Caracterizarea lui Ion din romanul “Ion”

de Liviu Rebreanu

În perioada interbelică se manifestă două mari tipuri de roman: romanul de creație, care
urmărește personajul din perspectiva acțiunilor lui exterioare și romanul de analiză, ce aduce în
prim plan trăirile protagonistului. Nicolae Manolescu, în volumul “Arca lui Noe”, identifică trei
vârste ale romanului: romanul doric, asociat romanului tradițional, romanul ionic, circumscris
romanului modern și romanul corintic, ce transpune romanul contemporan.
Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de viață al literaturii
române, unul dintre întemeitorii romanului românesc modern, care se manifestă artistic în
perioada interbelică. Mare parte a operei sale se încadrează curentului literar realism. Acesta se
manifestă începând cu secolul al XIX-lea și continuă, în forme specifice, de-a lungul timpului,
până în zilele noastre. Principalele sale trăsături, evidente și în opera rebreniană, sunt:
prezentarea veridică a realității, obiectivitatea, reliefarea individului ca produs al societății în
care trăiește, prezentarea amănuntelor semnificative, stilul impersonal, sobru, precis și concis.
Romanul “Ion” a fost publicat în 1920 și este întâmpinat de critica literară ca fiind întâia mare
creație obiectivă a literaturii noastre. Prin raportarea la modelul de interpretare oferit de Nicolae
Manolescu, opera se înscrie în sfera narațiunilor dorice.
Dat fiind faptul că este o scriere realistă, tema nu mai este acea idee centrală a textului, ci devine
o adevărată rețea de semnificații; astfel, putem aplica textului mai multe grile de lectură,
identificând în egală măsură tema socială a relației individului cu pământul, tema familiei, tema
iubirii, monografia satului ardelean. Opera se poate citi în temă modernă, ca o parabolă despre
vină și despre pedeapsă, despre destin și damnare.
Titlul identifică protagonistul în jurul căruia se concentrează universul diegetic, un personaj
reprezentativ pentru o societate a cărui unic criteriu de validare este banul.
Arta construirii personajelor este marcată de tehnici specifice realismului obiectiv, ceea ce
constituie un element de modernitate în proza românească. În universul satului tradiţional, eroii
sunt puternic determinaţi social şi psihologic.
În centrul romanului stă figura lui Ion, monumental şi simbolic prin tragismul său. Este un
personaj realist, tipologic ( “Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion” ), natură complexă,
dilematică, care se consumă între iubire şi patima pentru pământ. Sub aparenţa simplităţii şi a
linearităţii procesului de alunecare în afara valorilor morale, Ion are o structură interioară
complicată, cu trăiri contradictorii. Aceasta pare modelată de sentimentul frustrării și al
inferiorității, de resentimente faţă de tatăl care a risipit zestrea Zenobiei şi faţă de toţi
“bocotanii” care îl dispreţuiesc pentru sărăcia sa.
Caracterizarea directă este amplă, naratorul prezentându-l încă de la început drept un flăcău
chipeș, isteț ( “a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea” ), iute și harnic ( “munca îi
era dragă, oricât ar fi fost de grea” ), dar sărac ( “toată ființa lui ardea de dorul de a avea
pământ mult, cât mai mult...” ).
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă,
în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej al prezentării stratificării sociale. În
expozițiune sunt prezentate principalele personaje, timpul și spațiul acțiunii, ceea ce conferă
veridicitate romanului realist. Conflictul principal al romanului se conturează la horă, unde Ion,
flăcău harnic și priceput, dar care confundă sărăcia cu lipsa demnității și cu privarea de un statut
social, se hotărăște să treacă peste glasul inimii, îndrăgostit fiind de cea mai frumoasă și mai
săracă fată din sat, pe nume Florica. El decide să se căsătorească neîntârziat cu Ana, fata lui
Vasile Baciu, promisă lui George Bulbuc, un țăran foarte bogat. Atributele pe care Vasile Baciu i
le va oferi ( “sărăntoc”, “hoț” , “tâlhar” ), precum și dojana preotului în fața întregii
colectivități îl vor determina să acționeze pentru a-și câștiga un statut privilegiat printre săteni.
După căsătoria cu Ana, Ion intră în posesia pământului mult râvnit, reprezentativă pentru bucuria
pe care o resimte fiind scena în care se apleacă și sărută pământul, simțindu-se “ca un uriaș”
venit la câmp în straie de sărbătoare, “să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase”.
Pământul este o sursă a vieții și o patimă, pentru Ion “a fi” înseamnă “a avea”, “a poseda”.
Secvența conține însă și elemente funebre: “plăcere înfricoșată”, “mănuși de doliu”, “fior
rece, amețitor”, senzații ce țin de posesia pătimașă, care anticipează moartea personajului.
Caracterizarea indirectă este și mai bogată, întrucât deși intră în posesia pământului mult râvnit,
eroul nu-și află fericirea. Relaţia sa cu Ana şi cu Petrişor, copilul ce i se naşte după nuntă,
ilustrează modificarea gravă a valorilor morale din sufletul personajului. Deşi e vinovat moral
pentru sinuciderea Anei, el nu are remuşcări, cum nu are nici când îi moare copilul, în care
văzuse mai ales o garanţie a păstrării pământurilor lui Vasile Baciu. În final, el sfârșește devorat
de glasul pământului și glasul iubirii, cele două forțe ce îi acaparează sufletul.
Procedeele de caracterizare de factură balzaciană, realizate din perspectiva naratorului
omniscient sunt întregite de procedee moderne, cum ar fi introspecţia, monologul interior și
relativizarea perspectivelor asupra personajului ( Maria Herdelea consideră că “e băiat
cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ“, în timp ce pentru preotul Belciug este “un
stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic [...] te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai
după blestemăţii” ).
Parafrazându-l pe Tudor Vianu, se poate spune că Liviu Rebreanu a avut curajul să coboare în
adevărul lumii ţărăneşti şi să o înfăţişeze fără iluzii şi fără prejudecăţi, în acorduri de epopee
tragică. “Ion” e monografia satului ardelean de dinaintea Primului Război Mondial, o dramă a
pământului, dar şi a iubirii, e romanul unui destin tragic, al vieţii şi al morţii.