FIRMELE MULTINAŢIONALE ŞI ACTIVITATEA LOR PE PLAN MONDIAL

1. Definirea firmelor multinaţionale și strategia lor de afaceri

Firmele multinaţionale apare ca organizaţiile cele mai reprezentativă ale civilizaţiei post-
industriale, fiind întreprinderi sau un grupuri de întreprinderi, cu unităţi de producţie şi comercializare
în numeroase ţări (filiale), organizate şi conduse la scară mondială, ce pun în comun resursele şi
promovează, la nivel global, un set de valori proprii*, o strategie comună, folosind în propriul interes
mediul în care operează.
Modificările intervenite pe plan mondial la nivelul pieţelor, tehnologiilor, modurilor de producţie
şi de consum, a circuitelor financiare şi a modurilor de finanţare, a culturilor şi activităţii manageriale nu
s-au produs în acelaşi ritm. În aceste circumstanţe, condiţiile de competitivitate specifice firmelor,
industriilor, într-un cuvânt sistemelor productive naţionale, se modifică permanent.
Firmele multinaţionale aflate în interiorul acestor evoluţii diferenţiate pun în aplicare strategii
operaţionale pentru a menţine competitive activităţile lor şi, în interacţiune, strategii structurale
(intrări/ieşiri pe piaţa primară – crearea de întreprinderi - şi secundară - fuizuni şi achiziţi), adică decizii
care le modifică configuraţia, dar care influenţează şi condiţiile jocului concurenţial în sectoarele vizate,
precum şi parametrii activităţii firmelor care compun aceste sectoare. Alegerile strategice sunt diferite de
la o ţară la alta, iar ansamblul acestora schiţează strategia de afaceri a firmelor multinaţionale la scară
mondială.
 Dezvoltarea ţărilor industrializate la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX,
cu excepţia SUA, care dispunea de resurse de materii prime şi energie abundente, explică prioritatea
strategiei de producţie pe calea aprovizionării la începutul fenomenului multinaţionalizării. Strategia
apre în condiţiile constituirii şi dezvoltării imperiilor coloniale. Pentru firmele originare din ţările
indistrustrializate, ţările de implantare sunt sursă de aprovizionare cu materii prime, urmărind în principal,
dezvoltarea schimburilor comerciale între ţara de origine şi ţările de implantare. Într-o asemenea
strategie, firmele multinaţionale sunt evident dependente de teritoriul ţării gazdă, de bogăţiile naturale ale
solului şi subsolului.
 Transformările intervenite în lume, decolonizarea de după cel de-al doilea război mondial
şi căutarea mijloacelor pentru asigurarea independenţei economice, au determinat noile ţări să
naţionalizeze activele străine, mai ales în sectorul primar. Firmele multinaţionale originare din ţările
industrializate şi-au redefinit rolul lor, funcţia de comercializare şi cea de asistenţă tehnică în exploatarea
materiilor prime minerale căpătând amploare. Trecerea de la controlul direct asupra materiilor prime la
comercializarea lor a generat, în numeroase cazuri, sporirea puterii de piaţă, în condiţiile în care, aceste
grupuri şi-au diversificat portofoliul de activităţi.
 Intensificarea protecţionismului tarifar şi netarifar în Europa şi America de Nord face ca
numeroase întreprinderi să-şi vadă, mai mult sau mai puţin izolate pieţele lor externe extrem de
promiţătoare. Astfel, prin voinţa puterilor publice de a favoriza o industrie naţională în dezvoltare şi
substituirea importurilor, pieţele externe se închid. În aceste condiţii, decizia luată de firmele
multinaţionale o constituie stabilirea de unităţi de producţie în ţara de primire protejată. Apare astfel, o
exploatare din interior şi nu doar din exterior a pieţelor externe, fiind evidentă prioritatea unei strategii
comerciale (de piaţă) în cazul firmelor multinaţionale. În general însă, demersul firmelor de a implanta
în străinătate unităţi de producţie urmăreşte cucerirea sau apărarea părţilor de piaţă, altfel decât pe calea
tradiţională a exporturilor.
Unităţile de producţie au ca obiectiv major aprovizionarea pieţelor locale de implantare. Chiar
dacă definirea pieţei locale poate fi lărgită la o zonă mai vastă decât spaţiul naţional de primire, partea

*
Valorile proprii firmei multinaţioanle, care o individualizaează, sunt: sistemul de conducere; grija faţă de mediu;
implicarea în viaţa comunităţii; marca; sistemul de producţie; inovarea; angajaţii cu excepţia personalului de
conducere; tradiţia; adaptarea la cultura locală; sistemul de distribuţie şi companiile publicitare.
producţiei valorificată spre ţări terţe sau spre ţara de origine este limitată. Dimensiunea locală este
primordială în strategia comercială (de piaţă) a firmelor multinaţionale.
Promovând în contextele strategice prezentate mai sus, o cultură etno-policentrică, cu personal
în mare parte expatriat, dar sensibil la exigenţele şi particularităţile spaţiului de implantare, firmele
multinaţionale pun accentul pe aspectele multiculturale din afara firmei şi mai puţin pe stăpânirea
diversităţii culturale din cadrul ei.
 Dacă imperativele de ordin comercial, căutarea de pieţe de desfacere tot mai numeroase
au structurat strategia firmelor după cel de al doilea război mondial, anii 70 au determinat o schimbare
importantă, odată cu apariţia constrângerilor de competitivitate.
Având statut de obiectiv episodic şi complementar strategiei de piaţă, strategia de producţie
prin raţionalizare tinde să devină un element cheie al comportamentului firmelor multinaţionale în noul
cadru concurenţial. Firmele urmăresc două direcţii de dezvoltare multinaţională: (i) implantarea de noi
unităţi de producţie în ţările cu forţă de muncă ieftină şi (ii) raţionalizarea unităţilor existente pe o bază
regională.
Această descompunere internaţională a procesului productiv apare posibilă numai pentru firmelor
multinaţionale a căror operaţiuni de producţie sunt segmentabile, alegerea spaţiilor de implantare fiind
funcţie de avantajele pe care acestea le oferă.
Prima mişcare de implantare corespunde a ceea ce astăzi este desemnat sub termenul de
"delocalizare", respectiv crearea de unităţi de producţie în străinătate, pentru fabricarea de produse
(componente, subansamble), la cele mai scăzute costuri, exportate spre piaţa de origine a firmei.
A doua axă de putere în practică a strategiei productive pe calea raţionalizării priveşte firmele
multinaţionale instalate în Europa, anterior semnării Tratatului de la Roma, care în loc să producă pentru
piaţa locală ansamblul gamei de produse, asigură producţia unui singur component sau o parte a gamei,
pentru ansamblul pieţei regionale. În majoritatea cazurilor, în condiţiile creării UE, o singură unitate de
producţie ar fi permis deservirea întregii pieţe europene, la un cost mai scăzut. Închiderea mai multor
fabrici de talie suboptimală şi formarea unei singure mari unităţi s-ar fi tradus în pierderea de locuri de
muncă în majoritatea ţărilor de implantare şi ar fi afectat imaginea firmelor multinaţionale. În consecinţă,
majoritatea firmelor au ales raţionalizarea sistemelor lor de producţie, menţinând numărul unităţilor
existente, dar specializându-le pentru a le permite să funcţioneze la scară optimă.
Atunci când, firmele multinaţionale, pentru motive comerciale, antrenează implantări în
străinătate, în vederea deservirii pieţelor locale, substituind exporturi dificil sau imposibil de realizat,
trecerea la o strategie de tip productiv, bazată pe unităţi specializate care deservesc spaţiul regional,
reechilibrează ponderea activităţilor în străinătate în raport cu cele desfăşurate în ţara de origine,
generând o circulaţie a componentelor sau produselor intrafirmă, pe o piaţă internalizată. În paralel,
firmele multinaţionale au tendinţa să controleze întreprinderile din spaţiul de implantare, fără să recurgă
la aport de capital, prin noi forme de cooperare internaţională (licenţe, franchising, subcontractare etc.).
Aceste întreprinderi devin pentru firmele multinaţioanle furnizori exclusivi de tehnologie sau clienţi unici
pentru diverse componente sau produse semifinite. Emanciparea teritorială a firmelor multinaţionale
devine tot mai evidentă.
 Anii '80 se caracterizează printr-o creştere monosectorială a firmelor multinaţionale, pe
fondul unei cereri tot mai personalizate şi inconstante, ce impune o gamă de produse reînnoibile şi o
producţie flexibilă. În interiorul fiecărui sector apar un număr restrâns de mari producători ce dispun de
o reţea de unităţi de producţie specializate la scară mondială, exacerbând concurenţa. În aceste condiţii,
informaţia, cunoştinţele, tehnologia de înalt nivel devin factori ai competitivităţii firmelor multinaţionale.
Aceasta impune multinaţionalelor un mare efort de cercetare–dezvoltare şi, drept urmare,
internaţionalizarea acestei activităţi, la sfârşitul anilor '80.
Delocalizarea activităţii de cercetare–dezvoltare, independentă de delocalizarea producţiei,
evidenţiază o globalizare tehnologică. În plus, noile tehnologii de informare şi comunicare, propagă
instantaneu noutatea pe toate pieţele globului, conducând la globalizarea pieţelor şi implicit a ofertei şi
cererii.
 Convergenţa modurilor de consum în ţările dezvoltate, impulsionată de oferta firmelor
multinaţionale (Coca Cola, Mc Donald, Nestle, Unilever etc.), în condiţiile reducerii costurilor de
transport şi a dezvoltării reţelei de telecomunicaţii, permit firmelor multinaţionale să adopte o strategie
globală, de integrare a producţiei şi distribuţiei la nivel mondial, continental sau regional. Produsele sunt
standardizate şi, în acelaşi timp, diferenţiate pentru a putea fi adaptate consumatorilor locali. Calitatea,
prezentarea şi service-ul post vânzare al produselor sunt gestionate global, depăşind ca importanţă, în
faţa unei cereri inconstante, problematica costului de producţie.
O firmă se implantează pe pieţele externe progresiv, pe etape, de la operţiuni de export indirect
şi/sau direct până la crearea de sucursale comerciale, respectiv implantarea de filiale de producţie şi/sau de
comercializare. Aceste implantări se pot realiza pe calea creşterii interne (investiţii ex nihilo/
greenfields/pe loc gol) sau externe (fuziuni şi achiziţii internaţionale), ceea ce conduce la concentrarea
capitalului şi producţiei în câteva regiuni ale lumii.
Dezvoltarea sau creşterea internă a firmelor multinaţionale trebuie privită ca un proces relativ
lent de creare a unităţi de producţie şi/sau de comercializare pe pieţele externe (construcţia clădirilor,
dotarea cu echipamente şi încadrarea personalului necesar utilizării lor corespunzătoare). În general,
ţările gazdă favorizează investiţiile greenfields, deorece există convingerea că ele generează efecte pozitive,
din perspectiva acumulării de capital şi al creării de noi locuri de muncă.
Firmele multinaţionale, care recurg la acest tip de dezvoltare, au posibilităţi de opţiune în privinţa
locului de amplasare a noii construcţii, a calităţii şi a preţului echipamentelor necesare, a nivelului de
calificare a personalului angajat etc. Dar, intervalul de timp lung necesar recuperării investiţiei poate
conduce la apariţia de modificării esenţiale în mediul extern de operare al firmelor multinaţionale, în
special în privinţa fluctuaţiei cererii, ceea ce le afectează negativ.
În general, fuziunea este o tranzacţie ce implică două sau mai multe firme, de regulă de aceeaşi
mărime, prin care acestea pun în comun elementele lor patrimoniale, în vederea constituirea unei firme
noi. Scopul îl reprezintă (i) îmbunătăţirea performanţelor economice ale noii firme, (ii) extinderea părţilor
de piaţă, (iii) realizarea unei complementarităţi a produselor sau a economiilor de scară. De regulă,
fuziunile generează (i) o creştere a valorii acţiunilor noii firme, de aceea acţionarii susţin această formă
de dezvoltare. Însă, trebuie avute în vedere şi (ii) dificultăţile înregistrate în procesul de negociere a
tranzacţiei, de evaluare a firmelor implicate, dar şi în operaţiunile aferente dispariţiei vechilor firme şi
apariţiei firmei noi.
Achiziţia este operaţiunea de cumpărare a unei firme, de regulă de mai mică dimensiune, de către
o altă firmă, de regulă de mare dimensiune, şi absorbţia ei ca parte operaţională a acesteia din urmă.
În cazul firmelor multinaţionale achiziţiile presupun fie cumpărarea de active pe plan
internaţional, fie cumpărarea de acţiuni ale unei firme străine/schimb de acţiuni cu o firmă străină.
De menţionat este faptul că, de regulă, cumpărarea activelor unei firme de către o firmă multinaţională se
face prin intermediul unei filiale din ţara de origine a firmei a cărei achiziţie se urmăreşte (firmă ţintă),
finanţarea fiind efectuată de firma mamă. Deoarece filiala care face achiziţia şi firma ţintă sunt originare
din aceeaşi ţară, nu este vorba de o cumpărare propriu-zisă de active pe plan internaţional.
Achiziţiile internaţionale prin cumpărarea de acţiuni presupun parcurgerea a trei etape: (i)
pregătirea achiziţiei; (ii) negocierea şi (iii) integrarea firmei achiziţionate în noul ansamblu multinaţional.
Dacă, în fazele de pregătire a achiziţiei şi în cea de negociere se urmăresc aspectele juridice ale
operaţiunii, în vederea realizării ei cu succes ((i) posibilitatea unui agent economic nerezident de a deţine
acţiuni la o firmă străină, în principal, ce aparţine unui anumit sector de activitate, în secundar; (ii)
consecinţele fiscale ce decurg din această achiziţie în condiţiile unor sisteme juridice şi fiscale neunitare
existente în lume etc.), odată efectuate cumpărarea acţiunilor şi vărsarea lichidităţilor pentru remunerarea
acţionarilor vânzători, integrarea firmei achiziţionate ridică o serie de dificultăţi. De fapt, se urmăreşte o
colaborarea între echipele de manageri din cele două firme implicate, în vederea reducerii a costurilor şi
creşterii cifrei de afaceri al noului ansamblu multinaţional, armonizarea diferenţele culturale având un
rol major în acest sens. Dacă, remunerarea acţionarilor vânzători se efectuează prin schimb de acţiuni,
firma achiziţionată devine o filială a firmei multinaţionale, în timp de vechii ei acţionari devin acţionarii
firmei multinaţionale. Raportul de forţe între vechii acţionari ai firmei multinaţionale şi noii ei acţionari
este dat de raportul de schimb al acţiunilor, stabilit prin raportarea valorii economice a unei acţiuni ce
aparţine firmei ţintă la valoarea economică a unei acţiuni ce aparţine firmei care a iniţiat achiziţia. Firma
ţintă, integrată noului ansamblu multinaţional se va supune în continuare legislaţiei din ţara sa de origine,
în condiţiile în care acţionarii ei, deveniţi acţionari ai unei firme străine se vor supuse legislaţiei din ţara
de origine a firmei multinaţionale. Deşi, juridic este vorba de o achiziţie remunerată în acţiunile firmei
multinaţionale care a iniţiat cumpărarea de acţiuni, economic efectele acestei operaţiuni sunt similare cu
cele ale unei fuziuni.
Creşterea externă a unei firma multinaţionale, fie că este efectuată prin fuziuni, fie prin achiziţii
generează o serie de avantaje şi riscuri comune, atît la nivel microeconomic, pe ansamblul firmei
multinaţionale, cât şi la nivel macroeconomic, în ţara gazdă. De fapt, problemele de ordin juridic,
financiar, fiscal sau social, care le însoţesc creşterea exeternă sunt aceleaşi atât pentru fuziuni, cât şi
pentru achiziţii, fiind tratate, în continuare, nediferenţiat.
O analiză a avantajelor pe care fuziunile-achiziţiile le pot genera pe ansamblul firmei
multinaţionale, impune referiri la scopurile pentru care firmele multinaţionale recurg la aceste mijloace de
creştere în anumite sectoare de activitate.
Firmele multinaţionale efectuează fuziuni-achiziţii, dar şi pentru investiţiile greenfields în sectoare
amonte-aval faţă de sectorul de bază, pentru preluarea unui furnizor sau client; în sectoare înrudite cu
sectorul de bază, pentru a avea acces la produse complementare; în acelaşi sector de activitate, în vedere
preluării unui concurent, fie datorită existenţei unui exces de capacitate şi implicit a unei cereri diminuate
în respectivul sector, fie pentru extinderea părţilor de piaţă; în sectoare total diferite de sectorul de bază,
în vederea divesificării activităţii (Figura nr. 5).
Trebuie subliniat faptul că, în sectoarele în care există un exces de capacitate şi o reducere a
cererii, fuziunile-achiziţiile generează o reducere a competiţiei în ţara gazdă, afectând mediul
competiţional pe respectiva piaţă, dar şi în sectoarele amonte din ţară sau străinătate, existând
posibilitatea ca firma cumpărătoare să fie în poziţie de monopol în relaţia sa cu furnizorul său de materii
prime, componente, subansamble etc, ceea ce atrage după sine necesitatea intensificării legislaţiei antitrust
în ţara de implantare.
În situaţia unei fuziuni-achiziţii de tip orizontal efectuată în vederea creşterii cotelor de piaţă, la
nivelul firmei ţintă se înregistrează, de regulă, o ridicare a nivelului de dotare tehnologică, un sistem
managerial mai eficient şi accesul la noi pieţe de desfacere. În aceste condiţii, firmele multinaţionale recurg
la o strategie de afaceri ofensivă. Aceasta poate fi pusă în practică şi prin recurgere la investiţii
greenfields, de tip orizontal când, prin acţiuni publicitare sau de inovare, firma multinaţională reuşeşte
extinderea părţilor de piaţă, fără o preluare a concurenţilor, şi implicit a clienţilor lor, prin fuziuni-
achiziţii.
În general, fuziunile-achiziţiile sunt percepute, la nivelul unei ţări în dezvoltare ca salvatoare
pentru firmele locale, potenţial rentabile, dar aflate în pragul falimentului, care astfel se privatizează, dar
fără a spori, cel puţin la început, capacităţile de producţie, respectiv volumul capitalului în ţările gazdă.
În plus, restructurarea firmelor ţintă poate genera o reducere a locurilor de muncă şi implicit şomaj,
impactul acestor forme de creştere asupra ţării gazdă fiind nefavorabile şi sub aspect social. De asemenea,
transferul veniturilor fiscale de la firma ţintă la nivelul firmei mamă facilitează evaziunea fiscală, prin
manipularea preţurilor de transfer, generând o concurenţă fiscală între state.
Sub impactul concurenţei pe care operaţiunile de preluare le crează, valoarea de achiziţie a unei
firme ţintă poate creşte în raport cu valoarea sa reală (bursieră), ceea ce fac, în timp, nerentabile
numeroase fuziuni-achiziţii. Acest aspect poate fi amplificat şi de problemele de natură tehnică,
managerială sau culturală pe care preluarea firmei ţintă le poate genera, fără a fi garantată nici creşterea
productivităţii la nivelul firmei preluate.
Expansiunea internaţională de tip orizontal devine tot mai puţin profitabilă, pe măsură ce sectorul
creşte şi se apropie de stabilitate. În aceste condiţii firmele multinaţionale din sector au interesul să se
diversifice, printr-o creştere verticală (în sectoare amonte-aval) şi/sau conglomerală (în sectoare total
diferite de sectorul de bază). În aceste condiţii firmele multinaţionale pun în practică o strategie de afaceri
defensivă, de menţinere şi îmbunătăţire a poziţiei pe diferite pieţe.
 Ţara B Ţară D
Firmă furnizoare F2 Firmă F5

Ţara A Ţară E
(1) (4)
Firmă multinaţională F1 (3) Firmă concurentă F4
(2) (5)

Ţară F
Ţară C
Firmă F6
Firmă distribuitoare F3

Legendă:
(1), (2) Creştere verticală în sectoare amonte-aval;
(3) Creştere orizontală/extensie piaţă în acelaşi sector de activitate;
(4) Creştere de tip extensie produs într-un sector înrudit cu sectorul de bază;
(5) Creştere de tip conglomerală într-un sector diferit de sectorul de bază.
Figura nr. 5 Tipologia mijloacelor de creştere internă şi externă a firmelor multinaţionale

Creşterea verticală este puternic influenţată de ciclul de viaţă al gamei de produse fabricate de
firma multinaţională. Astfel, în faza de introducere (lansare) a unui produs (gamă de produse) pe o piaţă,
riscul neacceptării de către consumatori este mare, iar reacţia acestora puţin previzibilă. Firma nu va
realiza în cursul acestei faze puţin rentabile o creştere verticală. Aceasta se anunţă foarte riscantă, în cazul
eliminării produsului (gamei) de pe piaţă, şi, totodată, foarte costisitoare.
Din contră, în faza de creştere rapidă a produsului (gamei), firma a dobândit o poziţie solidă pe
piaţă, iar creşterea verticală protejează în continuare firma împotriva concurenţilor potenţiali şi asigură
menţinerea părţii sale de piaţă. Din aceleaşi considerente, faza de maturizare, de standardizare a
produsului va incita cel mai mult firma să recurgă la creşterea verticală.
Atunci când firma doreşte să producă propriile inputuri, fie datorită absenţei sau insuficienţei
ofertei pieţei externe (caracteristice specifice, calitate neconformă), fie pentru a-şi apăra secretele de
fabricaţie, se va recurge la o creştere internă de tip vertical. Reunind operaţiuni distincte din punct de
vedere tehnologic, o firmă în expansiune verticală poate să reducă costurile şi să sporească eficienţa sa
prin diminuarea numărului de etape ale procesului productiv, graţie unei mai bune coordonări sau a
anumitor câştiguri legate de logistică. În plus, creşterea de tip vertical poate permite, pe de o parte o
reducere a incertitudinii în privinţa aprovizionării şi a debuşeelor, prin asigurarea unei mai bune
capacităţi de informare a întreprinderilor amonte şi aval implicate, iar pe de altă parte o sporire a eficienţei
economice, pe ansamblul firmei multinaţionale.
În general, se vorbeşte de diversificare pentru a califica strategia unei întreprinderi care se
lansează în activităţi ce corespund unor produse noi şi/sau unor pieţe noi. În momentul în care firma
multinaţională controlează toate sectoarele amonte-aval ajunse la stabilitate, se impune diversificarea prin
implantarea în sectoare independente faţă de sectorul de bază, printr-o creşterea de tip conglomerat.
Diversificarea producţiei este o manieră de care dispun firmele multinaţionale pentru a continua creşterea
lor, în situaţia în care produsele lor tradiţionale ajung la maturitate. Trecerea la faza de maturitate reduce
interesul pentru creşterea verticală, căci ea are în vedere mereu acelaşi produs sau gamă de produse.

2. Efectele activităţii firmelor multinaţionale asupra furnizorilor şi beneficiarilor locali

Firmele multinaţionale europene şi americane din industriile textilă, electronică, chimică, de
automobile etc. tind să delocalizeze unităţi de producţie şi mai recent şi pe cele privind serviciile
(marketing, contabilitate, concepţie, cercetare-dezvoltare, centre de apel etc.) în ţări asiatice, în India sau în
spaţiul est-european.
Scopul principal al acestor delocalizări îl reprezintă costul redus al forţei de muncă, în raport cu
nivelul ei de calificare.
Consecinţele acestor delocalizări trebuie privite din două perspective. Pe de o parte, sub presiunea
delocalizărilor operate de firmele multinaţionale, asistăm, la o diviziune mondială a muncii, respectiv la o
specializarea a ţărilor lumii în acele sectoare de activitate în care deţin un avantaj comparativ, cu un
impact pozitiv la nivel global. Pe de altă parte, sub presiunea delocalizării, apar, adesea brutal, ajustări în
economie şi pe piaţa muncii atât în ţările de origine cât şi în cele de implantare ale firmelor multinaţionale.
Se înregistrează astfel, o reducere a locurilor de muncă în spaţiile de implantare, mai ales dacă
delocalizarea se realizează prin fuziuni-achiziţii, însă pe termen lung efectul negativ se atenuaeză prin
ajustarea care apare la nivelul pieţei muncii, adică printr-o adaptare a forţei de muncă la noile solicitări.
În plus, veniturile salariale în sectoarele vizate de delocalizări nu cresc foarte mult, pentru că altfel firmele
multinaţioanle vor delocaliza din nou. Dintr-o altă perspectivă însă, se reduce costul produselor realizate
în sectoarele în care firmele multinaţionale au delocalizat, cu efecte benefice asupra consumatorilor. În
consecinţă, pe termen scurt efectele delocalizărilor pot fi negative la nivelul spaţiilor de origine şi de
implantare, însă ele devin pozitive pe termen lung.
Dată fiind amploarea şi complexitatea efectelor pe care le generează delocalizările efectuate de
firmele multinaţionale la nivelul spaţiilor de implantare, ne vom opri în continuare asupra rolului pe care îl
au firmele multinaţionalelor în generarea de resurse productive şi efectele lor asupra spaţiilor gazdă,
respectiv efectele activităţii firmelor multinaţionale asupra firmelor locale.
Factorii care determină firmele multinaţionale să achiziţioneze bunuri şi servicii de pe pieţele de
implantare ţin de:
- specificul produselor realizate de filiale;
- de măsura în care filialele internalizează pieţele inputurilor pentru activităţile lor generatoare
de valoare adăugată (din motive de natură tehnică, producţia de bunuri care necesită un grad mai redus de
prelucrare tinde să aibă un grad mai mare de integrare);
- de strategia de internaţionalizare promovată de firma mamă (strategiile care urmăresc
valorificarea unor costuri locale mai scăzute, presupun o pondere mai semnificativă a inputurilor
achiziţionate de pe piaţa locală, în condiţiile în care cele care urmăresc captarea pieţei locale pot sau nu să
recurgă la furnizori locali, în funcţie de condiţiile de calitate oferite de aceştia, de măsura în care firma
multinaţională lucrează cu furnizorii ei tradiţionali, care delocalizează şi ei la rândul lor);
- de politica în domeniul achiziţionării bunurilor şi serviciilor specifică pieţelor locale din ţările
gazdă
Pentru a stimula aprovizionarea cu imputuri de la furnizori locali sau pentru a determina
producerea lor direct de către filialele firmelor multinaţionale în ţările gazdă, guvenele acestor ţări încearcă
să restricţioneze importului de produse intermediare. În consecinţă, importurile sunt admise numai în
condiţiile în care imputurile nu pot fi obţinute pe plan local. De asemenea, guvernele pot condiţiona
acordarea de stimulente fiscale sau de altă natură firmelor multinaţionale, de asigurarea unu conţinut
local minim pentru produsele realizate de filialele firmelor străine.
Între furnizorii locali şi filialele firmelor multinaţionale se pot dezvolta legături, prin care o parte
din avantajele de proprietate (informaţie, cunoştinţe, tehnologie) transferate de către firme mamă filialelor
din străinătate să se repercutează şi a asupra furnizorilor locali. Aceste legături pot să apară ca urmarea a:
- schimburilor de informaţii cu privire la caracteristicile şi evoluţia pieţei, investiţiile viitoare,
reglementările locale în domeniu şi la posibilitatea realizării de societăţi mixte cu parteneri locali;
- furnizării de asistenţă tehnică în materie de design industrial, dezvoltarea produselor, control
a calităţii, pregătirea forţei de muncă, gestionarea stocurilor;
- acordării de asistenţă financiară, constând în acoradarea de împrumuturi, sume
nerambursabile, prefinanţarea achiziţionării de maşini şi utilaje, acorduri speciale în materie de preţuri;
- asistenţei acordate furnizorilor locali pentru procurarea de utilaje, materii prime şi alte
produse intermediare la preţuri competitive, ridicarea calităţii produselor;
- asistenţei în domeniul financiar-contabil, al marketingului, pentru a sprijini accesul
furnizorilor locali la pieţele externe familiare firmelor multinaţionale.
Legăturile pe care filialele firmelor multinaţionale le stabilesc cu firmele beneficiare din ţările de
implantare pot, de asemenea, să influenţeze competitivitatea firmelor locale. Astfel, firmele multinaţionale
pot încuraja activităţile locale de prelucrare secundară a produselor primare din sectorul agricol, minier,
pertrolier sau pot furniza firmelor locale beneficiare asistenţă vizând utilizarea şi întreţinerea bunurilor
de înaltă prelucrare achiziţionate (maşini, utilaje, echipamente agricole, computere etc.).

3. Firmele multinaţionale creatoare şi vectori ai progresului tehnic. Efectele asupra firmelor

locale
Firmele multinaţionale, prin delocalizările pe care le efectuează, generează o mişcare de
tehnologie, de practici organizaţionale şi manageriale pe plan internaţional. În aceste condiţii, se impune
o analiză a efectelor acestor mişcări la nivelul firmelor din spaţiile de implantare.
 În prezent, firmele multinaţionale joacă un rol important în activitatea de cercetare-
dezvoltare, în crearea şi difuzarea progresului tehnic pe plan internaţional. Importanţa majoră acordată de
firmele multinaţionale activităţii de cercetare-dezvoltare este evidenţaită şi de sumele alocate de aceste
firme activităţii de cercetare-dezvolare, care depăşesc, adesea, cheltuielile publice destinate cercetării-
dezvoltării în unele ţări.
Aceste activităţi sunt desfăşurate de firmele multinaţionale, în principal în ţările dezvoltate unde
există o infrastructură adecvată şi un personal superior calificat. Dar, tot mai mult se înregistrează, în
prezent, o delocalizare a acestor activităţi în ţări mai puţin dezvoltate cu forţă de muncă ce poate fi
calificată în acest scop (China, India, Brazilia, Federaţia Rusă, ţări est europene etc.).
Importanţă majoră pe care firmele multinaţioanle o acordă activităţilor de cercetare-dezvoltare şi
amplificarea difuzării internaţioanale a acestor activităţi are la bază mai multe raţiuni.
În primul rând, concurenţa, care se manifestă în majoritatea sectoarelor de activitate, determină o
intensificare a activităţii de cercetare-dezvoltare, în paralel cu tendinţa de internaţionalizare a acestei
activităţi, în condiţiile în care tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor permite firmelor multinaţionale să
se implanteze în funcţie de interesele lor strategice, făcând abstracţie de constrângerile induse de distanţele
geografice. În al doilea rând, rapiditatea progresului tehnic impune implantarea activităţii de cercetare-
dezvoltare în clustere tehnologice diseminate în lume şi coordonate global de la centru.
În al treilea rând, delocalizarea activităţii de cercetare-dezvoltare spre ţări mai puţin dezvoltate
trebuie căutată şi în tendinţa de îmbătrânire a populaţiei din ţările dezvoltate şi orientarea, în consecinţă a
firmelor multinaţionale spre specialiştii şi cercetătorii din alte ţări. Firmele multinaţionale sunt obligate, în
aceste circumstanţe, să manifeste o mare flexibilitate în activitatea de inovare.
Din perspectiva repartizării pe sectoare cercetarea întreprinsă de firmele multinaţionale vizează în
principal industriile de IT, de automobile, chimică, farmaceutică şi domeniul biotehnologiei. Activităţile de
cercetare-dezvoltare pot urmări o îmbunătăţire a produselor sau proceselor de producţie, în funcţie de
disponibilităţile de materii prime şi materiale, de specificul cererii din spaţiile de implantare. De asemenea,
delocalizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare poate fi subordonată dobândirii în proprietate de active
tehnologice sau cunoaşterea activităţilor de inovare din alte medii economice decât cele al ţărilor de origine.
În prezent se manifestă o tendinţă tot mai puternică de dispersare a activităţii de cercetare-
dezvoltare în cadrul firmelor multinaţionale, sub acţiunea unui complex de factori:
- presiunile concurenţiale, care induc necesitatea de a localiza şi valorifica cunoştinţele,
expertiza şi competenţele acolo unde se află acestea, înaintea firmelor rivale;
- progresele tehnologice din domeniul informaţiei şi comunicaţiilor, care au făcut posibilă
divizarea activităţii de cercetare-dezvoltare în activităţi de sine-stătătoare, ce pot fi derulate în
amplasamante distincte, urmând a fi integrate ulterior;
- încurajarea amplasării în străinătate de active generatoare de valoare adăugată în domeniul
cercetării-dezvoltării, ca urmare a unei mai riguroase protejări a drepturilor de proprietate intelectuală.
Formele concrete pe care le îmbracă activităţile de cercetare-dezvoltare desfăşurate de filialele
străine ale firmelor multinaţionale sunt:
- laboratoare a căror principală funcţie este aceea de a face posibilă utilizarea tehnologiei şi a
ideilor furnizate de firma mamă în procesul de producţie şi în cel de comercializare, derulate în economia
de implantare;
- laboratoare intergrate local a căror funcţie este de a asigura conformitatea cu specificul cererii
locale, realizând adaptarea în consecinţă a proceselor de producţie şi a produselor;
- laboratoare interdependente pe plan internaţional care, deşi sunt localizate în anumite spaţii
gazdă, realizează activităţi de cercetare-dezvoltare ca părţi ale unui sistem intergrat şi coordonat global
de către firma-mamă;
- alianţele strategice în domeniul cercetării tehnologice.
Generarea şi transferul de tehnologie realizate de firmele multinaţionale au implicaţii semnificative
pentru performanţa economică a firmelor locale, pentru sporirea capacităţilor şi abilităţilor lor tehnologice.
Atunci când obiectul transferului îl reprezintă tehnologii de ultimă oră sau tehnologii care
reprezintă un interes special pentru firmele multinaţionale, fiind exploatate exclusiv prin filialele deţinute
în totalitate sau în majoritate de firma mamă, firmele locale pot avea acces la ele prin intermediul unor
efecte de antrenare şi externalităţi. Se asigură astfel, formarea de personal local calificat, cu un plus de
experienţă, foşti angajaţi ai filialelor firmelor multinaţionale, care lucrează ulterior în relaţii de
subcontractare cu foştii lor patroni, precum şi de numărul mare de manageri ai firmelor locale care s-au
format în cadrul firmelor multinaţionale. De asemenea se încurajează astfel, apariţiei de noi întreprinzători
în ţările gazdă prin încheierea între firmele multinaţionale şi partenerii locali a unor contracte de licenţă
pentru producerea şi comercializarea unor produse secundare. În plus, presiunea concurenţială exercitate
de filialele firmelor multinaţionale în ţările gazdă constituie un mijloc eficient de schimbări tehnologice şi
de îmbunătăţire a productivităţii la nivelul firmelor locale.
Confruntarea cu concurenţa străină poate determina un eşec pentru firmele locale, care pot fi
scoase de piaţă, în cazul în care economiile gazdă sunt mai puţin dezvoltate. Dimpotrivă, prin ajustări la
nivel tehnologic, operaţional, valorificând cunoaşterea mediului local, firmele locale pot să-şi
îmbunătăţească performanţa economică. În aceste condiţii, extrem de importantă este politica promovată
de statele gazdă, atitudinea guvernelor din mediile receptoare faţă de influxul tehnologic deţinut sau
controlat de firmele multinaţionale. De asemenea, importantă este şi implicarea guvernelor ţărilor gazdă
în elaborarea unui strategii tehnologice clare, urmărind să asigure competenţele profesionale şi
infrastructura ştiinţifică necesare, alături de o atitudine managerială care să permită asimilarea şi
diseminarea eficientă a influxului tehnologic.
 Pornind de la realitatea că productivitatea filialelor firmelor multinaţionale este mai
ridicată decât cea a firmelor locale dintr-un anumit segment de activitate, inclusiv datorită capacităţii lor
tehnologice, firmele multinaţionale în virtutea acestui fapt, dar şi pentru menţinerea şi sporirea în continuare
a productivităţii, exercită presiuni asupra furnizorilor interni pentru inputuri de calitate sau îi supun pe
aceştia confruntării cu furnizorii străini, tradiţionali pentru respectivele firme multinaţionale.
 Astfel, se înregistrează o creştere a productivităţii factorilor de producţie locali, a productivităţii
muncii, a performanţei economice în general a firmelor locale şi, în consecinţă, o reducere a decalajului
de productivitate dintre filialele firmelor multinaţioanle şi firmele locale.
Se poate asigură astfel, la nivelul ţărilor de implantare o modernizare a industriilor lor ca urmare
a utilizării de echipamente tot mai perfecţionate şi a fabricării de produse tot mai elaborate. Trebuie
subliniat însă faptul că prin intermediul delocalizării activităţii de cercetare-dezvoltare firmele
multinaţionale constituie un principal vector al transferului de tehnologie. Ele reuşesc astfel, o racordare
a ţărilor mai puţin dezvoltate la reţelele mondiale generatoare de progres tehnic, fiind necesară şi
contribuţia originală a acestor ţări la progresul tehnic mondial.
În plus, fenomenul de apropriere tehnologică depinde nu numai de capacitatea de inovare a unei
ţări ci şi de capacitatea în care ea reuşeşte să realizeze o absorbţie a progresului tehnic.
 Transferul de practici manageriale şi organizaţionale
Situarea firmelor multinaţionale în avangarda procesului de schimbare organizaţională şi
managerială poate fi explicată prin faptul că, pe de o parte, ele se văd silite să inoveze datorită faptului că
operează în sectoare economice extrem de dinamice, care reclamă înnoirea continuă a avantajelor
competitive, inclusive prin intermediul practicilor manageriale şi organizaţionale (PMO). În plus, firmele
multinaţioanle acţionează în medii economice cu caracteristici extrem de diferite ceea ce impune un
management şi o coordonare a activităţii adecvate, iar inovarea tehnologică implică adaptarea, în
consecinţă, a metodelor de organizare şi a tehnicilor de conducere. De asemenea, firmele multinaţioanle
au o mai mare abilitate de a dezvolta aceste sisteme şi dispun de resursele necesare, iar sfera globală de
acţiune le asigură accesul la un ansamblu de experienţe organizaţionale şi manageriale.
Teoretic, în condiţiile dezvoltării firmelor multinaţioanle în reţea, orice unitate afiliată poate
genera progres în materie de PMO, în realitatea are loc diseminarea de astfel de tehnici dinspre firma
mamă înspre unităţile afiliate. De pildă, unităţile afiliate ale firmelor japoneze în Europa Occidentală au
introdus numeroase practici manageriale ale firmelor mamă, mai ales pe cele care promovează egalitatea
între muncitori şi patronat şi care permit comunicare fără obstacole în cadrul firmei. Pentru ca acest transfer
să fie benefic, atât pentru firmele multinaţionale, cât şi pentru spaţiul receptor, trebuie avute în vedere
diferenţele de ordin cultural, în general, şi de cultură de afaceri, în special, existente între ţara de origine şi
cea de implantare, precum şi vechimea operaţiunilor desfăşurate în străinătate de firmele multinaţionale.
Diseminarea acestor tehnici ţine şi de existenţa unui mediu concurenţial în spaţiul de implantare, care să
impulsioneze firmele locale în preluarea PMO, pentru o îmbunătăţire a eficienţei lor economice.
Diseminarea PMO la nivelul firmelor locale se poate realiza fie printr-un transfer direct către
partenerii locali, fie prin pregătirea personalului angajat în structurile firmelor multinaţionale şi migrarea
acestuia în afara respectivelor structuri, către firmele locale sau pentru iniţierea propriilor afaceri. De
semenea, efectele de demonstraţie permit firmelor locale pot preluarea metode manageriale şi
organizaţionale de succes a firmelor multinaţionale, evident dacă este posibilă aplicarea acestor metode.
 Managementul schimbărilor strategice la nivelul unităţilor afiliate
În managementul schimbării strategice, trebuie făcută distincţia între ritmul schimbării, care poate
fi rapid sau lent, şi schimbarea strategică, care este managementu proactiv al schimbării de la nivelul unei
organizaţii, prin implementarea de noi strategii.
În gestionarea schimbării strategice, trebuie să se facă distincţia între abordarea prescriptivă şi
cea emergentă. Abordările prescriptive implică acţiunea planificată necesară pentru realizarea
schimbărilor, iar schimbările pot fi impuse acelora care le implementează. Abordările emergentă implică
întregul proces al elaborării strategiei şi stadiul implementării, fiind necesare consultări şi discuţii cu cei
ce vor implementa ulterior schimbarea. Alegerea între procesele de schimbare strategică prescriptivă şi
emergentă va depinde de fiecare situaţie în parte. În mod ideal ar trebui aleasă schimbarea emergentă
pentru ca este mai puţin costisitoare şi generează mai puţine efecte negative la nivelul resurselor umane.
În realitate, circumstanţele pot face necesară o schimbare prescriptivă. Dacă schimbarea este acceptată
la nivelul unităţii afiliate, este necesară depăşirea oricărei dispute trecute şi abordarea noii provocări într-
o manieră pozitivă. Acest lucru se poate realiza mai uşor dacă stilul şi cultura organizaţională au fost
pregătite în prealabil, iar personalul angajat nu consideră schimbarea strategică ca pe o ameninţare.
Managerul are un rol important în schimbarea strategică, iar viziunea, comunicarea, încrederea şi
autocunoaşterea sunt competenţe dezirabile, fiind receptiv la situaţii curente şi creativ în găsirea de soluţii
inovatoare.
Diferenţele culturale între ţările de implantare şi ţara de origin a firmei multtinaţionale pot face
schimbarea strategică dificil de implementat, mai ales acolo unde munca în echipă este necesară. În funcţie
de apartenenţa culturală, există moduri de lucru, speranţe de reuşită şi referinţe temporale diferite, ceea
ce afectează gardul de încredere şi siguranţă a membrilor unei echipe multiculturale.

4. Consecinţe ale delocalizărilor firmelor multinaționale asupra mediului social din spaţiile
de implantare
Firmele multinaţionale sunt exponentele a două realităţi contrastante cu privire la forţa de muncă
angajată. Pe de o parte, datorită mărimii lor, firmele multinaţionale au un număr de angajaţi mai mare
decât firmele locale care activează în acelaşi sector de activitate. Pe de altă aprte, datorită tehnologiilor
avansate de care dispun, firmele multinaţionale generează mai puţine locuri de muncă decât firmele locale,
la un nivel similar al producţiei.
Motivaţiile investiţionale ale firmelor multinaţionale determină de asemenea nivelul şi calitatea
angajaţilor. Astfel, firmele multinaţionale în căutare de resurse şi cele în căutare de eficienţă globală
urmăresc implantarea în spaţii cu forţă de muncă ieftină şi calificată. Firmele multinaţionale în căutare de
piaţă consideră forţe de muncă ieftină şi calificată ca pe un argument secundar.
În unităţile afiliate ale firmelor multinaţionale condiţiile de muncă sunt mai bune, iar datorită
productivităţii lor mai mari şi a standardelor globale de calitate, salariile sunt mai mari decât în firmele
locale.
Cu toate aceste, realitatea evidenţiază că, de multe ori, activitatea firmelor multinaţionale conduce,
direct sau indirect, la creşterea şomajului. Cauzele acestui fenomen sunt legate de fuziuni şi achiziţii, dar
şi de falimentul sau reducerea numărului de salariaţi în firmele locale ca urmare a intensificării
concurenţei indusă de firmele multinaţionale implantare.
Firmele multinaţionale nu îndeplinesc funcţia de redistribuire a bunăstării, această funcţie revenind
statului, el trebuind să se preocupe de rezolvarea problemelor sociale apărute. De asemenea, statul gazdă
poate acţiona pentru ridicarea nivelului general de dezvoltare economică şi de educaţie al forţei de muncă.
Printr-o strategie adecvată de dezvoltare economică, se poate asigura firmelor multinaţionale un climat
investiţional favorabil, care să le atragă să realizeze investiţii greenfield, singurele generatoare de locuri
de muncă, fiind mai greu de dezinvestit. Investiţia statului în educaţie poate fi o soluţie pentru creşterea
capacităţii angajaţilor locali în folosirea tehnologiei avansate, sporind, în consecinţă, investiţiile în
domenii care folosesc această tehnologie şi care oferă salarii mai mari decât firmele din alte sectoare de
activitate. Se poate asigura astfel şi atenuarea inegalităţii salariale între angajaţii firmelor multinaţionalelor
din ţările în curs de dezvoltare şi în tranziţie comparativ cu cei ai firmelor locale.
Însă, firmelor multinaţionale le revine şi o responsabilitate socială, care ţine de respectarea
“contractului social” pe care acestea îl încheie cu societatea gazdă, la momentul investiţiei şi care se
compune dintr-o parte formală, încheiată cu statul, şi alta informală, legată de aşteptările opiniei publice
cu privire la comportamentul respectivelor firme.