Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

Facultatea de Istorie

Specializarea: Relații, Instituții și Organizații Internaționale

Congresul de la Berlin și noua ordine europeană.

Student,
Daniel-Ionuț Irimia
Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost tumultoasă în ceea ce privește
relațiile internaționale, deoarece bătrânul continent a cunoscut o perioadă de crize politice și
militare, care au rezultat noi modificări teritoriale. Un prim factor care a contribuit la această
transformare a Europei a fost redeschiderea „chestiunii orientale”, care a început să se
manifeste mai ales după 18751, iar zona balcanică era considerată „un butoi cu pulbere”.
Acest lucru a presupus o serie de manevre diplomatice pe care statele balcanice le-au efectuat,
fiind instigate de Rusia care își urmărea propriile interese. Puterile din vestul Europei, mai
ales Austro-Ungaria și Marea Britanie au supravegheat cu mare atenție orice mișcare
diplomatică pe care a întreprins-o Rusia în cadrul acestei crize. La începutul anului 1877,
Rusia și Austro-Ungaria semnează un tratat secret de neagresiune, pe care nu îl va respecta în
totalitate2. Între anii 1877 – 1879 s-a reunit pentru a discuta problemele cu care se confrunta
continentul la două dintre cele mai iportante Congrese din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea. Potrivit istoricului Gheroghe Cliveti, „congresele sau conferințele de pace s-au impus ca
momente cu semnificații excepționale”, iar acestea trebuie studiate din mai multe perspective
pentru a putea identifica interesul comun pe care îl au statele participante. Deși ar putea fi
posibilă existența unei ramuri auxiliare ale dreptului internațional care să se ocupe cu studiul
congreselor, însă cele mai multe ori cercetările apar asimilate de domenii specifice dreptului
sau istoriei realațiilor internaționale3.

În urma războaielor purtate în primele decade ale celei de-a doua jumătăți ale
secolului al XIX-lea, a rezultat Congresul de pace de la San Stefano din 1877, iar apoi
Congresul de la Berlin din 1878, care au schimbat complet sferele de influiență în Europa și
au stabilit o nouă ordine europeană.

Atât diplomația engleză cât și cea austro-ungară și-au manifestat nemulțumirile față de
deciziile luate la San Stefano și au solicitat Marilor Puteri să mai convoace un congres pentru
a remedia acele probleme4. Situația era atât de tensionată din punct de vedere diplomatic,
încât un război european ar fi fost iminent, iar potrivit lui Henri Kissinger, Bismark a
convocat un congres la Berlin, deoarece diplomații ruși nu ar fi venit în altă capitală, afirmă
autorul5. Ministrul de externe al Austro-Ungariei, Andrassy a fost cel responsabil cu

1
Daniela Bușă, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin și Primul Război
Mondial (1878 – 1914), Editura Paideia, 2003, p. 15.
2
Bogdan Antoni, Mihai Rudolf Dinu, Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX – XX, 2005, p. 49.
3
Gheorghe Cliveti, Concertul european, Editura Enciclopedică, București, 2006, p. 109 - 110.
4
Daniela Bușă, Op. cit, p. 24.
5
Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, tradus de Mircea Ștefănescu, Radu Paraschivescu, 1994, p.
131.
trimiterea invitațiilor către diplomații statelor convocate la 13 iunie 1878, însă înainte de a se
întruni, lordul Salisburry, reprezentantul diplomației Marii Britanii și noul ministru de externe
rus Șuvalov au semnat o înțelegere la 30 mai prin care „Bulgaria Mare”, rezultat al Tratatului
de la San Stefano a fost împărțită în trei părți mai mici.6. Tot Herry Kissinger afrimă că pentru
Marea Britanie este o premieră ca un prim-ministru și un ministru de externe să participe
simultan la un congres internațional înafara spațiului britanic7. Congresul de la Berlin i-a adus
față în față pe Bismark și pe Disraeli, care în acea perioadă ocupa funcția de prim-ministru al
Marii Britanii, iar cei doi lideri politici au ajuns să se admire reciproc, ambii fiind promotori
al realpolitikului. Aceștia îi vedeau pe slavi ca pe niște barbari, ceea ce le-a conferit din start
un handicap la masa negocierilor8. Acest fapt a fost evident și în urma Congresului, mai ales
după ce Rusia a pierdut tot ce câștigase la San Stefano. Bismark dorea pe de-o parte să-și
păstreze poziția de mijlocitor onest, iar pe de altă parte încerca să evite cu orice preț un
eventual război între Austro-Ungaria și Rusia9.

Congresul de la Berlin s-a dovedit a fi un șah diplomatic, deoarece marile puteri luptau
pentru zonele de influiență din Europa. Bunăoară, diplomația britanică a reușit să obțină
insula Cipru de la Imperiul Otoman prin tratatul din 4 iunie10. Jocurile diplomatice vizau țările
din sud-estul Europei, printre care și România. În cazul României, Domnitorul Carol I a fost
sceptic în privința șanselor ca România să fie susținută de Marile Puteri europene.
Reprezentanții diplomatici ai României trimiși la Berlin au fost Mihail Kogălniceanu și Ion C.
Brătianu, care erau instruiți să se abțină de la orice tranzacție în chestiunea Basarabiei 11.
Timp de o lună, cancelarul Germaniei a arbitrat un Congres care avea să stabilească soarta
Europei, căutând prin toate mijloacele obținerea supremației. În cazul României,
reprezentanții au reușit să obțină recunoașterea independenței în schimbul cedării celor trei
județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail și Bolgrad) către Rusia, primind în schimb
Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. În ciuda faptului că românii erau de acord cu
cedarea sudului Basarabiei, Marea Britanie s-a opus, deoarece nu dorea ca Rusia să aibă acces
la Marea Neagră, însă într-un final au fost și ei de acord, pe când Bismark a susținut cererile
rușilor pentru a se apropia de țar.12. Imediat după ce Rusia și-a făcut publice intențiile de a

6
Ibidem, p. 131.
7
Ibidem, p. 132.
8
Ibidem, p. 132.
9
Ibidem, p. 133.
10
Sorin Liviu Damean, România și Congresul de la Berlin (1878), Editura „Mica Valahie”, București, 2005, p.
15.
11
Ibidem, p. 64.
12
Daniela Bușă, Op. Cit. p. 25 – 26.
anexa Basarabia, în opinia publică din România s-a creat o tensiune, acuzând guvernul liberal
în frunte cu Ion C. Brătianu de incompetență. Mihai Eminescu a scris în ziarul „Timpul”
despre această decizie a Rusiei, socotind că România este în primejdie de a fi dezmembrată
chiar de aliatul care i-a garantat integritatea teritorială13. Franța, Italia chiar și Austro-Ungaria
au considerat că României i s-a aplicat un tratament mult prea drastic, iar pentru pierderea
Basarabiei ar trebui să i se acorde alte compensații teritoriale14. Pe de altă parte Serbia a fost
nemulțumită de tratamentul oferit de marile puteri la Berlin, iar diplomatul sârb Iovan Ristic a
acuzat marile puteri că încearcă să profite de puterile mai slabe pentru a se devolta. Serbia s-a
simțit trădată de sprijinul Rusisi, fiind lăsată sub influiențele Austro-Ungare a cărei tendință
expansionistă era din ce în ce mai evidentă în acea zonă15. Muntenegru se afla printre țările
mulțumite de deciziile luate la San Stefano și la Berlin, deoarece teritoriul acesteia se lărgise
și era recunoscută ca țară imdependentă, iar atenția liderilor politici se îndreaptă mai degrabă
către problemele interne decât către cele externe. Datorită faptului că Muntenegru oferea un
avantaj geografic și strategic, devine un subiect de dispută între Austro-Ungaria, Rusia și
Italia, însă nu luase amploarea disputei din Serbia16. Datorită asezării sale teritoriale,
Muntenegru nu a avut posibilități de acțiune, ceea ce a fost un avantaj, deoarece prin evitarea
conflictelor externe, între 1881 și 1913 a cunoscut o perioadă de liniște și pace17. Tot în
această zonă s-a mai aprins o dispută vehementă între guvernele austriac și maghiar, precum
și între liderii naționali sârbi și croați pentru sângeacul Novi Pazar, care în urma Congresului
de la Berlin a trecut sub autoritatea austriacă, iar soluționarea a fost unirea provinciei într-un
singur district numit Bosnia-Herțegovina. În realitate evenimentele au fost mult mai
complicate, deoarece a existat riscul ca această regiune să intre sub autoritatea Serbiei, care ar
fi transformat-o într-o mare putere balcanică și o atracție pentru slavii sudici din cadrul
Imperiului Habsburgic. Problema s-a ivit încă de la masa tratativelor, când austriecii au cerut
doar ocuparea teritoriului, nu și anexarea. După o lungă dispută din cadrul Dublei Monarhii,
maghiarii au fost de acord cu anexarea Bosniei și Herțegovinei, în 1908, provocând astfel o
criză cu Serbia, denumită în istoriografie „Criza anexării”18. Rămânând în zona Dalmației,
mertiă să menționăm câteva lucruri și despre Croația și Slovenia, două regiuni în care

13
Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor. 1774/1784 – 1918, Editura Universitară București, 2006, p. 315 –
316.
14
Daniela Bușă, Op. cit, p. 26.
15
Ibidem, p. 27.
16
Ibidem, p. 28
17
Ioan Popoiu, Statele din Sud-Estul Europei (1804 – 1999), Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Pro
Universitaria, București, 2017, p 196.
18
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea, Volumul II, tradus de Mihai-Eugen Avădanei, Editura
Institutului European, Iași, 2000, p. 62 - 63.
predomină mediul rural cu țărani catolici, educați, conservatori și posesori de pământ. În
Slovenia activa Partidul Popular Sloven care a avut numeroase reușite pe plan politic și
cultural. Regatul Croației și Sloveniei avea propria limbă și propriile instituții19.

Așa cum am amintit mai sus, unul dintre rezulatele Congresului de la San Stefano a
fost crearea Bulgariei Mari, iar Rusia a fost un principal susținător al acestor granițe, deoarece
dorea să-și mențină hegemonia în acea zonă. Congresul de la Berlin a împărțit Bulgaria, iar
Rusia nu a avut nici-o șansă de reușită împotriva opoziției Austro-Ungariei și a Marii Britanii.
Principala temere a puterilor occidentale era ca Rusia să nu devină o putere mediteraneană,
datorită influiențelor pe care le avea la sud de Dunăre20.

Victoria Rusiei obținută în războiul din 1877 – 1878 i-a adus Bulgariei o independență
virtuală, deoarece aceasta a ieșit din război împărțită. Principatul bulgar și Rumelia Orientală
făceau parte din Imperiul Otoman, însă mereu a existat o dispută între ruși și turci pentru
aceste teritorii21. Rumelia Orientală, provincie care aparținea Bulgariei a reprezentat un câmp
de interes atât pentru Rusia cât și pentru Imperiul Otoman, care au dus o luptă diplomatică
pentru a-și spori influiența în acea zonă. Problema era complexă, deoarece acea provincie se
afla sub suzeranitate otomană, însă influiențele țariste dominau zona. Datorită greșelilor
comise de agenți, diplomați și înalți ofiței ruși, care prin atitudinea lor au denotat un caracter
dictatorial care au îndepărtat populația bulgară. Tensiunile au continuat chiar și în anul 1881,
când bulgarii din Rumelia Orientală nu doreu nici stăpânire otomană nici influiență rusească.
Chiar s-a format și un curent antrirus22. Odată cu redeschiderea „Chestiunii orientale” începe
și decăderea Imperiului Otoman sub aspect administrativ, teritorial, economic și politic. În a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, turcii mai dețineau în Europa doar: Tracia, Thesalia,
Epir, Macedonia și Albania, din care: în 1881, Thesalia și Epir au fost cedate Greciei, Nordul
Traciei (Bulgaria și Rumelia Orientală) încă făceau parte formal din teritoriul Otoman, însă nu
li s-a mai supus niciodată până în 1885, când Rumelia Orientală s-a unit cu Bulgaria23.

Un alt aspect important este faptul că multe dintre articolele Tratatului de la Belin făceau
referire la Grecia, care era una dintre țările nemulțumite de deciziile luate în capitala

19
Ioan Popoiu, Op.Cot. p 180.
20
Daniela Bușă, Op.Cit. p. 29.
21
Stevan Pavlowitch, Istoria Balcanilor. 1804 – 1945, tradus de Andreea Doica, Editura Polirom, Iași, 2002, p.
134.
22
Daniela Bușă, Op.Cit. p. 31-32.
23
Ioan Popoiu, Op. Cit. p. 203.
Germaniei, deoarece majoritate insulelor grecești se aflau înafara granițelor regatului elen24.
Între anii `80 și `90 Grecia a funcționat în baza unui sistem format din două partide, iar liderii
acestora erau: Kharilaos Trikoupis care susținea că statul trebuie întărit prin reforme înainte
de se implica activ pe plan extern; și Theodoros Diligiannis care milita pentru o „Grecie mai
mare”. Cel din urmă nu prea a avut success, deoarece acesta a suprasolicitat economia statului
și a creat tensiuni în relațiile cu marile puteri25.

Pentru a putea fi posibilă punerea în aplicare a prevederilor stabilite la Berlin, unele


state erau obligate să-și schimbe regimul politic pentru a le permite realizarea pașilor decisivi
pentru înfăptuirea unității naționale, deși puterile considerau că au rezolvat cele mai importate
probleme din Sud-Estul Europei, acestora nu li s-au găsit soluții clare, realiste și de durată
ceea ce a dus la apariția altor probleme și mai mari. Trasarea frontierelor a reprezentat un
subiect al mai multor articole ale textului final al Tratatului. Pentru a se realiza acest lucru s-
au înființat consilii europene însărcinate cu trasarea frontierelor, iar misiunea comisiilor nu a
fost una ușoară, deoarece ajunși pe teren, la fața locului, deciziile luate la masa tratativelor au
dat naștere unor dispute între părți. În ceea ce privește frontierele României cu Rusia, potrivit
articolului 45 din Tratatul de la Berlin, Rusia devine un stat riveran prin obținerea celor trei
județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail și Bolgrad). Retragerea armatei române din sudul
Basarabiei a fost voința marilor puteri, pe care România a respectat-o, părăsind acel teritoriu
la 1 octombrie 1878, însă fără a semna vreun act, ceea ce dovedește că nu era acord cu această
mutilare de teritoriu, ceea ce a dus la divergențe între delegații români și cei ruși, iar în ceea
ce privește granița cu Bulgaria, a fost stabilită de o comisie internațională alcătuită din
reprezentanții mai multor puteri la Constantinopol. În acest caz, delimitarea era făcută de o
frontieră naturală pe fluviul Dunăre și de una convențională adică împărțirea Dobrogei, care i-
a fost retrocedată României. Și în acest caz comisia a întâmpinat dificultăți, deoarece deciziile
luate la Berlin nu coincideau cu studiile efectuate pe teren. Potrivit stipulărilor articolului 2 al
Tratatului, care prevedeau granițele Principatului bulgar la nord de la vechea graniță a Serbiei,
iar la est până la Marea Neagră, orașul Silistra rămânând în componența României. Cu toate
acestea românii s-au simțit nedreptățiți, iar diplomația românească a căutat toate pistele pentru
a obține avantaje26.

24
Daniela Bușă, Op. Cit. p. 33 – 34.
25
Stevan Pavlowitch, Op. Cit. p. 146.
26
Daniela Bușă, Op.Cit. p. 47- 51.
Unul dintre principalele rezultate ale Congresului de la Berlin a fost consolidarea
sistemelor de alianțe și formarea celor două blocuri militare care au condus Europa către
Primul Război Mondial. Antagonismele dintre statele europene au apărut cu mult înainte de
Congresul moderat de Bismark, însă acel moment a fost crucial pentru ca statele să se
hotărască cu cine se aliază. După cum am amintit mai sus, cancelarul Germaniei deținea rolul
principal, acesta căutând să salveze sistemele de alianțe la care a lucrat timp de aproape zece
ani. Bismark, în postura de arbitru al Europei a tratat cu maximă delicatețe problemele
ridicate la congres, chiar dacă Germania nu avea nimic de câștigat din chestiunile de litigiu.
Oare să fi avut dreptate țarul când a afirmat despre Congresul de la Berlin că a fost o „coaliție
a Europei împotriva Rusiei, sub conducerea prințului de Bismark”? Am ridicat această
problemă, datorită faptului că actul final al Tratatului de la Berlin a modificat complet
clauzele Tratatului de la San Stefano, unde Rusia a fost cea mai avantajată. Deciziile luate la
Congresul din vara lui 1878 i-au confiscat Rusiei tot ce câștigase la San Stefano27. Rusia nu a
fost singura care a avut de suferit în urma Congresului de la Berlin, ci și Imperiul Otoman a
cunoscut un regres destul de mare, afectându-i principiul integrității. Din moment ce
obiectivul congresului nu a fost îndeplinit, țarul se retrage definitiv din Alianța celor trei
împărați, învinuindu-l pe Bismark pentru tot ce s-a întâmplat la Berlin28.

După Congresul de la Berlin, principala temere a lui Bismark a fost o alianță franco-
rusă, pe care cancelarul Germaniei a făcut tot posibilul pentru a o împiedica, deoarece i-ar fi
ruinat tot sistemul diplomatic pe care l-a gândit. Istoricul britanic A.J.P. Taylor afirmă despre
această alianță că ar fi fost o idee panslavistă care aproape a recreat „coaliția de la Crimeea” 29.
Pentru a preveni această alianță, Bismark a încercat chiar și să normalizeze relațiile cu Franșa,
folosindu-se de faptul că la Congres și-a încurajat pe diplomații francezi să cucerească
Tunisia. Mai degrabă, Bismark a urmărit să mențină Franța într-o izolare diplomatică, apelând
la Austro-Ungaria, astfel punând bazele Dublei Alianțe. Tratatul acestei alianțe este semnat la
7 octombrie 1879 la Viena, iar Ministrul austriac Andrassy nu dorea să fie impicat în
conflictul franco-german, astfel obținând clauza ca alianța să fie defensivă și împotriva
Imperiului Țarist. Chiar dacă Franța ar fi dorit o alianță cu Rusia, țarul era de altă părere,
respingând sistemul politic francez și implicit o apropiere a Rusiei de Franța30. Țarul văzându-
se în izolare diplomatică se apropie de Austro-Ungaria și de Germania, semnându-se un nou

27
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Volumul IV, tradus de Monica Timu, Editura Insitutului
European, 1998, p. 185.
28
Ibidem, p. 186.
29
A.J.P Taylor, The Struggle for mastery in Europe. 1848 – 1918, At the Callendon Press, Oxford, 1954, p. 258.
30
Serge Berstein, Pierre Milza, Op.Cit. p. 187 – 188.
tratat al „celor Trei Împărați”, prin care cele trei puteri se angajau ca în cazul în care una
dintre ele ar fi atacată de o a patra putere, celelalte două să își mențină neutralitatea, iar
Austro-Ungaria și Rusia se angajează să nu modifice statu-quo-ul din Balcani. Prin acest
sistem diplomatic al lui Bismark, acesta și-a asigurat neutralitatea Rusiei în cadrul unui
eventual conflict franco-rus. Următorul pas realizat de cancelarul Germaniei a fost extinerea
„sistemului bismarkian” prin convingerea Italiei să renunțe la revendicările sale iredentiste
care vizau teritoriile Trento și Triest, fiind sub stăpânire austriacă încă din 1870. La 20 mai
1882, prin aderarea Italiei este semnat tratatul Triplei Alianțe, fiind o alianță cu caracter
defensiv. Planul lui Bismark a fost să asigure neutralitatea tuturor celorlalte mari puteri
europene în cazul în care ar fi purtat un conflict în vest. 31 Austro-Ungaria a profitat de
avantajele pe care și le-a creat la Congresul de la Berlin pentru a se apropia de puterile pe care
se baza Rusia și anume Serbia și România, cu care semnează în 1881 respectiv în 1883 tratate
secrete care l-au îngrijorat pe țar. Chiar și în Bulgaria situația devine tensionată, datorită
alegerii din 1887 a lui Ferdinand de Saxa-Coburg, ceea ce duce la triumful influienței
Austriei. Temerile lui Bismark începeau să se adeverească, mai ales la începutul anului 1886,
când generalul Boulanger devine Ministru de război și trezește tendințe germanofobe, ceea ce
îl determină pe cancelarul german să mărească efectivele armatei32. Bismark simțea nevoia de
a consolida rețeaua prieteniilor germane, ceea ce l-a determinat să ofere Italiei avantajele pe
care le-a cerut în urmă cu câțiva ani și pe care Bismark a refuzat să i le ofere. Datorită
presiunii franceze, contele Robilant, ministru italian de externe își mărește pretențiile cerând
menținerea statu-quo-ului în Mediterana și obținerea unor compensații în care Austro-Ungaria
ar obține noi avantaje în Balcani. Astfel Tripla Alianță a căpătat un caracter ofensiv, dar
tensiunile dintre Franța și Germania s-au redus, iar Bismark a considerat că angajamentele
față de Italia erau foarte mari și de aceea a căutat să le împartă cu o altă putere, aceasta fiind
Marea Britanie, iar prin acordul din februarie 1887 cele două țări urmăresc să mențină statu-
quo-ul mediteran incluzând Marea Egee și Marea Neagră. Or aceste acorduri erau îndreptate
împotriva politicii Rusiei din Balcani precum și împotriva Franței. Prin semnarea lor, Marea
Britanie devine țară asociată indirect la Tripla Alianță.33 În realitate Bismark căuta să izoleze
diplomatic Franța prin orice mijloc.

În concluzie, Congresul de la Berlin a fost un mare pas în ceea ce înseamnă Originile


Primului Război Mondial, deoarece plecând de la deciziile luate de marile puteri în capitala

31
Ibidem, p. 187 - 189.
32
Ibidem, p. 190.
33
Ibidem, p. 191 – 192.
Germaniei s-au format sistemele de alianțe care au purtat Europa în Marele Război. Motivul
pentru care Bismark a convocat acest Congres a fost de a evita un conflict European, însă în
opinia noastră acest conflict nu a fost evitat ci mai degrabă amânat. Prin diplomația s-a,
Bismark și-a câștigat renumele de „samsar cinstit”, deoarece a a arbitrat Congresul cu
onestitate, urmărindu-și în același timp propriile interese. Rezultateele Congresului de la
Berlin au rămas neclare, deoarece s-au soldat cu conflicte diplomatice. Problemele din zona
Balcanică au rămas nerezolvate în ciuda faptului că s-a încercat în mare parte trasarea
granițelor, însă micile puteri nu s-au înțeles așa cum ar fi sperat diriguitorii Congresului,
ajungându-se astfel la cele două războaie balcanice din 1912 – 1913. Istoricul A.J.P. Taylor
afirmă că acest Congres a fost un important punct de referință în istoria Europei, deoarece cei
treizeci de ani de război și de tulburări au fost transformați în treizeci și patru de ani de pace.
Acesta a subliniat cauza economică, considerând că aceasta a stat la baza acestei păci
europene și mai cu seamă balcanice34. Autoarea Barbara Jelavich susține că orice intervenție a
marilor puteri în Balcani era o sabie cu două tăișuri, deoarece de fiecare dată când cereau
ajutorul, balcanicii se așteptau ca acesta să fie gratis, însă marile puteri le-au taxat de fiecare
dată cerându-le favoruri politice35. Din cele prezentate mai sus, am dedus că în perioada de
după Congresul de la Berlin, marile puteri și-au intensificat tot mai mult expansiunile
teritoriale, iar ca exemple avem „Asociația internațională pentru explorarea și civilizarea
Africii Centrale” înfinițată încă din 1876 de către regele Belgiei, Leopold al II-lea. În 1881
Franța ocupă Tunisul, iar la câțiva ani părțile de nord și centrul Vietnamului devin protocolat
francez; Marea Britanie avansează în Egipt în 1882; în 1884, Belgia ocupă Congoul. Și tot în
acest an, Germania își impune protocolatul în Togo și ocupă teritorii în Africa36.

34
A.J.P Taylor, Op. Cit., p. 253.
35
Barbara Jelavich, Op.Cit. Volumul II, p. 336.
36
Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan, Diplomația Europeană în epoca modernă, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1984, p. 409 – 410.
Bibliografie

1. Antoni Bogdan, Dinu, Mihai Rudolf, Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX –
XX, 2005.
2. Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, Volumul IV, tradus de Monica Timu,
Editura Insitutului European, 1998.
3. Bușă Daniela, Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de
la Berlin și Primul Război Mondial (1878 – 1914), Editura Paideia, 2003.
4. Ciachir Nicolae, Bercan George, Diplomația Europeană în epoca modernă, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
5. Cliveti Gheorghe, Concertul european, Editura Enciclopedică, București, 2006.
6. Damean Sorin Liviu, România și Congresul de la Berlin (1878), Editura „Mica
Valahie”, București, 2005.
7. Isar Nicolae, Istoria modernă a românilor. 1774/1784 – 1918, Editura Universitară
București, 2006.
8. Jelavich Barbara, Istoria Balcanilor, Volumul I, tradus de Mihai-Eugen Avădanei,
Editura Institutului European, Iași, 2000.
9. Ibidem, Volumul II.
10. Kissinger Henry, Diplomația, Editura BIC ALL, tradus de Mircea Ștefănescu, Radu
Paraschivescu, 1994.
11. Pavlowitch Stevan, Istoria Balcanilor. 1804 – 1945, tradus de Andreea Doica, Editura
Polirom, Iași, 2002
12. Popoiu Ioan, Statele din Sud-Estul Europei (1804 – 1999), Ediția a II-a revăzută și
adăugită, Editura Pro Universitaria, București, 2017.
13. Talyor, A. J. P. The Struggle for mastery in Europe. 1848 – 1918, At the Callendon
Press, Oxford, 1954.