Introducere.

Mărul a fost cu siguranţă printre primele specii pomicole luate în cultură de către
populaţiile care ocupau spaţii întinse în Asia şi Nord-Estul Africii. Din sursele
istorice rezultă faptul că şi această specie a fost luată în cultură de egipteni, asiro-
babilonieni, fenicieni, arabi, perşi, indieni, chinezi şi altele.

Legenda spune că fâcându-1 pe om, Dumnezeu a creat şi o grădină deosebită:

„Paradisul sau Raiul" în care creşteau diferite specii de pomi, între care la loc de
fructe era mărul. Unul din meri era oprit întrucât din acesta consuma numai
Dumnezeu. Incitaţi de diavol în chip de şarpe, Eva şi apoi Adam au consumat şi
din pomul oprit, fapt care 1-a supărat pe Dumnezeu, care i-a pedepsit pe Adam şi
Eva alungându-i din Rai şi le-a poruncit să-şi procure hrana cu sudoarea muncii
lor.

Cu timpul cultura mărului a trecut şi în Europa, pe calea popoarelor din Grecia şi

din Imperiul Roman.

în grădinile suspendate ale Seamiradei (604-563 î.e.n.) constituite în Mesopotamia

şi anume în Babilon de către Nabucodonosor al II-lea, creşteau felurite specii de
pomi fructiferi între care: măslini, smochini, rodii, meri şi altele.

La sfârşitul mileniului al II-lea, regele Solomon a plantat o grădină cu tot felul de

pomi fructiferi din care nu lipsea nici mărul.

Mărul este originar din Asia Orientală (Vavilov, 1951), unde se găsesc şi astăzi o
serie de specii sălbatice. Deşi se pare că mărul era cunoscut cu peste 3000 de ani
înainte de Cristos, primele referiri scrise apar în secolele VI î.C. (Saffo), VI-V î.C.
(Hipocrate), IV-III î.C. (Teofrast). Ceva mai târziu, mărul este menţionat de o serie
de alţi învăţaţi ai vremii dintre care: Catone, Varrone, Columella, Pliniu, Paladiu
etc.

Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.) descrie în lucrarea sa „Historia naturalis" 35 soiuri de
păr, 17 de măr, 5 de piersic, 9 de cais şi 10 de cireş.
In Evul mediu, Carol cel Mare (742-814) dispune ca pe numeroasele lui domenii să
se planteze toate specile de pomi fructiferi: meri, peri, pruni, vişini, piersici,
migdali, gutui, smochini, moşmoni, aluni etc. în anul 1530, Charles Etienne,
descrie 16 soiuri de păr şi 15 soiuri de măr, iar în anul 1628, Le Lectier editează un
catalog al pomilor cultivaţi în Orleans, în care descrie 260 soiuri de păr, 35 soiuri
de măr, 27 soiuri de piersici şi 13 soiuri de cireş.

Tendinţele sortimentului de măr la nivel mondial sunt în continuă schimbare şi de

completare cu soiuri mai valoroase din punct de vedere calitativ (aspect, formă,
culoare, gust), mai rezistente la boli şi dăunători, cu tehnologie de cultură mai
ieftină şi randamente sporite.

Pentru a realiza aceste deziderate, programele de ameliorare a mărului au

fost şi sunt axate în continuare pe două probleme importante şi anume:
- Crearea de soiuri de măr rezistente la principalele boli;
Tendinţa mondială de extindere a plantaţiilor superintensive cu durata
de exploatare mai mică decât a celorlalte tipuri de plantaţii, dar cu recuperarea mai
rapidă a cheltuielilor efectuate cu investiţia.
Introducerea în sortiment a soiului Prima, primul soi cu rezistenţă genetică a
trezit un interes major în rândul pomicultorilor, de a avea soiuri rezistente şi de a
reduce numărul tratamentelor şi a costurilor la nivel de plantaţie. în acest sens au
fost create un număr mare de soiuri rezistente dintre care: Priam, Priscila, Florina,
Wanda, Boujade, Remo, Rawena etc.

în prezent, circa o treime din volumul total al producţiei de mere sunt supuse
procesării, iar restul se consumă în stare proaspătă. Ponderea producţiei prelucrate
depinde de la o ţară la alta, astfel: Italia şi Franţa procesează industrial mai puţin de
15% din recoltă, pe când în Polonia, Ungaria şi Rusia sunt procesate peste 50% din
mere. Tendinţa mondială este de creştere a ponderii pentru piaţa de consum în stare
proaspătă, datorită preţurilor stimulative.
 O cantitate tot mai mare din producţia globală de mere ajunge pe piaţa
internaţională. Astfel, în anul 2007 în comerţul internaţional au fost incluse 7,9
milioane tone (12,4% din producţia globală), ceea ce este cu 23% mai mult decât
în anul 2003 (6,1 milioane tone, sau 9,8% din producţia globală). în aceeaşi
perioadă, valoarea exporturilor de mere a crescut cu un ritm alert (+45%),
constituind în 2007 aproape 5,6 miliarde dolari SUA. Preţul mediu mondial la care
s-au efectuat operaţiunile de export a crescut de la 551 dolari/tonă în 2003, la 700
dolari/ tonă în 2007. Ca şi în cazul producţiei, cel mai mare exportator de mere este
China (1 milion tone), urmată de Italia, Chile, Franţa şi SUA (Tabelul 1.4.).
Principalii importatori de mere sunt ţările dezvoltate din Europa, America de
Nord şi Asia. în anul 2006 Rusia a devenit cel mai mare importator de mere,
devansând Germania. Pe lângă Rusia, ritmuri înalte de creştere a importurilor
(>10% anual) au demonstrat Ucraina, Cehia, Belarus, Algeria şi Emiratele Arabe
Unite (Fig. 1.3).

Tabelul 1.1.

Principalii exportatori de mere (mii tone), (UN Comtrade)

Nr.crt. Ţara 2005 2006 2007 Ritm anual de

creştere (%)
1 China 824 804 1.020 7,93
2 Italia 732 718 785 2,41
3 Chile 640 725 775 7,03
4 Franţa 654 686 693 1,99
5 S.U.A. 685 650 663 -1,07
6 Polonia 426 178 450 1,88
7 Olanda 435 349 378 -4,37
8 Belgia 355 291 342 -1,22
9 Africa de 263 268 334 9,00
 Sud
10 Noua 345 293 322 -2,22
Zeelandă
11 Argentina 274 237 283 1,09
12 Iran 132 227 250 29,80
13 Germania 100 104 147 15,67
14 Siria 68 131 125 27,94
15 Brazilia 99 57 112 4,38
16 Spania 107 135 96 -3,43
17 Macedonia 42 65 89 37,30
18 Austria 69 88 85 7,73
19 Moldova 136 87 78 -14,22
20 Serbia 14 39 76 147,62
Alte ţări 652 802 827 8,95
TOTAL 7.052 6.934 7.930 4,15

Cererea de mere pe piaţa internaţională este foarte mare, chiar şi în ţările

mari producătoare. Importul mondial de mere a fost în 2005 de cea. 6,6 milioane
tone, din care circa 69,4% a fost făcut de 20 de ţări. Cel mai mare importator de
mere în anul 2007 a fost Rusia cu circa 931 mii tone, urmată de Germania cu 669
mii t şi Marea Britanie cu 523 mii t (tabelul 1.5). Consumul de mere este destul de
diferit de la o zonă la alta, pe de o parte în funcţie de resurse pe de altă parte ţine şi
de tradiţie (tabelul 1.6.). Din acest tabel se observa o scădere a consumului de mere
în unele ţări: Chile, Germania, Noua Zeelandă, România, Siria şi o creştere în
altele: China, Olanda, Polonia, Arabia Saudită,USA.
Tabelul 1.2

Principalii importatori de mere (mii tone), (FAOSTAT)

Nr.crt. Ţara 2005 2006 2007 Ritm anual de

creştere (%)
1. Algeria 76 83 91 6,58
2. Arabia Saudită 146 149 147 0,23
3. Austria 102 87 116 4,58
4. Belarus 92 120 90 -0,72
5. Belgia 225 214 228 0,44
 6. Canada 159 157 180 4,40
7. Danemarca 67 70 83 7,96
8. Emiratele Arabe 94 104 117 8,16
9. Franţa 188 152 182 -1,06
10. Germania 846 787 669 -6,97
11. Malaezia 81 85 92 4,53
12. Marea Britanie 522 531 523 0,06
13. Mexic 195 204 220 4,27
14. Olanda 366 368 358 -0,73
15. Rusia 724 813 931 9,53
16. S.U.A. 123 157 207 22,76
17. Spania 246 201 259 1,76
18. Suedia 114 109 104 -2,92
19. Tailanda 93 87 94 0,36
20. Ucraina 121 141 177 15,43 -
21. Total 20 ţări 4580 4619 4868 2,10

1 .Revista literaturii.

1.1 Evoluţia sistemelor de cultură

Tehnicile utilizate în cultura pomilor au avut un progres destul de lent. Hudson J.P.
(1971) apreciază că în ultimii două mii de ani pomicultura a parcurs, în evoluţia ei,
şase paşi importanţi:

altoirea, care a permis înmulţirea soiurilor selecţionate şi menţinerea însuşirilor

valoroase;

folosirea diferiţilor portaltoi, ca mijloc de modificare a taliei pomilor, de cultivare a

anumitor terenuri şi de îmbunătăţire a calităţii fructelor; - aplicarea tratamentelor
fitosanitare, în scopul protejării pomilor împotriva bolilor şi dăunătorilor;

utilizarea îngrăşămintelor chimice; posibilitatea conservării îndelungate a fructelor;

descoperirea metodelor de sinteză chimică a stimulatorilor şi inhibitorilor de
creştere, care au deschis noi posibilităţi în orientarea şi dirijarea proceselor
fiziologice ale pomilor, în scopul realizării de producţii mari, de calitate şi
uniforme de Ia an la an.

Evoluţia în timp de la cele mai simple şi sumare îngrijiri ale pomilor, la tehnici
culturale complexe şi sisteme de cultură perfecţionate, a avut loc în deplină
concordanţă cu dezvoltarea societăţii şi civilizaţiei umane. Zonele în care ritmul de
dezvoltare al societăţii a avut un ritm mai dinamic, au înregistrat şi progrese mai
mari, în ceea ce priveşte tehnicile şi tehnologiile utilizate în pomicultură.

Descoperirile geografice, intensificarea comerţului, au determinat mai ales în

perioada descompunerii feudalismului (secolul XVI-XVII) crearea pieţei mondiale
ceea ce a stimulat interesul pentru dezvoltarea agriculturii în general,

deci şi a pomiculturii.

Primele lucrări de pomicultură apar în ţări dezvoltate ca: Franţa, Germania, Italia,
Olanda şi Anglia, în secolelel XVI-XVII. în acestea se fac referiri la tăierea
pomilor, utilizarea diferiţilor portaltoi existenţi pentru obţinerea de pomi de vigori
diferite, folosirea spalierului, principiile conducerii pomilor pe şpalieri, unele
forme de coroană artistice (Delbard G. 1964).

Tehnica palisării pomilor aparţine pomicultorilor din Franţa, de unde s-a

extins în Germania, Belgia, Olanda, Italia. Cultura pomilor sub formă palisată se
practica în aceea perioadă mai ales pe lângă mănăstiri, în grădinile castelelor şi pe
domeniile regale, unde existau posibilităţi materiale şi grădinari specializaţi.
La începutul secolului al XVII-lea este menţionat pentru prima dată termenul
de spalier, într-o lucrare a lui Clude Mallet, grădinar al regelui Franţei, în
cartea'Theatre du jardinage" (Delbard G., citat de Isac II, 1968).
Sfârşitul secolului XlX-Iea şi începutul secolului XX se caracterizează prin
plantaţii în care pomii erau formaţi cu trunchi înalt şi coroane globuloase, realizate
cu intervenţii puţine, cu muncă şi cheltuieli reduse.
 Pe de altă parte, Hugard J. (1987) într-o lucrarea cu privire la evoluţia
sistemelor de cultură arată că în a doua jumătate a secolului XIX, dezvoltarea
transporturilor pe căi ferate şi intensificarea comerţului cu fructe a condus la
înfiinţarea de livezi specializate, mai variate în concepţie şi realizare, în unele
regiuni din Franţa (Auvergne, Savoia, Cevenues).
Au apărut livezi de tip extensiv constituite din pomi plantaţi la distaţe mari, de 6/6
m, 7/7 m şi coroane sub formă de vas sau alte forme globuloase, de volum mare.
Acest tip de plantaţii au prezentat un viu interes în preajma şi mai ales, după al
doilea război mondial, pomicultorii francezi fiind sub influenţa rezultatelor din
livezile nord-americane, constituite în acest mod. în Franţa, la mijlocul anilor '50
existau 2 tipuri de livezi comerciale de măr:
livezile clasice sau tradiţionale, cu pomii conduşi mai ales sub formă
de palmete oblice sau orizontale, cu densităţi cuprinse între 800-1200 pomi/ha, cu
pomi altoiţi pe dusen sau paradis, plantaţi la 3,5-4,0 între rânduri şi 2,0-2,5 m pe
rând.
Livezile de tip american cu forme de coroană globuloasă, cu pomi
altoiţi pe portaltoi generativi, cu distanţe de plantare de 7/7 m şi deci o densitate de
200 pomi/ha.
începând din anul '60, în pomicultura franceză linia generală a fost
aceea a intensivizării. Astfel, în perioada 1960-1975 în Franţa, au dominat
plantaţiile de măr cu pomi altoiţi pe portaltiul M 2, cu densitatea de 1200-1700
pomi/ha. Cele mai răspândite forme de coroană erau palmeta cu braţe oblice sau
orizontale. în deceniul 8, practic toate plantaţiile moderne sunt realizate la distanţa
de 3,5-4 m, între rânduri şi 1-2 m pe rând, dar şi plantaţii în rânduri duble sau
triple, cu distanţe între rânduri de 1,2-1,5 m şi 1 m pe rând, cu alei de trafic
tehnologic de 3,5-4 m şi coroane înguste cu ax vertical (Hugard, J., 1987).
Pomicultorii francezi au obţinut rezultate bune în cazul sistemului numit
„Dali" (Davodeau-Ligoniere). Acesta constă în utilizarea de pomi altoiţi pe M 9
sau chiar pe M 27, preformaţi în pepinieră cu 5-6 ramuri anticipate de 15-20 cm.,
cuprinse între 1500 şi 4000-6000 pomi/ha. Dirijarea şi menţinerea coroanei se face
cu ajutorul unui spalier prevăzut cu două sârme ondulate dispuse lateral, de o parte
şi alta a rândului, la 80-90 cm faţă de sol, pe care se sprijină fără palisare, ramuri
anticipate de la baza coroanei. Axul coroanei este susţinut cu 4 sârme dispuse pe
verticală între 0,9-1,9 m. Aceste livezi plantate în sistem Dali, cu pomi preformaţi
dau încă din al doilea an producţie de 10-15 t/ha, circa 40 t/ha în anul al treilea şi
50/60 l/ha în anii 4-12 de la plantare (Branişte N., 1991).
In a două jumătate a deceniului opt, Lespinasse J.M., propune forma de
coroană „Solen" care prezintă două şarpante dirijate orizontal, conduse în poziţie
încrucişată la 1,3-1,6 m înălţime, fiecare având 12-16 ramuri fructifere. Se
plantează pomi altoiţi pe M9, în rânduri simple la distanţe de 3,2 x 2 m sau în
rânduri duble la 4 x 2,4 x 2 m (Lespinasse J.M. 1988, Lespinase J.M. Delort F.,
1992). în anul 1994 se elaborează un nou mod de formare a coroanei „Solen" prin
care se renunţă la scurtarea vergii, iar cele două şarpante permanente sunt înlocuite
cu una singură, reprezintă de către axul pomului, care va fi înclinat la înălţimea de
1,2-1,4 m. Distanţele de plantare sunt în funcţie de vigoarea combinaţiei
soi/portaltoi de 3,5-4 m, între rânduri şi 1,25-2 m între pomii pe rând (Lespinasse
J.M., Delort F., 1994).
în 1993 Masseron A şi Roche L., propun o nouă formă de coroană denumită
„Tesa". Este o coroană de înălţime redusă (1,6-1,7), care prezintă 5-6 ramuri care
se inserează la înălţimea de 1,2-1,6 m., care se vor apleca sub greutatea rodului.
Pentru forma de coroană „Tesa" se recomandă soiurile aparţinând tipului III şi IV
de fructificare: Golden delicious, Granny Smith, Gala, Elstar, Braeburn, Fuji,
altoite pe M9 şi Pajam 1, cu distanţe de plantare de 3,5-4 m între rânduri şi 1-2 m
pe rând. Pentru reuşita unei astfel de plantaţii este bine să se utilizeze pomi cu
lăstari anticipaţi preformaţi în pepinieră la înălţimea de 1,2-1,6 m (Masseron A., şi
Roche L., 1994).
Formele de coroană „Solen" şi „Tesa" de talie redusă, au dus la un nou
concept în cadrul sistemelor de cultură denumit „plantaţia pieton", care prezintă
avantajul efectuării tuturor lucrărilor de la nivelul solului. Acest sistem prezintă un
interes deosebit având în vedere: investiţia modernă, instalarea uşoară, intrarea
rapidă pe rod şi nu în ultimul rând, reducerea cheltuielilor de întreţinere, datorită
înălţimii reduse a plantaţiei.
Elema B.K., (1974) arată că în Olanda, la începutul anilor '30, plantarea merilor s-a
făcut după sistemul Bleiber-Weicher (rămaşi-eliminaţi), prin care % din numărul
pomilor erau altoiţi pe M 9 sau M 2 şi lA din pomi pe franc sau M 16. S-a
preconizat că după 7-10 ani să fie defrişaţi pomii pitici şi să rămână cei altoiţi pe
portaltoi viguroşi, însă producţia şi calitatea fructelor obţinută la pomii pitici era
superioară pomilor viguroşi. Având în vedere această constatare s-a trecut la
scoaterea pomilor viguroşi şi înlocuirea lor cu pomi altoiţi pe M 9.
In anii '50 s-a renunţat la plantaţiile cu două feluri de portaltoi cu vigoare diferită,
înfiinţându-se plantaţii cu pomi altoiţi în special pe portaltoii M 2 şi M 9, cu
densităţi de 700-1200 pomi/ha, conduşi sub formă de fus-tufă.

In a două jumătate a anilor '60, prin introducerea formei de coroană fus-subţire, s-a
ajuns la densităţi de aproximativ 2000 pomi/ha, în funcţie de vigoarea combinaţiei
soi/portaltoi şi tipul de sol.
La începutul anilor '70 creşterea densităţii plantaţiilor s-a realizat prin
micşorarea distanţelor de plantare şi prin modul de grupare al pomilor, într-o primă
etapă, pomii s-au plantat în rânduri simple la o distanţă de 3-3,5 x 1-1,5 m în
funcţie de vigoarea combinaţiei soi/portaltoi. Pentru a realiza densităţi mai mari s-a
trecut la plantarea în rânduri duble, cu pomi dispuşi în triunghi sau chinconz, iar
mai târziu în rânduri triple, dar pe măsura intrării în plină producţie condiţiile de
exploatare se înrăutăţesc şi se diminuează calitatea fructelor, într-o proporţie mai
mare decât la rândurile simple. După 1980, pepinieristul Fleuren H., a dezvoltat
sistemul de plantare în benzi de 3 rânduri, cu pomi altoiţi în special pe M 9, dar şi
pe M 26 şi MM 106, realizând densităţi de 3400-5600 pomi/ha. Acest sistem se
caracterizează prin faptul că în primii 2 ani se înclină (se palisează) totul şi numai
în anul 3 începe aplicarea tăierilor. Pomii încep să producă uneori chiar în primul
an, iar în anul II la unele soiuri se pot produce producţii de 4-7 kg/pom. Tot în
această perioadă s-a răspândit forma de coroană fus „nord-olandez". Această formă
de coroană este asemănătoare cu fusul subţire, dar este mai îngustă, diametrul
coroanei Ia bază fiind se 1-1,5 m. Pomii se plantează în rânduri simple Ia distanţe
de 2,5-3 m x 1,3-1,5 mm cu densităţi de 2222-3077 pomi/ha, sau în benzi de câte 3
rânduri cu densităţi de 2594-4675 pomi/ha (Wagener Şt., 1984). De asemenea, în
Olanda s-a abordat şi posibilitatea cultivării mărului în condiţiile folosirii întregii
suprafeţe de teren din livadă, sistem Ce se numeşte „full-field" (câmp plin). Pomii
sunt altoiţi pe M 9 sau chiar pe portaltoi de vigoare mai mică (M 27) conduşi sub
formă de fus subţire (slender spindle). Distanţa de plantare este de 2 m între
rânduri şi 1-1,25 m între pomi pe rând cu trei alei/ha pentru scoaterea recoltei, iar
executarea lucrărilor de întreţinere se face cu tractorul încălecător (Wertheim S.J.,
1978).
Pomicultura olandeză a deţinut şi deţine un loc de frunte în lume, pomicultorii
acestei ţări devenind un fel de „legiuitori ai modei", în procesul de intensivizare a
plantaţiilor de măr (Vasilescu V., 1992). Pomicultorii englezi au contribuit
substanţial la procesul de intensivizare prin selecţia şi ameliorarea portaltoilor
vegetativi de măr, obţinând o paletă largă de portaltoi de vigori diferite.
Preston A.P., (1978), a utilizat portaltoiul M 27, pentru a grupa pomii în
benzi, cu câte 14 rânduri şi cu alei de 2,5 m. Distanţa de plantare a fost de 1,5 m
între rânduri şi 0,5 m între pomi pe rând, realizându-se astfel o densitate de 13720
pomi/ha, cu o primă recoltă în al doilea an de la plantare de 55 t/ha.
De asemenea, în Anglia, au fost făcute primele încercări de cultivare a unor
soiuri în sistemul „meadow orchard". Acest sistem se caracterizează prin utilizarea
unor pomi altoiţi pe M 9, M 26 sau M 106, care se plantează în benzi la distanţe
mici (0,45-0,30 m) cu densităţi de 70000-100000 pomi/ha). Tehnologia prevede
utilizarea retardantului de creştere SADH în concentraţii de 1500-2000 ppm, care
încetineşte creşterea şi stimulează diferenţierea mugurilor de rod (Hudson J.P.,
1971).
Un alt sistem de cultură elaborat de cercetătorii englezi este cunoscut sub
denumirea de „fruit walls" (garduri fructifere înguste), care constau în plantarea
pomilor la 3 m între rânduri şi 0,3 m pe rând, conduşi sub formă de cordon vertical
cu înălţimea de 2 m, menţinerea acestei înălţimi se realizează prin aplicarea unei
substanţe inhibitoare de creştere, executarea de tăieri de contur mecanizate şi
aplicarea unei stropiri cu retardantul SADH pe lăstarii care cresc după tăiere
(Luckwill L.C., 1978).
în primii ani ai deceniului 6, în Belgia, portaltoiul M 9 era răspândit în
producţie ceea ce a făcut posibilă existenţa în această perioadă, mai ales în
regiunea Limbourg, a livezilor cu distanţe de plantare de 3,5 x 1 m (Legros N.,
1964), Densitatea de plantare a ajuns la 3500 pomi/ha în 1990, mulţi pomicultori
belgieni mergând chiar şi pe densităţi mai mari, utilizând portaltoiul M9 şi chiar
portaltoi de vigoare mai slabă, cum ar fi M 27 şi P 22 (Duţu L., 1997).
în pomicultura italiană, Baldasari T., aduce unele modificări palmetei
cunoscute anterior ca formă de coroană artistică, stabilind tehnica de formare a
palmetei cu braţe oblice, care devine cea mai utilizată formă de coroană, începând
din anul 1950, în livezile intensive. Gardurile fructifere cu pomi conduşi sub forma
de palmetă cu braţe oblice s-au dovedit a fi eficiente în condiţiile de luminozitate
din Italia.
în anii '60 s-au plantat mii de hectare cu soiuri standard altoite pe M 9 şi
soiuri spur altoite pe M 26, M 7 sau M 106 la densităţi de 1000-2500
pomi/ha'(Sansavini S., 1997).
în nordul Italiei (Tirolul de Sud), în 1996, 60% din livezile de măr aveau
densităţi de 1600-2400 pomi/ha, cu pomi plantaţi în rânduri simple, duble sau în
benzi de mai multe rânduri cu alei de trafic tehno logic (Werth K., 1978).
în perioada interbelică pomicultura era dominantă în gospodăriile ţărăneşti,
dar încep să se extindă şi plantaţiile comerciale, care îşi desfac marfa pe pieţele
oraşelor sau se prelucrează industrial. Interesul pentru plantaţiile de pomi a scăzut
foarte mult în perioada crizei economice din anii 1929-1933.
Schimbările radicale în structura proprietăţi pământului după 1945, au creat
premisele dezvoltării pomiculturii, însă adesea aplasarea livezilor s-a făcut pe
terenuri cu pante prea mari, cu grad avansat de eroziune, cu fertilitate scăzută, fără
surse de apă pentru irigare şi tratamente fitosanitare, fără drumuri de acces, fără
fertilizare la pregătirea terenului.
 După anul 1960, a fost introdus sistemul de cultură intensiv, cu pomi conduşi
sub formă de palmetă italiană cu braţe oblice, iar după 1970 a început promovarea
sistemului superintensiv.
Odată cu schimbările aduse de aplicarea Legii fondului funciar, pomicultura
a înregistrat un regres semnificativ, concretizat prin diminuarea suprafeţelor
ocupate cu livezi, reducerea producţiei de fructe, restrângerea producţiei de
material săditor şi a plantărilor (Pogorevici N., Petrescu M., 1996).
Negrilă A., Isac II, (1982) definesc sistemul de cultură astfel:"o cultură
pomicolă caracterizată printr-un anumit randament şi calitate a producţiei de fructe
la unitatea de suprtafaţă, determinate de densitatea pomilor şi sortimentul utilizat,
în funcţie de care gradul de mecanizare a lucrărilor şi consumul de forţă de muncă
manuală definesp, tehnologii de exploatare şi costuri de producţie specifice".
Wagner Şt. (1982), este de părere că în definiţia de mai sus trebuie făcută
următoarea completare „ o cultură pomicolă situată într-o zonă de bună
favorabilitate", deci să se excludă şi influenţa factorilor de vegetaţie de care
depinde reuşita culturii respective.
Mihăescu Gr., (1983) apreciază că un sistem de cultură implică interacţiunea
factorilor biologici (soiuri, portaltoi), ecologici (legaţi de zonare), tehnologici
(agrotehnica diferenţiată) şi social-economici (tradiţia locală, calificarea forţei de
muncă, conjunctura economică, posibilităţi de investiţii) care trebuie analizaţi în
ansamblu.-
Pentru a diferenţia sistemele între ele au fost acceptate unele caracteristici,
indici şi parametri pentru fiecare sistem: randamentul şi calitatea producţiei de
fructe, densitatea pomilor, materialul biologic, modul de grupare al pomilor,
conducerea coroanei, înălţimea şi grosimea gardului fructifer, gradul de
mecanizare, consumul de muncă manuală, durata perioadei de exploatare, valoarea
investiţiei şi costurile de producţie (Negrilă A., Isac II., 1982, Isac II.,. 1992.).
Negrilă A., şi Isac II., (1982) propun următoarea clasificare a sistemelor de
cultură în funcţie de densitatea de cultură:
- Sistem extensiv: până la 350 pomi/ha;
 -Sistemsemiintensiv:400-
600pomi/ha;
-Sistem intensiv: 600-1650 pomi/ha;
-Sistem superintensiv: 1900-8000
pomi/ha;
- Sistemul pajişte: 8000-30000
pomi/ha.
Wagner Şt., (1982) propune utilizarea termenului de „desimea pomilor" în
loc de „densitatea pomilor" şi stabilirea acesteia, în fiecare sistem de cultură, pe
grupe de specii, care pot realiza o vigoare asemănătoare în perioada de maximă
producţiei (tabelul 2.1.)

Tabelul 1.3.
Desimea pomilor (pomi/ha) pe sisteme de cultură şi grupe de
specii
(Wagner Şt., 1982)

Grupa de specii Sistemul de cultură

extensiv intensiv superintensi Ultraintensi
v v
Măr, păr, <400 400-1000 1000-8000 >8000
gutui,piersic, cireş
compact, vişin
arbustoid
Prun, migdal, cais, <250 250-500 500-1000
cireş, vişin
Nuc, castan <100 100-210 - -

Miliţiu I., (1982), propune următoarea clasificare a sistemelor de cultură:

-
Extensiv: 100-150 pomi/ha; '!
-
Intensiv cu desime mică: 400-634 pomi/ha;
-
Intensiv cu desime medie: 634-833 pomi/ha;
-
Intensiv cu desime mare: 833-1250 pomi/ha;
-
Supeintensiv cu desime mare: 1250-2500 pomi/ha;
-
Superintensiv cu desime foarte mare: peste 2500 pomi/ha.
Bordeianu T., (1964) arată că, începând din anul 1960 s-a acordat o atenţie
deosebită livezilor intensive altoite pe M 9 şi M 4, cu pomi conduşi sub formă de
palmetă cu braţe oblice şi fus-tufâ.
Parnia P., (1966) este de părere că în unele livezi intensive cu pomi conduşi
sub formă de palmetă cu braţe oblice, distanţele de plantare au fost prea mici,
coroanele s-au interpătruns, umbrind de regulă etajele inferioare, iar producţia a
început să scadă din punct de vedere calitativ.
Cepoiu N., (1992), arată că, în livezile intensive noul concept privind
simplificarea tehnologiilor de cultură se bazează pe stropirea pomilor cu
Paclobrutrazol, în concentraţie de 2000 ppm. Bordeianu T., (1964) arată că,
începând din anul 1960 s-a acordat o atenţie deosebită livezilor intensive altoite pe
M 9 şi M 4, cu pomi conduşi sub formă de palmetă cu braţe oblice şi fus-tufâ.
Parnia P., (1966) este de părere că în unele livezi intensive cu pomi conduşi
sub formă de palmetă cu braţe oblice, distanţele de plantare au fost prea mici,
coroanele s-au interpătruns, umbrind de regulă etajele inferioare, iar producţia a
început să scadă din punct de vedere calitativ.
1.2. Forma de coroana-element principal in structura plantatiei.

In Republica Moldova, cu conditii naturale de clima si de sol destul de favorabile

pentru cresterea si fructificarea speciilor pomicole, pomicultura reprezinta una din
ramurile principale ale agriculturii, cu pondere semnificativa in export, strategica
in economia tarii.
Criza economica, prin care a trecut Republica Moldova, a afectat puternic si
pomicultura, care se afla acum la inceput de renovare.
In conformitate cu conceptia dezvoltarii pomiculturii in Republica Moldova,
directia strategica de evoluare a acestei ramuri consta in exploatarea eficienta a
livezilor existente cu potentialul de productivitate neepuizat si inlocuirea lor
consecventa cu plantatii de tip nou, bazate pe un sortiment modern si tehnologii
avansate, care asigura intrarea timpurie pe rod, productivitatea inalta de fructe
calitative, competitive pe piata interna si externa.
Realizarea cu succes a obiectivelor respective necesita cunostinte profunde in
biologia soiurilor si a tehnologiilor de performanta ale cultivarii acestora. Deoarece
principala veriga agrotehnica a oricarei tehnologii de producere a fructelor este
structura plantatiei pomicole, problema optimizarii ei este una dintre cele mai
importante in cercetarile stiintifice cu caracter fundamental si aplicativ in
pomicultura.
In baza rezultatelor cercetarilor stiintifice efectuate si a analizei literaturii de
specialitate a fost elaborata conceptia despre structura plantatiilor pomicole.
Pentru prima data a fost formulata definitia de structura a plantatiilor pomicole,
care reprezinta modul de amplasare spatiala a macrostructurii vegetative si a
rindurilor de pomi pe teritoriul livezii. S-a argumentat, ca elementele principale,
care caracterizeaza esenta structurii plantatiei pomicole sunt modul de amplasare al
rindurilor de pomi pe teritoriul respectiv, forma de coroana si felul de repartizare
spatiala a ei. S-au desavirsit caracteristicile fitometrice de baza ale structurii
plantatiei pomicole.
In baza elementelor principale ale structurii plantatiilor pomicole acestea au fost
clasificate dupa modul de amplasare a rindurilor de pomi pe teritoriul livezii si
dupa modul de amplasare spatiala a macrostructurii vegetative.
Dat fiind, ca forma de coroana este unul din elementele principale ale structurii
plantatiilor pomicole a fost argumentata o clasificare noua a acestora in baza
proiectiei coroanei pe sol, prezenta sau absenta axului si pozitia sarpantelor, in
spatiu.
In baza studierii structurilor raspindite in productie si de perspectiva ale plantatiilor
pomicole ele au fost apreciate dupa caracteristicile fitometrice principale,
coeficientul de convertire a radiatiei fotosintetic active in biomasa totala si utila,
productia de fructe si eficienta energetica.
S-a stabilit, ca mai rationala din punct de vedere agrobiologic si economic este
structura solitara cu coronamentul intr-un plan vertical si in doua planuri oblice.
Pentru plantatia solitara cu coronamentul intr-un plan vertical cu pomii condusi
dupa fus subtire a fost elaborata o metoda noua de formare a coroanei in primii ani
dupa plantare. Ea asigura reducerea cheltuielilor la taierea pomilor si sporirea
recoltei in primii doi ani de fructificare cu 20-28%.
Pentru aceasta structura a plantatiei, de asemenea, a fost elaborata o metoda noua
de intretinere a coroanei.
Metoda noua reduce la minimum interventiile manuale la formarea si intretinerea
coroanei, asigura o calitate satisfacatoare a taieturilor, contribuie la sporirea
productiei de fructe in primii ani de fructificare si poate fi folosita la producerea
fructelor destinate industrializarii.
Dat fiind, ca structura solitara a plantatiei cu coronamentul intr-un plan vertical,
infiintata cu pomi de vigoare slaba necesita sistem de sustinere costisitor, s-a
argumentat o directie noua prin folosirea structurii exploatata fara spalier.

In perioada de tinerete,pomii formeaza coroane piramidale,conice sau

globuloase,in functie de particularitatile de crestere ale fiecarei specii si
soi.Coroanele pomilor crescuti liber(fara taiere)au un schelet simplu si bine
dezvoltat si un semischelet amplu si complex,garnisit cu numeroase ramuri de
rod .In aceste conditii ,pomii incep sa fructifice mai devreme,temperand astfel
ritmul si extensia cresterilor.Pe baza acestor constatari practice,pomicultorii au
conceput si construit coroane semi-libere,de talie mare,mijlocie si mica in functie
de vigoarea pomilor.Pentru soiurile viguroase,altoite pe portaltoi franc,au fos
trealizate coroane cu volum mare:piramidale si sub forma de vas.Pentru soiurile de
vigoare mica si mijlocie,altoite pe portaltoi vegetativi,au fost realizate coroane
aplatizate,dirijate pe spalier ,si coroane conice,fara support de sustinere.

FORMAREACOROANELOR
Coroanele pomilor se diferentiaza intre ele prin volum si contur, prin numarul
,vigoarea si orientarea spatiala a elementelor permannente(ramurile de schelet)si
nepermanente(semischelet),cat si prin modul de taiere in formare si intretinere.In
pomicultura moderna ,structura coroanelor se recomanda sa fie preponderant
tanara,alcatuita in principal din ramuri de semischelet purtatoare a unui numar
mare de ramuri de rod.La formare se are in vedere: eliminarea zonelor
neproductive din jurul axului ,baza sarpantelor si din punctele de interferenta a
ramurilor pomilor vecini(in cazul palmetelor),sporirea elementelor productive in
cadrul aceluiasi volum de coroana si simplificarea tehnologiei de formare pe baza
cunoasterii si folosirii economice a particularitatilor biologice ale soiului
(precocitatea,tipul de ramificare si fructificare).La pomii dirijati pe spalier,taierile
de formare sunt necesare si se executa inca din anul plantarii,in timp ce la pomii
fara suport,primele taieri se fac dupa 2-3 recolte, cand ramurile de schelet si
semischelet s-au arcuit(sub greutatea fructelor)si in punctele de curbura au aparut
lastarii indicatori pentru aplicarea taierilor de incadrarea pomului intr-o forma
conica
Principii si norme generale de taiere:
-fiecare coroana trebuie sa aiba o structura permanenta proprie,alcatuita din ramuri
principale,variabile ca numar,pozitie si orientare in spatiu;-in timpul
formarii,folosirea unor scheme si tehnici de taiere este obligatory si in functie de
vigoarea si particularitatile de crestere si rodirea soiului;
-prin taierile de formare trebuie temperate sau stimulate cresterea axului si a
sarpantelor din coroana si grabita extensia si ramificarea productive a
semischeletului(aparitia ramurilor derod);
-pentru folosirea eficienta a energiei de cresterea pomilor in constructia coroanei
trebuie generalizate lucrarile in verde;
-pentru formarea mai devreme a structurii permanente a coroanei trebuie provocate
prin taieri, ramificari anticipate
.
In general,coroanele trebuie sa indeplineasca cateva cerinte:
-sa fie cat mai simplu de realizat si cu un consum cat mai mic de munca;
-sa fie cat mai apropiate de nivelul solului pentru ca lucrarile manual de mare
volum(taierile si recoltarea)sa se faca pe cat posibil de jos,fara scari;
-sa fie cat mai rare si de dimensiuni optime pentru patrunderea cat mai directa a
razelor solare in tot cuprinsul coroanei(in interiorul coroanlor de mari dimensiuni
patrund mai putin de 30%din razele solare.