Sunteți pe pagina 1din 12

Motivul pentru care nu trebuie să ne fie frică de MOARTE, dezvăluit de cercetători

Revista TEO » Stil de viata » Motivul pentru care nu trebuie să ne fie frică de MOARTE, dezvăluit de cercetători

Scris de Ionut Soare în Stil de viata, la 2017-11-15T13:56:06+00:00 pe 15 nov.. 2017

Oamenii de știință au făcut cercetări și studii care au ajuns la o concluzie cu adevărat surprinzătoare: moartea este,
de fapt… plăcută! Subiectul „moarte” este înfricoșător pentru toată lumea, perspectiva sumbră a părăsirii acestei
lumi fiind, conform studiilor, cea mai mare teamă a oricărui individ. În aceste condiții, cercetătorii din Statele
Unite au realizat un studiu menit să descopere ce simt, de fapt, oamenii atunci când mor. Rezultatul este cu
adevărat surprinzător, căci concluzia este chiar opimistă: „Moartea este mai plăcută decât își imaginează oamenii”.

Cel care a inițiat acest studiu este profesorul Kurt Gray de la Universitatea North Carolina din Chapel Hill.
Conform acestuia, moartea trebuie privită ca un eveniment fericit:

„Atunci când ne imaginăm emoțiile pe care le vom trăi în momentele în care ne apropiem de moarte, ne gândim cu
precădere la tristețe și groază. Dar din câte se pare, moartea este mai puțin tristă și înfiorătoare — și mai fericită —
decât ați crede”

Cum au ajuns cercetătorii la concluzia că moartea este plăcută?

Ei bine, acesta este prima întrebare pe care și-o pune orice individ află concluziile profesorului Kurt Gray.
Răspunsul se află chiar în acțiunile studiului efectuat de către cercetători: aceștia au analizat mesajele publicate pe
bloguri și pe Internet în general, de către pacienții aflați în stadii terminale ale unor boli precum cancerul sau
scleroza. Al doilea eșantion de „subiecți” ai acestui studiu au fost oamenii condamnați cu pedeapsa capitală și
ultimele lor cuvinte înainte de moarte.

Toate aceste date au fost comparate cu mesajele unor oameni ce au fost rugați să-și imagineze că se află în stadiul
terminal al unei boli incurabile. Aceștia, asumându-și rolul unei persoane pe punctul de a muri, au scris ce simt și
cum îșiimaginează că se va întâmpla trecerea lor în neființă.

Comparând gândurile oamenilor care chiar se aflau pe punctul de a muri cu cele ale subiecților ce-au fost rugați
doar să-și imagineze acest lucru, cercetătorii au conchis clar: moartea este neplăcută mai mult în imaginația
noastră. Mai îngroziți decât pacienții și deținuții au fost cei din grupul al treilea, care nu urmau să moară, dar și-au
imaginat că se află în această postură.

Ce simți când mori?

Practic, cercetătorii au descoperit că omul, atunci când știe că va muri curând, este ajutat de creier să accepte acest
lucru cât mai ușor, iar gândirea lui se adaptează imediat acestei situații, astfel încât nu se instaurează acea panică
pe care cu toții credem că o vom avea în situația în care am afla că vom muri:

”Oamenii sunt incredibil de adaptabili — atât fizic, cât și emoțional — și noi ne vedem de viețile noastre zilnice
indiferent dacă suntem pe moarte sau nu”.

Profesorul Gray a mai adăugat și că „În imaginația noastră, moartea presupune ideea de singurătate și o lipsă de
înțeles, dar mesajele finale publicate pe bloguri de pacienții terminali și ultimele cuvinte rostite de deținuții
condamnați la moarte sunt pline de iubire, înțelesuri și conexiuni sociale”.
Oamenii au un anumit grad de control în momentul în care mor. Specialiștii spun ce se întâmplă în ultimele clipe
de viață

O altă concluzie a autorilor studiilor spune că inclusiv sistemul medical, axat pe vindecarea și evitarea morții,
induce în psihicul colectiv ideea că moartea este groaznică, instalând această panică comună a tuturor oamenilor:
„În prezent, sistemul medical este orientat spre evitarea morții — o evitare care este adeseori motivată de părerea
că moartea este îngrozitoare și tragică”.

Ei bine, deși moartea este, într-adevăr un final pe care nimeni nu și-l dorește în mod conștient, se pare că atunci
când momentul vine, creierul nostru este capabil să accepte acest lucru ca pe un firesc al existenței noastre, iar
starea noastră interioară va fi una cât se poate de bună în condițiile date.

ba mi-e frică de moarte


De Petronela Rotar|22 aprilie, 2017|Categorii: bucăți din mine|Etichete: frică, moarte, terapie|19 Comentarii

Peste exact o lună voi împlini frumoasa și rotunda vîrstă de 40 de ani. Nu am anticipat nicidecum să vină la pachet
cu o frumoasă și rotundă criză a vîrstei mijlocii sau cum năibuța îi mai spune. Mereu m-am crezut deasupra acestor
chestii frivole. Peste 30 am trecut ca lebăda prin lac, ba mi-a plăcut atît de tare că am avut vreo trei ani (unul
înainte, unul în timpul și unul după) 30 de ani. Că am 40 zic de cînd am împlinit 39, parte ca să mă obișnuiesc cu
groaznicul, parte fiindcă mi se pare că 39 e o vîrstă atît de ingrată, nici 38, nici 40, că nici nu merită rostită și luată
în seamă.O păcăleală, 39. Capul meu se pare că nu s-a lăsat păcălit, însă, el știa că deși zic eu că am 40, nu am
încă. Și a intrat în alertă abia cînd s-a apropiat cu adevărat.

Mai întîi a început să mi se pară că am îmbătrînit brusc. Pielea mi-e mai uscată, parcă am și ceva riduri în plus,
toate apărute peste noapte. Păr alb am de la 20, aș fi zis că nu se pune, dar acum am senzația că sunt albă toată pe
dedesubtul vopselilor. Apoi am tot felul de dureri și neputințe, cea mai mare parte închipuite. De văzut, văd tot mai
prost, pas de mai lucrează sau citi fără ochelari, ale căror dioptrii a fost nevoie să le schimb. Ce mă mai salvează e
că nimeni nu îmi dă vîrsta pe care o am.

Și am început să mă analizez. Ce e cu mine și de unde prostia asta cu îmbătrînirea? În terapia de grup, la modulul
în care am tratat relația cu exteriorul nostru, mi-am dat iar seama că noi, muierile, suntem foarte atașate de corpul
fizic. Toate. Suntem nemulțumite de noi, ne pasă foarte tare de cum arătăm, de cum suntem precepute și cum ne
percepem, chiar și ălora de nu par că dau doi bani pe cum arată. Rectific, mai ales ălora. A fost unul dintre cele mai
grele module. Pe mine m-a ajutat mult să-mi dau seama că vin de tare departe și că din femeia care se credea urîtă,
acum sunt bine cu mine. Mi s-o fi trăgînd și de la bărbatu-meu care îmi zice de minimum 20 de ori pe zi ce
frumoasă sunt. (De-aia l-am și luat, doar.) Oricum, prin exercițiul în care a trebuit să închidem ochii și să ne
imaginăm goale într-o cameră a oglinzilor am trecut cu o ușurință fantastică și știu sigur că acum cîțiva ani nu aș fi
reușit una ca asta. Ai zice că în situația asta, e o prostie să mă tem de 40 de ani. Dar adevărul e că dimpotrivă. 40
înseamnă începutul declinului fizic, iar asta e o pierdere și o percep ca pe o pierdere. Mai ales că siguranța mea de
sine e încă șubredă și îngrozitor de proaspătă. Cum adică, acum că am reușit să mă simt bine în pielea mea o să
încep să pierd asta?
Recitind Yalom, Privind soarele în față, am găsit un pasaj care mi se potrivește perfect. „Cînd atingem apogeul
vieții și privim calea care ni așterne în față, înțelegem că drumul nu mai urcă de acum înainte, ci urmează panta
către declin și degradare. Din acest punct, preocupările legate de moarte nu sunt niciodată absente din minte.”

Deci asta e, mi-am zis. Cumva, mă simt la apogeul vieții. Am doi copii mari, gata să își ia zborul. Mi-am îndeplinit
visul vieții mele ori patru. Sunt, pentru prima oară în viața mea, împlinită și așezată în mine. Sunt fericită. Și mi-a
luat 40 de ani să ajung aici. De aici, nu mai are ce să fie ascensiune, doar declin. Și nici nu am apucat să mă bucur
de toate astea. Și cînd apuc, sunt deja bătrînă. Am trecut de jumătatea vieții. Și mă apropii de moarte. Moarte,
moarte… Păi, mie nu îmi era frică de moarte, nu era să mor de două ori și am zis că gata, am gustat din cupa aia,
știu cum e, am închis capitolul cu moartea. Nu am terminat eu a doua carte zicînd că mie nu mi-e frică de moartea
mea? Carevasăzică, de fapt, mi-e și mie frică de moarte? Și dacă da, cît de frică de moarte îmi e?

Și, cu creionul în mînă, am continuat să recitesc atent de tot Privind soarele în față, ca să văd cît și în ce mi s-a
camuflat frica de moarte.

Yalom crede că frica de moarte e fundamentul celor mai multe frici pe care le avem. Alți psihoterapeuți spun că
anxietatea generalizată, aia care dă în atacuri de panică, tot frica de moartea are ca fundament. Cînd au debutat
atacurile mele de panică? Fix în anul în care era să mor sub avalanșă… Hopa! Și în aceeași perioadă în care mi-am
pierdut și job și casă și am fost nevoită să mă întorc la ai mei cu doi copii după mine. Carevasăzică mai întîi era să-
mi pierd viața, apoi mi-am pierdut siguranța zilei de mîine, eu fiind pe fundal mamă a doi copii, mamă singură a
doi copii. Care fără mine…

Și pînă și copiii, zice Yalom și știu și eu în adînc, îi facem ca să ne supraviețuiască ceva al nostru după moarte.

Așadar, îmi e frică de moarte. Fiindcă nu îmi pot imagina cum e să-mi dispară conștiința, să dispar eu, viața mea,
tot ce e în jurul meu. Și probabil, ăsta e motivul inconștient pentru care scriu public. Ca ceva din cine sunt eu să
rămînă dincolo de finitudinea mea fizică. Teoria reverberației a lui Yalom, care spune că fiecare dintre noi creează
cercuri concentrice de influență care îi pot afecta pe alții timp de mai mulți ani sau chiar de-a lungul mai multor
generații. Efectul pe care îl avem asupra unor oameni este transmis mai departe de aceștia. Iar asta mi se întîmplă
frecvent. De cînd m-am apucat de scris textul ăsta, am primit trei mesaje și un email în care oameni pe care nu-i
cunosc îmi mulțumesc pentru că le-am deschis ochii asupra nevoii de terapie, asupra nevoii de a privi în sine,
pentru că nu s-au simțit singuri în spaimele și depresiile lor. Și simt în plin efectul de reverberație. Și știu că nu
trăiesc degeaba și că ceva îmi va supraviețui atunci cînd voi muri.

Mă gîndesc la ultima ședință de terapie de grup, a doua pe tema vulnerabilității. Înainte de ea, în ziua de Paște, am
avut un accident, eram cu fetele în mașină, ne-a zguduit un pic. Am înghețat, căci noi nu am mai avut accidente, iar
micile incidente din trafic din cei peste 15 ani de condus le-am trăit singură. M-am speriat tare, mai tare decît ar fi
cerut situația. M-am simțit îngrozitor de vinovată chiar dacă nu greșisem eu nimic. Mi-am reamintit violent cît de
fragil și efemer este totul, cum într-o secundă viața și cursul ei pe care îl prevedeai se pot spulbera. Știu asta
epidermic de acum 19 ani, cînd tatăl fiicei mele mari a murit într-un accident de mașină. Iar acum, la accidentul
ăsta, frica mea de moarte, de moartea copiilor mei și iată, de propria moarte, s-a reactivat cu furie, visceral. Așa că,
atunci cînd vorbim la grup despre vulnerabilități, eu vorbesc despre frica mea de moarte. Și de moartea celor din
jur. Și mă trezesc că sunt nevoită să repet, cu voce tare, fiecărei colege de terapie: vulnerabilitatea mea e teama de
moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a
celor din jur. Vulnerabilitatea mea e teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu
pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur. Vulnerabilitatea mea e teama de moarte, iar eu o să
mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur.
Vulnerabilitatea mea e teama de moarte…
Nu plîng, deși repet cu inima oprită aproape toate cuvintele astea pe care încă nu le pot integra prea bine
emoțional. Fiindcă, firește, rațional știu că sunt om și că voi muri și că toți din jurul meu sunt oameni și vor muri și
ei, dar nu raționalul e problema la mine. Am plîns după accident, am plîns înciudată, speriată, vinovată. Suntem
bine, dar am fi putut fi rău. Și plîng la finalul ședinței, cînd terapeuta îi spune unei colege însărcinate (care tocmai
a pus într-o metaforă superbă propria vulnerabiltate) că făptura din ea care e pe cale să se nască e întotdeauna o
șansă de vindecare și eu simt că sunt îngrozitor de bătrînă și mi-am irosit toate șansele, nu voi mai avea niciodată
20 de ani să știu și să pot, să îmi cresc copiii mai bine decît i-am crescut deja, să știu despre mine ce știu acum, să
mă vindec la timp, să mă simt frumoasă și fericită la timp. Și îmi dau seama, atunci, în momentul ăla cînd lacrimile
îmi picură pe covorul ce închipuie scena de psihodramă, că regretul ăsta mă sfîșie: că am trăit la suprafața vieții 40
de ani și că abia acum știu cine sunt și că mi se pare tîrziu, deși nu e. Că doar 20 din anii de femeie adultă s-au dus
și că, cu puțină grijă și noroc, mai am cel puțin pe atît și că aș fi putut trăi în inconștiență toată viața, să mor
inconștientă, că cei mai mulți oameni asta fac, că sunt norocoasă și privilegiată și încă foarte tînără. Că aș fi putut
refuza împrumutul vieții de teama plății datoriei morții, cum spunea Otto Rank, însă eu nu am făcut-o, am trăit tot
ce am avut de trăit și cu asupra de măsură, deși mi-a fost tot timpul frică, groază mi-a fost. Și că, vorba lui Yalom,
trebuie să renunț mai devreme sau mai tîrziu la speranța unui trecut mai bun. Iar asta mi se pare cel mai greu de
făcut dintre toate. Oricît m-aș încorda, nimic din ce am trăit nu va deveni mai blînd sau mai puțin adevărat. Și
efectele sunt acolo, aici, în mine, iar eu nu pot face nimic decît să le gestionez cît mai bine posibil. Așa că trebuie
să îmi înfrunt frica de moarte pînă la capăt. Să mă întorc la mine, cea de la 21 de ani care s-a confruntat atît de
silnic și traumatic cu moartea, și să mă las să trăiesc conștient doliul și spaima pe care le-am dus atît de greu
atunci.

Taman cînd credeam că sunt bine.

***

Sunt la masaj. Pe masa de lîngă mine, o doamnă ascultă ce vorbim eu și maseuza. Eu îi povestesc maseuzei că uite,
am descoperit că sunt în plină criză de 40 și că mă tem de moarte. Doamna de lîngă, medic înțeleg, intervine brusc
și începe să-mi explice că e o prostie, de ce să mă tem de moarte, nu am absolut niciun motiv, ea vede pacienți care
mor zilnic și nu se teme de moarte. Mă gîndesc că, în terapie, negarea e primul semn că omul ascunde o spaimă sau
durere mai mari decît poate duce în momentul ăla. Apoi mă înfurii puțin, fiindcă e dreptul meu să port o
conversație cu cineva fără să primesc automat sfaturi de la un terț. Și că ăla e adevărul meu subiectiv, asta simt eu,
cum poate cineva din afară să-mi spună ce ar trebui să simt. Eu am o prietenă care are fobie de nasturi, da, de
nasturi, o fobie cît se poate de reală și nu a purtat și nu va purta probabil niciodată ceva care are nasturi, însă eu nu
îi explic că nu are de ce și că e stupid să se teamă de nasturi, că și ea știe asta, însă ceea ce simte vine dintr-o zonă
care nu are nicio legătură cu raționalul. O altă prietenă e complet îngrozită că ar putea muri, se autoconvinge la
intervale regulate că are forme rare de cancer sau că va muri la următorul zbor și îi vor rămîne copiii pe drumuri.
Iar să spui că frica de moarte e o frică fără motiv înseamnă să negi însăși condiția umană. De milenii, gînditorii,
religiile, mai încoace psihoterapeuții și chiar impostorii se chinuie să dea de capăt fricii ăsteia. Preocuparea în jurul
morții, și a însuși sensului vieții, este ubicuă. Frica de moarte este camuflată în religiozitatea excesivă (vezi
promisiunea vieții de apoi sau a reîncarnării care nu sunt decît speranța că mai este ceva după moarte, că nu se
termină totul brusc, căci asta ar face pentru mulți viața însăși inutilă), în obsesii, în compulsii, în zecile de fobii pe
care le experimentăm. Ia arahnofobia, de exemplu, (un reziduu al creierului reptilian, de altfel) ia claustrofobia, ia
teama de înălțime, de zbor, de mers cu mașina, de urs, de avalanșe, de nasturi, în ultimă instanță, și du-le pînă la
capăt. Mă tem de păianjeni, de urși, de reptile și tîrîtoare fiindcă cred că ele mă pot ucide, mă tem de înălțime
fiincă pot cădea și muri, mă tem de spații mici fiindcă mă pot sufoca și muri, mă tem de avalanșe că mă pot
îngropa și ucide, de mersul cu mașina că pot avea accident mortal, de avion că poate cădea. Tot de moarte mi-e
frică, de fapt. De dispariție. De uitare. Și pot alege să privesc soarele în față, să îmi confrunt teama de moarte și să
aleg o viață mai împlinită în urma confruntării, sau pot alege să mă prefac că nu există sau chiar că mie nu mi se
poate întîmpla.

Iar mie chiar mi-e frică de moarte.

Vulnerabilitatea mea e teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla
asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur.

Când frica de moarte nu te lasă să trăiești


Alina Kartman - 3 MAI 2017

Anecdotic, se spune că teama de a vorbi în public este cea mai puternică frică a omului, după frica de moarte.
Toată lumea zâmbește la această ordine de priorităţi, însă nimeni nu contestă și nici nu prea discută despre frica
plasată în fruntea clasamentului.

Jean-Dominique Bauby a făcut senzaţie în 1995 când, folosindu-se de singurul mușchi pe care îl mai putea folosi
(cel de la pleoapa stângă), a reușit să dicteze literă cu literă biografia lui: „Scafandrul și fluturele”. Ulterior, un film
cu același nume a spus povestea francezului care suferea de sindrom „locked-in”, adică era complet paralizat,
complet conștient și complet îndrăgostit de viaţă. În „Scafandrul și fluturele”, Bauby făcea o pledoarie pentru
sensul vieţii sale, chiar și în condiţiile limitate în care se afla. Fie că plonja precum un scafandru în adâncurile
sufletului lui, căutând printre comorile de amintiri din trecutul său, fie că se înălţa ca un fluture imaginându-și
lucruri care nu au existat încă, Bauby descoperise un mod prin care să își facă viaţa interioară frumoasă și demnă
de a fi trăită.

La fel ca Jean-Dominique Bauby sunt și alţi pacienţi. Unii dintre ei pot clipi și, datorită acestui lucru, pot comunica
cu cei din jur. Câteodată se întâmplă ca, în timp, pacientul să își piardă și această ultimă abilitate motorie și, odată
cu ea, și capacitatea de a le spune celorlalţi orice, oricât de mic. Cei din jur rămân întrebându-se dacă pacientul mai
este conștient și dacă încă își mai dorește să trăiască.

Lipsa de comunicare este sfâșietoare și pentru apropiaţii pacientului și pentru pacient însuși. Însă o descoperire a
unui cercetător de la Centrul Wyss pentru Bio- și Neuroinginerie din Geneva oferă o speranţă uriașă celor afectaţi.

Neurologul Niels Birbaumer a realizat o interfaţă capabilă să „citească” impulsurile neuronale ale pacienţilor cu
sindrom locked-in și să le transforme în mesaje cu sens. Cercetătorul și-a testat invenţia pe patru persoane care și-
au pierdut capacitatea motorie voluntară ca urmare a bolii Lou Gehrig: scleroza amiotrofică laterală.

Pentru a verifica dacă cei patru pot comunica, Birbaumer a cerut pacienţilor să își moduleze gândurile ca și cum ar
răspunde cu vocea la întrebări cu răspuns „da” sau „nu”, de tipul „Este adevărat că te-ai născut la Berlin?”, „Este
adevărat că Parisul e capitala Germaniei?”. În tot acest timp, echipa de cercetare le măsura activitatea cerebrală și
tensiunea. Atunci când pacientul obţinea un scor de acurateţe de cel puţin 70% (eliminând astfel riscul de a lua în
calcul răspunsuri la întâmplare), cercetătorul trecea mai departe la întrebări mai personale. Cele mai semnificative
dintre acestea vizau calitatea vieţii lor.

Complet izolaţi, dar fericiţi


Suprinzător, atunci când au fost întrebaţi „Ești fericit?”, toţi cei patru pacienţi au spus răspuns că „Da”. Părinţii
unuia dintre ei, o tânără de 23 de ani, au ezitat să permită cercetătorilor să îi adreseze întrebări deschise fiicei lor,
imaginându-și că aceasta este într-o stare emoţională foarte fragilă. Însă răspunsurile pacienţilor sugerează că boala
de care suferă ar putea fi mai tolerabilă decât ne imaginăm cei mai mulţi dintre noi.

Pentru Birbaumer, funcţionarea mecanismului de citire a impulsurilor cerebrale este încununarea a 30 de ani de
activitate în domeniu. Pentru familii este o „ușurare enormă” că, după ani întregi în care nu au putut comunica
absolut deloc cu cei dragi, au putut afla că aceștia doresc să rămână în viaţă susţinuţi de aparate care îi ajută să
respire. Pentru mine însă este încă o dovadă că dragostea omului pentru viaţă găsește forme prin care să răzbată și
să iasă la suprafaţă chiar și atunci când circumstanţele sunt copleșitoare.

Este aceași sete de a trăi pe care au experimentat-o și unele dintre victimele lagărelor de concentrare (naziste și nu
numai) care, deși fuseseră aproape decimate, trecute printr-un program de jupuire a demnităţii și expuse la esenţa
răutăţii umane, încă ţineau cu dinţii de viaţă, ca de o comoară care merita păstrată chiar și atunci când în jurul tău
sunt numai dovezi ale contrariului.

Pasiune pentru viaţă

Nume precum Viktor Frankl, Elie Wiesel și Anne Frank s-au înrădăcinat în literatură ca exemple reale care evocă
în cititori pasiunea pentru viaţă, cu atât mai aprinsă cu cât se manifestă în prezenţa anti-vieţii, a exterminării
oricărui motiv de bucurie la care, aparent, s-ar mai putea gândi cineva.

Sigur că istoriile concentraţioniste sunt reprezentative pentru o extremă. Însă acea extremă are puterea de a face ca
circumstanţele negative comune, de astăzi, să aibă un referenţial diferit de capriciile emoţiilor noastre și astfel, să
facă prezentul mai ușor de tolerat, acceptat sau chiar controlat. Pe unii, intrarea prin lectură într-o lume în care
nimic din frumuseţea vieţii nu mai este recognoscibil îi ajută să aprecieze mai mult ceea ce au și să se concentreze
mai puţin pe pierderi.

E drept că pierderile sunt inerente. Pe de altă parte totuși, astfel de povești ne ajută să asimilăm emoţional faptul că
oricât de disperată ne-ar părea cauza noastră, nu suntem niciodată cu adevărat la fundul sacului. Frankl, de pildă,
era convins că „omului îi poate fi luat totul, dar nu și ultima dintre libertăţi: aceea de a-și hotărî atitudinea într-un
anumit set de circumstanţe”. „Alungă disperarea și vei ţine moartea la distanţă de tine”, era crezul lui Elie Wiesel,
chiar și după ce și-a pierdut credinţa printre atrocităţile cărora le-a fost martor. „Acolo unde este speranţă este
viaţă. Ne umple cu un curaj proaspăt și ne face din nou puternici”, scria și micuţa Anne Frank. Pierderea este
întotdeauna relativă, pare să fie în rezumat moștenirea celor trei autori. Iar inimile a milioane de cititori au rezonat
profund cu acest mesaj, pentru că el este ţesut în fibra fiinţei noastre. Chiar și atunci când ne simţim la capătul
puterilor, indiferent dacă mai suntem sau nu în stare să rostim acest lucru, ceva din inima noastră încă vrea să
creadă c nu e totul pierdut, că de fapt niciodată nu pierdem cu adevărat totul.

Tocmai de aceea, câteva cuvinte despre viaţă, rostite de Iisus Hristos, sunt la fel de șocante astăzi cum probabil au
fost și pentru cei care i-au auzit discursul.

Viaţa, după evanghelistul Ioan

„Cine își iubește viaţa o va pierde” (Ioan 12:25) sunt cuvintele Celui întrupat „pentru ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3:16). Iar efectul este similar unei prăbușiri. Întreaga ordine de priorităţi se
clatină din fundaţie sub influenţa seismică a acestor cuvinte atât de greu de înţeles. Evanghelia după Ioan
debutează cu o descriere pe cât de austeră pe atât de profundă a sufletului uman motivat de iubirea pentru viaţă.
Spune autorul: „viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1:4) acesta însemnând că viaţa este suprem preţioasă pentru om.
Minimalismul acestei propoziţii o face să sune atât de axiomatic încât atunci când Iisus rostește, ca o sentinţă, că
„Cine își iubește viaţa o va pierde” dilema este inevitabilă.

Pe de o parte, Biblia recunoaște și descrie nevoia umană după permanenţa vieţii, pe de altă parte, avertizează
paradoxal că tocmai atunci când îţi iubești viaţa ești în pericolul de a rămâne fără ea. Cei obișnuiţi cu literatura
biblică știu că aceasta nu are nimic în comun cu legile lui Murphy și că nici răzbunarea de tip karmic nu își are
locul în metanaraţiunea iudeo-creștină. Și atunci cum s-ar putea explica această afirmaţie a lui Hristos? Să spună
oare că dorinţa înverșunată de a trăi – aceea care iradiază atât de frumos și inspirator în literatura concentraţionară
– ar putea fi răsplătită cu exact opusul ei? Dacă Dumnezeu le-a oferit oamenilor darul vieţii, de ce nu s-ar bucura
că cei cre l-au primit preţuiesc acest dar?

Versetul se regăsește, cu mici variaţiuni, în toate cele patru evanghelii sinoptice, semn că cei care L-au urmat pe
Hristos au simţit atât de puternic semnificaţia cuvintelor Lui încât nu au putut să nu le includă în testamentul
spiritual pe care doreau să îl lase creștinilor. În toate locurile în care apare, viaţa iubită este cea prezentă și este
mereu pusă în antagonism cu viaţa veșnică sau cu mântuirea.

Interpretarea tradiţională este așadar aceea că atașarea faţă de valori triviale, superficiale și trecătoare este o
pierdere eternă. Cine își iubește viaţa aceasta, se autolimitează. Însă din această interpretare decurg idei cu o
generoasă aplicabilitate practică.

Fără să ne dăm seama, avem de multe ori tendinţa de a confunda iubirea faţă de viaţă cu frica faţă de moarte.
Fiindcă în general se consideră că a te teme de moarte este un semn de slăbiciune, îmbrăcăm această teamă în
haina mult mai demnă a pasiunii pentru viaţă. De aceea, de exemplu, cei care practică sporturi cu risc ridicat spun
că așa „trăiesc mai intens”. Senzaţia apropierii la un milimetru de moarte le dă sentimentul că deţin controlul
asupra propriei persoane și că sportul pe care îl practică este un exerciţiu artistic de învingere a morţii. Alţii, mai
puţin poetici, vor spune că e pur și simplu o dependenţă chimică de adrenalina care li se descarcă sportivilor în
organism atunci când practică sporturi extreme. Dar chiar și așa, ilustraţia sfidării morţii își păstrează valoarea de
exemplu, fără să aibă pretenţia de a fi unica explicaţie.

Privind Soarele în faţă

Atunci când ne temem de moarte, ne pierdem viaţa – este un corolar al afirmaţiei lui Hristos. Și este, aparent, o
teză foarte asemănătoare cu cea a psihiatrului american Irvin Yalom. În cartea „Privind Soarele în faţă”, acesta
făcea o pledoarie pentru o raportare intenţionată, conștientă la ideea iminenţei morţii noastre, însă cu unele limitări
autoimpuse. El asemăna această confruntare intelectuală cu o privire scurtă înspre Soare. Te uiţi și vezi că este
acolo, dar nu rămâi cu privirea aţintită spre el pentru că altfel riști să orbești. Muţi în schimb privirea pe ceea ce
este în jurul tău și lași Soarele să lumineze toate lucrurile. Metafora lui Yalom dorește să transmită că perspectiva
morţii te ajută să vezi tot ce vedeai și înainte, însă dintr-o perspectivă schimbată și să preţuiești lucrurile la
adevărata lor valoare. Altfel spus, știind că nu vei avea lucrurile acestea decât o scurtă perioadă de timp, te bucuri
mai intes de ele.

Yalom folosea această metaforă pentru a-și ajuta pacienţii care se confruntau cu o frică paralizantă de moarte.
Oameni cu diagnostice terminale, bătrâni suferind de boli degenerative și confruntaţi cu imaginea dezolantă a
propriilor limitări, dar și oameni sănătoși afectaţi de moartea cuiva drag și întreaga armată de gânduri și aluzii la
propria moarte care vin odată cu decesul unui apropiat, sunt tipologiile de pacienţi pe care Yalom se străduiește să
îi vindece. Prin tot ceea ce le spune, medicul încearcă să îi ajute să asimileze ideea că, atâta vreme cât încă trăiesc,
moartea nu le poate face niciun rău ci, din contră, îi poate ajuta să trăiască așa cum nu au mai trăit niciodată până
atunci.
Dar cum ar putea cineva îngrozit de realizarea propriei finitudini să ajungă să se elibereze de frică și să își savureze
viaţa? Yalom încearcă să își împrietenească pacienţii – și, implicit, și pe cititori – cu marii gânditori ai lumii și
modurile uneori revelatoare în care s-au raportat la moarte, atât cât se poate spune din scrierile lor, bineînţeles.

Liniștirea fricii

Unul dintre cei mai semnificativi de pe lista lui bogată în referinţe filosofice și literare, este anticul Epicur. Acesta
era convins că prima cauză a nefericirii umane este teama noastră omniprezentă de moarte și că alinarea acesteia
poate însemna recuperarea unei existenţe de care te poţi bucura.

Printre altele, Epicur învăţa că, dacă sufletul este nemuritor, atunci moartea nu înseamnă nimic pentru noi, iar dacă
este muritor, atunci înseamnă că nu își percepe propriul statut de „mort”, prin urmare „de ce să mă tem de moarte
atunci când nu o pot percepe niciodată?”. În alte cuvinte, Epicur spunea că „acolo unde sunt eu, nu este moarte;
acolo unde este moarte, nu sunt eu”.

Un alt mod prin care Epicur urmărea să liniștească frica de moarte era argumentul simetriei, mai exact acela că
starea noastră în moarte este similară stării noastre înainte de naștere. O idee preluată și de Vladimir Nabokov care
spunea că „deși cele două sunt gemene, omul, în general, se raportează mult mai calm la abisul prenatal, decât la
cel spre care se îndreaptă, la 4500 de bătăi de inimă pe oră”.

Anestezia și bucuria

Teza lui Yalom este că e suficient să anesteziezi/anihilezi frica de moarte, iar viaţa te reînvaţă singură cum să o
trăiești chiar mai plenar decât înainte să îţi fie frică. Distras de multitudinea de surse biografice cu adevărat
delectante, aproape că pierzi din vedere faptul că a nu te teme de moarte nu înseamnă obligatoriu a te bucura de
viaţă. Și este și firesc: cum să te bucuri de ceva (oricât de frumos), care se termină? Probabil doar dacă te saturi de
bine. Dar cine poate spune sincer și fără ca declaraţia să îi fie alterată de alte circumstanţe (să spunem bătrâneţea,
cu problemele ei) că îi ajunge cât a trăit, cât a iubit și cât s-a bucurat? Dacă suntem onești, recunoaștem că orice
mai puţin decât eternitatea nu ne poate satisface sufletul. Orice altceva este prea puţin.

Așadar, dacă atunci când ne temem de moarte, ne pierdem viaţa, ce soluţii avem? Yalom spune, în esenţă, „fă-ţi
curaj, adună-ţi resursele raţionale și cultura și înfruntă dușmanul. Uită-te la moarte și trăiește în ciuda ei!”
Creștinismul însă are o abordare total atipică, pentru că are un referenţial complet diferit, care nici măcar nu poate
fi inclus într-o categorie. În loc să spună „privește la ce ești pe cale să pierzi, ca să preţuiești ce ai”, Biblia spune:
„privește la Iisus și trăiește!” Invitaţia nu este aceea de a privi la o etapă firească a vieţii (moartea), ci de a privi la
Persoana care ne iubește nefiresc (Iisus) și, de aceea, ne salvează de moartea pe care au ales-o primii dintre noi.

Ceea ce privim ne schimbă

A privi la Iisus poate suna reducţionist sau ermetic pentru unii, însă acest remediu este fascinant de des reiterat în
Scriptură sub forme atât de diverse încât să poată fi înţeles în culturi și epoci radical diferite.

Sistemul de jertfe din Vechiul Testament era un simbol jertfei lui Hristos (Ioan 1:29). Omul privea la animalul
sacrificat și înţelegea că păcatele lui au fost asumate de Dumnezeul care Se sacrifică. Poporul evreu privea la
șarpele înălţat în pustie (un alt simbol hristic) și, doar făcând astfel, Dumnezeu îi vindeca de pedeapsa pe care o
abătuse asupra lor ca urmare a neascultării (Ioan 3:14). Hristos Însuși spune, în Noul Testament că „voia Tatălui
meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viaţa veșnică” , că El Însuși a „venit ca oile să aibă viaţă, și
s-o aibă din belșug” (Ioan 10:10) și că „oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă
apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâșni în viaţa veșnică” (Ioan 4:14).
Scriptura cea insuflată de Dumnezeu recunoaște setea de viaţă a omului, iar Hristos promite nu doar că va potoli
această sete, ci că prin influenţa pe care o are asupra sufletului celor credincioși aceștia îi vor ajuta și pe alţii să
ajungă la viaţă, fiindcă „cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7:38). Totuși, fără a
nega valoarea vieţii, Scriptura o vede ca pe un efect secundar al comuniunii dintre Dumnezeu și om. Atunci când
Hristos spune „despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5), El spune de fapt că este susţinătorul vieţii
umane și că, deși această susţinere este discretă, în absenţa ei nimic din ceea ce suntem și din ceea ce ne înconjoară
nu ar putea exista. Viaţa este un dar din partea lui Dumnezeu, iar dacă o privim așa, înţelegem și de ce ar fi
nepotrivit să o preţuim mai mult decât Îl preţuim pe Cel care ne-a oferit-o. Lucrul acesta este atât de delicat de
nuanţat încât a fost, din nefericire, greșit înţeles de un număr tragic de ori. Însă asta nu înseamnă că este mai puţin
important, ci doar foarte foarte dificil de transmis.

„Noi suntem schimbaţi, privind. Ceea ce contemplăm ne transformă. Aceasta este o lege valabilă atât în domeniul
spiritual, cât şi în cel intelectual. Mintea se adaptează treptat la subiectele asupra cărora i se îngăduie să stăruiască.
Ea devine asemenea lucrurilor cu care se obişnuieşte şi pe care le îndrăgeşte şi le respectă.”, scria în secolul XIX
autoarea americană Ellen White. Cuvintele ei erau însă tot un ecou al Scripturii. „Noi toţi”, spunea Pavel (2
Corinteni 3:18), „privim cu faţa descoperită (…) slava Domnului și suntem schimbaţi în același chip al Lui”. Ce
înseamnă însă „slava”? E misiunea fiecărui om să afle pentru el înșuși și să se lase transformat de ce descoperă.

TERAPEUTUL TAU: Fata in fata cu grijile fundamentale. Frica de moarte


1 februarie 2014 | 0 comentarii | Taisia TRICA

Freud spune ca in inconstient nu exista timp, nu exista sentimentul trecerii acestuia sau al unei cronologii, ca in
inconstient suntem cu totii convinsi de propria nemurire.

Celebrul teoretician si psihoterapeut Irvin Yalom identifica cele patru griji fundamentale ale omului: moartea,
libertatea, izolarea, lipsa sensului. Oricare dintre acestea sau toate la un loc dau nastere unui conflict dinamic
existential. Dintre acestea, moartea este grija cea mai usor de sesizat atat de catre subiectul in cauza, cat si de catre
cei din jur. Astazi suntem, maine vom inceta sa mai fim. Nu este nicio scapare. Constiinta acestor griji conduce
catre angoase, care la randul lor vor declasa diverse mecanisma de aparare.

Suntem muritori si este necesar sa privim viata din aceasta perspectiva. Atat stiintele psihologice umaniste, cat si
cele teologice ne invata acest lucru. Teama nu ne aduce un plus de confort, ci din contra. Studiile au aratat ca in
absenta ideii de moarte se toceste sensibilitatea fata de viata, iar ideea confruntarii cu moartea aduce de cele mai
multe ori schimbari personale.

Desi dimensiunea fizica a mortii ne distruge, ideea ei ne salveaza. Moartea are un mare impact atat asupra unui
subiect, indiferent daca este iminenta sau nu, cat si asupra celor din jur, confruntati la randul lor cu propria
angoasa.

trecere 8Terapia, prin metode specifice, poate sa-i ajute pe oameni in ambele situatii. Moartea, pe care majoritatea
o consideram a fi marele necunoscut sau nenorocirea cea mai grava care s-ar putea abate asupra noastra, a fost
numita de Freud scopul vietii. Moartea este totusi ceva de care ar trebui sa fim constienti cu totii, doar cu totii
suntem datori sa trecem prin ea. Avem reactii diferite fata de moarte, in functie si de situatii, atitudinile noastre
putand avea diverse consecinte. In inconstientul nostru, suntem nemuritori. Este imposibil sa ne imaginam propria
moarte, pentru ca, sustine Freud, atunci cind incercam, ne dam seama ca suntem de fapt prezenti acolo. Asistam la
propria moarte, atunci cand ne-o imaginam. Nu putem concepe cum ar fi sa fim cu adevarat morti, inexistenti, fara
a putea, spre exemplu, gandi sau vedea. Nu putem accepta ideea propriei morti, in adancul nostru nu credem in
propria moarte.
trecere 7Asa cum spune Freud, in inconstient, cu totii suntem convinsi de propria nemurire. In inconstient, nu
exista timp, nu exista sentimentul trecerii acestuia sau al unei cronologii. Freud chiar credea ca frica de moarte
ascunde de fapt alte temeri si alte trairi emotionale ale noastre.

Ne-am putea intreba de ce a fost necesar sa stim ca murim. De ce nu putem trai fara sa constientizam propria
finalitate? Caci acest gand al vremelniciei noastre, asa cum spuneam, produce cea mai mare angoasa a omului.
Diferenta dintre angoasa si frica/teama este faptul ca angoasa nu are un obiect exact exprimat: este o frica de
nimic… sau de totul. Este o frica de a fi ,,nimic” , de distrugere, de dezintegrare, de non-existenta. Teama de
moarte este deci… o angoasa existentiala. Dar de ce anume ne temem de fapt?

trecere 5Elaborand teste specifice pe care le-au aplicat unor voluntari, psihologii existentialisti au incercat sa afle
care sunt temerile profunde in care poate fi ,,descompusa” frica de moarte . De fapt, de ce ne sperie atat de tare
moartea? Ce inseamna ea pentru noi, oamenii , la nivel mental?

Raspunsurile au putut fi impartite in 3 categorii (Irvin Yalom):

1. Teama de evenimentul mortii (durere, insingurare, suferinta apropiatilor, etc.)

2. Teama de ceea ce urmeaza dupa moarte (iad, judecata, suferinta rudelor, neajutorarea persoanelor pe care le
ocroteau,etc.)

3. Teama de incetare a existentei in sine, vazuta prin prisma INCETARII EXPERIENTEI (proiecte neterminate,
senzatii disparute).

Primele doua categorii nu sunt temeri de moarte in sine, ci sunt temeri ,,legate de moarte” (teama de ceva ce apare
inainte sau dupa moarte).

trecere 2Teama reala de moarte este cea care se exprima, in ultima instanta, in unitarul incetarea experientei.
Experienta care este definita prin proiecte (adica forme de creatie) si senzatii (adica ceea ce traim prin intermediul
corpului nostru:simtiri, emotii si ganduri).

Teama de nimic, de nonexistenta, de dizolvare in mediul neorganizat, este deci teama de moarte… teama de lipsa
de perceptii, de senzatii… teama de ,,a nu mai simti”, adica de a nu mai exista unitar, de a nu mai percepe mediul
din interiorul unui sistem ,,individualizat” de exterior. Asa ca teama de moarte ar putea sa apara in momentul in
care copilul incepe sa se perceapa pe sine ca ,,unitar”, separat, individualizat de mediu, ceea ce se intampla intre 6
luni si 3 ani, varsta la care apare, in conceptia lui Freud, teama de separare .

trecere1Oricat ar parea de ,,cinic”, pentru unii, experimentarea ideii unei posibile morti le-a imbunatatit mult viata,
dupa ce amenintarea a incetat.

Raspunzand la intrebari de tipul: ,,ce s-a modificat in viata dvs dupa acest episod?”, subiectii au notat in principal
urmatoarele aspecte:

1. Mi-am dat seama ce conteaza cu adevarat: iubirea, familia, etc. (in general valori umaniste).

2. Mi-am dat seama ca eu contez! (vreau sa imi urmez propria cale, sa ma implinesc pe mine, etc).

3. Nu mai pot amana sa traiesc: trebuie sa traiesc chiar acum!


4. Am invatat sa apreciez lucrurile simple: mirosul unei flori, frumusetea unui apus, sunetul unei viori, atingerea
unei persoane dragi etc.

nufar-trecereDesi dureroase sau infricosatoare, aceste experiente ale semenilor nostri ne pot arata faptul ca ,,stiind
ca murim ,invatam sa traim cat mai bine”. Neimpinsi de la spate de gandul ca suntem muritori, ca viata este finita,
nu am alege experiente care sa diversifice trairea, simtirea, si nu am simti nevoia de creatie care este de fapt
incercarea de a ,,nu muri” , de a supravietui prin rezultatele creatiei noastre: copii, catedrale, tablouri, sau doar
amintiri in mintea celor care ne supravietuiesc.

Desigur ca nu este necesar sa trecem prin experiente la limita mortii pentru a ne hotari sa ,,traim azi”. Poate ca
anticii care tineau un craniu in casa, alaturi de dictonul ,,memento mori!” nu erau neaparat macabri, ancorati in
propria lor existenta. Tolerarea angoasei existentiale este poate incomoda, dar ne da un sens real al vietii, in ultima
instanta: senzatii, emotii, gandire, diversitate… experimentare cat mai diversa.

PS: Am scris acest articol cu gandul si sufletul la bunul medic si exceptionalul om care a fost Dr. Anca Elys Alexe.
Drum bun printre ingeri, iubita mea prietena !

*Taisia Trica este psihoterapeut, specialist in psihoterapie integrativa, consiliere psihologica, consiliere
institutionala, consiliere cariera si management.

Frica de moarte te poate transforma in chirurg: Oameni care s-au operat singuri si au
scapat cu viata
de Anca PetracheMiercuri, 06 Iunie 2018, ora 09:15

Tweet

Frica de moarte te poate transforma in chirurg: Oameni care s-au operat singuri si au scapat cu viataFoto: Arhiva
Pixabay

Numai gandul la o operatie, indiferent cat de comuna, ne ingrozeste pe cei mai multi dintre noi. Multe frici se
impletesc: frica de moarte, frica de durere si tot asa.

Insa tot frica de moarte e si cea care te poate transforma in chirurg in situatii disperate. Desi greu de crezut, exista
oameni care, aflati in situatii extreme, de viata si de moarte, au trecut peste toate aceste frici si s-au operat singuri.

Ba mai mult, au mai si scapat cu viata, arata Listverse.

Si-a facut singura cezariana

Ines Ramirez Perez, din Oaxaca, Mexic, era impreuna cu copiii ei acasa, intr-o noapte, cand a inceput sa simta
dureri. Stia despre ce era vorba, mai simtise si inainte. Insa tot ea pierduse un copil, pentru ca nu putuse sa ajunga
la spital in timp util, pentru o cezariana.

Asa ca, de data aceasta, si-a trimis copiii sa cumpere un cutit de bucatarie cu lama de 15 centimetri. A baut trei
pahare de tarie, dupa care si-a facut o taietura de 18 cm in abdomen. Ce-a urmat e greu de imaginat, organele pur si
simplu iesind afara, dupa cum relateaza sursa despre cazul din anul 2000.
A reusit sa scoata copilul, sa taie cordonul ombilical, sa-si vare la loc organele, dupa care a rugat un copil sa cheme
un barbat sa vina sa o coasa. A venit un barbat, a incercat sa faca ce i se spusese, dar in cele din urma a dus-o la
spital. Ajunsa la spital, a fost trimisa la un altul, la doua ore distanta.

In cele din urma, peste cinci zile, s-a intors acasa cu tot cu copil, in stare buna.

Si-a amputat singur un picior, dupa ce medicii l-au refuzat

Din pacate, lumea in care traim e una din care nu lipsesc dramele. Si mai rau e ca multe, foarte multe pot fi evitate.
In aprilie 2012, fermierul chinez Zheng Yanliang a ajuns sa-si amputeze singur un picior.

Fusese intai la medic, pentru ca era clar ca acolo era o infectie foarte grava. Insa nu a putut fi operat, pentru ca
procedura costa 300.000 de yuani pentru un singur picior (aproximativ 2.300 de euro) . Iar fermierul avea
probleme la ambele picioare.

S-a intors acasa, insa in trei luni situatia a devenit dramatica la unul dintre picioare. Acesta se innegrise, avea
cangrena, era in cea mai proasta stare posibila.

Nemaiputand suporta nici durerea, omul a facut ce a putut si si-a amputat piciorul, fara anestezic. Dupa ce povestea
lui a aparut in presa, mai multi oameni au facut donatii, astfel incat Zheng a fost operat pentru a i se amputa celallt
picior.

Si-a scos singur apendicele inflamat

In 1961, medicul sovietic Leonid Rogozov, in varsta de 27 de ani, s-a autodiagnosticat cu apendicita acuta. Era
insa intr-o situatie deloc simplu de rezolvat, din moment ce se afla intr-o statie de cercetare din Antarctica, el fiind
singurul medic de acolo. In plus, deja se instalase iarna, asa ca nu erau deloc conditii pentru a calatori.

In cele din urma, a ajuns la concluzia ca era singurul care se putea ajuta. Si-a adunat colegii, le-a dat instructiuni in
ce fel sa-l asiste si chiar ce sa faca in cazul in care ar fi lesinat.

Nu putea folosi anestezic, pentru ca, pe timpul procedurii, trebuia sa ramana constient. A sangerat pe tot parcursul
interventiei, a fost la un pas de a-si pierde constienta, dar a reusit. In doua saptamani era din nou pe picioare, inapoi
la munca.

Un fel de operatie de schimbare a sexului

In 2009, Roland Mery, atunci in varsta de 61 de ani, din Marea Britanie, isi dorea cu ardoare sa faca operatie de
schimbare de sex. Sau macar sa scape de organul genital masculin, cel cu care se nascuse. A mers la spital, insa i s-
a spus ca trebuie sa astepte doi ani.

S-a dus acasa deloc impacat cu situatia. Intr-o dimineata, a luat niste calmante si, singur, in baie, a taiat tot ce i se
parea n plus. Apoi a strigat la sotie, sa cheme ambulanta, spunandu-i: "Suna la 999, Julie, am facut-o!".

La spital, medicii au fost mirati de cat de bine se descurcase barbatul, acesta folosind inclusiv ustensile de chirurg.

Insa sotia lui a avut mult de suferit, pentru ca toata lumea a crezut ca si-a atacat sotul. A fost tratata multa vreme ca
suspect.