CIPRIAN CHIRVASIU

Profesorul de limbă
moartă
 Dedic aceast carte

părinţilor mei,

Floare şi Petre Chirvasiu

Ciprian Chirvasiu s-a născut în oraşul

Cîmpulung-Muscel, la 25 ianuarie 1964. Licenţiat în
filologie (facultatea de Filologie, Secţia Limba
română – limba engleză – Baia Mare), renunţă, după
o scurtă perioadă, la apostolatul didactic, pentru a se
dedica ziaristicii. A lucrat după Revoluţie la câteva
gazete, ce amai importantă fiind Evenimentul zilei,
unde a ocupat funcţia de şef al secţiei „Reporteri
speciali – investigaţii”. A debutat cu versuri în
revista Amfiteatru, la jumătatea deceniului opt, girat
fiind de marea poetă Constanţa Buzea. A publicat
apoi constant în S.L.A.S.T., în perioada cînd această
importantă revistă literară era condusă de poetul
Lucian Avramescu. A câştigat concursul pentru
debut în volum al Editurii Albatros în anul 1989
(volumul fiind susţinut cu căldură de Domniţa
Ştefănescu), dar, din păcate, cartea nu s-a tipărit nici
până în prezent. Apariţia de faţă constituie, prin
urmare, debutul editorial al autorului. Ciprian
Chirvasiu este membru al Uniunii Ziariştilor
Profesionişti.
 CUVÂNT ÎNAINTE

Aproape de vârsta la care Alexandru cel Mare

chiar murea, Iisus chiar învia şi Eminescu chiar
înnebunea, Ciprian Chirvasiu se moare pe sine în
poezie, urcând pe crucea debutului editorial
dimpreună cu credinţa că fără această nebunie –
jumătate dumnezeiască, jumătate demonică – lumea
n-ar mai şti să viseze, să spere, să se vindece de
spaime, să se lase năruită de iluzia eternităţii, să fie.

Există sub cerul nostru natal, nu neapaărat cu

capul în norii ce-i treieră cuprinsul, o minoritate care
se încăpăţânează să aibă toate naţionalităţile, să fie de
toate religiile, să vorbească în toate limbile, inclusiv
în cea moartă, lăsând, paradoxal, majorităţii şi
celorlalte minorităţi dreptul de a se bate cu pumnul în
piept şi de a cere mereu şi mereu alte drepturi.

Minoritatea de care vorbesc, şi dinspre zarea

căreia ne soseşte această carte adâncă şi hohotitoare,
şi-a permis superba nesăbuinţă de a-şi proclama, fără
acordul comunităţii internaţionale, autonomia,
delimitându-şi geografia proprie cu inscripţii bi şi,
Dumnezeule!, chiar trilingve. Pe lângă limba învăţată
sub bolta maternă a Căii Lactee, minoritarii cu
pricina se exprimă cu aceeaşi uşurinţă în metafore,
iar unii, precum cel de faţă, vorbesc pe deasupra şi
chiar pe dedesubt şi chiar pe dedemijloc, limbi de
lumea cealaltă. Încă au şi calificare de profesori în
aşa ceva! Ciprian Chirvasiu e, poate, cel mai tânăr
dintre ei.

Minoritatea poeţilor, da, domnilor vorbitori ai

limbilor înrudite cu lemnul, exact la dumneaei
făceam aluzie, minoritatea poeţilor, deci, devine,
oricât ar părea de ciudat, mai restrictivă prin
adăugarea lui Ciprian Chirvasiu la ea.

Încercaţi să aruncaţi cu o piatră în aceste

fântâni de metafore şi veţi auzi clocotind sensuri în
adâncuri şi prăvălindu-se în sus imagini năucitor de
frumoase, deşucheat de aţâţătoare. Vă va cuprinde,
după o vreme, dorinţa de a zice ceva de dulce, sărat,
acru şi amar poetului însuşi. Şi o veţi face, ei, aici e
nenorocirea!, chiar în limba pe care v-a predat-o el,
profesorul de limbă moartă. Există totuşi o cale de a
vă răzbuna: citiţi mai departe. O rugăminte: nu
încercaţi să daţi în minoritarul Ciprian Chirvasiu cu
bulgări din propria poezie. Bulgării respectivi se vor
întoarce împotriva dumneavoastră.

Aşa că, răzbunaţi-vă citindu-l. Merită cu

prisosinţă această pedeapsă!

Ştefan Mitroi

10 august 1996
Prefaţa
mea
 Neg orice,
afirm orice.
Sunt liber!

Asta este legea

cuştii mele.
 I.

VIS
MEDIEVAL
 Protocol

Turnul Primăriei mistuie această oră

şi o leapădă grabnic pe buza
dinspre cimitir a oraşului
deşi toţi, absolut toşi, printre melancholii pudrate, îşi
potrivesc ceasornicele,
deşi fiecare simte în sine propriile ritmuri,
deşi fiecare ştie că turnul primăriei
nu-i decât o închipuire a zilei incendiate,
şi fiecare pipăie pe furiş picioarele femeii
celuilalt,
rămânând totuşi fideli, neînţeles de fideli
unul altuia.
Ei bine, (îţi aminteşti?)
când am privit singura ta pictură
cu singurul meu ochi,
eria frumoasă ca un cuţit pentru jertfă,
hăituisem o sală cu păsări înţelepte, arzând
îmi atingeai gura cu degete somnambule,
iunitule, aiurai, în timp ce păsările
picurau pe lespezi, iubitule,
vânzătorul de fluturi bate-n fereastră cu sânge,
e poştaşul, e frigul, ziceam.
linişteşte-te, nu vom muri decât o dat
şi nici atunci definitiv,
sânii tăi se ghemuiau într-un colţ şi clipeau
era iarnă...

Acum, turnul Primăriei digeră această oră,

un câmp de greieri amputaţi i se prelinge pe ziduri
şi te-ntreb:
ce faci tu, aici, în miezul zilei?
Ai început să miroşi esenţial a lapte dat în foc,
a lumină de ora zece,
doamnă,
instituţie a mângâierilor mele,
venisem să-ţi spun că te iubesc
şi, iată că-ţi spun: „Bună ziua!
Ce faci?”.
 Bunavestire

Tu ai mâini boreale când plângi,

lacrimi mari trec prin tine şi cântă,
ce biserică tristă cu sânii prelungi
şi cu ochii mai blânzi ca o haină de nuntă.

Tu visezi numai iarna săvârşite spledori

printre îngerii tâmplei preschimbaţi în cuvinte
şi îi cerţi că e crivăţ şi pe tine te dori,
şi se-ntorc înspre lume cu luare-aminte.

iar în lume sunt eu, genial şi bufon,

împlinind aşteptarea într-un sceptru cu maci,
mare-mi urcă prin sânge ca un zeu monoton,
ning amar către tine. Mă auzi...? De ce taci?

Când vei fi iar aici, tu vei şti că mi-e sete,

îmi vei pune la buze un alt anotimp
şi voi bea, şi vom bea, apă dulce din Lethe,
şi-o să fim ca absenţa: fără chip, fără timp.
 Candori

Şi, iarăşi focuri mari ne bat la tâmple,

şi iar ne rătăcim în prisma verii,
răstălmăcind cu tâlcul învierii
rostirea unei stări ce-o să se-ntâmple.

Iar cad din cer altare ameţite

de umbre urcătoare lin în struguri,
diluviile îţi cântă; să te bucuri,
septembrii dorm pe muchii de cuţite.

Tu ai venit să pleci la vânătoare

- îngeri bolnavi ţi-or atârna pe gleznă -
în mine se aruncă munţi de beznă
şi gările îmi curg înspre candoare...

doar toamnele mai vin ca să rămână,

ca nişte prunci ieşiţi dintr-o fântână.
 Cultivatorul de ploi

Răsăreau castele oarbe

peste golul care eşti,
cu viori plutind în cranii
şi cu nimeni la fereşti.

Te-am iubit în casa toamnei

mai grăbit decât un fur,
ca sentinţa cad talanţii
pe sărutul meu sperjur.

Şi-mi tresari în cearcăn caldă,

dormi, iubito, nu-i nimic,
Dumnezeu, trântind fereastra,
mi te-a speriat un pic...

(cultivam o ploaie-n glastra

mărilor, voiam să zic).
 Meşterul Ana

Ana nu se mai încrede, Ana fuge din pereche

ca şi când ar fi lovită, fără vină, de bărbat,
pântecul o-ndurerează mustrător cu taina veche,
zidurile-şi gem surparea în lăuntrul nevisat.

Ana fuge din poveste - sfidătoare muceniţă -

prunc de var să dea luminii, voievod făcut cu artă,
dintr-o mamă - mănăstire şi o aripă de şiţă
preschimbate-n lăcrimarul unde ciutura sta spartă.

Ana nu se mai încrede, Ana strigă cu putere

şi spre cerurile mute arcuindu-se ogivă
naşte cu trufie mare un copil de-ntemeiere:
Ana nu e doar muiere ci şi meşter deopotrivă.

(Dar ea, vai de ea, măre nu ştia

că va alerga şi va întreba:
„Cum?
La nunta lui
a căzut o stea?”).
 Vis medieval

Te-ai lepădat de toamnă ca de-o vină

şi ţi-ai vândut fetia pe-o para
în birt, la cea din urmă cină,
printre alcovuri triste, mucava,
când boul ţâţei picura lumină.

Un felinar ţi-a înflorit în casă,

vârtej ce clocoteşte nebunia!
(Nu dispera poete, bea şi lasă,
la tine-n oase doarme păpădia!)

Colţul de lup mai licăre la grindă,

bibliotecari respiră sub fereşti,
purtând pe braţe lebăda murindă.

Arde castelul. Arde-ntreul burg.

Mă rog încet absenţei care eşti.

Din beznă diligenţele se scurg.

 Cântec

Iubito, iarăşi plouă cu vulpi împerecheate,

catapeteasma toamnei se crapă între noi,
lumina cere noapte, ca-n ziua de apoi
moartea se ghemuieşte în pragul meu şi bate.

Deschid, tu-mi intri-n casă înveşmântată-n fum,

zdrobesc plângând clepsidra şi timpul nu mai trece,
ce iarnă ţi-e obrazul... alunec înspre rece...
şi sânul ţi-e de zgură... şi ochiul parcă drum...

şi pasărea cea neagră care nu vrea să plece...

adorm... rămâi aproape... mi-e mult de tine scrum.
 Iris blând

Şi fiindcă ninge întuneric,

şi fiindcă teamă ţi-e de veşti,
în ochiul stâng am să te feric
şi am să-ţi spun, plângând, poveşti.

În lăcrimar cu lună plină

am să te-mbrac în raze reci,
să porţi nevinovata vină
a unei mări fără poteci.

Într-un târziu, când ziuă fi-va

şi-om fi într-unul singur doi,
când se va prăbuşi ogiva
sub pleoapa zilei de apoi,

eu voi închide ochiul stâng

şi voi începe să te frâng.
 Din provincie

Eu ştiu doar că exişti în oraşul acela

precum o veste bună gemând în telegraf,
seara te simt întinzându-mi gamela
ochilor goi, năpădiţi peste ziuă de praf.

Aş vrea să-ţi fie toamnă, ca, scoasă din cuvinte,

să-mi bucuri setea stângii cu umărul tău drept,
însă, vai, blestemat sunt de ploile sfinte
fiara nins-a pustiei să îmi sară la piept.

Mărgele şi cioburi de toate culorile

am pentru tine, iubito, când vei vrea să apari,
iar din halta comnunei or să ardă viorile,
poruncă voi da să-nflorească cireşii amari

şi te-oi smulge cu poftă şi-o să-ţi zic: „Hai acas’:

cântă dragostea-n mine după veacuri de post!”,
tata va tăia printre lacrimi viţelul cel gras
şi mulţumi-va sorţii că mi-a găst un rost.

Dar aud din oraşul acela devastat de tristeţe,

unde-ascunzi poze vechi sub maşini de bătut,
cum îţi urcă pe glezne buze moi, pădureţe,
şi-ţi sfâşie hlamida într-un gri aşternut.
 Septembrie, târziu

Femeie fără umbră, azilul meu de toamnă

însingurat în palma întinsă a secundei,
ascultă: ţipă dulce fecioarele din struguri...
Pe unde-ţi râde pasul? Iubirea noastră unde-i?

Şi duc gheţari sub cearcăn cocori cu gheara arsă,

ceasornu-şi roteşte maşina înapoi
când luna cerne frunze la răstignirea lumii,
când necuvântătoare deşerturi urcă-n ploi.

Ce uşi! presimt ninsoarea ca pe un dans macabru,

parcă se-asmut şi latră pianele de frig...
E-aşa târziu... Mi-e frică... şi, nălucind contururi,
prin amfiteatre oarbe cu mâinile te strig.

Căci voi pleca la noapte; am locuri în mărfarul

care goneşte zilnic spre vămile din sud,
acolo-ntre macazuri s-a întâmplat o luntre
deodată cu luntraşul şi drumul ei cel ud.

Femeie fără umbră, eu voi pleca la noapte

şi nişte fluturi negri ţi-or lăstări în somn,
să ştii că-n vestitorii de dincolo de ape:
ţi-aduc în dar lumină şi trup de tânăr domn.
 Sănii de prăpăd

Un zvon de aripi între tâmple

şi păsări cad din gânduri rar
şi în coşmare iar apar
îngheţuri albe, să se-ntâmple.

Te simt dansând desculţă-n teascuri,

te văd intrând în şerpi de apă...
Mi-e sete, vino de m-adapă
cu focul alungat din vreascuri.

Acolo unde eşti e ceaţă,

contabili ţi-au sortit să gerui,
prin toamna mea se-aude lerui
şi-mi plâng marame reci pe faţă.

Când sănii de prăpăd te-or duce

cu-al iernilor bezmetic vals,
îţi voi zâmbi atât de fals
şi, trist, m-oi ţintui pe cruce.
 Post festum

Este dimineaţă,
ni s-a stins castelul,
fumegă doar ziduri
în privighetori,
hei, dar ce măreaţă
torţă astă-noapte
fu să fim la nunta
negrelor viori...

Şi ce mână arsă
ne-a întins castelul,
să-i zvârlim în palmă
banul de prinsori,
tu purtai sub carne
un cocor eteric,
eu - căderea celei
de pe urmă scări.

Este dimineaţă.
Am ajuns cenuşă.
Sus, pe stâlpul porţii,
cântă Elohim...
Însă ce semeaţă
torţă astă-noapte
şi ce pustiire,
doamnă, fu să să fim.
 Telegramă

Mirese lungi se despletesc prin ploaie

dansând cadriluri, picurat,
eu voi sosi curând cu glonţul care
se va-ndrepta spre sânul tău curat.

Să mă aştepţi la ceas ori nicăieri,

port în priviri un istovit regat

şi-n buzunar gazetele de ieri.

 Cântec de dragoste

Alintă-mă, desigur, iubirea mea rămasă

între tigăi şi hramul acestui ev tembel,
vreau dulcile-ţi mătănii trăsnind a hidromel
să-mi bată, peste rană, întâiul cui la casă.

Şi nuntă grea să facem, cum se făceau pe vremuri,

cu mese-mbelşugat ca-n Cana, dar cu dar,
cu sute-mii, scuipate, să-mbrac un lăutar,
să picure lavande în patul unde tremuri.

Tandreţuri de ştampilă ţi-oi da pe săturate

sub ghilotina palmei cea pusă nu şi nu
şi ameţită, poate, de-aprinsul randevu
să-mi zici: mai binişor, bre, nu trage, că se poate.

Şi-abia, spre dimineaţă, când s-or stârni meandre

în trupurile noastre-vădane fără dinţi -
când binecuvânta-vor contabili şi părinţi,
făloşi, noi să pucedem să zămislim casandre.

Alintă-mă, desigur, iubirea mea, sunt rece

precum o feciorie uitată într-un beci;
am pus bănuţi de vamă la cecul morţii, deci
să dispărem cu trenul de trei şi doisprezece.
 Nevroză

Râd în gândul acesta nişte plopi care ard,

râd armurile plânse peste trupul de pradă,
râd oglinzi speriate, râde osul sub fard,
râd lunatici pe case şi, râzând, or să cadă.

Peste hohotul urbei îţi întind un spital,

plin de flori carnivore, flori ieşite din minţi
- îngheţare-ntre urlet şi surâs vegetal -
să le spui că-s frumoase, să le cânţi, să le minţi.

Şi-ntr-o noapte, la iarnă, când sfârşitul va trece,

vom dansa menuet prin grădini de coral
şi-n pustiul din noi până-n zori vom petrece
cu scripcarul candriu prăbuşit sub ţambal...

şi va ninge lumină, clopotindu-ne rece,

liturghii despletite de acordul final.
 Reparatorul de conducte

S-a spart conducta cu ninsoare

setea pianelor s-adape,
un corb stă - virgulă-ntre clape -
ortografii elementare.

Hingheri colindă pe cuprins

suflând în orgi de zahăr stingeri,
noi ne minţim că suntem sinceri,
ţi-s ochii trişti, păcatul nins.

Maşinării cu trup de înger

vâslesc prin patimile noastre,
vai, ce prăpăd răsare-n glastre,
vai, cum de sânge mă însânger.

(O să repar de-acum conducte,

voi fi erata la ninsoare,
bolnav de împrimăvărare
şi lăutar pe strune rupte).
 II.

CARTE
POŞTALĂ
DIN
LEVANT
 Azil

Veacul a obosit, s-a-ntomnat, a copt,

oamenii se-ntorc pe biciclete de la schimbul trei
şi cearcănele lor se târâsc prin praf
izbindu-se de singurătatea bornelor.

Până şi revoluţiile au în ele ceva rânced

- nişte elefanţi frânţi de indigestie -
„Vezi cu ochiul liber cum casele
intră-n pământ puţin câte puţin” (parcă a spus cineva)

Nici nu-mi vine să te mângâi, iubito,

între mâna mea şi obrazul tău
au răsărit vaste ţesătorii de păianjeni,
e prea târziu pentru tandreţe, prea târziu pentru orice.

Un fel de isterie traversează-ncăperea la ore fixe

odată cu ştirile muiate-n iod, fluturând bandaje,
sălbăticiuni plânse râcâie la uşa bucătăriei,
dă-le drumu-năuntru, e frig...

Veacul a obosit, i se aud cârjele bocănind

pe coridoarele istoriei,
noaptea asta va dormi în gară,
va fi arestat, interogat, bătut
şi el va susţine că-l cheamă Dumnezeu,
şi ei îl vor întreba: „Dumnezeu şi mai cum?”
 Nelumire

Eu n-am fost niciodată copil,

am avut doar o stare
de tânjire spre mare,
un fel de cadril.

Şi ca dovadă, iată, îmi pasc pe tâmplă cai

şi iar mi se năzare cum că iubesc un pic,
nu-i nimic, zice mama, trece, nu-i nimic,
te-ai lovit cu capul de pragul de rai...

Dar, mamă, mi-au orbit palmele

şi mă doare sânul de unde-am supt ieri,
nu-i nimic, trece şi palma şi sânul,
să te rogi şi-o nevastă să ceri.

Mă plouă cu risipă de fântâni azi, sunt ud,

parcă-mi cresc nişte arbori din pieptul păros,
mamă, mi-e frig aşa destrupat pân’ la os
şi-ncep să-nfrunzesc sfios când aud

un fel de cadril,
de tânjire spre mare...
(ce limpede stare
de niciodată copil!).
 Liberă trecere

Mă regăsesc în birtul acestei întâmplări

când duhuri de serviciu pun scaune pe mese,
sub geană mi se iscă peronul altei gări
cu pomi cărunţi de crivăţ şi fructele culese.

Un înger mă vesteşte: e ora, s-a închis,

dricul cu mânji eterici te-aşteaptă la intrare;
vom eşua spre ziuă-n depoul interzis
al ţării unde curge din clopote ninsoare.

Şi mi se face umbră şi mi se lasă ceaţă,

peste grădina frunţii stă gândul destrămat,
şi simt cum mi se schimbă macazul dinspre viaţă,
şi trec spre linii moarte, timid accelerat.
 Poetul

De mi-ar ajunge râsul să năruiesc imperii

aş hohoti cu poftă la nunţile durerii,

cu mâna stângă-nfiptă-n gâtlej de lăutar

aş bea în cinstea setei dintr-un agheasmatar.

Sub lună faetoane aş pune să-mi aştepte,

sinistră alinare - femeile deştepte.

Ăstimp, cerneluri caste ar scrie tabla legii

şi-n ghimpele demenţei şi-ar prinde haina regii.

De mi-ar ajunge râsul să-ţi inventez eresuri

ţi-aş cere ascultare şi-aş hohoti-nţelesuri,

iar tu să-mi naşti supusă, în paturi rupte, semne,

eu să le-aduc aldine, ca jucării solemne,

şi-apoi, când prin alcovuri voi fi curtat de moarte,

să le şoptesc: adio şi na, la tata, carte.
 Sfătoşii

Sângerează iar năluci pe cai

când în clopotar se-ncheagă ora,
parc-ai vrea să mori puţin, dar, vai,
nişte nimeni - ciucur şi alai -
sodomesc pornind înspre Gomora:

„...hai colea lasă-te de lebezi,

na degeaba marile speranţe,
ia lăptic abia fătat pe lespezi,
ce-ai visat să-nghiţi din manutanţe.
Nu se moare dom’le chiar aşa,
ceruit într-un butoi cu rouă,
nici uscata nu te saltă-n şa,
nici guriţa coasei nu te vrea
dacă paşti cireşi sub lună nouă.
Plângi şi tu mai ţeapăn, mai citeţ,
fii şi tu mai lotru prin cetate,
noi dresăm iubirea în coteţ
(legea-i de la Sfântul Precupeţ)
nu te amăgi cu ea, nepoate!
Doar atunci se va-ndura pământul,
lângă dric fanfare o să ai,
o să te jelească nenea vântul
(alb şi negru şi semeţ) la nai,
sâmbăta noi ţi-om prăşi mormântul
şi-o să uiţi despre năluci pe cai.”
 Mascaţii

Mărşăluim bezmetici cu rănile la prapuri,

cu măştile muiate în lacrimi măsluite,
luaţi, mâncaţi eroic, e totul pe degeaba,
în fond nici nu importă ce praznic se înghite.

Habar n-avem, desigur, cine suntem sau sunteţi,

purtăm peste ţuguie coroane moi de papuri
şi-mpiedicaţi în blide, maimuţărind durerea,
noi defilăm aiurea cu rănile la prapuri.

Ne place adevărul, i-am pus şi moţ şi franjuri

şi ţinem parte vieţii, rugăm ca să se scrie!,
vom dovedi aceasta atât de pur şi simplu:
vă scoatem mortul teafăr, râzând, din pălărie.

Ne-am venerat străbunii, poftim aici chitanţa,

copiii noştri plimbă doar lanţuri platinate,
avem păpuşi de aţă care-ar putea să jure,
pupăm icoane-ntoarse şi munţi de pietate.

Să dăm cu vacs duhoarea, ne trebuie sclipiciul,

să ungem cumpănirea cu trei proţapuri brave
şi, ca o sublimare a rănilor din prapuri,
un vierme să strănute şi-apoi să strige: AVE!
 Amok

Hai, trageţi cortina, mi-e silă să văd

că-mi judecă ochiul altarul din seve,
voi vinde seminţe la capătul lumii,
uitaţi-mă-n frasin morţirii aieve.

Nu-i timp de odihnă, nici iarba nu creşte

pe mânji ce pasc iapa căzută-ntr-o brâncă,
adio nea gică, ’trăiţi nea mătuşă,
eu sunt următorul sub ranga lui încă.

Mă-nchin numai umbrei strivite de pragul

spre unde iubirea nu vrea să se-ndrepte.
(Ce-i pruncul decât împlinirea cenuşii?)
Femeie, văzduhul miroase a trepte!...

Vă las doar poemul - strigarea de mine -

s-aducă potopul, s-aducă prăpăd,
să fie lumea baltă, cu găşte deasupra,
hai, trageţi cortina! Mi-e silă să văd!
 Geneză

Marea-şi bate arsă

frunţile de stânci,
calcă înserarea
ca o foame ţărmul,
curge despletire
peste dig şi sfărmu-l
orbii de sub lună,
unicorni adânci...

Prin statui clipinde

se încheagă sarea,
semnul scris pe iris
viscoleşte sens,
pleoape-secundare
măsură ţiparea
pierderii de sine
în minutul dens.

La-nceputul lumii
iată-mă că nu-s
carne gânditoare
ci-ntreit apus.
 Incognito

Foaie verde steaua mea albastră,

cât zic verde (verde de paris)
îmi crescură lăutari în glastră,
luna-parc, în loc de paradis.

Ţi-am mai spus o dată: fă-te pască,

gâzi să spargă gerului butuci
şi-un îngheţ să mi te rumenească,
să te mânc, la moarte, printre cuci.

Cine-i dalbul de pribeag cu bască

locuind căsuţa din uluci,
lângă gura lumii care cască?

Cel cu ochii-stânjenei năuci

şi cu suflet rău de rostopască?

Oare poţi aminte să-ţi aduci?

Nu.
Şi vaca prinde să mă pască.
 Testament

Se-nstăpâneşte cruntă ninsoarea, ca un zid,

sub talpa de-ntuneric bălteşte înserarea,
bat câinii către umbre şi porţile se-nchid
când varsă peste pieţe, din tragicul ei rid,
lunare peisaje, cu vâna spartă, marea.

Rostogolesc zăvorul şi plec la vânătoarea

cea de pe urmă unde vânatul sunt chiar eu,
las moştenire vouă zăpezile, uitarea
şi patul din odaia fără fereşti în care-a
iubit femei de-o noapte căprarul Dumnezeu.
 Carte poştală din Levant

Însăşi Io, bei dă bălăceanca,

şuţ la toate hăluia lumeşti
(icişa-i peliţa dântre pulpe -
- actu mieu că-s taroste dă peşti),

mi-s tocmind cioranii cu ţambale,

cătrăniţii lor bojogi să-mi ungă
schepsisul şi sufletul, plăvanul,
care dă (dă prost!) să bată-n dungă.

Fost căzut din Dumnezău cu pluta

într-un birt (al boalii!) dă cocori,
fost politic, taică, în bordele
c-am scuipat săminţe piste nori,

şed să beu cafele şi tutune

la chermeza tainică dân cana,
vorovind, la hai sictir, taclale
dăspre-un zid c-o fufă (una ana).

Sâmţ-adânc măcar ca iconarii

(sclivisit fusăi dân neam dă neam)
cum arar mă jugăneşte chestea
că m-am dus pă sponci. Şi parcă m-am.
Mi-a tot zâs nea Gicu (care-i doctor):
lasă bre, c-ai treieştrei dă ani,
ce să caţi mata pân capernaum
ca să-mparţ’ haleală la golani?

Ai văzut c-acilea iei pastila,

poţi s-o mângâi pă suzan pă buci,
io vorbesc la poartă să sai gardu,
unde dracu domţne mai te duci?

N-am vroit şaraimanlâc: e proşti,

nu se ştie-adică să să port,
dar atât mi-e drag dă iei aşa cum ieste,
c-aş fi viu acu’ dă n-aş fi mort.

Deci, ştăbar pist-un pogon dă greieri,

mi-am vândut giubeaua la hingheri
p-un parai dă caron, patru scânduri
şi caiale dă înfipt în ieri,

ca s-auz că tropoteşte vremea-n

vâna crucii mele celei nouă.
Eli, Eli, lama sabahtani?
Alt nimic (ce vă doresc şi vouă).

(Nenea Gicu cică tacă-ţi fleanca.

Mie însăşi? Bei dă bălăceanca?).
 Himere de ger

Trag în piept veacul ăsta răsturnat, dezacord,

dintr-o pungă de unde moartea-şi curăţă cleştii,
mi-a fost mamă de sânge Sfânta Gară de Nord,
taţii mei fără vină - CFR-ul, Giuleştii.

Sunt rebutul ce scuză imbecilii pitici,

ţara merge de râpă numai fiindcă exist,
domni şi doamne, cu toţii pot să scuipe aici,
pe obrazul meu rece ca surâsul lui Crist.

Câştigaţi-vă dreptul la un scaun în cer

aruncând spre căciula mea-ntinsă doi bani,
o să-mi cumpăr sticluţa cu himere de ger
din bazarul ruşinii inventat de sărmani.

Domnule Preşedinte, spuneţi gărzii să bată

pas de gâscă mai moale noaptea-n creştetul străzii,
căci sub bitum mi-i casa, în canalul de vată,
şi îmi tulbură somnul senatorii, aprozii.

Parc-o mână albă mă răpune,

lumânări sfioase parcă ard sub ploi,
beau aurolac în loc de lume,
vreau aurolac în loc de voi.
 Căi lactee

Şi iarăşi plouă cu vitralii,

şi iarăşi corbii vin rotind,
şi-albastre cravanseraiuri,
plutind, pustiul lumii îl colind.

Şi iarăşi linişti în muzee,

şi iar singurătăţi de ucigaş,
şi se invocă iarăşi căi lactee. Laş
sunt aripi care zborul şi-l încheie
şi tac, îmbolnăvindu-se de paşi.

Sunt iarăşi profanate cimitire

şi iar înfundă moartea drumul mare,
în piaţă arde cartea de citire
şi se revoltă veninos cutare,
nici marea parcă nu mai este mare
ci doar pământ ce şi-a ieşit din fire.

Confuziile devin fatale

şi nimfele se sinucid în mătci,
şi noaptea nu mai vine - se prăvale
pe oameni care gem: vorbirea n-o mai pot, ci

stând întorşi cu feţele la ziduri,

cu spatele în umbră şi oglinzi,
dispar încet în valuri şi sub riduri.
Este octombrie. Aprinzi
în vatră foc de toamnă lungă
şi iată că
iubire pe iubire se alungă
şi-albastre caravanseraiuri,
plutind,
pustiul lumii îl colind,
şi iarăşi corbii vin rotind.

Şi iarăşi plouă cu vitralii.

 Urbea X

Pe tăişul coasei saltă saltimbanci

- întomnare hâdă peste târgul care
tăinuieşte curva îmbăiată-n franci -
abur de biserici şi de zahanale.

Dive cu acnee cresc la bulevard,

Moş Crăciun le-aduce falusuri în bernă,
pipăieli caline prin marchize ard
pulpe păduroase, fese moi, de pernă.

Parcă mâine iară-i vama de apoi,

se deşartă-n centru, din ferpar, eroii,
pe-o tarabă moartea-şi scoate sânii goi,
ca să sufle-ntr-înşii bieţii fii ai ploii.

Patimi fără număr se-mbulzesc spre ora

cinci de după masă, când ibricul fierbe.
Furgoneta neagră-mparte tuturora
lame pentru vână, lumânări şi jerbe.

Cât dispreţ sub crusta marilor nebuni!

Cineva sfărâmă între dinţi un bal.
Săptămâna urbei se sfârşeşte luni.
Marţi, încep să ningă ţăndări de spital.
 Doamnele

Hei, tu, nu ştii, Tată, unde se duc nopţile

când vine vremea cea nebună de dus?
N-ai auzit şi tu cum scârţâie porţile
dimineaţa, devreme, sub lacătul pus?

poate că doamnele au un fel de toarte

şi coboară îngerii tăi şi le iau ca pe cufere
şi cu dânsele pleacă departe, departe,
de întuneric nimeni să sufere...

ori se scurg printre morţii care latră la lună

asudaţi c-au arat visul negru al viilor?
Atunci liniştea ţi se uită-n călcâi, mătrăgună
sfinţii prunci pasc prin burta mariilor.

Nici chiar eu nu-mi îngădui, Părinte, a şti

coapsele de vădane, zornăind jartiere,
unde-şi pierd, în ce zare-a minciunii, deşi
însumi mân fericit flota lor de galere.
 Moartea ‒ schiţă de portret

Vine noaptea,
bate-n clopot
cu un băţ de crin aprins,
uleioasă,
intră-n casă,
pas de linx,
mă sărută blând pe trenuri,
pe goblenuri,
cu o gură de nisip,
o sahară plângătoare
mi se cere
printre gene
şi visez, visa-m-aş dus
c-am apus,
c-am fost,
că nu-s.
 Cântec de nesăvârşire

Sunt bătut de mori de vânt,

pus ca să mă usc la grindă,
altul, mai părelnic, sunt,
umbră sumbră din oglindă,

supt, scurtat de căpătâi,

aer călător prin vână,
nimeni sunt, al nimănui,
fântânar ajuns fântână

până-n buză cu pământ

- cuib iubiţilor de cucă -
parcă zeu bătrân şi frânt
treierat de dor de ducă,

dor de ducă fără cale,

(haită ninsă necuprins)
m-aş ruga măririi tale
să mă zăboveşti ’nadins,

ca să nuntă fac semeaţă,

joia, joi de dimineaţă,
cu roua pe faţă,
cu roua pe faţă...
 III.

PROFESORUL
DE
LIMBĂ
MOARTĂ
 Act de constatare

Se constată cu inima tristă

că toţi elevii absentează nemotivat,
că şcoala nu mai există
decât în scrânteala unui pensionar refulat,
cu batistă,
pe domnul profesor l-am găsit spânzurat
şi-n consecinţă nici dânsul
nu s-ar putea spune c-a existat.

S-a eliberat
prezenta spre a-i servi
la definitivat.
 I.

Bună ziua. Luaţi loc.

Scrieţi în palmă cu toc
acest fals tratat de autobiografie,
despre care - fie vorba-ntre noi -
nimeni n-a auzit, nimeni nu ştie,
nimeni nu vrea să ştie
şi pe care nici voi nu-l veţi avea de
învăţat
ori de trecut pe curat
ci doar de-ncrustat în palma stângă
aşa, ca o glumiţă,
ca o linie a norocului
mai lungă.
aşadar fiţi atenţi,
şi docenţi.
Cândva am fost luat de piept
şi-adus aici / să aştept.
Deci aştept.
Bucurându-mă de prelunga tăiere
a tălpilor ca de-nviere,
tare spăimântându-mă cu mirare
de mierea-nspumată
a sângelui meu negru
încremenit în puhoaie-petale,
la vale,
pe lamă.
 II.

Pe-aici e nicicum, lucrurile sunt limpezi şi rare,

toate curvăsăriile lumii sunt date-n vileag,
judecata de-apoi se întâmplă în fiecare clipă,
la fiece prag.
Pe faţă mă linge amurgul zeilor
am în spate plămânul pământului
strivit sub ninsoarea de praf,
sau nişte lupi cuminţi,
privindu-mă-n ceafă
ca pe-un portret de domn.
Telegraful nevrotic îmi vorbise prin somn:
să mergi
până la capăt!
Şi eu am mărşăluit în credinţă
până la ultimul stâlp de fiinţă
de unde veştile, poveştile
se întorc înapoi.
Cred că aici
este
capătul.
Am fost dus de viu
să aştept.
 III.

Deci aştept.
Ca un pinten de carne zemoasă
înfipt în buza cascadei,
cumpănă gânditoare între
ce-a fost să fie
şi ce va să vie.
În spate - viaţă. Lanul de secară.
Secerătorii. Se crapă de seară.
Călcâiul meu aude temeneaua
paiului de dinaintea muşcării.
Cum se face dragoste printre greieri.
Cum trec căruţe de os.
Cum se preschimbă multul în prisos.
Cum se vaită cetera.
Viaţă. Etcetera, etcetera.
În faţă - doar cerul agăţat de buricele
degetelor, o ameţeală, un bâzâit
al nimicului.
În faţă nici măcar nu se face noapte,
nu se face zi.
Pentru că soarele însuşi (nici luna)
nu are unde se-ascunde,
fugi.
 IV.

Sunt singur, copii, Ieri mi-a fost frică.

Mi-a venit să m-arunc:
o stare de zburare.
Doar să fi ştiut
că mă voi zdrobi de ceva tare
şi căderea mea ar fi avut un sfârşit,
iar privirile, urmărindu-mă,
(nu se ştie când)
s-ar fi oprit din privit.
Dar aşa?

Cum să te-arunci
dacă n-ai unde?
 V.

Aştept. Şi mă-ntreb de rost.

De rostul lanului de secară,
de rostul nimicului din faţă,
de rostul şederii mele pe tăiş,
de rostul întrebării de rost:
pumn strângându-se peste pumn,
strângându-se peste pumn
şi pumnul neavând altceva de ascuns
decât un pumn
strângându-se peste pumn.

***

N-am ce face: cred că sunt glorios

precum sărbătoarea când am fost
priponit pe tăiş,
să pendulez ca un debil între viaţă
şi restul,
hopa-mitică grotesc,
cu tăişul scârţâind
pe rotule.
 VI.

Acum câtva timp mă născusem

la prelunga tăiere a tălpilor.
A curs şi atunci sânge negru
şi frică.

Mămica mea cea oarbă

parcă era un teasc
şi eu - vinul,
cel care venea, adică.

Iar oarba de maică-mea

se-nspăimânta
de sângele cu gust de cabernet
căci dragostea i se păruse dulce
şi bărbatul moale, încet,
deloc, cum se zice, în stare
să-i dăruiască o durere şi-o sângerare
atâta de mare,
iar eu, cu casa-n braţe,
mă tot miram ca prostul,
de lacrima luminii
ce-mi fuse dăruită
să văd.

(Mai târziu mama

n-a mai însemnat pentru mine
mai mult decât
fabrica de praline:
îmi descoperisem sexul
şi era bine).

***

Şi-au mai fost cârdurile de femei

despletite, mironosiţele femei,
alergând cu strigăt la tălpile mele.
Numai sarea mi-a rămas pe obraz,
sarea sudorilor de femeie,
miros de herghelie, de mir, de cârmâz.

Am voit să le prind, să le fac

să stea locului,
jocului,
dar nu rămăsese din ele decât
despletirea,
un fel de osteneală a cocorului
muindu-şi vârful de aripă
în crepuscul.
 VII.

Frumoase erau hainele ei

împrăştiate pretutindeni,
le ţeseam cu trudă, subţiri,
le adulmecam, le lăsam
să-mi curgă pe lângă trup,
să mă electrizeze,
iată - vă zic - aceasta-i o rochie,
să scriem propoziţia la tablă,
cu subiect, predicat şi
ce-o mai fi nevoie.
Ro-chi-e silabisesc
iar voi nu vreţi să pricepeţi.
(Ce chi? Ce ro? Ce e?).
 VIII.

Ce zgomot făcu atunci cuvântul

pe care vi l-am îmbrâncit cu fruntea
de lespezi, rupându-i un picior,
o tâmplă...
Na, mă, v-am zis, mâncaţi-l, pipăiţi-l,
cotrobăiţi-l prin-lăuntru!
El zăcea acolo clipind din alcătuirea ochiului,
şi nu mai semăna a cuvânt,
ci a înşiruire de sunete fără sens,
care - lipite altfel - ar fi putut da
un ţipăt.
Ferestrele s-au cuibărit în şuvoiul de sânge
şi întuneric s-a făcut în lăcaşul acela,
şi catapeteasma s-a crăpat,
în vreme ce ierburi plecate
cu vântul
vesteau întomnarea statuii.
 IX.

În faţă - golul cu morganele lui.

Pot să mă sprijin de aer.
Dumnezeu trece la răstimpuri
cu treburi. Mă vaier: Doamne,
zi-mi şi mie ceva,
măcar uită-te-ncoace,
însă dânsul zâmbeşte şi tace,
ca un decor de mucava.
El ştie că vreau să mă-ntorc.
Dar la cine? Şi unde?
În lanul de secară din nou?
Iar acasă?
Parcă-i mai blând tăişul de coasă.
 X.

Floare de mărăcine mi-a crescut

la rever, aş vrea să mă ghemuiesc,
să dorm curmeziş
pe tăiş,
s-adorm, Doamne, să mă deştept
pe furiş să te văd
cum îmi faci semn de pe munte,
vino, hai, vino,
hai, vino,
însă tăişul mi-a ajuns
pân’ la frunte.
Eu: jumătate căzând,
jumătate intrând
în pământ.
 Concluzie

„Metafora, dragilor,
este bastardul superb al minciunii.
Uite, aveţi aici,
în laboratorul de biologie
- toată lumea trebuie să ştie -
ce aveţi aici?”
„Un arici!”
„Ariciul e viu, domnule,
ce-i acolo e mort şi pute,
e-n spirt!”
„Să nu ne tocmim ca la birt! popescule!
Ia zi-i tu citeţ, ca la carte,
ce vedem noi aici, într-o parte?”
Iar popescu încet: „Un schelet”.
„Şi după schelet?”
„Mai nimic”.
„Încearcă să gândeşti cu păcat!”
„Poate doar fata drăguţă
ce ni l-a dat”.
„Foarte bine, popescu. Ai zece.
Lecţia despre metaforă
s-a terminat”.
 IV.

OLIVII

Motto:
„S-au spus toate până acum,
dar cum nimeni nu ascultă,
trebuie să o luăm mereu
de la capăt.”
(A. Gide)

*olivii = un fel de ziceri ale şoimului către ograda iubită

 I.

De ce să rătăceşti străvezie pe promontorii,

printre mâinile transpirate ale zefirului,
cu boturile sănilor deschingaţi
mugind a părăsire
către apusul de lună?

Cum crezi c-ai să rămâi tu femeia

unui singur bărbat
când adâncul aruncă plase de aer
subţiri ca otrava?

Ia inima asta şi acoperă-ţi ochii:

gorgonele te fac deja
să zâmbeşti...

Curând ai să vezi corabia beată,

ai să vezi mâna palidă agitând crinul,
ai să simţi fiorul roşu rupându-ţi din umăr.

Marea mi-a pângărit toate iubitele.

Dacă aş arunca în larg un cuţit
apa s-ar umple de sânge.

Iată corabia. Până nu e prea târziu, hai,

ia inima asta
şi acoperă-ţi ochii!
 II.

Beau în cinstea pruncului ce-ţi cere înfăţişare şi chip,

ave marie cu pântecul de lemn,
în leagăn îi voi pune, lâgă tâmplă, dăruindu-i,
această arenă abia stropită de pâine, de circ,
abia curăţită de câini.

Căci el va fi războinicul, setosul lupanarelor,

el va-nălţa aşezări şi ruguri,
el va muşca râzând din jugulara secundei,
cu dinţi ascuţiţi, şi lungi, şi galbeni.

Ave, marie!
De când te-am cunoscut am ştiut
că voi avea morţii mei...
 III.

Adevărul despre tine se află-n cuta frunţii,

nu-l căuta aiurea prin încăperile prăfuite
ale sintaxei, / cu lăutari tocmiţi la ora cinei.

Acolo moţăie bărbaţii burtoşi pe care i-ai iubit

acolo se prefac în ţăndări caleştile de aur
ce te-aşteptau la ieşirea din bal,
acolo pendulează-ncet păianjeni şi-ntrebări,
acolo sfântul Lear îşi face cuib...

Cândva, staniolul de pe lucruri

va arde răsucit ca o piele de şarpe
şi ne vom privi deodată în ochi,
goi, nespus de goi, / limpede, apăsat.

Şi nimeni nu se va-ntâmpla pe aproape

să ne şoptească lecţia despre murire
nicicând învăţată.

Cândva o să ningă. / Oamenii vor face dragoste.

Se va ciopli la Vavilon statuia fricii.
Trenurile vor păşi pe blănuri de lup.
Va fi noapte. Aprinde focul.
Împrăştie lavande, Aşteaptă.
Nu plânge. / Cândva o să ningă.
Sunt eu.
 IV.

Locuitorii fără faţă ai acelui oraş

îţi întind mieroşi covoare de purpură,
îţi slăvesc frumuseţea fluierând
în ţevile de apă caldă
oda bucuriei,

iar tu călătoreşti trufaşă

pe treapta de jos
a troleului,
mireasă cu gust de naftalină,
cu ochi grei, cu sânge albastru:
ai dat un regat pentru un cal,
deci exişti!

Telexuri amabile, înconjurate de scrumiere pline,

împrăştie veste-n eter,
o prind

şi mi se face năprasnic de foame în mâini,

şi calul tău se-mpuşcă în spatele circului,

de fericire,
nu-i aşa?
 V.

Pe când tu pictezi gazete de perete,

măritul vierme se târăşte încoace,
cu impertinenţa celor ce cred
că li se cuvine totul.

Pricepe rogu-te acest alfabet:

dacă atingi o fântână şi treci mai departe,
dacă atingi un bărbat şi treci mai departe,
dacă atingi un copac şi treci mai departe,
în urma ta va rămâne poate numai doamna senilă
care zgârie încă un semn
pe tocul uşii.

Un ceasornic cu iederă ţi-aş dărui

să te-ncolăcească, să te oprească,
să uiţi pe dinafară
gogoriţa elementară
cu timpul trecând;

doar tu eşti cea care trece.

halucinată de morganele zăpezii.

Spre o pildă:
exact când tu închei epistola de amor,
măritul vierme a şi ajuns.
 VI.

Numele ce ţi-am dat

aştepta cuminte la abatoarele memoriei
ziua de apoi, rândul,

şedea melancolic pe o halcă de gând

sub conductele care vărsau cheaguri
afară, în crivăţ,

cu aripile moarte şedea, fără vlagă,

şi vrăbii de carton îi păşteau
din palmă vocalele...

L-am văzut tresărind uşor

doar când trecură prin sala cuţitelor
Dumnezeul cu Dumnezoaia lui,
în halate albe,

când satârul îi reteză grumazul

ca pe un lujer de lapte,

sub ochii bovini

ai stării de graţie,

adio.
 VII.

Ce cauţi tu la porţile luminii?

Parcă un danţ de fluturi pe vreascuri

ţi-a fost călătoria prin durere
până aici.

Tu vii în ochi cu-ntreaga beznă a lumii,

cu buzunarele pline de frunze uscate,
cu mori de vânt şi caravanseraiuri,
tăinuind între dinţi
buruienile morţii.

Tu iubeşti, cameră de o singură noapte!

Cine te-a alungat?

Te-ai rătăcit. Ai tălpile murdare

de căpşuni îngereşti.

Dacă pofteşti, poţi să mai rămăi.

Vom sta la taclale.

De ce râzi?
Pe mine mă cheamă Petru.
 VIII.

- Dogoare prinţul pe uliţă, doamnă,

aleargă să-l vezi cum umblă prin colb,
ca mujicii, fără armură lucioasă şi cal,
c-o armată pestriţă în strai de spital,
păzea, măscăricii!

El poartă-n priviri o sclipire

mai rea decât ugerul ciumii
iar noi ne retragem departe de fire,
la marginea lumii.

Lasă gazeta cu ştirile vechi,

ieşi la serbarea din stradă,
ascultă: ne suie cu moartea-n urechi
regeasca paradă.

În mahalaua noastră plânge prinţul,

simt: după colţ nemurirea pândeşte!
Ce mare îngheţare pe cuprins
picură ochiul lui de peşte!

Nu e nimic. El plânge a-ntomnare

şi-s ploile care răzbat dintr-însul.
El după leac de toamnă a venit.
Iar leacul însumi sunt.
Adică plânsul.
 IX.

Despre octombrie am să-ţi vorbesc

în şoaptă,
ca-n odaia cu pruncul bolnav.

Atunci se ţes punţile

între lume şi frig,
atunci vastele săli de lectură
ascund câte-un om
cu fruntea prăbuşită pe masă.

Vei voi să-ţi mângâi bărbatul,

însă el,
carte fiind,
vei prinde să-l răsfoieşti
palidă,
uşor istovită,
oarecum indiferentă.

În octombrie doar broaştele ţestoase

trec pragul veacului,
doar Caron surâde.

Atunci, în octombrie,
am să-ţi tac îndelung
despre octombrie.
Postfaţa
mea
 Viaţa, domnilor

să fie frumoase,
mi-am zis la moartea tatălui meu,
respirând o dată adânc
deasupra cadavrului,
doar jocul şi sinuciderea îţi dă măsura
libertăţii fără margini
şi doar musca din nară -
măsura propriei splendori.
În rest ne compunem din apă şi drumuri
ori din femei care ne vizitează singurătatea
ca pe-un muzeu.
Luaţi aminte, vin ploile
şi Dumnezeu nu plânge
decât atunci când fericirea noastră tâmpă
capătă chipul decenţei vegetale.
Ne-am învăţat să credem că micul dejun e totul,
după ultima noapte de iubire, cafeaua
sorbită printre ştiri,
bucata de salam învelită în şerveţele roz,
copilul zvârcolindu-se în somn
şi mama lui,
caldă, năucită sub duş,
bună dimineaţa, iubito, bună dimineaţa,
bună dimineaţa,
cu sacul tău de navetist
cu creierul tău de băiat cumsecade
îmbrâncit în uşa closetului,
ei da, începe o nouă zi
şi te macină gândul:
pentru binele ţării
să fi fost avansat
măcar intendent de cimitir...
Ai văzut şi tu candelabrele cerului
cum se clătinau,
poştaşul răstignit în clasoare,
pe tatăl meu mort
şi musca din nară?
Ai văzut!
Nu încerca să fugi!
Viaţa este etalonul acelor lucruri
care tind
să fie frumoase.
 Nicolae Ţone

DRUMUL SPRE „RAI”

AL LUI CIPRIAN CHIRVASIU

Prin tipărirea cărţii de faţă, multvestitul

chiriaş al iluziei Ciprian Chirvasiu devine proprietar
de drept peste o fâşie albastră de cer. Astfel, şi prin
domnia sa, România, celebră deja pe mapamond
pentru imensul strat de ozon liric care pluteşte
nestingherit pe deasupra capetelor (mai mult sau mai
puţin pătrate) ale cetăţenilor săi adeseori romantici şi
visători, îşi sporeşte numărul proprietăţilor în spaţiul
divin.
Motivele de bucurie şi satisfacţie sunt, aşadar,
pe deplin îndreptăţite. Goarnele de lumină ale
îngerilor buni şi aripile de aur strălucitor ale păsărilor
măiastre pot suna în voie şi pot vâsli cu toată puterea,
căci s-a născut încă un zeu tânăr. Un nou Ulise al
înlăcrimatei peniţe a cucerit miraculoasa Troie a
versului. Pe încă un pătrat al boltei înstelate va fâlfâi
de azi înainte steagul gloriei poeticeşti.
Aşa se face că, graţie Editurii „Vinea”, care i-a
completat „la zi” paşaportul noii sale identităţi, şi,
mai cu seamă, graţie talentului său matur, „cel care
n-a fost niciodată copil” se izbeşte chiar în clipa
aceasta năprasnic cu tâmplele de „pragul de rai”: „Eu
n-am fost niciodată copil, / am avut doar o stare
de tânjire spre mare, / un fel de cadril. // Şi ca
dovadă, iată, îmi pasc pe tâmplă cai / şi iar mi se
năzare cum că iubesc un pic, / nu-i nimic, zice mama,
trece, nu-i nimic, / te-ai lovit cu capul de pragul de
rai” (Nelumire).
 Veacul nostru cel de toate zilele dobândeşte
un nou paznic, ales pe sprânceană, un caligraf
calificat în a mărturisi minut de minut adevărul
despre „oboseala” sa şi despre „cârjele bocănind pe
coridoarele istoriei”: „Veacul a obosit, i se aud
cârjele bocănind / pe coridoarele istoriei, / noaptea
asta va dormi în gară, / va fi arestat, interogat, bătut /
şi el va susţine că-l cheamă Dumnezeu, / şi ei îl vor
întreba: «Dumnezeu şi mai cum?»” (Azil)

***

Rândurile se mai sus, mărturisit

ceremonioase, se doresc, desigur, vestirea unui debut
care, după opinia noastră, iese din serie. Profesorul
de limbă moartă este o carte închegată, scrisă în mai
multe registre, în care autorul dovedeşte deopotrivă
fantezie, stăpânirea temeinică a expresiei (este, doar,
la origine, dascăl cu patalama la mână de limba şi
literatura română), ştiinţa frazării poetice ingenioase,
precum şi darul de a face să plutească în atmosfera
poeziei sale „norii” metafizici fără de care saltul de la
„enunţul” banal, oarecare, la „vers” şi „poem” nu ar
putea fi realizat. „Eul” poetului, tumultuos în genere,
este „la sine acasă”, fie că e implicat într-un dialog
cu iubita, fie că desenează „harta” racilelor unei lumi
imperfecte, egoiste, rele, fie că se aşază sub limba
unor „crai de... lumea veche” şi le fotografiază, cu
haz şi har, vibraţiile coardelor vocale, cum se
întâmplă, de pildă, în poemul Carte poştală din
levant.
Şi pentru că tot am amintit de acest poem, să
spunem că dă titlul unui important capitol al cărţii şi,
mai ales, că el se vrea o curajoasă „replică” la
Isarlâcul lui Ion Barbu, „părintele” celebrei
Domnişoare Hus: „Însăşi Io, bei dă bălăceanca, / şuţ
la toate hăluia lumeşti / (icişa-i peliţa dântre pulpe - /
actu mieu că-s taroste dă peşti), // mi-s tocmind
cioranii cu ţambale, / cătrăniţii lor bojogi să-mi ungă
schepsisul şi sufletul, plăvanul, / care dă (dă prost!)
să bată-n dungă. // Fost căzut din Dumnezău cu pluta
/ într-un birt (al boalii!) dă cocori, / fost politic, taică,
în bordele / c-am scuipat săminţe piste nori, // şed să
beu cafele şi tutune / la chermeza tainică dân cana, /
vorovind, la hai sictir, taclale / dăspre-un zid c-o fufă
(una ana)...”.
Sunt în acest ciclu alte câteva poeme, care pot
fi încadrate în aria,
nu foarte bogată, atât la noi cât şi aiurea, a
„cântecelor blestemate”, ceea ce dovedeşte că autorul
a păstorit îndelung în umbra ţâţei versurilor
deocheate ale lui Arghezi şi ale celor „trăsnite”, gen
„foaie verde de albastru / mă doare un cal măiastru”,
ale lui Nechita, şi, totodată, că s-a înţepat haiduceşte
sub pleoape cu mieroşii ghimpi ai versurilor lui
Villon: „Pe tăişul coasei saltă saltimbanci / -
întomnare hâdă peste târgul care / tăinuieşte curva
îmbăiată-n franci - / abur de biserici şi de zahanale. //
Dive cu acnee cresc la bulevard, / Moş Crăciun le-
aduce falusuri în bernă, / pipăieli caline prin
marchize ard / pulpe păduroase, fese moi, de pernă. //
Parcă mâine iară-i vama de apoi, / se deşartă-n
centru, din ferpar, eroii, / pe-o tarabă moartea-şi
scoate sânii goi, / ca să sufle-ntr-înşii bieţii fii ai
ploii. // Patimi fără număr se-mbulzesc spre ora /
cinci de după masă, când ibricul fierbe. / Furgoneta
neagră-mparte tuturora / lame pentru vână, lumânări
şi jerbe. // Cât dispreţ sub crusta marilor nebuni! /
Cineva sfărâmă între dinţi un bal. / Săptămâna urbei
se sfârşeşte luni. / Marţi, încep să ningă ţăndări de
spital” (Urbea X); „Foaie verde steaua mea albastră,
/ cât zic verde (verde de paris) / îmi crescură lăutari
în glastră, / luna-parc, în loc de paradis. // Ţi-am mai
spus o dată: fă-te pască, / gâzi să spargă gerului
butuci / şi-un îngheţ să mi te rumenească, / să te
mânc, la moarte, printre cuci” (Incognito); „ Se-
nstăpâneşte cruntă ninsoarea, ca un zid, / sub talpa
de-ntuneric bălteşte înserarea, / bat câinii către umbre
şi porţile se-nchid / când varsă peste pieţe, din
tragicul ei rid, / lunare peisaje, cu vâna spartă, marea.
// Rostogolesc zăvorul şi plec la vânătoarea / cea de
pe urmă unde vânatul sunt chiar eu, / las moştenire
vouă zăpezile, uitarea / şi patul din odaia fără fereşti
în care-a / iubit femei de-o noapte căprarul
Dumnezeu” (Testament).
Dar „vârful de lance” al acestui gen de lirică,
unde ni s-a dezvăluit, dezinvolt, chiar cu bravură,
„dispreţul” de sub „crusta marilor nebuni” şi
aventurile nocturne ale, vai nouă, „căprarului
Dumnezeu”, îl constituie poemul Himere de ger, un
teribil „cântec golănesc” („... mi-a fost mamă de
sânge Sfânta Gară de Nord”), dublat de un teribil
pamflet („... îmi tulbură somnul senatorii, aprozii”),
pe care-l reproducem, de altfel, în continuare: „Trag
în piept veacul ăsta răsturnat, dezacord, / dintr-o
pungă de unde moartea-şi curăţă cleştii, / mi-a fost
mamă de sânge Sfânta Gară de Nord, / taţii mei fără
vină - CFR-ul, Giuleştii. // Sunt rebutul ce scuză
imbecilii pitici, / ţara merge de râpă numai fiindcă
exist, / domni şi doamne, cu toţii pot să scuipe aici, /
pe obrazul meu rece ca surâsul lui Crist. // Câştigaţi-
vă dreptul la un scaun în cer / aruncând spre căciula
mea-ntinsă doi bani, / o să-mi cumpăr sticluţa cu
himere de ger / din bazarul ruşinii inventat de
sărmani. // Domnule Preşedinte, spuneţi gărzii să
bată / pas de gâscă mai moale noaptea-n creştetul
străzii, / căci sub bitum mi-i casa, în canalul de vată, /
şi îmi tulbură somnul senatorii, aprozii. // Parc-o
mână albă mă răpune, / lumânări sfioase parcă ard
sub ploi, / beau aurolac în loc de lume, / vreau
aurolac în loc de voi.”
Ca şi capitolul asupra căruia am insistat
îndelung, Carte poştală din levant, al doilea al
volumului, şi primul capitol, intitulat Vis medieval,
este redactat (există o singură excepţie: primul poem,
Protocol, scris fără a se apela la canoanele rimei) în
versuri clasice, şlefuite cu pedanterie. Aproape că „ţi-
ai putea face mustaţa” în ele, atât de evident este
lustrul acestora. Şi aceasta constituie, neîndoielnic, o
virtute, dar, parcă, şi o încetinire a respiraţiei lirice.
Impresia noastră este că aici sunt cuprinse cele mai
„vechi” versuri ale poetului. Dacă ar fi putut debuta
firesc, ele ar fi constituit, pesemne, nucleul unui
ipotetic volum de debut. Este necesar să spunem,
deci, că în volumul de faţă se pot „citi”, destul de
limpede, şi „straturile” evoluţiei, în timp, a autorului.
Capitolul al III-lea al cărţii, care îi împrumură
şi titlul, Profesorul de limbă moartă, reprezintă o
schimbare vizibilă de registru. Rafinamentul (cu
siguranţă, înăscut) este şi aici prezent, plusându-se pe
rimele interioare, pe ritmul elegant, mătăsos, uşor
preţios. Poezia-poezie este, în aceste secvenţe, la sine
acasă, inteligenţa şi inspiraţia fac tube împreună, ca
fraţi buni. Iată poemul care realizează „intrarea” în
lumea profesorului de limbă moartă: „Se constată cu
inima tristă / că toţi elevii absentează nemotivat, / că
şcoala nu mai există / decât în scrânteala unui
pensionar refulat, / cu batistă, / pe domnul profesor l-
am găsit spânzurat / şi-n consecinţă nici dânsul / nu
s-ar putea spune c-a existat. // S-a eliberat / prezenta
spre a-i servi / la definitivat.” (Act de constatare).
Urmează nouă poeme, numerotate de la I la
IX, care sunt un fel de elegii la putător, în care
„judecata de-apoi se întâmplă în fiece clipă”: „Pe-aici
e nicicum, lucrurile sunt limpezi şi rare, / toate
curvăsăriile lumii sunt date-n vileag, / judecata de-
apoi se întâmplă în fiecare clipă, / la fiece prag. / Pe
faţă mă linge amurgul zeilor / am în spate plămânul
pământului / strivit sub ninsoarea de praf, / sau nişte
lupi cuminţi, / privindu-mă-n ceafă / ca pe-un portret
de domn. / Telegraful nevrotic îmi vorbise prin
somn: / să mergi / până la capăt! / Şi eu am mărşăluit
în credinţă / până la ultimul stâlp de fiinţă / de unde
veştile, poveştile / se întorc înapoi. / Cred că aici /
este / capătul. / Am fost dus de viu / să aştept.” (II)
Aproape fiecare poem de aici s-ar cere citat,
unitatea tonului, relevanţa „mesajului” fiind evidente.
Este suficient pentru a proba cele afirmate să
reproducem fie şi numai şi secvenţa a X-a:
„Floare de mărăcine mi-a crescut / la rever, aş vrea să
mă ghemuiesc, / să dorm curmeziş / pe tăiş, / s-
adorm, Doamne, să mă deştept / pe furiş să te văd /
cum îmi faci semn de pe munte, / vino, hai, vino, /
hai, vino, / însă tăişul mi-a ajuns / pân’ la frunte. /
Eu: jumătate căzând, / jumătate intrând / în pământ.”
Secvenţa finală a volumului ni-l dezvăluie pe
Ciprian Chirvasiu într-un rol de invidiat: acela de
norocos creator al unei noi specii de poezie în limba
română: oliviile - aşa se numeşte acest capitol de
încheiere - ceea ce vrea să însemne, în traducerea
însăşi a inventatorului, un fel de ziceri ale şoimului
către ograda iubită. Reluăm, în finalul acestei
însemnări, două frumoase „olivii”, unde găsim, de
altfel, ca şi-n celelalte poeme ale ciclului, un
îndrăgostit de primă mână şi, în acelaşi timp, un
„tălmăcitor” pe măsură pre versuri al acestuia: „De
ce să rătăceşti străvezie pe promontorii, / printre
mâinile transpirate ale zefirului, / cu boturile sănilor
deschingaţi / mugind a părăsire / către apusul de
lună? // Cum crezi c-ai să rămâi tu femeia / unui
singur bărbat / când adâncul aruncă plase de aer /
subţiri ca otrava? // Ia inima asta şi acoperă-ţi ochii: /
gorgonele te fac deja / să zâmbeşti...// Curând ai să
vezi corabia beată, / ai să vezi mâna palidă agitând
crinul, / ai să simţi fiorul roşu rupându-ţi din umăr. //
Marea mi-a pângărit toate iubitele. / Dacă aş arunca
în larg un cuţit / apa s-ar umple de sânge. // Iată
corabia. Până nu e prea târziu, hai, / ia inima asta / şi
acoperă-ţi ochii!” (I); „Locuitorii fără faţă ai acelui
oraş / îţi întind mieroşi covoare de purpură, / îţi
slăvesc frumuseţea fluierând / în ţevile de apă caldă /
oda bucuriei, // iar tu călătoreşti trufaşă / pe treapta
de jos / a troleului, / mireasă cu gust de naftalină, / cu
ochi grei, cu sânge albastru: / ai dat un regat pentru
un cal, / deci exişti! // Telexuri amabile, înconjurate
de scrumiere pline, / împrăştie veste-n eter, / o prind
// şi mi se face năprasnic de foame în mâini, / şi calul
tău se-mpuşcă în spatele circului, // de fericire, / nu-i
aşa?” (IV).
 ***

Acesta este, în liniile sale majore,

remarcabilul început al drumului „spre rai” al
poetului Ciprian Chirvasiu. Îi dorim pe mai departe
noroc în viitoarele epuizante trânte cu zeii şi,
îndeosebi, în încrucişările, inevitabile, de spade cu
„frumoşii nebuni” ai poeziei contemporane. Îl
bănuim, cândva, un mare câştigător. Un învingător de
marcă. Cele mai multe pagini ale sale din Profesorul
de limbă moartă ne permit să ne imaginăm că
previziunile noastre de acum vor deveni, inevitabil,
realitate. Atunci, publicarea cu o foarte mare
întârziere (de la data scrierii sale efective) a acestui
volum de debut va fi privită ca o bizarerie,
dureroasele avataruri ale autorului urmând a fi
privite, mai mult decât probabil, ca un „deliciu” al
istoriei literare. Şi-ntr-o riguroasă notiţă de subsol, în
paginile unei noi mari istorii a literaturii române de la
origini până în prezent, se va putea citi: „Şi acest
important poet a debutat, strălucitor, de asemenea, la
Editura «Vinea», în ultimii ani ai secolului al XX-
lea...”

25 septembrie 1996
 Ciprian Chirvasiu

AVATARURILE
UNUI DEBUT BĂTRÂN
Reproducem, în această secvenţă a cărţii, de comun
acord cu d-na Simona Ionescu, directoarea revistei „Student
Parti”, articolele pe care Ciprian Chirvasiu le-a publicat aici
în perioada august-septembrie 1996. Am dorit, împreună, să
realizăm, pentru autor, o... surpriză, sperăm, agreabilă.
Totodată, nutrim speranţa că lectura acestor „mărturisiri
complete” va constitui un prilej de meditaţie pentru toţi cei
chemaţi să contribuie, într-un fel sau altul, la normalizarea
debuturilor în literatura română. În ceea ce priveşte Editura
„Vinea”, prezentul volum constituie cea de-a 14-a carte de
debut pe care o trimite spre cititori. (N. Ţ.)

1.
Alaltăieri am primit vestea că, în sfârşit,
voi debuta editorial. Chinuitul şi bătrânul meu
volum de versuri va vedea lumina tiparului. După
mai bine de zece ani de când a fost gata, prima
oară, să apară. Atunci, câştigasem cu el un
concurs organizat de o editură pentru tineret. Era
girat de referinţele generoase ale unui mare poet
iar lector îi fusese o femei inteligentă, soţie a unui
fel de mare critic literar. Peste jumătate din
poemele conţinute de manuscris fuseseră
publicate prin diverse reviste, aşa încât, recunosc,
discreţia asupra identităţii autorului (reclamată
de regulamentul de participare) fusese dintr-un
început uşor încălcată. Eram însă un învingător.
Fericit fără margini, nu-mi mai păsa că era vorba
de un debut colectiv (formulă acut
depersonalizată prin care se impuseseră -
paradoxal - câteva nume), mă resemnasem de
mult cu gândul („ăstea sunt vremurile”) că
noţiunea de ceapism era suficient de riguroasă ca
să devină operantă cândva chiar şi pe ogorul
sensibilităţii. Oricum, respectivul debut colectiv
îmi oferea posibilitatea să public apoi câte volume
individuale mă va duce mintea, sarsanalele şi
traficul de influenţă. Dezertasem din provincie,
lăsasem baltă apostolatul didactic, mă priponisem
la un ziar central, urma să mi se lăfăie numele pe
o copertă lucioasă. În plus, aveam douăzeci şi ceva
de ani, viaţă lungă...
Precum aşteptarea de apoi. Îmi închipuiam
că voi fi chemat (deodată cu ceilalţi) într-un birou
somptuos şi un tip (a cărui faţă nu am putut să
mi-o închipui niciodată) ne va zice: „Felicitări,
tovarăşi poeţi! Aţi bătut şi vi s-a deschis o cale
plină de responsabilităţi. Săptămâna viitoare
apare cartea., să aduceţi fiecare câte o poză.” Dar
n-a fost să fie aşa. Au trecut câteva anotimpuri.
Timp în care nici eu, e drept, n-am catadicsit să
întreb ce se întâmplă. Rămăsesem blocat în
orgoliul stupid că cineva trebuie să mă cheme şi să
mă felicite în faţa formaţiei. Prin noiembrie 1989,
îmi bâzâie pe la urechi un zvon de mâna a unşpea:
totul e-n regulă, volumul e pe vine, mersi, doar să
fie pregătită fanfara. La începutul lui decembrie,
în toiul unei furtuni cu ninsoare de amiază, bezna
hibernală a fost străluminată de fulgere iar
fâşâitul metalic al acelor de gheaţă prin văzduh -
secondat de grohăitul nefiresc al tunetelor.
Bunica, biata, înainte să moară, avusese răgazul
să informeze oral generaţiile viitoare că dacă
trăsneşte iarna e semn rău. De război. De vărsare
de sânge. De foamete. În noaptea de 21 ale lunii,
cu câteva ţuici în creier, mă aflam atârnat de
funiile clopotniţei din sat. A doua zi, m-am
pomenit primar al comunei. Strângând în pumn
un Z.B. din primul război mondial, făceam
revoulţia cu un singur cartuş pe ţeavă. Dacă m-ar
fi întrebat cineva de vorbă i-aş fi răspuns
certându-l: „Ce carte? Ce literatură?!!! Nu vezi
că viaţa, cu afurisitul ei rost, ne-o ia mereu
înainte? Că doar ea, cu generozitatea ei
prostească, ne invită să debutăm individual?”
 2.
Ce a urmat acelui Crăciun însângerat, ştim
prea bine: rebeliune, moarte şi, astăzi, foamete cât
cuprinde. Dar pentru că îmi intrase cerneala în
sânge şi mi-l făcuse albastru, am lăsat Primăria în
gestiunea unor mâini mai pricepute într-ale obştei
(care începuse să vrea pământ, pământ, pământ)
şi am fugit, din nou, la Bucureşti, să „fac” presă,
literatură, să-mi ţin propria mână „caldă”, să
scriu cu ea cărţi. Zeci de cărţi, desigur, după ce
voi publica-o pe prima, ce adin tinereţe, care
devenise un fel de lest, împiedicându-mă să-mi iau
zborul înspre eternitatea personală. Acesta este,
poate, unul dintre motivele pentru care am scris
mai mult prin ziare. „E vremea de presă, neică,
îmi spuneam. Literatura poate să mai aştepte!”
Doar timpul se varsă în eternitate, fără să aştepte.
Alături de marele poet şi ziarist, care mă
găzduise la curtea sa, am pus umărul la apariţia a
două reviste care s-au impus în peisajul publicistic
contemporan. Câteva luni m-am supus, cu
plăcere, până la epuizare, unei cure de „presă
intensivă”, care a suplinit cu vârf şi îndesat
absenţa studiilor de specialitate. Am învăţat tot:
de la munca de tipografie până la frazarea
gazetărească. (N-am mai lucrat de atunci cu atâta
fervoare decât, în ultimii doi ani, la „Evenimentul
zilei”, stimulat de prestaţia extraordinară a altui
mare om de presă, adversar de conjunctură cu
primul. Tot ce ştiu, când mă apuc să încropesc un
articol, datorez domniilor lor). Munceam, deci, pe
brânci, mânat însă (mărturisesc) şi de o
perspectivă ce nu părea a fi prea îndepărtată.
Cele două reviste (dintre care una a devenit
ulterior cotidian) erau girate de fundaţia
culturală ce purta numele maestrului, poetului.
Fundaţia dispunea de o editură proprie. Sub sigla
ei ieşiseră deja de sub tipar câteva best-seller-uri
de o excepţională adâncime. Aş fi fost, evident,
onorat să-mi apară numele pe aceeaşi veşnic
neagră copertă. Cu atât mai mult cu cât eram
încurajat, aproape zilnic, de editorialul însuşi. O
bruscă jenă financiară a instituţiei avea să-mi
spulbere, curând, iluziile. Ne-am despărţit frumos
(după cum frumoasă şi plină ne-a fost şi
prietenia), am ajuns apoi să navigăm pe ape
duşmane, cu senzaţia reconfortantă că ne aflăm,
totuşi, în aceeaşi barcă: după câţiva ani ne-am
întâlnit la Craiova şi am început conversaţia de
unde o lăsasem.
Pierdusem, iată, şansa de a deveni „un
tânăr debutant”. În plus - o pierdusem - iarăşi pe
aceea de a avea neruşinarea să cred că voi putea
reînsămânţa cu lirism (sirop greţos, mi s-a
reproşat în dese rânduri), ogorul poeziei, răscolit
de experimente abracadabrante, încrâncenate ori
sforăitoare, fade ori aiuristice. În tot cazul,
păstram faţă de acestea respectul cuvenit unui alt
punct de vedere. Chiar dacă, nu o dată, am fost
bătut pe creştet precum idiotul chel din „Benny
Hill Show”. Am revenit furios asupra cărţii,
întrebându-mă ce-i lipseşte. Am făcut-o praf, am
demontat-o, am schimbat-o, am rescris-o.
Începuse să mă plictisească şi să mă enerveze
cumplit: din pricina ei nu mă mai puteam
concentra să aştern pe hârtie nici măcar o singură
sintagmă fericită. Disperat, am lepădat-o definitiv
în „debaraua cu proiecte”. Presa îmi era mai la
îndemână. M-am cufundat cuminte printre crime
şi violuri, am colindat puşcăriile, am contabilizat
dezastre, am transmis reportaje din tranşee
transnistrene. Într-un an m-am însurat (1991 -
scrie pe verighetă). Într-altul (nu mai ştiu care)
mi-am permis răgazul de a mă întoarce acasă, la
şcoala comunală: procesul meşterului Manole,
este Mioriţa vinovată sau nu, funcţiile prepoziţiei,
ce e metafora, a revenit Hyperion la fata de
împărat ori la amanta lui Cătălin, ce a avut
Fefeleaga cu calul, de ce este Pisicuţa o iapă, ştiţi
voi, chestii pedagogice pe care numai fraierul de
la catedră le poate pricepe. Aşadar, accelerat, am
luat din noua calea exilului bucureştean.
Nici n-am băgat de seamă cum trec clipele,
anii. Schimbasem „prefixul”, cauza era pierdută
pentru totdeauna. Poezia mea n-a fost în stare să
schimbe lumea. Îmbătrâneam degeaba.
 3.
Pe conu Fănică îl cunoscusem cu aproape
zece ani în urmă. Venise să facă un reportaj la
mina unde lucra taică-meu. ca să se făloşească, ca
să demonstreze că, în genere, ţăranii din zona
Muscelului nu au complexe de inferioritate faţă de
extratereştrii din Capitală, bătrânul i-a mărturist
că hrăneşte şi el un flăcău (altminteri zdravăn)
care a căzut în patima scrisului. Fără să ştie că
însuşi conu Fănică este descendentul direct al unei
sănătoase stirpe ţărăneşti din teleormanul lui
Moromete şi că nu se ruşinează defel de blazonul
său. Ba mai mult, a scris despre ai lui cărţi de
mare vibraţie şi sensibilitate. Dezrădăcinat, ca şi
mine, chinuit de nostalgii rurale, conu Fănică a
navigat şi continuă să o facă pe vârful valului
bucureştean. Primul redactor-şef
postrevoluţionar cotidian (pe atunci), director al
unei direcţii de cultură dintr-un minister vital,
boss al unei agenţii de presă, inadaptat şi
inadaptabil tânjind după liniştea biroului de scris,
el descalecă la Televiziunea Română, iniţiază o
emisiune matinală şi realizează, la repezeală, vreo
două sute şi ceva de interviuri. Veri buni într-ale
literaturii fiind, conu Fănică are, deodată,
năstruşnica idee de a mă avea interlocutor. Îmi
cere să aduc şi câteva poezii. Mă somează să le
citesc. Deplânge soarta mea de bătrân poet fără
carte. Mă laudă, în schimb, de parcă ar fi voit să
mă vândă. De unde să ştiu că intenţia dragului de
vulpoi era tocmai asta? Mie îmi venea să intru sub
masă de ruşine, mă foiam, beam automat din
paharul cu suc şi priveam tâmp în ochii naţiunii.
Se termină emisiunea, ieşim din studio şi intrăm
în biroul lui, întâmpinaţi de ţârâitul telefonului.
Ridică receptorul. Se luminează brusc la faţă, îmi
zâmbeşte motăneşte pe sub musteaţă,
conversează, ca de obicei, cu exasperatele lui
„îhî”-uri, dă din bărbie, nu pricep nimic, închide.
Îmi face semn să mântui cafeaua, apoi îmi trimite
upercut-ul fix sub bărbie: „Boierule, te-am
rezolvat! Erau de la o editură. Vor să te publice.
Luni trebuie să fim la ei cu cartea.” Gem
instantaneu şi mi se face rău. De fericire.
Până luni o rescriu de trei ori, nevastă-mea
mi-o bate la maşină, fac copii xerox, îi telefonez
maică-mii şi o liniştesc spunându-i că, foarte
curând, voi fi celebru şi putred de bogat. A doua
zi, maică-mea îmi întoarce telefonul şi mă
întreabă, îngrijorată de-a binelea, dacă nu cumva
m-am ţicnit.
Luni, la prânz, ne aflăm în biroul
editorilor: el - un tip cu umor britanic, ea - gureşă
şi mămoasă. O votcă mică, chestii protocolare.
Conu Fănică degajat ca de la Autor (cu nouă
cărţi) la Editor.
Eu, cu palmele transpirate între genunchi,
urmăresc schimbul de replici pivotând capul ca la
un meci de tenis. Sunt întrebat ceva, spun o
tâmpenie, apoi tac glorios. Concluzie: manuscrisul
va rămâne acolo, va fi dat pe mâna unui lector cu
experienţă, ni se va comunica în curând dacă da
sau nu. Primesc, în schimb, un bon cu numărul de
înregistrare. Şi, într-adevăr, după trei săptămâni,
verdictul: DA. Cartea e bună, intră în planul
editorial, se va culege, voi „scoate” eu însumi
primele corecturi. YESSSS! N-ar fi rău dacă aş
face rost şi de nişte sponsorizări, câteva sute de
mii, dacă nu - nicio problemă. Zguduit de gândul
că în ţara asta se mai întâmplă şi lucruri normale,
conu Fănică îl cheamă pe domnul editor la
emisiunea sa. Aduce vorba şi despre mine iar
domnul editor, simpatic, zice că asta e, n-are ce
face, sunt tare, va fi nevoit să mă publice.
Primesc apoi, la răstimpuri, cu ovaţii,
invitaţii elegante din partea editurii mele, pentru
a participa la diferitele ei lansări de carte. Mi se
părea a fi un mod inteligent de a face lobby unui
ilustru necunoscut, începând prin a-i stabili
contacte şi a-l urmări cum se descurcă printre. În
plus, m-am străduit şi eu să strecor, cât am putut,
în ziarul la care lucram, câte o cronică ori câte un
anunţ de apariţie. La fiecare recepţie de acest gen
eram din nou încurajat şi bătut amical pe spinare:
o să apari, băiete, o să apari. Peste un an, conu
Fănică dă telefon la editură şi-i porceşte. Sunt
convocat de urgenţă şi mi se reproşează cald şi
matern că nu am răbdare. Oricum, invitaţiile
elegabte nu se mai întâmplă. Se aşterne tăcerea. O
tăcere de moarte, care a durat până în zilele
noastre.

4.
Aşa, fără să pricep cum, fără să-mi dau
seama când, am intrat în anul de graţie 33 al
zvăpăiatei mele existenţe. Am intrat într-însul
lipsit de vlagă, bătrân de-a gata, numărând
conştiincios multiplele zerouri pe care le-am tot
adăugat la rubrica „realizări”. Nu cunosc încă pe
nimeni care, prin muncă de-amboulea, să fi
recoltat atâtea. dacă aveţi nevoie, pot să dăruiesc
un pogon-două, de sămânţă. cât despre scris,
numai bine. Luasem în serios vorba aia, „dacă
poţi să nu scrii, nu scrie!”. Eu puteam cu un
succes nebun. În schimb, mă pornisem temeinic să
cumpăr stilouri, blocnotesuri, papetăreli de tot
felul. Chipurile, când s-o-ndura Muza, Ideea, şi o
să vină, taică, fâl-fâl, eu să fiu gata şi s-o primesc
cum se cuvine. Şi-am mai făcut o descoperire: a
scrie presă, a face presă te confiscă în asemenea
hal încât nu mai ai răgaz nici să te duci la dentist,
necum să mai continui, cu slaba-ţi putirinţă, la
marea literatură.
 Un stupid accident vascular aproape că
paralizează o mână a tatălui meu. Asta mă
trezeşte să iau o decizie cu care cochetam de mai
multă vreme: înapoi acasă! În bibliotecă! la masa
de lucru! Sărac, dar cinstit cu mine însumi! Îmi
fac brusc bagajele şi, într-o dimineaţă, las în urmă
Bucureştiul cu redacţie, cu nevastă, cu tot. Accept
postul de consilier de presă şi purtător de cuvânt
al unei importante instituţii din judeţul natal. Mai
aveam, mărturisesc, şi alte ţinte (de care, odată
atinse, s-a ales - evident - praful).
Biblioteca, masa de scris, s-au dovedit a fi -
la fel de evident - năluciri ale unui tip lipsit de
simţul realităţii. Am verificat (a câta oară?) pe
propria-mi piele adevărul emis de un celebru
confrate: „Literatura scrisă după orele de serviciu
e o literatură obosită”. În plus, am constatat cu o
amară surprindere că „a-casa” pe care o
părăsisem era dramatic şi fundamental alta decât
cea pe care mă încăpăţânam să o regăsesc. Nu mă
mai asimila şi nici eu nu eram dispus să o accept
în noua ei ipostază.
A fi antrenat pentru eşec înseamnă să
înveţi arta de a-l savura.
Tocmai asta făceam într-o seară, în
compania amorţitoare a unei sticle cu rom ieftin,
când deodată (aţi ghicit) sună telefonul. La
celălalt capăt al firului - vocea uitată a unui vechi
prieten şi coleg de redacţie, de pe vremea (astăzi
incredibilă) a SLAST-ului şi a „Scânteii
Tineretului” (devenite apoi SLATL şi „Tineretul
liber”). După o scurtă şi nostalgică aducere
aminte, mă întreabă abrupt ce-mi mai face cartea
de poezie. Îi răspund întrebându-l, la rândul meu,
care carte. Prinde nuanţa din voleu şi, fără niciun
fel de dribling, marchează atât de spectaculos
încât sar în primele două picioare, cu genunchii
tremurând: editura „Vinea” (al crui director
este) împreună cu Centrul de Conservare şi
Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare-
Giurgiu (judeţ al cărui fiu de seamă este)
organizează anual un concurs de carte de poezie.
Juriul, format din Laurenţiu Ulici, Aurelian Titu
Dumitrescu, Adi Cusin, Nicolae Mihăilă şi el
însuşi, selectează cel mai bun manuscris, pe care-l
premiază cu publicarea. Mă îmbie, deci, să-mi
încerc norocul. Cartea trebuie să intre în
competiţie cât mai grabnic. Perioada de jurizare
se apropie de sfârşit, iar el era chemat de
chestiuni urgente tocmai în Franţa. Nici nu ştiam
dacă mai există pe undeva vreo copie a
manuscrisului. O pun pe jar pe nevastă-mea iar
ea, biata, găseşte până a doua zi nişte xeroxuri
(împrăştiate printre maldăre de hârtii şi ziare) pe
care le depune. Just in time! După o săptămână
sunt anunţat că am câştigat marele premiu al
Festivalului „Ion Vinea”, iar cartea a fost reţinută
spre publicare! Sigur că în seara respectivă m-am
făcut pulbere. Mare maestru al eşecului, nu-mi
puteam închipui că ar putea urma ceva.
Săptămâna următoare mă aflam însă în casa -
transformată în editură - a prietenului meu. Soţia
sa îmi culesese, deja, cartea pe computer. Aveam
deja un ISBN. Conu Fănică îmi scrisese, deja, o
prefaţă. Am dat primul print. Credeam că visez.
Nu ştiu dacă am fost în stare să le mulţumesc,
atunci, editorilor mei. Iată, o fac acum:
mulţumesc, Nicu şi Geta Ţone! (...)

5.
(...) După zece ani de naufragii repetate,
căpătasem deprinderea de a vorbi despre cartea
mea ca despre un act ratat. Seriozitatea elegantă
cu care editorul a purces la scoaterea ei din uitare
m-a nedumerit întrucâtva: „De ce vorbeşti aşa?
Nu-ţi dai seama că muncim aici pentru un lucru
foarte important?” - m-a certat în câteva rânduri,
ca răspuns la atitudinea mea băşcălioasă. „În
plus, te aştept cu celelalte, care să confirme acest
început”. Mărturisesc, încrederea lui mi-a dăruit
oxigenul după care tânjisem atâta amar de vreme:
mi-am răscolit „debaraua” şi-am început să
lucrez asupra cărţilor despre care nu mai cutezam
să cred că vor fi.
Cu sprijinul financiar al editurii „Vinea” şi
al C.C.V.T.C.P.-Giurgiu, organizatorii
Festivalului naţional „Ion Vinea” dedicat
debutanţilor, Profesorul de limbă moartă o să
apară curând (...).
Mi-aş fi dorit ca, pe lângă tirajul de 500 de
exemplare preconizat, să încerc, împreună cu
editorul meu, şi executarea unui mic tiraj cu o
copertă policromă, pentru prietenii cei mai buni şi
pentru „protocol”. Pentru aceasta era însă nevoie
de o clasică „sponsorizare”. Calculată de noi cam
la cât reprezintă vreo două salarii (impozate) de
preşedinte al României, „fost” director de editură.
Am întocmit o cerere tip, am redactat o perfectare
de intenţii, care promitea inserarea, pe o pagină a
volumului, a numelor celor care ne-au sprijinit,
precum şi a mulţumirilor de rigoare. Încrezător,
am început să bat pe la uşile firmelor, am apelat
la prieteni influenţi, am zgândărit patriotismul
local al conjudăţenilor mei. Sigur, totul a rămas
ca-n tren. Le aduc, şi pe această cale, un pios
omagiu.
Astfel, povestea debutului meu bătrân se
încheie aici.