Sunteți pe pagina 1din 6

SUBIECTUL 1.

TEMA1: CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI DRAMATIC

 GENUL DRAMATIC este una dintre categoriile fundamentale ale literaturii şi reuneşte
operele literare în care autorul îşi exprimă ideile, sentimentele şi concepţiile prin intermediul
personajelor care participă la acţiunea subiectului literar, scriitorul fiind prezent numai în didascalii
(indicaţiile scenice şi de regie).

. Structura textului dramatic ilustrează elementele sale de compoziţie prin referire la o operă
literară.

Opera literară este o lucrare de artă, originală, inspirată din realitate, cu o tematică
diversă, care exprimă idei, sentimente, stări sufleteşti, reprezentând o unitate între
un conţinut şi o formă, cu un mesaj transmis prin cuvinte structurate într-un text cu
valoare estetică. Conţinutul şi forma sunt separabile doar convenţional, căci între ele
există o relaţie funcţională continuă.
1. Ideea – 1. concepţia, atitudinea, gândul - concluzie al scriitorului faţă de problemele vieţii; 2.
semnificaţia, mesajul, concepţia de bază a operei literare.
2. Problema – tema care cere o rezolvare.
3. Tema – unitatea de sens a diverselor elemente dintr-o operă proprie oricărei lucrări scrisă
într-o limbă inteligibilă; este aspectul cu caracter de generalitate care stă la baza operei literare şi
în jurul căreia se dezvoltă o întreagă lume imaginară. Oglindeşte un aspect fundamental din viaţă
(real sau imaginar) pe baza căruia autorul îşi construieşte opera prin transpunere artistică. Temele
operelor literare depind de preferinţele autorului pentru anumite probleme, de epocile literare sau
de curentele literare.

istoria, războiul etc. Numărul temelor este limitat, doar transformarea şi îmbinările lor produc
impresia aparentei bogăţii tematice a literaturii. B. Tomaşevski distingea în cadrul temei 2 aspecte:

1. FABULA (histoire) – înlănţuirea cauzală a faptelor, „ceea ce s-a petrecut efectiv”, „ansamblul
de motive în succesiunea lor de la cauză la efect”.

2. SUBIECTUL (recit) – ansamblul aceloraşi motive, dar privite nu cauzal, ci ca o construcţie


semnificativă, o construcţie artistică.

Fiecare temă îşi subînsumează un anumit număr de motive.

4. Motivul literar - reprezintă modalitatea prin care se realizează tema unei opere literare. El
poate fi o situaţie cu caracter de generalitate, o maximă sau o formulă care se repetă în momente
variate ale aceleiaşi opere sau în creaţii diferite („fortuna labilis”, vanitas vanitatum, tempus
irreparabile fuget). Revenind în momente diferite ale aceleiaşi opere, motivul se îmbogăţeşte de
fiecare dată cu noi sensuri. În opera dramatică motivele sunt reprezentate de situaţii.
5. Lait motivul - motivul central care constituie un liant al structurii operei literare şi care se
repetă într-o anumită operă sau în totalitatea operelor unui autor, având de fiecare dată noi
semnificaţii.

a. Elementele formei sunt: subiectul, compoziţia, personajele, caracterele, procedeele de limbaj


plastico-afectiv, procedee de intonaţie şi ritm, genurile şi speciile literare.

SUBIECTUL DRAMATIC: 1. este conţinutul reflexiv, moral, politic, filosofic dat de desfăşurarea
întâmplărilor şi succesiunea evenimentelor, faptelor, determinărilor reprezentate care dezvoltă un
conflict dramatic, de interacţiunile mai multor personaje, aflate în conjuncţie sau în disjuncţie, dar
şi de mişcarea interioară, sufletească. Conţine momentele subiectului: de la expoziţiune la
deznodământ. 2. Desfăşurarea evenimentelor, modul în care spectatorul a luat cunoştinţă de cele
petrecute (după B. Tomaşevski).

Incipitul - este o formulă de început care se ţine minte, este începutul unei opere literare care
exprimă sau sugerează în mod concis: 1. semnificaţia întregului text; 2. descrierea mediului, fixarea
locului şi a acţiunii; 3. referirea la un eveniment anterior sau la unul în desfăşurare etc. etc. Incipitul
poate varia de la autor la autor sau în funcţie de tipul de text: poate fi un dialog prin care se intră în
acţiune sau poate fi brusc (ex abrupto), poate fi sub forma unui prolog.

De ex., un incipit precum „A fost odată un rege care avea o fiică” este extrem de bogat în
presupoziţii literare şi pragmatice care leagă povestea de o serie întreagă de alte poveşti
asemănătoare, o identifică cu convenţiile genului, ne pretinde să luăm anumite atitudini,
garantând, sau cel puţin implicând puternic că povestea va avea un sens, o morală, un sfârşit
fericit. Tocmai cu aceste presupoziţii pragmatice se joacă Italo Calvino în Dacă într-o noapte de
iarnă un călător, o colecţie de zece posibile „incipit-uri” narative prin care autorul pretinde că a
încercat să redea esenţa romanescului, concentrând în aceste începuturi „un sens al potenţialităţii
infinite”.

1.2. expoziţia – 1. Prima parte a unei opere dramatice, situată la începutul acesteia, în care se
schiţează datele fundamentale ale acţiunii, personajele (caracterul, dorinţele şi preocupările lor,
împrejurările în care s-au pomenit etc.), locul, planurile acţiunii etc. Expoziţia trebuie să fie: 1. cât
mai laconică; 2. cât mai exactă; 3. dozată, nici mai mult, nici mai puţin; 4. nici prea lungă, nici prea
scurtă, după împrejurări; 5. poate fi lipsă – dacă acţiunea se declanşează de pe un teren cunoscut
(Ex. dramele grecilor – începeau cu complicaţia, căci aveau un subiect din mitologie cunoscut de
toţi).
1.3. intriga - Elementul care declanşează acţiunea şi determină cursul acţiunii în textul dramatic;
incidentul din care izbucneşte conflictul şi complicaţiile apărute pe parcursul desfăşurării
subiectului.
1.4. conflictul (colizia = situaţia ce conţine momentul antagonismului, presupunând trecerea
inevitabilă la un echilibru relativ) constă în ciocnirea de idei, opinii, interese, în contradicţie şi
dezacord dintre sentimentele, concepţiile, raţiunile, interesele diferitelor personaje dintr-o operă
dramatică, stimulând interesul cititorilor sau spectatorilor.
Poate fi de natură 1.exterioară (între două personaje sau între personaje şi societate, mediu,
împrejurări, legi, divinitate, destin – tragedia greacă etc.) sau 2. interioara (în sufletul personajului –
între raţiune şi sentiment, datorie şi pasiune, gânduri, stări, sentimente ale unui personaj – tragedia
clasică franceză). In mod frecvent, în aceeaşi opera apare şi conflictul exterior, şi conflictul interior
(Apus de soare de Delavrancea, Petru Rareş de H. Lovinescu).
Conflictul dramatic este elementul esenţial în acţiunea teatrală, care susţine acţiunea, conduce la
dezvoltarea subiectului şi a relaţiilor dintre personaje şi determină sensul tragic sau comic al
acţiunii. In tragedie, conflictul se rezolvă prin moartea eroului sau a idealului, în comedie sau drame
– prin aplanarea tensiunilor acumulate, prin soluţii de compromis. Unele drame - final tragic.
1.4. dezvoltarea acţiunii - schemă generală de fapte şi de acţiuni care reprezintă subiectul unor
opere literare; desfăşurarea evenimentelor ca o necesară urmare a situaţiilor şi caracterelor din partea
iniţială.
- Peripeţia: 1. schimbare inopinată şi accidentală a sorţii în drama antică; 2 episod conţinând
evenimente, întâmplări şi incidente imprevizibile dintr-o op. lit. (Pierderea repetată a scrisorii în O
scrisoare pierdută de I.L. Caragiale)
- Complicaţia: conţine toate faptele şi mijloacele eroului dramatic utilizate pentru atingerea
scopului, cât şi toate măsurile şi eforturile întreprinse de adversarii acestuia pentru a-l încurca.
1.5. punctul culminant (scena patetică) - moment de maximă încordare a relaţiilor dintre
personajele unei opere literare; culminaţia.
1.6. deznodământul: 1. mod de finalizare şi soluţionare a unei situaţii încurcate, a unui conflict;
parte finală a operei dramatice care soluţionează intriga.
1.7. finalul - este partea de sfârşit, concluzia ce asigură, justifică şi motivează coerenţa
elementelor care compun unitatea textului, fiind rezultatul natural al acţiunii create de caracterele
dramatice. Evidenţiază viziunea şi atitudinea scriitorului asupra reprezentării operei. El realizează
deschiderea spre lumea cititorului, pentru că poate sugera posibilitatea de a continua acţiunea. În
opera dramatică finalul nu coincide întotdeauna cu deznodământul. Finalul poate fi reprezentat de
o descriere care reia incipitul, fie de un dialog sau o replică prin care se rezumă lumea ficţiunii.
Uneori, se prefigurează unele evenimente care nu mai sunt relatate.

1.8. epilog – 1. (ant.) alocuţiune în versuri pe care autorul unei opere dramatice sau un actor o
adresau publicului, încercând să câştige bunăvoinţa publicului. 2. rezumatul unor lucrări literare în
care autorul rezumă concluziile, subliniază anumite idei din operă şi face cunoscută pe scurt evoluţia
ulterioară a personajelor sale.
Atât prologul cât şi epilogul nu sunt elemente obligatorii în compoziţia operei literare, funcţiile
acestora fiind asigurate în absenţa lor de incipit şi final. (I. Constantinescu, „Amphitryon”. Comedie
în trei părţi, prolog şi epilog”).

TEMA2: TRAGICUL.TRAGEDIA

TRAGICUL

Tragicul este categoria estetică ce se referă la sacrificiul unor eroi excepţionali sau la
dispariţia unor valori umane, în confruntări cu forţe potrivnice, producând sentimente puternice
de groază, ură şi milă. După Aristotel, emoţia tragică constă în sentimentele de milă şi de frică:
„Mila este suferinţa provocată de vederea unui rău distrugător sau dureros, întâmplat cuiva care
nu-l merită şi putând să ne lovească şi pe noi sau pe cineva de-ai noştri, iar frica e o tulburare
provocata de gândul unui rău iminent, distrugător sau dureros”. Deci, tragicul implică: conflicte
puternice, înfrângere sau moarte, admiraţie, compasiune, groază. În fapt, tragicul presupune:
1.valori absolute (viaţa, libertatea, demnitatea, egalitatea, dreptatea); 2.transcendenţa; 3.sensul
moral şi cel metafizic al vieţii omeneşti.
- La nivelul cel mai larg de definire, tragicul exprimă reuşita valorilor general-umane, adică,
trăirea demnă, liberă şi cu sens a vieţii în pofida tuturor nedemnităţilor, nelibertăţilor şi
nonsensurilor. Tragicul = sublim, eroic.

- Totodată, tragicul presupune „moartea” unor valori umane, prăbuşirea unor iniţiative
nobile, împlinirea unor idealuri prin imense jertfe sau neîmplinirea, înfrângerea, nedreptăţirea
celui sortit victoriei etc. Tragicul = groaznicul, oribilul, înfricoşătorul.

T. Vianu spunea: „Tragică este orice viziune a lumii care presupune o astfel de rânduială a
lucrurilor, încât purtătorii valorilor pe care le socotim mai preţioase sunt sortiţi suferinţei,
nimicirii”.

În legătură cu definirea tragicului se utilizează noţiunile de destin tragic şi catharsis, ironie


tragică ce produce eroarea şi creează posibilitatea înfăptuirii vinii tragice, a pătrunderii răului în
viaţa omului. Aceste noţiuni sunt descrise de către I. Mălăncioiu în Vina tragică, D. D. Roşca în
Existenţa tragică, J. Volkelt în Estetica tragicului, G. Liiceanu în Tragicul - o fenomenologie a
limitei şi depăşirii, I. Blaga, M. Ralea, Haig Acterian, C.-C. Buricea-Mlinarcic în Tragicul & alte note
subiective, M. Gramatopol în Moira, Mythos, Drama.

Formula binecunoscută „tragic este, în primul rând «ceea ce este relativ la tragedie»” nu
spune totul despre esenţa acestei categorii estetice. Într-adevăr, tragicul se găseşte în formă
concentrată şi specializată în tragedie, tragicul şi tragedia fiind puternic legate genetic. Tragicul
se naşte cu adevărat în tragedie, dar el nu se reduce la ea, căci se întâlneşte şi în alte genuri
literare.

Un alt aspect al tragicului şi al tragediei se referă la relaţia lor cu contemporaneitatea. Or, s-a
observat o discontinuitate în evoluţia tragicului. Marile sale momente (Grecia antică, misterele
creştine, Renaşterea engleză şi spaniolă, neoclasicismul francez, Sturm und Drang-ul) sunt
departajate de intervale mai puţin semnificative. Şi asupra viitorului tragicului părerile sunt
împărţite, avându-se în vedere în ce măsură vremea contemporană îi creează condiţii de
dezvoltare şi îl exprimă. Este cunoscută aprinsa dispută în legătură cu supravieţuirea tragicului şi
a formei tragice, cu posibilitatea resurecţiei lui în acest secol şi a acceptării conceptului de tragic
în legătură cu o anume viziune despre lume constituită. Dispariţia tragicului în epoca burgheză a
fost prezisă încă de S. Kierkegaard şi Fr. Nietzsche, iar G. Steiner, şi T. Vianu la noi, constată un
declin al tragicului în secolul XX.

TRAGEDIA

Momentul de culminaţie a raportului dintre literatură şi tragic se realizează în tragedia


greacă, când tragedia devine un mijloc esenţial de comunicare a unor adevăruri despre epocă.
Pentru Aristotel, tragedia trebuie să arate „o acţiune a unui caracter nobil, elevat» care inspiră
teroare şi milă”. Deci, tragedia îşi atinge scopul în patetism: ea trebuie să ofere spectacolul
nenorocirii.

Apariţia dialogului, atribuită lui Thespis, este pasul care conferă tragediei complexitatea
conflictului dramatic, fapt observat încă de Diogene Laerţiu: „În timpuri străvechi, corul singur
ducea întreaga acţiune a tragediei. Iar mai târziu, pentru a da putinţă corului să se odihnească,
Thespis a inventat primul actor, Eschil pe al doilea, Sofocle pe al treilea şi astfel tragedia a fost
completată”.

Teoretizarea conceptului de tragedie s-a realizat în paralel cu dezvoltarea acesteia. În Poetica


sa, Aristotel surprinde tocmai acest fenomen: „Ivită din capul locului pe calea improvizărilor
mulţumită îndrumătorilor corului de ditirambi, tragedia s-a desăvârşit puţin câte puţin...”. S-au
demonstrat legăturile fireşti dintre tragediile lui Eschil, Sofocle, Euripide şi teoria aristotelică a
catharsis-ului, dintre Corneille, Racine şi consideraţiile lui Boilleau asupra „regulii celor trei
unităţi”, dintre Shakespeare şi revalorizarea teoretică a lui Voltaire asupra ,,noii etape”
elisabetane în dezvoltarea tragediei, dintre Ionesco, Brecht sau Becket, şi, de exemplu, evaluările
lui Camus asupra ,,viitorului tragediei” în epoca, ce, după el, ,,coincide cu o dramă de civilizaţie ce
ar putea favoriza expresia tragică”.

SUBIECTU 2

TEMA1:COMICUL ȘI TIPIURILE SALE


Comicul este recunoscut drept o categorie estetică presupunând situaţii care provoacă râsul
printr-o disproporţie, prin contrastul dintre frumos şi urât, dintre esenţă şi aparenţă, dintre scopuri
şi mijloace, dintre intenţie şi realizare, dintre efort şi rezultatele lui, dintre viu şi mecanic, dintre
vechi şi nou, dintre valoare şi non-valoare etc. Prin comic avem posibilitatea de-a vedea în frumos
şi urâtul, în sublim şi ridicolul, în graţios şi penibilul, în măreţie şi josnicii ş.a.m.d.
În funcţie de surse, există mai multe tipuri de comic:

a) Comicul de situaţie apare în toate tipurile de comedii, dar predomină în farse.

b) Comicul de limbaj se realizează la nivelul foneticii, al lexicului, al formelor morfologice şi al


structurilor sintactice. Apare din cauza deformării pronunţiei, a necunoaşterii sensului exact al
cuvintelor, a confuziei între cuvinte, a utilizării excesive sau în contexte neadecvate a unor
regionalisme, arhaisme sau neologisme, a utilizării jargonului sau argoului, a unei topici care se
pretează la echivoc. În opera lui I.L.Caragiale mai apar: truismele, anacolutul şi pleonasmul.

c) Comicul de moravuri este în strânsă legătură cu realitatea socială şi istorică, satirizând viciile
societăţii, mentalităţi învechite, atitudini incompatibile cu valorile promovate de societate.

d) Comicul de caracter reliefează defecte general-umane, pe care autorul le sancţionează prin


râs. Viciile prezentate de autori sunt: avariţia, ipocrizia, parvenitismul, semidoctismul,
îngâmfarea, nedreptatea, şantajul, adulterul, prostia etc.

e) Comicul onomastic ilustrează o trăsătură de caracter ridiculizată prin numele personajului.


Autorii aleg nume pentru personaje în aşa fel încât să anticipeze evoluţia lor în operă.
După modul în care se desfăşoară acţiunea şi, mai ales, deznodământul, comicul are mai multe
variante:

- comicul buf (râs spontan, provocat de bufon, arlechin etc.);


- comicul tragic sau tragicomic (împletirea unor personaje, fapte);
- comicul umoristic (compasiune, simpatie, înţelegere faţă de unele defecte ale oamenilor);
- comicul sarcastic (neînduplecat , necruţător, incisiv faţă de situaţii etc.);
- comicul ironic (printr-o formă serioasă, gravă se expune un fond uşor, banal);
- comicul grotesc (se evidenţiază urâtul fizic şi moral, se exagerează trăsăturile negative);
- comicul satiric;
Agelaşti (în greacă – „cei care nu ştiu să râdă”): „ei alegeau discursul serios şi eliminau, ca
profanatoare, reflectările lor comice, de pildă numeroasele parodii la Vergiliu” Comicul este
recunoscut drept o categorie estetică presupunând situaţii care provoacă râsul printr-o
disproporţie, prin contrastul dintre frumos şi urât, dintre esenţă şi aparenţă, dintre scopuri şi
mijloace, dintre intenţie şi realizare, dintre efort şi rezultatele lui, dintre viu şi mecanic, dintre
vechi şi nou, dintre valoare şi non-valoare etc. Prin comic avem posibilitatea de-a vedea în frumos
şi urâtul, în sublim şi ridicolul, în graţios şi penibilul, în măreţie şi josnicii ş.a.m.d.

TEMA 2:MIMESISUL ÎN DRAMĂ

MIMETISMUL este definit ca „acţiunea practică, arta mimicităţi şi a imitării apropiate a


manierei, gesturilor, vorbirii sau modului de acţiune al unei persoane sau caracteristicilor
superficiale ale unui lucru. Ambii termeni sunt folosiţi pentru a denota imitarea sau reprezentarea
naturii, în special în estetică.
MIMESIS-UL ocupă un rol destul de important. Într-o piesă cea mai mare atenţie trebuie să
fie dată plauzibilităţii. Chiar dacă scenariul nu este făcut să fie crezut ca şi cum chiar ar fi avut loc,
plauzibilitatea este esenţială ca să menţină audienţa publicului.
Drama are nevoie de plauzibilitate, dar drama trebuie să fie convingătoare nu de cel care a
scris-o, ci de abilitatea actorilor de a face publicul să „creadă” în replicile lor, mişcările, gândurile
şi chiar sentimentele lor. Plauzibilitatea este bazată pe conexiunea de impresia făcută de actori şi
preconcepţia publicului. Dacă personajul Hamlet este făcut a fi plauzibil, actorul trebuie să facă
publicul să creadă că Hamlet este prezent în acel moment în sală. Aceasta înseamnă că actorul
trebuie să convingă audienţa că el chiar este Hamlet. Scopul unei performanţe nu este acela de a
convinge spectatorii că acea palpabila ficţiune este de fapt adevărată, că ei „sunt” acolo, ci doar de
a face o imitaţie care poate duce spre perfecţiune. Dacă publicul este mulţumit de ceea ce a văzut
în spectacolul respectiv, el va avea puterea de convingere de a aduce şi alte persoane pentru a-l
viziona.
Teatrul în sine este un mimesis. El tinde, de fapt, spre imitarea unor fapte ale realităţi sau chiar
fictive. Aceasta „prefăcătorie” regizată de imitare induce publicul de cele mai multe ori să creadă
cu tărie că ceea ce văd este adevărat. Toţi actorii care urcă pe o scenă de realizare a unui spectacol
teatral au un rol de „mimesis”. Încercarea de a imita diverse personaje, diverse situaţii, chiar de
imitare a naturii, se încadrează în „actul” mimesis-ului.