context social – ține de personalitate –
deschis, dominant/antisocial
- Persupune nevoia de respect social, nevoia de cooperare și reconciliere și capacitatea de empatie – relații
durabile de prietenie, comunicare onestă și deschisă, satisfacție când ajuți, deranjat de discuțiile în
contradictoriu, caută reconciliere dar și laude și aprecieri de la șef/colegi, încercarea de a obține succesul
în echipă, mai degrabă decât individual.
 Există și motivație cognitivă vs. motivație afectivă.
4.3. Piramida trebuințelor Maslow

Trebuința de transcendere
(auto.... celorlalți)

Trebuința de autoactualizare
(creștere și dezvoltare personală) - creativitate, spontaneitate, etc.

Trebuințe estetice
(frumusețe, echilibtru, formă)

Trebuințe cognitive
(de cunoaștere, de semnificație, etc)

Trebuințe de stimă
(realizare, statut, responsabilitate

Trebuințe de dragoste și afiliere

(familie, afecțiune, relații, intimitate)

Trebuințe de siguranță
(protecție, securitate, lege, ordine, limite, etc.)

Trebuințe biologice și fiziologice

(hrană, apă, adăpost, somn, sex, etc.)

4.4. Optimul motivațional și performanța

Optimul motivațional (Yerkes-Dodson) = necesitatea unei intensități optime a motivației, care să permită
obținerea unor performanțe înalte sau cel puțin a celor scontate
- Relația intensitatea motivației – nivelul performaței este dependentă de complexitatea activității
 Sarcini simple = crește intensitatea – crește performanța
 Sarcini complexe = crește intensitatea – crește performanța doar până la un punct, mai apoi crește
intensitatea dar scade performanța (te pierzi în detalii)
- Modul în care persoana percepe sarcina – important în stabilirea nivelului omptimului motivațional. Există
trei variante:
a. Subiectul apreciază corect dificultățile sarcinii – optimul motivației are în vedere relația de
corespondență dintre gradul de motivare și nivelul de performanță
b. Subiectul apreciază incorect dificultatea sarcinii prin subaprecierea ei – submotivare + mobilizare
insuficientă a resurselor/ energiilor = eșec
- Legea optimului motivațional – benefică o ușoară supramotivare; ex. sarcină medie, percepută ca ușoară
+ nivel crescut de motivație = succes
c. Subiectul apreciază incorect dificultatea sarcinii prin supraaprecierea ei – supramotivare + efecte
dezorganizare (stres) = eșec
- Legea optimului motivațional – benefic un decalaj prin submotivare; ex: sarcină medie, percepută ca foarte
grea + + submotivare – realizarea sarcinii la standardul de performanță așteptat.
- Nivelul de aspirație = stimulul motivațional, care împinde spre realizarea unor progrese și autodepășiri
evidente = performanță înaltă =/= simplă realizare; = autodepășire/perfecționare
 - Pentru elevii slabi și mediocri – niveluri relativ scăzute de aspirație (să treci, să iei un 7 = succes); pentru
cei cu aptitudini = regres
- Pentru a avea un efect pozitiv, nivelul de aspirație trebuie să fie cu puțin peste posibilitățile de moment.
- Discrepanța mare capacități-aspirații e periculoasă; ex: fabula lui Lafontaine – broasca își propune să se
umfle pt a ajunge elefant, dar sfârșește prin a plesni. POC!

5. Atenția
5.1. Definiție și caracteristici
Atenția = activitate psihică, ca manifestare a conștiinței. Nu există conținut informațional propriu/produs
individualizat, dar prin implicarea în procesele psihice (percepție, imaginație, gândire, afectivitate), obiectul lor
devine și obiectul atenției.
- Factor de orientare, selectare și concentrare în toate activitățile desfășurânde, le permite posibilitatea de
organizare, de creștere a eficienței și a nivelului adaptării.
Există două concepte prin prisma cărora poate fi privită atenția:
 Orientarea = orientează subiectul spre o activitate
 Dominanța = activitatea devine dominantă prin concentrarea resurselor proprii
- Factor de continuitate în relația cu mediul, permite subiectului să fie mereu ancorat în realitate, permanent
atent la ceva.
- Stare de încordare ce rezultă din concentrarea întregii activități psihice pe ceva anume.
- Senzorial și intelectual prin selectivitate, orientare și activare
- Dependentă de factori precum motivație, stări afective, stil perceptiv/cognitiv
Concepția mordernă depsre atenție studiază:
 Selectivitatea = în fiecare moment un alt stimul se impune atenției. Există selectivitate: a datelor
de intrare, a țintei, a atributelor, a rezultatelor percepției.
 Indensitatea = atenția este ațintită gradat.
- Atenția implică ascultarea care poate fi pasivă sau reflexivă și care presupune și alte mecanisme – a auzi,
a înțelege.
5.2. Formele atenției
După:
A. Conținutul informațional al funcțiilor psihice:
i. Atenție externă – perceptivă – deschisă, focalizarea pe obiecte, fenomene din ambianță
ii. Atenție internă – intelectivă – închisă/concentrată, orientată spre gândire, emoții – introspecție +
reflexie
B. Implicarea voluntară
i. Atenție involuntară – declanșează de stimul proxigeni – când între exenimentele pe care ne concentrăm
și celelalte evenimente din câmpul de stimulare apare un conficlt – se produce spontan, când stimulii
ne atrag fără voia noastră. Interval scurt – semnalizează ceva ce ar putea avea importanță în
prezent/viitor
ii. Atenție voluntară – reglată constant + nivel superior al atenției – implicarea efortului voluntar = o
decizie constanță, formularea explicită și obligatorie a unui scop. Dispune înlăturarea stimulărilor
concurente; decizia > orientarea
 Atenție voluntară senzorio-motorie și perceptivă – implicate în acte obiectuale
 Atenție voluntară intelectivă – Cresc grade de interioritate + implicare în toată activitatea sistemului
intelectual; ex. în rezolvarea problemelor.
 iii. Atenție postvoluntară – habituală/operațională = structuri operaționale elaborate voluntar, care devin
în timp automatisme; cea mai utilizate formă a atenției – stare intermediară între 1(diminuarea efortului
voluntar) și 2(atingerea scopului fixat)
C. Stimulul care orientează
i. Atenție focală – orientarea clară asupra unor obiect/fenomene specifice – deși precisă, filtrează totuși
și alte obiecte/evenimente ale atenției periferice.
ii. Atenție periferică – întinsă asupra lucrurilor din câmpul atenției, dar care nu sunt focalizate și a căror
prezență este vag conștientă; pot fi focalizate când se schimbă raportul câmp perceptiv – obiect al
percepției.
- Formele atenției nu pot fi strict delimitate, ele se intersectează constant, asigurând optimumul necesar
desfășurării activităților – atenția involuntară devine voluntară, ca prin repetiții să ajungă postvoluntar.
5.3. Particularitățile atenției
- complementare – dependente de potențialul fizic & psihic al subiectului.
 Volumul = numărul de obiecte/fenomene asupra căruia se orientează + concretizează activitatea
psihică simultan; 7 +/- 2 = ideal
 Concentrarea = gradele de focalizare, profunzime și claritate a atenției; se evidențiază prin
rezistența opusă factorilor perturbatori; dependentă de caracteristicile persoanei, genul de
activitate, motivație, interes, rezistență la stres, oboseală.
 Stabilitatea = intervalul de timp în care concentrarea atenției este menținută; cât timp putem fi
atenți la un obiect/fenomen/activitate.
- Se poate menține pe un anumit interval, după care intervin scăderi, fluctuații
 Sarcină simplă – 2-4 minute
 Complexă – 30-40 minute
- Opusul stabilității = distragerea atenției – indică lipsă de concentrare și stabilitare dar paote fi uneori
benefică (asculți muzică în sarcinile rutiniere, cresc performanțele atenției)
 Mobilitatea = comutarea, în funcție de sarcină, de la un obiect la altul, de la o acțiune la alta.
- În funcție de particularitățile proceselor nervoase + motivație – mobilitatea = condiție necesară în
exercitarea anumitor profesii (controlor trafic aerian, chirurg, etc.)
 Distributivitatea = capacitatea de a desfășura simultan 2+ activități; implică mobilitatea, dar se
manifestă când una dintre sarcinile concurente este automatizată (scris + vorbit la telefon – scrisul
deja deprins)
- Se poate educa, dar capacitatea cognitivă impune limitele.
5.4. Rolul atenției în viața umană – diferențele individuale în atenție
Există caracteristici generale ale atenției, dar ea se manifestă întotdeauna paricular, de la individ la individ,
pentru că preia caracteristici ale percepției.
Atenție focusată pe fiecare detaliu, lungă durată vs. privire globală, sintetică, scurtă
Contează în procesul instructiv – educativ:unii atenți la vizual, alții auditiv, etc. – dependent de
particularități ale câmpului perceptiv (liniște vs. zgomot – concentrarea)
Aceste diferențieri nu trebuie imputate individului, dar trebuie luate în calcul în creionarea profilului
psihologic at persoanei respective.

6. Voința
6.1. Definire și caracteristici
Voința = proces și trăsătură psihică, care presupune inițierea și susținerea unei acțiuni, în vederea atingerii unui
scop sau amânarea/abținerea de la acțiune.
 Obstacolul – declanșează mecanismele actului voluntar; importanța lui nu derivă din acțiune cât din
semnificație.
Efortul voluntar – „inima” problemei voinței = capacitatea atenției de a menține energic reprezentările sub
privirea conștiinței.
- Specificul psihologic al voinței nu e dictat doar de efortul voluntar mobilizat pentru atingerea scopului, ci
și de dinamica acestuia – depinde de „mularea” pe „mărimea” obstacolului. – de aici derivă ideea de
optimum volițional (idem optimumului motivațional),
Caracteristici ale efortului voluntar:
 Se poate specializa = se manifestă în anumite activități, care vor fi căutate
 Nu este nelimitat, deși are o anduranță crescută – poate duce la obosire și a scăderea performanței
 Contează ușurința cu care poate fi disponibilizat – se mobilizează rapid nu cel cu o mare capacitate,
ci cel care are exercițiu de mobilizare (automobilizare)
 Oamenii au nevoie de a decide cum să se comporte pentru a exista confort psihic.
6.2. Structura/fazele actului voluntar
1. Conceperea situației = stabilirea obiectivului ce urmează a fi realizat
2. Deliberarea = examinarea soluțiilor disponibile; argumente pro/contra în funcție de sistemul de valori
disponibil; pendulări între alternative.
3. Decizia = reținerea unei singure variante acționale din cele disponibile
4. Execuția = traducerea în fapt a actului respectiv + realizarea obiectivelor propuse
- Observații la această schemă:
 Nu toate fazele actului presupun prezența voinței, deci a efortului voluntar. Există autori care susțin
că doar decizia = condiție necesară a actului voluntar; ex: conflictul dintre impul și obișnuință
 Nu toate fazele sunt acceptate în structura actului voluntar – ex: psihanaliștii și motivațiile
inconștiente pun la îndoială valoarea deliberării.
 Fazele actului voluntar nu parcurg ordinea prescrisă de schema clasică.
- Nota distinctivă a omului în raport cu animalul – capacitatea de a-și amâna, întârzia, suspenda, inhiba
reacțiile în fața solicitărilor mediului.
- Amânarea = capacitatea omului de a-și crea obstacole tocmai pentru a deveni liber + intervenție
constructivă + timp de reflexie/restructurare
- Actul voluntar se încheie nu numai cu execuția deciziei, ci și cu amânarea/inhibarea acțiunii, ca verigă ce
poate redeclanșa întregul act.
6.3. Calitățile/însușirile voinței
Voința = proces psihic format spontan sau dirijat de-a lungul ontogenezei – dispune de o serie de însușiri
educabile, care pot deveni trăsături de personalitate.
 Puterea voinței = intensitatea efortului, forța angajată în derularea acțiunii, fermiatea de a alege. Există
oameni:
o Fermitate în drumul ales, nu sunt influențați de complexitatea obstacolelor – greu de condus
sau influențat
o Lipsiși de fermitate, șovăie, ușor de influențat, abandonează frecvent sarcina + guvernați de
împrejurări; obstacol – demotivare.
 Independența = luarea deciziei prin analiză critică a ideilor proprii/a celorlalți. Exclude sugestibilitatea
+ negativismul (forme exagerate de autoafirmare care maschează lipsa de încredere în forțele proprii)
  Perseverența = capacitatea de menținere pe termen lung a efortului voluntar – urmărirea conseventă a
realizării scopului în pofida dificultăților exitente. – Dezvoltată pe fondul încrederii în propria
persoană, rezistența la facotir perturbatori + flexibilitatea gândirii și autocontrolului. – Se opune
încăpățânării – insistență în atingerea scopului propus, chiar și atunci când este greșit stabilit/imposibil
de atins.
 Promptitudinea = rapiditatea luării deciziei; aspect important în atingerea scopului – trebuie acționat
rapid, dar nu există pripeală (graba strică treaba)
 Curajul + autocontrolul (cât de mult riști/cât de bine te poți stăpâni)
6.4. Rolul voinței în viața umană – defectele voinței
- Voința = putere de impulsiune dar și putere de inhibiție – trebuie să existe un echilibru între cele două
categorii de forțe.
Ex:
Impulsivul are voință, defectul lui constând nu în faptul că „nu vrea”, ci în aceea că „vrea prea repede și
nesăbuit.”
Suprainhibatul este un voluntar, dar toată energia lui se concretizează paradoxal, pe frâne.
a. Defectele derivate din excesul de inhibiție
- Controlarea de către inhibiție a fiecărui detaliu al actului, nu al actului între.
 Suprainhibat – nu iei hotărâri/nu ajungi la nicio concluzie
 Îndărătnicii = comportamente rigide, slăbiciune pentru că individul e dependent de sine
 Încăpățânații = ignoră utilizarea logicii
 Timorații = așteaptă ca evenimentele să devidă pentru ei
 Scrupulorși = temeri de ordin moral, lasă pe cineva cu voință crecută să decidă pentru ei
 Capricioși = părăsesc subtil pozițiile adaptate pentru cele adverse.
b. Defecte derivate din deficitul de inhibiție – subinhibare = decizii instabile, rapide, după prima impresie, nu
evoluează consecințele.
 Versatilitatea = lipsa de fermitate, nestatornicie
 Sugestibilitatea = imposibilitatea degajării a influențelor externe
c. Defecte derivate din excesul de impulsiuni – elan irezistibil ce împinge spre acțiune
i. Reactivă = comportament imediat, ca un reflex
ii. Explozivă = după inhibarea emotivă
iii. Ideativă = mobilitate intelectuală crescută – oarecare incoerență a conduitelor și deilor
d. Defecte derivate din deficitul de impulsuri – slăbiciune a voinței, duce la nesiguranță/imposibilitate de a alege
– nevoia unui sfătuitor.
- Docilitatea și devoțiunea față ed alții – defecte une apare o intervenție a voinței care coexistă cu o
sensibilitate vie și produnfă (scade tensiunea afectivă)