Scrisoare a domnului Ernest Bernea catre fiul sau Horia

"Draga Horia, sper ca ai ajuns acasa; umbletul tau de colo colo mi-a dat multa
grija si m-a intristat intr-un fel. De cand te-am revazut mi-e mai dor de tine;
sunt sigur ca si convorbirile ce le-am avea ar fi rodnice.
Aspiratiile de care te-am vazut insufletit sunt dintre cele mai nobile si
linistitoare pentru mine. Rog pe bunul Dumnezeu sa-ti dea sanatate si putere sa-ti
implinesti gandurile. Stiinta, filosofia si artele nu-ti pot aduce decat bucurii si
vei izbuti, indiferent ce directie vei lua daca setea iti va fi mare, mintea
cumpanita si munca ordonata.
Cand am pornit ca tine la 16 ani cautam o lumina aurie care invaluia orasele,
padurile si lanurile; o vazusem parca odata; mai tarziu mi-am dat seama ca era in
inima mea, in setea de frumusete ce imi incanta sufletul. Asa m-am apropiat de
chipul ascuns al lucrurilor si m-am apropiat de caile minunate ale filosofiei si
artei, ale poeziei si rugaciunii. Eram bun si curat dar eram un copil tare necajit,
sarac si singur, lipsit de indrumare. Ma crescuse viata cu toate asperitatile ei,
pas amagitor si trist. Ceva insa nu m-a parasit nicicand, ceva de acolo din
interiorul meu, lumina aceea de aur care-mi dadea incredere ca voi birui si am
biruit. La 25 de ani intrecusem pe toti bogatanii Brailei.
Vremurile grele au venit si asupra voastra, v-au rapit zilele frumoase si pe
mine care trebuia sa va port de grija. Totusi tu ai plecat din alta lume si cu alta
zestre decat mine. Raspantia de varsta la care te afli mi-a purtat gandul catre
tine, ca si la surorile tale de altfel. Maica voastra e prinsa de necazurile ei
zilnice, de munca pentru intretinerea materiala si nu se poate ocupa indeaproape de
educatia voastra, mai ales in cazul tau care ai fost nevoit sa stai departe de
familie. Imi pare rau ca am lipsit dintre voi tocmai cand ati avut mai multa nevoie
de mine.
Uneori ma gandesc ca acea lumina interioara care m-a purtat la varsta ta, este
prezenta si in sufletul tau si te va face sa birui." 4-VIII-1954 Viziru-Braila

Bucuria de a avea un trup (din volumul "Treptele bucuriei")

Omul are un trup dar nu îl știe prețui pentru că nu îi cunoaște rosturile.
Trupul nostru are și el demnitatea lui pe care obișnuit nu i-o acodăm; cei mai
mulți îl socotesc singura apariție și prezență în lume și care trebuie satisfăcută
deplin. Alții, mai puțini la număr, sunt obosiți de acestă condiție și-l doresc
frânt, ca și când am putea trăi dincolo de trup, ca îngerii.
Oamenii spun că merg după fire(care fire?) atunci când merg după îndemnuri
ascunse, acelea ale impulsului ce-l dau instinctele, acelea ale fondului nostru
subuman, animalic sau spiritual luciferic.
Animalitatea la animal este firească și specifică, dar la om este nefirească,
indecentă și mizerabilă; la fel și negația care se cuvine lui Satan.
A avea un trup nu este o rușine pentru că aparține în mod natural umanității
noastre, după cum nu este o mândrie pentru că unicitatea noastră nu stă aici; prin
trup ca scop în sine putem găsi doar calea căderilor. A avea un trup este omenește
întrucât omul este în lume și aparține lumii acesteia, mediul înconjurător cu care
este înfrățit și, prin el, înrudit cu universul întreg. Noi suntem în lume și lumea
este în noi (câte raporturi și trepte ierarhice sunt aici de stabilit și de
respectat!). Omul face parte din creație, dar el ocupă un loc anume în ierarhia
lumii.
Omul face parte din lume, dar nu este la fel ca toate lucrurile din lume. El
este întrupat, participă la universala existență, dar nu ca un obiect. Omul poartă
alt semn, semnul rațiunii și spiritului, al libertății și responsabilității; el are
o natură specifică și prin aceasta are o sferă de existență aparte.
A avea un trup este ceva firesc, dar firesc numai când spiritul își face
simțită prezența; altfel am cădea în zoologie. În adevăr, trupul nostru există, dar
există în mod deosebit, are o natură umană nu animală, ceea ce înseamnă mai mult și
altceva; de aceea el nu poate fi o rușine. În acest fel înțeles trupul trebuie
respectat, are și el demnitatea lui și poate deveni un prilej de bucurie.
 Când trăim numai în lumea lucrurilor înțelese material, a avea trup înseamnă o
permanentă durere, o degradare a sa și a noastră ca oameni, pentru că trupul, prin
el însuși, detașat de poziția proprie omului, face parte din formele trecătoare ale
lumii acesteia și este supus numai prezenței active a morții(negație și durere).
A avea un trup pătruns și valorificat de o viață spirituală înseamnă a-l judeca
și îndruma la un nivel uman. Numai în acest fel trupul nostru poate fi curat, poate
fi privit fără dezgust, pînă la limitele bucuriei.
Bucuria de a avea trup poartă ființa noastră la o stare din care se pot câștiga
poziții proprii sferei noastre de existență, universului moral.
Numai marii artiști și poeți și-au dat seama de darul ales ce-l avem în trupul
nostru. Ei au înțeles cum e închegată minunea lui, cum fiecare mădular e o piesă de
artă a naturii și cum toate laolaltă se leagă într-o arhitectură echilibrată și
armonioasă; ei au înțeles cum mersul se face dans și dansul cântec, cum gestul e o
chemare și generarea un fenomen cosmic; marii artiști și poeți eu înțeles
frumusețea întrupării și bucuria de a exista în trup, ca pe un dar neprețuit,
prilej de desfătare și îndemn.
Bucuria de a avea un trup poate fi trăită intens și-n unitatea androgină a
dragostei.

Calea darurilor proprii

„Fiecare om are o calitate și un destin al său propriu. Aceasta nu vrea să
însemne că omul este dominat de o fatalitate, cuprinsul său și posibilitățile sale
fiind deodată și definitiv date. Întreaga țesătură a vieții sale, dimpotrivă,
pleacă de la o natură proprie și merge pe drumul deschis al libertății. De aceea
omul își poate sau nu împlini destinul. Faptele și întâmplările în viața sa nu vin
ca fenomene supuse unei determinări absolute, ci ca prilejul prin care omul este
supus unor încercări și forțat să răspundă după firea și sensul celor ce-i sunt
proprii. Dealtfel, însăși ideea de destin înseamnă la ceva dat, o dezvoltare liberă
a darurilor noastre, a naturii noastre care e umană. Ideea de destin implică libera
folosință a ceea ce constituie eul nostru propriu, în fața și prin condiția vieții
noastre.
Fiecare om are o calitate și un destin propriu; acesta însemnă că el are și o
misiune proprie. Totul este ca el să-și descopere calitatea, să-și cunoască
misiunea ce are de împlinit.
(...)
Cel ce se cunoaște pe sine, cel ce luptă cu mijloacele și în sensul naturii
sale proprii, cel ce crede în rânduiala lumii acesteia și rostul său în împlinirea
unei opere divine, acela este stăpânul îmbucurat al vieții sale și făclie aprinsă
într-o lume plină de întristare.
Oamenii vin în lume deosebiți. Ceea ce îi face puternici sau slabi, roditori
sau neroditori este atenția cu care s-au aplecat în a-și descoperi și îndruma
calitatea proprie. Cei mai mulți dintre noi se zbat zadarnic o viață întreagă
pentru ca nu și-au descoperit rostul și nu au fost credincioși geniului propriu.
Trăind mai mult relațiile și imboldurile ce le vin din afară, ei au mers rătăcind,
corăbii plutitoare supuse tuturor vânturilor. O astfel de viață duce numai la
sforțare inutilă, la irosire și plâns; nimic nu poți culege când te-ai părăsit „în
voia soartei” atunci când de fapt soarta poate fi în mâinile tale.
Nimeni nu se poate plânge de viața sa și nu are dreptul să o invidieze pe a
altuia. Cine știe să-și dezvăluie propriul său mister și îndruma propriul său
destin, acela încearcă o bucurie interioară, o pasiune care alungă din jurul său
toate impuritățile și încercările inutile. De ce? Pentru că el a lucrat numai la
îndemnul unor forțe interioare reale, forțe adânci și sigure, nu la îndemnul
capriciilor legate de o lume exterioară nestabilă, de cele mai multe ori
nesemnificativă pentru împlinirea sa.
Descoperit ție însuți în ce ai mai adânc și mai propriu, mergi sigur pe
drumul rodului bogat și al bucuriilor durabile. Căderile neașteptate și încercările
cu întoarceri mai sunt cu putință, dar ca accidente ce pot fi ele însele convertite
în sens constructiv și ascensional. Ființa ta, în ce are mai deosebit, crește în
orice manifestare a ei pentru că, expresie credincioasă a ceea ce-i aparține mai
adânc și mai pur, manifestarea cea mai modestă devine act de creație.
Ce altceva poate însemna bucuria supremă a omului, decât corespondența până
la identitate între respirația firească a geniului său cu gândul și cu fapta sa,
într-o lume în care au fost alungate tentațiile înșelătoare și învinse
potrivniciile.
(...)
Caută, caută mereu și mergi pe căile ce te înalță într-o zonă de puritate și
frumusețe. Fă-ți lucrul tău, nu privi și mai ales nu te supune căderilor. Fă-ți
lucrul tău așa cum îți spune cugetul bun, cel ce te leagă și-ți dă îndemnul de om,
chip strălucit al rațiunii și conștiinței superioare. Fă-ți lucrul tău și mergi
până la capăt, până acolo unde osteneala va deveni bucurie și iluminare.”

Cel ce urcă muntele

„Cel ce vede mai departe, cel ce a descoperit izvoarele limpezi ale
vieții, cel ce știe lumea în ce are ea mai profund, iradiant și ascensional ca
lumina zorilor, acela nu este înțeles și e uneori alungat dintre oameni. Fiece
înnoitor poartă cu el o tragedie proprie. Minimul efort al deprinderilor nu lasă
loc înălțimilor.
Omul care este stăpân pe el însuși, cel ce merge pasul cuceritor al
adevărului și aduce cu el o lume mai bună, alungă îndoiala și moartea, omul acesta
se bucură foarte rar de aleile grădinilor cu flori. Purtător de forme și sensuri
noi, el stăruie într-un climat neprielnic. Șlefuitor de diamante ale spiritului,
omul acesta nu-și părăsește vocația, nici calitatea sa de inspirat, încercările de
tot felul îl definesc tot mai mult, îl purifică și îl înalță către o zonă de
lumină, pentru marele banchet spiritual.
Cei mai mulți dintre noi nu iubim adevărul, ci adevărurile noastre,
adică deprinderile acelea care ne servesc fără efort să trăim așa cum am apucat.
Dacă un păstor trece prin vreme săgetându-ne inima cu daruri noi, ne credem viața
în primejdie și zdruncinați cum suntem, scoatem acul gândului întărâtat.
Să iubești necondiționat, fără răspuns, să iradiezi lumina
spiritului tău până la marginile lumii, să hrănești cu pâinea bunătății, să crești
și să ajuți în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a lovirii pe la spate.
Să înalți cântece de laudă vieții, să vindeci rănile fraților tăi de suferință
chiar și atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor
amețește.
Să crești florile dragostei, să umbli drumul greu sfârșit de
osteneală pentru a purta lumina altora, a tuturor, a celor buni și a celor răi, să
suferi pentru ei în candoare și măreție.
Când ești bun, darnic și luminat, când servești și suferi pentru alții, când
iubești prea mult, nu te aștepta la recunoștință ci la răscumpărare. Când arăți
tuturor calea înțelepciunii și virtuții și încerci să-i deprinzi cu adevărata
omenie, pregătește-te pentru zgomotosul alai al răstignirii.
S-a spus că în lumea noastră, când calci pasul ascensional al umanității, nu ai
decât un drept: să suferi și să mori chinuit de cei pe care îi iubești. Ghimpe al
plăcerilor ușoare și al conștiinței alterate, ei nu te pot considera om normal, om
bun, decât poate după cântarea cea din urmă.
Cel ce ostenește cu rodnicie, cel ce seacă izvoarele plânsului ce ne sfârșeste pe
noi oamenii, cel ce alungă pustiul întâmplător, numai acela urcă muntele vieții,
numai el cucerește spațiul spiritual al lumii. Acolo în creste totul pare făcut să
lase ochilor noștrii imaginea unei lumi mai bune, a lumii adevărate care
întruchipează bunătatea, adevărul și frumusețea deplină.
Cel ce urcă muntele, omul care de milenii se luptă și stoarce
lacrimi din ochii săi luminoși, acela care știe că la sfârșitul ascensiunii sale nu
va găsi un cer searbăd, pustiu, pierdut în împărăția vânturilor și a norilor, omul
acela va birui până la sfârșit.
 Visul său singuratic nu va mai fi luat în râs, visul lui și
dragostea lui vor arde urâtul, mizeria multicoloră a omului unei civilizații
barbare. Cugetul și strigătul lui nu vor mai fi acoperite de cântecele ademenitoare
ale lăutarilor vremii cu bani mulți și suflet puțin, ci vor străbate până departe
în inima lumii și o vor trezi la viață, la o altă lumină, abur nou ce va topi ceea
ce nu rezistă marilor înălțimi.
Cel de urcă muntele plin de credință, lumineză cărările și biruie
moartea, singurul tovarăș la acest drum greu. Noaptea și luna cu ochii înșelători,
noaptea și stelele cu răsfrângeri de mister se topesc în calea netulburată a
dimineții. Ah, zorile, zorile! Apare creasta rubinie, apoi ca argintul și floarea
de crin. În privirile celui ce urcă muntele se adună tot focul dimineții, zarea
albă, florile și păsările, o mare de lumină cu fâlfâiri de înger. Un cântec
netulburat urzește o lume ca în ziua cea dintâi.”

„Unde e omul bun, cel ce împarte bucuros bucata de pâine uscată, unde e
omul care deschide zorile iertării și dragostei, acela care crește florile mele și
ale tale, frate, vecin sau pelerin? Îl căutăm mereu ca pe o lumină, ca pe o
mireasmă, putere ascunsă a dragostei ce alungă urâtul și topește suferința.
Să batem lumea-n lung și-n lat, această lume atât de întristată, să rătăcim pe
căile înfiorate ale cerului până când vom găsi țara unde cresc florile zilelor de
la început, acolo unde omul trăiește în înseși izvoarele vieții, punct de sprijin
neschimbător al lumii noastre.
Unde e omul întreg și puternic, omul bogat interior și bine îndrumat, omul pur și
înamorat al absolutului?
Îl găsim arareori și atunci numai în acele exemplare de splendidă frumusețe și
echilibru, ce trăiesc în zonele mai puțin expuse ale vieții de cetate, omul simplu,
de o simplitate care atinge permanențele și de o dragoste de adevăr care vede pe
Dumnezeu, omul simplu care nu cunoaște porțile căderii în fața tuturor tentațiilor
unei lumi de desfrâu și penibilă desfigurare.
Acest om nu cunoaște arta de a înșela, viclenia, dar cunoaște arta de a fi om, chip
uneori zbuciumat dar sublim, păstrător al tainelor existenței sale în lume.
Oamenii cred în genere că numai ridicarea pe o treaptă socială și materială le
poate garanta o stare aleasă, demnă de invidiat.
Sunt oameni simpli care manifestă o reală noblețe, care respiră un aer sănătos și
străbat o cale de înțelepciune. Gândul și fapta lor, hrănite din cele mai pure
izvoare, împlinesc totul cu o inocență firească, apropiată florilor și copiilor,
astfel încât și-n greșeală apar blânzi și frumoși.
Trecerea lor în lume este senină, bucurie în muncă și cumpătare, în cântare și
rugăciune.
Tu, omule, nu te mândri, nu te închipui puternic, biruitor și, peste tot ce
cuprinzi, stăpân. Nu te socoti veșnic în ceea ce ai trecător și putred, nu te
îndumnezeii când ești un vâslaș greu încercat pe marea întinsă, nu rareori flămândă
a acestei lumi.
Tu, femeie, nu te pierde în propriile vrăji, în frumusețea ta fără pereche.
Darurile chipului tău nu ajung să sature nici setea păcatului confințit al unui
singur om, acela care ți-e bărbat. Nu crede fără măsură în frumusețea ta, mâine
neîntârziat ofilită; atunci va trebui să-ți cauți rostul în alte părți ale
pământului acestuia, atât de înșelător încărcat cu daruri moi.
Numai fărâma de lumină ce o simțiți străbătându-vă făptura câteodată, și atunci
numai mărginaș, numai sânburele de veșnicie aruncat în voi - aur azvârlit în
chipuri de lut nefrământat - pot înălța puterea la rând cu năzuința și azvârli un
pod dincolo de moarte, în paradisul pierdut al unei lumi atât de
flămânzite(turmentate).
Acolo unde orientarea spiritului nostru este defectuoasă și o conștiință superioară
a rostului nostru în lume nu funcționează, împlinirea unui destin propriu nu este
cu putință.
Cutreierând fără sens toate colinele apetitului și ale plăcerii, nu putem obține o
viață de echilibru și armonie, o viață de creație. Adevărul se dezvăluie numai
aceluia care ia o atitudine sinceră în fața problemelor vieții și suferă cu
demnitate, se dezvăluie numai aceluia care se deprinde să vadă lucrurile în
realitatea lor dată și posibilă, aceluia care se supune liber unui regim de
riguroasă disciplină a spiritului.
Liniștea și pacea nu pot fi cucerite prin delăsare și înșelăciune, ci printr-o mare
sforțare a tot ceea ce angajează ființa noastră către împlinirea unui destin uman
superior.(N.R. Domnul Ernest bernea spune în altă parte că această „mare sforțare”
trebuie să se încadreze totuși în limitele armoniei și echilibrului. Dl. Bernea
spune: „Suprasolicitarea ca și lenea distrug omul în ce are mai esențial: spiritul
lui.”)
Rupți din legăturile firești ale condiției noastre, angajați pe drumul tuturor
tensiunilor inutile, de pe aceste poziții, noi putem cucerii, dar cucerim o lume în
care nimic nu durează, un univers mort.”
„Din aceste elemente și înfățișări ale simplității înțelegem cum acela care
trăiește cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască și în lumină, în frumusețe.
Ființa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînțelese de acei
care judecă după criteriile civilizației burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască
adâncurile și să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice
povară morală sau materială, el merge pe căile firești ale omeniei; cugetul și
fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.”

„Condiția umană nu este așa cum pare. Omul este o existanță complexă, de o
profunzime și un sens greu de deslușit. Natura sa, locul pe care îl ocupă în
ierarhia lumii, valorile ce le cuprinde și sensul pe care ele îl presupun dau
omului o poziție plină de răspundere și dintre cele mai dramatice.
Omul este marele mister al existenței.
Pentru a putea trăi o viață superioară, cu adevărat umană, pentru a se îndruma,
omul trebuie să știe care îi este condiția, cine și cum este el situat în lume.
Suntem în fața unor obligații intelectuale și morale ce nu rareori depășesc
puterile noastre de discernământ și acțiune. Pentru fiecare pas înainte este nevoie
de un mare efort de cunoaștere dublat de o riguroasă practică a înțelepciunii și
virtuții.
În primul rând omul, cel de ieri, cel de azi și cel de totdeauna, este o părticică
minusculă, dar plină de grandoare a cosmosului și armoniei universale. Cei ce
experimentează cu amploare această dimensiune - pentru că nu toți o experimentează
- pot să se înalțe sau să se frângă. A exista în lume în mod conștient nu este de
ajuns pentru că există și posibilitatea de a cădea în lume. Până și marele Pascal
s-a speriat odată în fața spațiilor infinite.
(...)
Omul se măsoară cu lumea în sens material, de aceea conștiința lui se frânge, de
aceea când experimentează această dimensiune a condiției lui este atât de copleșit.
Poziție sa în lume și în viață are nevoie de o altă orientare, aceea a
spiritului său activ care îi este specific și prin care învinge lumea în
materialitatea ei imensă, infinită. În oglinda rațiunii și conștiinței sale
superioare se răsfrânge întregul univers: în fapta sa, când este bine îndrumată, se
răsfrânge ceva din însuți misterul creației.
În acest fel lumea ne apare complexă, bogată și profundă dar totodată
unitară, armonioasă și echilibrată.
Pentru a se putea împlinii, omului nu-i este indiferentă poziția sa
față de întreaga existență și nici sensul vieții sale în act, adică aceea a
posibilului.
Cei mai mulți oameni pierd măsura lucrurilor și ierarhia lor, pierd
până la sfârșit disponibilitatea sufletească. În acest fel devin universuri
închise, măcinați de marea singurătate și plictiseală a inutilității lor. Tot ce
caută și fac exterior, la nivel de senzație, nu e decât un refugiu din inconștiență
și din disperare.
Tonul trist și grav al singurătății, neputința de aderare la lume și
viață în profunzimile lor, cer un consum care nu e altceva decât un fel de preludiu
al morții. Această condiție mizerabilă a omului nu poate fi depășită decât atunci
când universul personal se deschide și valorifică tot tezaurul umanității de care
dispune.
Noi oamenii existăm coexistând, cu florile și cu gâzele, cu oamenii și
cu Dumnezeu, cu universul întreg. Tot potențialul nostru de creație și farmec
trebuie acționat, redând însutit, redând până la capăt, ceea ce am primit în
germene.
Trăim și suferim laolaltă și nu ne știm, cum nu se știu nici pietrele.
Fiecare purtăm un nume, un nume adevărat. Ne simțim în el aievea, ne simțim adânc
și ne dorim noi înșine. Acest nume există pentru noi ca realitate vie, conitnuu
experimentată interior, ca o realitate ce se impune; el cuprinde o ființă bogată,
ceva asemănător unei păduri tainice, cu izvoare și cântece pure, mereu noi, mereu
altele, o făptură vie cu gânduri și doruri, acum împăcată, acum trudită, acum
îmbucurată, acum tristă cât muntele Golgotei.
Pentru cei din afară cine ești tu? Ești un obiect, o umbră și nici
atât: o cifră, o abstracțiune, două sunete indicând un obiect. Vezi cum se apropie
oamenii de tine: indiferenți sau la fel cum se apropie de toți ceilalți, fără
dragoste sau alt semn dumnezeiesc. Pentru ei tu ești altul și altul ești tu; poți
să fi sau poți să nu fii, ca o brazdă de pământ, fără suflet, fără chip, fără
durere și cântec.
Cei care au experimentat în viață tristețea amară a unei singurătăți
în mijlocul oamenilor, cei care au fost loviți și îngenuncheați de inima lor
secătuită, chin conștient din chin inconștient, rău din izvoarele răului purtat cu
ogoliu și prostie, numai aceia care au răscumpărat totul prin suferință pot ști ce
înseamnă să fi aproape, a fi frate, pot birui închisorile omului și culege aurul
lumii, acela ascuns în jocul cerului și-al mării vieții noastre spirituale.
Când fratele de destin, omul, se apropie de tine, cheamă-l și, cu
puterea dragostei, frânge întunericul crescut între voi în atâtea chipuri, cu
gândul tău iradiant, dezvăluie-i tainele și respectă-i sânburele de lumină pe care
însuși misterul creației a angajat-o acolo unde nici nu bănuiam. Toți cei ce ne
înconjoară, toți cei pe lângă care trecem sunt pentru noi prilejuri de a ne încerca
bucuria și frumusețea noastră înșine, într-o lume de durere și moarte prematură.
În fiecare din noi există doi oameni: unul pe care îl vedem și unul pe
care nu-l vedem. Primul este omul fizic și social, cel de al doilea este omul
metafizic și spiritual. Primul, omul aparențelor, cel de al doilea, al esențelor.
Toate aprecierile și faptele noastre greșite provin din înclinarea superficială și
comodă de a-l privi numai pe omul exterior.
Bine ar fi ca omul să apară așa cum este, adică cel de afară să fie
cel dinlăuntru. Lumea noastră este însă plină de contradicții și aparențe
înșelătoare, e plină de consecințele păcatului. De aceea, pe căile indicate nouă de
o adevărată trăire în spirit, trebuie să risipim negura ce ne acoperă vederea, să
frângem toate opreliștile care ne fac să nu pătrundem în inima și taina fratelui
nostru de destin, a celui cu care trăim și, ceea ce e mai grav și mai
neîndreptățit, a celui pe care vrem să-l judecăm.
(...)
Cei de aproape sau cei de departe, toți îți sunt frați. Mai bun sau
mai rău, tras tot atât de poverile păcatului, omul este un univers tainic, sigur o
alcătuire măiastră de umbră și lumină, dar, nu mai puțin sigur, o ființă dăruită cu
calitatea, firea și destinul propriu față de care noi, ca oameni, nu putem fi
indiferenți. Adâncimile atât de bogate ale spiritului său noi nu le putem privi cu
ochi pământesc și nici nu le putem apropia cu mijloacele obijnuite ale mâinii care
caută mereu pentru sine. Fântânile acestea ascunse nu pot fi descoperite decât cu
aceleași mijloace cu care ele au fost zidite, adică ale cugetului și ale faptei
care în temeiul lor sunt cunoaștere și creație, apropiere de absolut.
În goana sa după o lume de forme și culori schimbătoare, în setea
sa de cucerire materială, omul de azi uită calitatea celui apropiat, a omului viu,
a omului legat printr-un destin unic. Soție, copil, frate sau prieten, toți apar în
aceeași taină, întâmplătoare instrumente care de cele mai multe ori nu corespund
nevoilor noastre de consum și parvenire.
Făpturile acestea cu chip de om, pe care, dacă nu le mai putem
folosi, le aruncăm într-o lume de indiferență și moarte, fără ca vreo cută a
sufletului să se miște, sunt frații noștrii de destin, sunt cei de aproape,
uitații, străinii de aproape.
Dacă făptura noastră s-ar cutremura o clipă și ar primi nevăzut
frumusețea învățăturii Dumnezeului întrupat, dacă privirile ni s-ar încărca de
dragoste și îndemn, sub acele chipuri șterse de întrebuinșare zilnică, sub acele
forme de umbre nesemnificative, am descoperi o lume adâncă, o viață tainică, o
fântână de înțelesuri și îndemn către o viață mai bună.
Străinii de aproape ne-ar apărea în acest fel oameni vii, ființe
intime peste care bogăția dragostei a căzut vertical, ca o lumină ce ni s-a
deschis, ferestre minunate ale operei divine.
Lumea a crezut mult timp că lucrările ei merg bine dacă totul este
gândit, idee devenită instituție. Organizarea științifică este constructivă, dar ea
trebuie luată în considerare în mod relativ, nu absolut. Ar fi prea simplu dacă
fericirea oamenilor ar fi cucerită numai pe acestă cale. Universul uman e mult mai
vast și viața nu se lasă prinsă atât de ușor.
Raționalizând totul, cuantificând, omul și manifestările sale
devin un număr, obiect de statistică. În acest fel scapă ceea ce ne aparține ca
ființe concrete, cu însușiri proprii.
Omul este și participă la o operă universală, dar există ca o
realitate vie, concretă. Fiecare dintre noi suntem un „caz”, o ființă bine și
propriu determinată, suntem existențe particulare cu însușiri variate și sensuri
multiple, suntem existențe ce închidem în noi o întreagă umanitate.
(...)
A cunoaște pe cineva înseamnă a te depăși pe tine însuți, a
coborâ în adâncimile și tainele ființei sale, a te dărui lui ca unei exietențe
deosebite și apropiate deodată. În acest fel vei cunoaște cu adevărat, vei judeca
drept și vei mărturisi bucuria de a nu fi singur pe lume.”

„Fără muncă, nici odihna nu o simțim; repaosul e un dar

binemeritat al muncii; el e simțit ca o bucurie după o muncă rodnică. Așa cum lipsa
muncii e un viciu la fel este și suprasolicitarea în muncă; ele fixează cele două
extreme care trebuiesc evitate pentru ca omul să nu devieze. Lenea și abuzul de
muncă(n.r. sau abuzul în asceză) distrug omul în ce are el mai omenesc: spiritul
său.
(...)
Greșit se concepe asceza atunci când e privită ca un dispreț al
naturii materiale, pentru că aceasta face parte din noi, ca existențe ale lumii.
Greșit se vede în condiția noastră umană un rău inițial, un rău în sine, care ne
pune în poziția de a fi definitiv și iremediabil condamnați. Toate aceste doctrine
pesimiste și negativiste se angajează pe acest drum.
Nu trebuie să concepem asceza ca pe un supliciu căruia să ne
supunem, cu voie sau fără voie, și nici ca o renunțare la tot ceea ce aparține
lumii noastre, în care în adevăr abundă suferința, dar care e bogată de atâtea
frumuseți ce exprimă, parcă o continuă creație și ordine, ci trebuie să concepem
asceza ca pe o condiție de dezvoltare a vieții morale, ca pe o cale creatoare a
spiritului, floare a naturii umane care se arată armonios și liber.
Asceza nu este decât o acțiune spirituală directă asupra
celeilalte părți a naturii noastre materiale care trebuie condusă. Ea luptă
împotriva înclinațiilor din zona inferioară a naturii noastre, împotriva fondului
subunam care tinde să ne poarte într-o lume lipsită de ceea ce este mai
caracteristic uman, de lumina diriguitoare a conștiinței și rațiunii superioare, a
spiritului creator.
Asceza în limitele ei normale(pentru că sunt și forme maladive în
istorie) este un principiu de ordine, de ierarhie și, mai mult decât atât, de
creație pe fondul nostru complex și nestăpânit de îndoielnic.
Principiul ascetic nu este flagelare, nici reducere a vieții
morale, ci, dimpotrivă, bine îndrumat, poate aduce bucurie și amplificare a vieții
noastre. Cine crede în asceza care biciuiește viața și înlătură date elementare
legate de natura și sfera de existență umană intră pe căile negației și ale morții.
Asceza ordonează natura noastră materială, o pune la locul și în funcțiunile ei
firești, dându-i în acest fel nu numai un rol parțial de câmp, ci și unul integral
de funcțiune în năzuințele către un om superior și real. Asceza deschide căile
experienței, lărgește și purifică nu numai aspirațiile înalte ale spiritului, dar
și orice alt contact cu lumea în multiplele ei forme și dimensiuni. Senzația
periferică și plăcerea banală zoologică, către care suntem atât de înclinați, îl
robesc și reduc pe om, situându-l la periferia vieții; asceza, dimpotrivă, lărgește
și intensifică viața, dar viața umană, viața de sus, din zonele unde se întâlnește
adevărul cu binele și frumusețea.
(...)
Prin asceză omul poate să-și îngrădească și supună natura
inferioară, obscură și bolnăvicioasă, în năzuința ce o are de a se păstra în sfera
sa proprie de existență, și îmbogăți cuprinsul și experiențele până în limitele
bucuriei de a fi, de a exista și manifesta în marea ființă universală. ”(extras din
volumul „Treptele bucuriei”)

„Mergi în viață ca și cum numic ireparabil nu s-ar întâmpla. Dacă ești

judecat și lovit pe nedrept, mergi înainte hrănit de speranța unei lumi mai bune.
Fii mulțumit că ai fost lovit pentru biruința demnității omului și ești învins
acolo unde numai cei conduși de spiritul subteran înving. Poartă-ți gândul mai
departe, nu te întrista și nici nu te zbate în zădărnicia revoltelor, poartă-ți
cugetul și fapta către țara unde efortul e poezie și suferința se preschimbă în
bucurie.
Dacă ești curat și bun, greșești numai acolo unde copilul greșește
și plângi unde lacrima e roua dimineții.”
„Fără orizont spiritual și fără energie disciplinată, nimic nu se
duce la bun sfârșit, nimic nu se poate întocmi cu sorți de a dăinui. Fără puterea
de a rămâne pe o pozițit fermă, de a munci și clădi fără întrerupere la o operă
începută, omul nu poate nădăjdui la nimic durabil.
Buna orientare a spiritului, statornicia în lucru, răbdarea în
suferință, sunt condiții morale creatoare. Ele reprezintă o domnie a spiritului
asupra materiei, o disciplinare a lucrurilor întâmplătoare.
Cel ce știe câte spărturi sunt în firea omului, cel ce își cunoaște
rosturile superioare, se ridică împotriva tuturor înclinațiilor și căderilor în
apele amăgitoare ale dezordinii, ale ușurinței și delăsării, își stăpânește
tentațiile și, domn în domnia lui proprie, crește puternic învingând toate
potrivniciile.
Noblețea firii noastre stă în aceste sforțări care ne fac pe noi
înșine, așezându-ne dincolo de țara vânturilor, într-o atmosferă de statornicie și
creație.
(...)
Recunoscând o ordine superioară a lucrurilor în cele se se văd și
în cele ce nu se văd, omul nu mai este supus și alungat de către forțe inferioare,
ci se înalță desupra lor, le biruie, și se eliberează pentru a-și împlini rotul,
punând în valoare tot ceea ce constituie, structural și funcțional, umanitatea sa.
Prezența unei ordini spirituale superioare ne rupe din tragicul tumult al unei lumi
de aparențe, dă sufletului nostru însetat de perfecțiune mai multă putere, ne
poartă pe calea unui destin propriu, taină în marea taină a ceea ce suntem și mai
ales în ceea ce putem fi. (...) Putem fi răi, josnici și cruzi, dar cunoaștem și
bucuria dragostei, a iertării și creației, încotro mergem?
(...)
Omul trebuie să se „învingă„ pe sine, să fie propiul său stăpân,
alungând tot ceea ce-l robește lumii exterioare materiale, tot ceea ce-l
desfigurează ca ființă spirituală, adică îngăduințele tuturor care-l pot schimba în
animal de pradă. Omul nu are orizont, nu are chip, nu are plinătate și frumusețe
până ce nu-și este sieși domn, domn al cugetului și faptei sale, poartă deschisă
spre minunata țară a spiritului. Omul e om adevărat, cuceritorul sublim al lumii și
vieții, numai când știe cine este și luptă să câștige plenitudinea propriei sale
condiții.
(...)
Adevăratul om apare atunci când omul interior devine stăpânul celui
exterior, atunci când inteligența și spiritul ne îndeamnă să facem ordine și să
ierarhizăm tot ceea ce ne alcătuiește integral ființa. Cine lucrează astfel nu
poate să rătăcească pentru că el pătrunde adâncimile ființei sale spitituale și
pornește de le ceea ce constituie inițial și fundamental ființa umană. Lupta sa de
aici încolo este purtată pentru o stăpânire a tuturor tendințelor primare violente
în orice forme s-ar manifesta, o îndrumare a lor și, până la sfârșit, o
transfigurare a naturii omului.
Nu putem fi oameni fără o dezvoltare a ființei noastre în libertate,
dar nu putem fi liberi fără o disciplină proprie, o supunere în sensul marilor
lupte pentru ascensiuni față de tot ceea ce ne aparține esențial și originar ca
făpturi pe trepta de sus a existenței.
Libertatea manifestată oricum și la orice, ne duce la robia naturii
noastre căzute și la moarte spirituală. Libertatea, disciplină proprie naturii
morale, libertatea, îndrumată în lumina unor principii și a unui ideal, ne rodește
așa cum numai pomul îngrijit ne rodește.
Natura ne dă toate libertățile; rămâne în sema noastră să le alegem
pe acelea care ne duc la împlinire și nu pe acelea ale negației. Natura e în noi în
chip deplin; rămâne în puterea și înțelepciunea noastră să o exprimăm în forme noi,
să o transfigurăm sub domnia rațiunii și spiritului, care singure desăvârșesc ceea
ce natura numai indică.
(...)
Cine trăiește numai în orizontul închis la ogrăzii sale, cine se
luptă numai pentru bogății efemere, acela nu poate nădăjdui niciodată că i se vor
deschide porțile înțelesului, că va cuceri ordinea spirituală și va trăi bucuria
armoniei universale.
Omul nu este bogat și puternic numai prin cucerirea unor obiecte
materiale și nici prin spațiul pe care îl stăpânește pentru că în acest fel
conștiința sa se îngrădește, ființa sa se împuținează. Și acesta nu pentru că
bogăția materială în sine ar însemna ceva rău, ci pentru că omul se supune de bună
voie unor îngrădiri, care în raport cu natura sa complexă, înseamnă o nesocotință
atât față de viața sa interioară, cât și de destinul său.
Omul este mare atât cât se întinde cuprinsul său intelectual și
spiritual, atât cât stăruie conștiința lui în raport cu cosmosul și existența. Omul
este tare și bogat atât cât poate renunța la sine, atât cât poate dărui, căci numai
dintr-un prisos interior și dintr-o universală stăpânire pot veni aceste puteri.
Omul nu este ceva dat definitiv. Omul are în însăși natura sa
condiția unei creșteri continue, el merge către o realizare deplină. A-și fi sieși
îndeajuns înseamnă a fi animal sau Dumnezeu: omul nu e nici una nici alta.”

„Lumea contemporană, atât de orgolioasă în cuceririle ei, cuceriri

imense în plan material, nu mai poate aduce omului cel mai de preț lucru: răgazul
sufletesc și bucuria de a trăi.”

„Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure și mai frumoase
sunt ale poeților, ale visătorilor; omul „civilizat” n-are ce face cu ele, nu le
caută și nici nu le cultivă, pentru că „nu umblă după himere”.

„Marii mistici consumă moartea prin dragostea lui Dumnezeu, când teama se
transformă în bucurie și încântare, când existența omului capătă un caracter
afirmativ.(...) Omul este o existență afirmativă, un centru de iradiere a vieții și
o compensație la ceea ce apare în lume ca negație. El trebuie să lupte continuu și
prin exercițiu spiritual să îmbogățească acestă lume cu cât mai multă frumusețe.”

„De veacuri omul suferă și luptă pentru libertate. Libertatea de cuget,

de faptă, libertatea pentru darurile frumuseții și ale credinței.
O zădărnicie cât muntele vieții. Omul trăiește mereu, trăiește dezgustător de plin
toate libertățile făpturii sale căzute; trăiește libertatea desfrâului, a
minciunii, a lenei și a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea de a
distruge, care schimbă viața într-o mlaștină unde cresc numai plante otrăvitoare.
Aceasta pentru că omul nu a înțeles și nici nu a făcut nimic pentru câștigarea
adevăratei libertăți care este o condiție absolută a omeniei. Libertatea nu poate
fi găsită decât în inima ta. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă
piatra ce acoperă aurul. Libertatea este un dar de la Dumnezeu. Libertatea nu poate
fi decât interioară, nu poate fi decât creație; libertatea este putere deschisă
pajiștilor înflorite ale lui Dumnezeu.
Când omul apare, omul de conștiință și misiune, apare și libertatea. În acest caz,
libertatea nu este ceva formal și relativ, ci este ceva esențial și absolut.
Împrejurul omului adevărat, în fapta și în cugetul său, în simțămintele care îl
străbat, libertatea este o cale a vieții și desăvârșirii, este o condiție a
spiritualității și un semn al omului în rosturile sale mari.”

„De ce suferă omul? Pentru că e dublu. Și de ce mai suferă? Pentru că e

liber. El poate fi imagine biblică sau poate face figură stanică.
Omul e dublu și e liber. El suferă pentru că merge pe negație, care e manifestarea
răului depus în înseși rădăcinile existenței lui și suferă pentru că are libertarea
de a alege și hotărî, dar poate să nu o facă. Omul joacă între bine și rău, joacă
între eroismul său spiritual(sfințenie) și moliciunea dulce a păcatului. Omul nu
poate face orice și nu poate face oricum.
Dacă natura omului ar fi prinsă în limitele rațiunii și ale sensului unic, am trăi
liniștiți care într-o mare moartă, dar pentru că acestă natură este complexă,
contradictorie până la irațional și cu sensuri multiple, trăim într-o zona a
paradoxurilor, a dramei și a suferinței. Formula matematică și medicația politică
de tratament extern îi sunt improprii.
Sensul tragic al vieții vine din natura sa dublă și din libertatea sa originară; el
are maiestate, are grandoare, dar pe undeva e și descumpănit: vălul sumbru al
morții îi face umbră. Nu există om, la orice treaptă s-ar afla, fără să dea tribut
suferinței; satan e prezent și-n preajma sfințeniei. El rămâne cu darul de a purta
o suferință sublimă și creatoare și de a îndepărta una mizerabilă și destructivă.”

„Lipsit de un fond existențial, descifrat doar prin contrast și inversiune,

diavolul are un caracter subversiv și mizerabil. Secretul lui este setea lui de a
descumpăni existența.”

„Încrederea în puterile noastre, în însușirile proprii este absolut

necesară unei vieți rodnice, cu condiția ca această încredere să nu treacă dincolo
de limitele firești ale făpturii noastre neîmplinite.”

„În genere, omul este înclinat de a fi foarte iertător față de sine și

foarte aspru față de alții.”

„Ideile simple și rodnice sunt simple. De aceea nu le găsești la

oamenii de știință, ci cu mult mai sigur la oamenii umii și simpli. Aceștia din
urmă nu sunt învățați, dar trăiesc firesc, trăiesc aproape de natură, de Dumnezeu;
sunt în lume și viață.
Ideile simple, deși aparent obișnuite, au un fond foarte adânc și mai ales te
poartă pe marile căi ale lumii. Ideile simple sunt idei originare; ele corespund
unei înalte intuiții, unor autentice descoperiri.”

„Diavolul are un caracter subversiv și mizerabil; secretul lui este

setea lui de a descumpănii existența.”

„Minciuna e contrarie adevărului, e chipul improvizat a ceea ce nu

este, e deruta cunoștinței și înțelepciunii, e statuia spartă a virtuții. Minciuna
imită și contraface, orânduiește pe de-a-ndoaselea lucrurile care sunt și înșeală
într-o perfectă ordine pe acelea care nu sunt. Minciuna vrea să facă bună impresie
și să câștige partida: ea simulează, face figură de „mai adevărat” decât adevărul.”

„Maternitatea nu este numai un fenomen biologic, ci și unul spiritual

care transformă condiția femeii până la transfigurare; dăruirea ei este ceva care
desăvârșește ordinea morală.”

„A face din moarte un scop este o maladie a spiritului, o deviere a

sensului vieții noastre; această orientare nu poate duce decât la vid interior, la
o stare de tulburătoare cădere, care nu este suportabilă nici de către natura
noastră biologică; procesul însuși al organismului intră într-o fază de
descompunere; ideea morții ca scop este o idee în care acceptarea negației și
împăcarea cu acest final duce la impasul tragic al condiției umane.”

„Prin prezența lui Crist în istorie, adică în timp, s-a produs cea mai
mare revoluție, și anume o revoluție de natură spirituală. Întemeierea unei
„împărății a cerurilor”, care, de fapt, este o împărăție a spiritului ce nu trebuie
gândită stațial, a deschis posibilitatea pătrunderii omului într-o zonă în care
moarte nu are acces. Prin acestă sublimă întemeiere omul depășeste starea sa de
muritor către alta, de mare frumusețe, aceea a divinității prin care el are
sentimentul eternității.”

„Dacă prezența morții nu poate fi înlăturată, de pe noile poziții ea

poate căpăta un alt caracter, poate deveni un stimul creator - omul se poate salva.
Dominanta spirituală instalată, dă omului putința să aibă în fața morții nu o
atitudine de resemnare ca în budism sau stoicism, ci una activă și majoră care
amintește de misterul creației.
Însăși cultura și sensul ei este tot o luptă pentru spirit și un leac împotriva
morții chiar dacă acest fenomen se produce în timp și aparent este istorie. Cultura
nu există ca o ornamentație a unei societăți sau a unei epoci; ea este un mijloc de
a cuceri permanențele și un act al salvării. De aceea, are un caracter religios și
funcționează în acest sens.”

„Omul este o existență afirmativă, un centru de iradiere al vieții și o

compensație la ceea ce apara în lume ca negație. El trebuie să lupte continuu și
prin exercițiu spiritual să îmbogățească acestă lume cu cât mai multă frumusețe.”
„Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câstigarea unui prisos
de bine. In epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a
civilizatiei. Singur, sau în mijlocul societătii, omul s’a străduit în acest sens.
Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s’a
dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s’a aplecat
îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea
nouă s’a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să
gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci
drumurile s’au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.
Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om “o fiintă complexă”. Găsim
in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii
moderne, dornică de progres.
Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor
credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără
limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste
însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distinctie.
Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce
am putea crede că înseamnă, adică : distinctie în înteles de superioritate,
complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta
care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare,
din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat
şi l-au prefăcut până la năruire.
Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult
socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar
interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu
anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut
la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de
întrecere între oameni.
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie,
cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber.
Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se
complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era
esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata
interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate
s’a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci
era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi
gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au
îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.
A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea ; dimpotrivă. Trebue însă să fie
rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor
esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebue să fie o îmbogătire a ceea ce
ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi
şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care vieata este
nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor
creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres
cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.
Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicatia. Iată numele adevărat al stării
sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de,
înteles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu
ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă
dificilă şi nenorocită.
In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s’a descentrat, adică a
confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l
alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială.
S’a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat
nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din
făgaşul destinului său propriu, de om.
Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebue să renunte la aceste podoabe ale
modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.
Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la “starea
naturalã” a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea
deschisă nouă, în desvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce
înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina
sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din
sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară,
înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex:
înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci
creştere deplină şi firească.
Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă
esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă
linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.
Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De
aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în
legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii,
o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru
interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi
întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte
vieata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.
Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de
depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se
împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul
şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a ,
orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul
simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura, directă cu
viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a
fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii
nupoate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu
trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.
Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte
cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa
interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care
judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască
adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice
povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi
fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.
Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care
o câştigă omul.
Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi
echilibru interior.”

Meditații filosofice
Rațiune, în ce sens?

Recunoscând puterea rațiunii, întotdeauna când vrem să facem ordine în mintea

și sufletul nostru, să nu sugrumăm viața interioară, ci să o îndrumăm în sens
creator. Să căutăm echilibrul și armonia, valorificând toate resursele ființei
noastre, cât mai variat și mai bogat, lăsând viața să-și facă jocul ei spontan,
orchestrând toate elementele și forțele de care dispune. (din volumul „Meditații
filosofice”)

Setea de absolut
Biruinţa adevărată vine atunci când omul caută permanenţele; fără un punct de
sprijin sigur, el nu poate dăinui.Descoperind primul principiu, omul se descoperă
în acest fel şi pe sine, propria sa fiinţă, sensul şi frumuseţea sa.Cel ce iubeşte
lumea cu adevărat, acela iubeşte isvoarele ei, cel ce a înlăturat vălul
aparenţelor, acela a descoperit esenţele şi calea tuturor bucuriilor.Setea de
absolut, de perfecţiune şi permanenţă, este aspira-ţia cea mai înaltă, căutarea de
totdeauna a omului. Fiinţa sa fragilă, şi uneori maladivă, poate ajunge pe această
calela suprema înflorire. (25.III.1965, Tohan) (Meditaţii filosofice)

Rudenia spirituală
Sânt oameni pe care îi descoperi deodată; e un fel de rudenie spirituală care se
descoperă pe sine. (…) Melodia tristă a singurătăţii se transformă într’o stare de
tensiune simfonică.
Oamenii se caută, dar nu se regăsesc uşor; apropierile, de cele mai multe ori, sânt
întâmplătoare, nu din chemare. De aceea şi cele mai multe căsătorii sunt
nefericite.
Numai corespondenţa de structură, de viaţă interioară, poate duce la o fecundă
vibraţie, la o durabilă unitate a două făpturi omeneşti. (27.III.1965, Meditaţii
filosofice)

Alegere
Lucrurile ne sunt date într’un fel sau altul, bune sau rele ; ne sânt date , dar nu
întotdeuna impuse.
Priveşte direct toate, lumea şi viaţa; priveşte direct şi curat cu sufletul limpede
pentru a nu-ţi altera înţelegerea. Judecă netulburat, alege şi hotărăşte. Eşti om
şi eşti liber să-ţi manifeşti natura pe căile deschise creaţiei.
Judecata şi alegerea sunt definitorii naturii noastre morale; prin parcticarea lor,
spui ceva din măreţia vieţii.

Cine face bine

Cine face bine colaborează la înfrumuseţarea universului. Viaţa are multiple: poţi
merge într’un fel sau altul, dar eşti om deplin printr’o atitudine afirmativă.
Cine face bine, manifestă partea divină din el. În om sau în lume stăruie permanent
ceva din prospeţimea aurorei, darnu toţi sântem conştienţi pentru a o putea
valorifica.
Binele este fiul Soarelui, a luminei care biruie, al drumului deschis.(6.V.1965,
Bucureşti)

Gânduri
Încerc să uit ultima lovitură a destinului şi mă prefac un înţelept; caut raţiune
acolo unde spiritual este isgonit. Oameni, oameni, cine sânteţi şi ce vreţi?
M-am deschis vouă cum m’am deschis lumii întregi, cum se deschide floarea către
Soare în dimineţile de vară.
Ce-mi spune ziua de azi şi cea de mâine? Poate sânt prinsă în cele de ieri. Am
crezut că pot birui capul plecat, că moartea se va ascunde privirii mele. Se
topeşte gândul în care am crezut şi moliciunea durerii mă chinuie.
E cineva care pleacă şi mă lasă singur. (12. V.1965 – Bucureşti)

Calitatea omului
Prin calitatea noastră materială, sântem la nivelul tuturor făpturilor terestre;
facem parte din aceeaşi lume, ne naştem şi murim după aceleaşi legi care întreţin
economia economia universului.
Prin calitatea noastră spirituală, noi putem fi sub nivelul celorlalte făpturi ca o
condiţie dată definitive, pentru că avem deschis drumul negaţiei, dar putem fi şi
deasupra lor pentru că ne este deschis drumul creaţiei.
Prin puterea spiritului, însăşi natura materială, prezentă în noi sau dincolo de
noi,se amplifică, se încarcă de alte semnificaţii, în aşa fel încât ea poate deveni
prilej de plenitudine şi bucurie. (4.XI.1965 – Tohan)

Dor
Puritatea e a copilului şi seninătatea a sfântului. De ce le dorim atât de mult pe
amândouă? Câteodată sântem ca un iezer de munte.
Puritatea aparţine inocenţei, seninătatea echilibrului şi amândouă substanţei
nealterate a vieţii spirituale.
Cât de mult doresc oamenii să ajungă acolo unde lucrurile păstrează transparenţa
începutului! E un dor ascuns, un dor bolnav, un dor de înger, care nu se cuvine
omului
Omul simte uneori lumina împlinirii, dar nu durează, cine îl înfrânge? (15.XII.1965
– Bucureşti)

Raţiune în ce sens?
Recunoscând puterea raţiunii, întotdeauna când vrem să facem ordine în mintea şi
sufletul nostru, să nu sugrumăm viaţa interioară, ci să o îndrumăm în sens creator.
Să căutăm echilibrul şi armonia, valorificând toate resursele fiinţei noastre, cât
mai variat şi bogat, lăsând viaţa să-şi facă jocul ei spontan, orchestrând toate
elementele şi forţele de care dispune. (24.XII.1965 – Bucureşti)

Singurătate
Oamenii sânt universuri închise. Comuniunea nu se poate realiza fără o trăire în
celălalt, fără o dăruire către un alt eu, care e tu.
Învingem singurătatea atunci când universul personal se deschide şi îşi depune tot
tezaurul umanităţii sale în altă existenţă, cu care tinde să co-existe.
Tonul minor al singurătăţii, şi consumul pe care îl implică, o arată ca un preludiu
al morţii. (31.XII.1965 – Bucureşti)
Dragostea
Omul tinde să se regăsească, să fie cuprins şi să cuprindă, până în splendida
unitate care îl consolidează. Calea care deschide înţelegerea, care aduce bucuria
împlinirii, este dragostea.
Dragostea înseamnă om deschis, şi om deschis înseamnă disponibilitate. Dragostea
mai înseamnă plinătate, şi plinătate înseamnă dăruire, revărsare spirituală.
Când vine dragostea, totul se transformă într’un îndemn la creaţie şi frumuseţe.
(31.XII.1965 – Bucureşti)

Afirmaţie
Oamenii mici, cei meschini, trăiesc tot timpul sub sentimental spaimei că ceva de
dincolo de ei, ceva mai puternic şi mai frumos decât sânt, poate surveni şi
împuţina făptura lor împuţinată.
Dimpotrivă, oamenii puternici prin gândirea şi spiritual lor apar întotdeauna mai
buni şi mai generoşi. Lumea îndepărtată şi înconjurătoare le apare ca o afirmaţie
permanentă, risipă de energie şi frumuseţe ce trebuie experimentată. De aceea,
nimic din ce nu le aparţine, nu îi deranjează şi nu-i umileşte; pentru aceşti
oameni, totul pare că e făcut să-i stimuleze şi să-i bucure.
A exista şi a dura înseamnă afirmaţie! (31.XII.1965 – Bucureşti)

Cum se câştigă laurii

La vremea lor, Socrate a fost ucis, Dante prigonit, Pascal acuzat, Pasteur ignorat
că n-au corespuns mentalităţii din vremea lor şi au încercat să aprindă o nouă
lumină în orizontul atât de afumat al contemporaneităţii; mai târziu istoria le-a
dăruit lauri. Avem o mentalitate care nu trădează niciodată propria noastră măsură.
(12.XII. 1966)

Întrebare
Sânt trist pentru tine, frate, că mă îndemni numai la rău. Vrei să scormonesc
muşuroaele infirmităţilor morale şi la aceasta, ce-mi oferi? Nici măcar
platitudinea şi un dulce somn.
Oamenii trăiesc şi mor întristaţi pentru că sânt mărginiţi şi le e teamă de effort.
Ei nu doresc să cunoască împletitura sfântă a vieţii.
Pretutindeni curge fermecătoare apa vie a lumii, marile înţelesuri în lucrurile
mari şi mici, în larg şi în preajma noastră, dar noi nu ştim nimic.
De ce ucidem frumuseţea? (12.IV.1966 – Bucureşti)

Unde e omul?
Omul crede că umanitatea lui începe odată cu puterea politică, cu banii şi
confortul. Dar omul se lasă purtat de aparenţe înşelătoare: acolo se isprăveşte,
dacă rămâne numai la ele. Umanitatea începe cu dragostea, cu setae de absolute şi
creaţia pe care durează întreg universal. Unde e omul pe care îl vrem crystal, stea
a cerului şi crin al pământului, acel om-mândrie a creaţiei? (23.IV.1966 –
Bucureşti)

Cel ce ajută
Cât de ciudată e alcătuită lumea aceasta!
Cel ce-şi apropie suferinţa altuia, cel ce porneşte la drum pentru îmbucurarea
fratelui, cel ce se roagă pentru frumuseţea lumii noastre, acela e supus tuturor
încercărilor. Uneori cu încrâncenare, alteori cu blândeţe resemnată, el trebuie să
dea plata dăruirii propriei sale fiinţe.
Priveliştea lumii noastre este uneori cu adevărat foarte tristă. Aceasta nu ne
îndreptăţeşte să cedăm. Viaţa omului cunoaşte în cursul ei multe lacrimi, dar să nu
uităm că prin filtrul lor cade lumina ca razele soarelui în curcubeu, după o ploaie
de vară.(27.IV.1966 – Bucureşti)

Creaţie
Creaţia aparţine umanităţii noastre; actul creator este un present care depăşeşte
etapele timpului, un present continuu.Creaţia dă sens şi putere condiţiei noastre
şi ne face să fim obârşie, generare. E imperativ ca umanitatea noastră să manifeste
imaginea biblică.
Cei mai mulţi dintre oameni sunt consumatori; ce trist spectacol! (2.V.1966 –
Bucureşti)

Prezenţa răului
Răul este present în lume şi noi trebuie să-l răscumpărăm pentru noi şi pentru tot
ceea ce există.
Modelul este Hristos; acesta este sensul prezenţei lui în lume. Răul este activ şi
insinuant, cuceritor prin înşelăciune şi elegant în convingere. Pasul lui e sigur
într’o lume nesigură.(2.V.1966 – Bucureşti)

Înflorire
Omul bun, omul adevărat caută pretutindeni numai binele. În cugetul şi în fapta sa,
acest om caută o zonă stabilă, pură şi durabilă, caută un punct de sprijin de
nesdruncinat şi caută, mai ales, să treacă dincolo de ceea ce se împlineşte într’un
sfârsit şi nu într’o permanenţă. Setea de absolut îl poarta în sensul unei
desavârsiri mereu cuceritoare, până în locul unde prezenţa principală a lucrurilor
respira. Efortul de înflorire a spiritului este calitativ definitoriu omului.
(3.V.1966 – Bucureşti)

Femeia modernă
Femeia anilor trecuţi, prinsă încă în datele tradiţiei, îşi găsea liniştea şi
împlinirea în căsătorie şi maternitate. Supusă unor condiţii de stabilitate şi
virtute, ea cunoştea dragostea şi jertfa până în limitele creaţiei spirituale; ea
nu cunoştea setea de aventură.
Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieţi de larg tumult, încearcă să aibă
iniţiativa unui destin propriu. Dar respingând dragostea conjugală şi maternitatea
ca pe nişte forme ale unei vieţi de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil
teren, acela al frivolităţii şi apetitului. Făcând figură de om liber, femeia de
azi apare ca o flotantă a celei mai triste şi dureroase condiţii, dincolo de
structura şi vocaţia ei. (20.VIII.1967 – Tohan)

Gând şi faptă
Când gândeşti, gândeşte corect, un gând şi un lucru, un gând şi o faptă. Când
gândeşti, nu te lăsa purtat de înclinaţii sau deprinderi; lasa-te purtat de setea
pentru adevar. Când făptuieşti, făptuieşte curat, din îndemn lăuntric, din sete de
creaţie. Când făptuieşti, colaborează la opera divină; totul să fie afirmaţie
sublimă.. (28.VI.1967 – Bucureşti)

Unde e leacul

Nu ştim noi ce ştia Socrate, că filosofia spiritului primează în faţa filosofiei

naturii. Cunoaşte-te pe tine însuti! Nu ştim cine sântem şi nici ce vrem. Merge
omul pe înclinări
şi pe ce îi place, adică pe ce e mai periferic în fiinţa lui şi mai uşor în act.
Cândva nu era bine; lumea a progresat, dar acum e şi mai puţin bine.

Mister

Omul supune cu inteligenţa lui o bună parte din existenţă; ea nu o poate reduce
toată. În faţa cuceririlor omului, creşte tot mai mult misterul; cuceririle sânt
făcute parcă pentru a-l mări şi mai mult. Poate că de aceea Pascal a crezut în
puterea de creaţie a sentimentului. (15.IV.1967 – Bucureşti)

Omul vremurilor noastre

Omul vremurilor noastre s’a angajat mult într’un prezent însetat de progres
material. A alungat trecutul ca şi când înaintaşii noştri nu ar fi fost oameni şi
nu ar fi avut aspiraţii. Omul vremurilor noastre a pierdut legătura cu tradiţia, cu
tradiţia vie în sens de valoare permanenta. De aci pare că ţine sş problema
ierarhiei lucrurilor, nu numai istoricitatea lor.
Să nu mai vorbim de transcendenţă şi sete de absolut!

Aşa sânt oamenii

Oamenii mediocri trăiesc mai mult din deprinderi. De vrei să-i faci mai buni şi să
le stimulezi spiritul, se supără pe tine. Te socotesc un duşman pentru că-i scoţi
din făgaşul mizeriei intelectuale şi morale. Judecata, discernământul, nu mai
funcţionează şi orice scoatere a lor din deprinderi, chiar dacă sânt rele, o
socotesc un adevărat atentat la personalitatea lor. De e bine sau e rău, de e
frumos sau urât, nu are importanţă; totul e să nu ştirbească cu nimic din ceea ce
s’a depus prin vreme. La cei mai mulţi oameni, lumea e aşa cum au apucat, o lume de
deprinderi, închisă. Conştiinţa nu funcţionează şi spiritul nu e activ; nici un
sbor în ideal, nici un pas ascensional spre o lume mai bună (15.IV.1968 –
Bucureşti)

Răspântie

E bine să înţelegem căile ce le bate omul contemporan şi orientarea nouă a

civilizaţiei. E adevărat că se produc prefaceri adânci şi că cercetarea ştiinţifică
şi consecinţele ei tehnice ne-au aşezat la o răspântie unică în istoria universală.
Dar tocmai aici e marele pericol. Omul stăpâneste natura, dar nu pe sine, omul
dispune de puteri, dar nu întotdeauna spre bine. Omul stăpâneşte puteri care nu
corespund nici în parte vietii lui interioare si orientarii spiritului sau; omul
stapâneşte puteri dumnezeeşti pe un fond teluric consistent, ceea ce-l face să fie
nedemn de aceste puteri. În afară de marii inspiraţi, cu mai multă sau mai puţină
ştiinţă de carte, cei mai mulţi dintre oameni nu sânt încă
îndeajuns de evoluaţi, iar prezentţ spiritului nu indică – ceea ce e mai grav – o
superioritate, pentru că există şi un spirit al răului, al negaţiei.
Întâi să rezolvăm aceste probleme şi apoi să cucerim cosmosul! (12.V.1968 –
Bucureşti)

Să învingem

Trebuie să învingem sau cel puţin să încercuim, în noi sau în afară de noi, tot ce
nu e îndeajuns de frumos, îndeajuns de nobil. Lumea de azi e cucerită de
vulgaritate, că e sus, la cei ce se pretind oameni instruiţi, sau e jos, în masse.
Rareori mai apare câte un exemplar de mare fineţe şi distincţie. Să învingem urâtul
din noi şi din jurul nostru; e prima datorie. În faţa răului trebuie să rezistăm
până nu se instalează, fie că el apare în lume, în societate sau în inima noastră.

Conştiinţa

Sânt oameni care vor sa acţioneze pe înclinări şi altii care vor să acţioneze
inteligent, printr’un calcul bine întocmit, dincolo de un for de judecată critic,
dincolo de conştiinţă. Mergând pe aceste căi, omul străbate toate treptele viţioase
ale moralei, de la egoism şi cinism până în luciferism.
Scăpaţi de sub imperiul fortelor obscure, nici inteligenţa nu ne poate salva;
inteligenţa este funcţie de ceva şi acest ceva nu este decât conştiinţa, aceea care
instrumentează un întreg sistem de valori, toate bunurile spirituale ale
umanităţii.
Nu putem simula, prin gesturi şi maniere, o ordine morală. Oricât de rafinate ar fi
mijloacele ce le folosim, fără o conştiinţă superioară nimic bun nu putem reuşi.
Stări maladive

Scriitorul Franco-Englez Beckett mărturiseşte că, în viaţă, a simţit continuu cum

îl înconjoară confuzia, că marele adevăr este confuzia. „Ea se află peste tot în
jurul nostru şi
singura şansă în prezent este să-i îngaduim sa intre.“
Scriitorul ne face să credem că, într’ adevar, acest imperiu al confuziei există;
noi ne vom permite, pentru a susţine afirmaţia, să aducem o completare: confuzia pe
care el o
simte naşte şi se impune dintr’un interior lipsit de ordine. „Marele scriitor“ nu
stie ca, din cele mai îndepartate vremuri, omul a luptat să risipească confuzia şi
să introducă mai multa lumină, să reducă la tăcere absurdul. Aşa au apărut
mitologiile primitive, aşa au apărut marile religii, aşa a apărut (atât de
strălucit) Logosul Grec, aşa a apărut ştiinţa modernă. Toate exprimă marele efort
al omului şi civilizaţiei, de a risipi confuzia şi lichida absurdul. Cât a reusit
şi cum, nu ne interesează acum; aceasta e o altă problemă, dar sigur el a reuşit,şi
sântem în faţa unei forţe creatoare, a unui eroism care nu rareori atinge sublimul.
Dacă în mintea unui om s’a facut întunerec, să-l cercetam
cu grijă, dar să nu-l urmăm. (27.VI.1968 – Bucureşti)

Legea unităţii

Bărbat şi femeie sânt doi poli în tensiune. Soţ şi soţie sânt o unitate de
existenţă, o unitate generatoare, armonioasă. Din egoism şi proastă orientare,
oamenii îşi consumă Paradisul.
Nu poţi exista în celălalt şi nu-l poţi asimila, atâta vreme cât îţi centrezi viata
într’un instinct primar, fie el cât de puternic. Legea unităţii noastre aduce, cu
ea odată, ceva din armonia cosmică, şi este o adevărată biruinţă a spiritului. Cine
ignoră aceste dimensiuni ale dragostei pierde calea prin care partea devine întreg.
(6.VII.1968 – Bucureşti)

Valorificare

Copleşiţi de greutăţile zilei sau poate din slăbiciune, oamenii au devenit tot mai
egoişti şi mai meschini. Puţini sânt aceia care îşi pot depăsi imperiul nevoilor
cotidiene şi încercui fondul subuman care îi domină.
Oamenii dezinteresati, cei ce se ridică măcar pentru un moment dincolo de grijile
zilnice şi profesionale, trăiesc un alt orizont, un orizont lărgit, din centrul
căruia pot valorifica potenţialul lor intelectual şi spiritual.
Chiar acolo unde caută o destindere, o armonizare a divergenţelor ce apar
neprevăzut şi continuu pe parcurs, ei pot descoperi zone pline de farmec şi
înnobilare a vieţii lor, atât de mult sub influenţa unui mediu nevrednic tuturor
acelora în care nu s’a stins complet setea de absolut. (17.XII.1968 - Tohan)

Bunătatea

Om bun înseamnă om creator, prin însăşi natura lui. Bunătatea, ca şi dragostea,

este calitate morală de prim ordin, e poate chiar începutul culturii şi umanităţii
noastre.
Omul bun, chiar dacă e mai puţin instruit, este un om cult pentru că are
disponibilitatea sufletească, are altitudine spirituală. Omul bun este şi un om
inteligent, dar nu atât în sensul formelor complicate ale gândirii moderne, ci în
sensul pascalian al spiritului de fineţe. Bunătatea este o dimensiune a naturii
noastre umane, prin care ea se defineşte şi se exprimă; ea aduce înţelegere
superioară, are echilibru si armonie, poarta la mari înalţimi spiritul, făcându-l
apt de continuă creaţie, floare albă a existenţei noastre în lume şi viaţă.
(19.XII.1968 – Tohan)

Cultul profesiunii
Lumea de azi are sete de putere, ceea ce în sine nu este un rău; răul vine din
sens, din spirit.
(…)
Omul de azi, dornic de senzaţii, desconsideră posesiunea interioară, desconsideră
înţelepciunea si virtutea – poate pentru cei mai mulţi, nici nu mai există; e ceva
perimat. (…)

Democraţie şi aristocraţie

Se vorbeşte mult despre democraţie, dar nu ştiu încă mare lucru despre acest
fenomen, care e mai mult decât politic. În primul rând, democraţia nu poate fi
creată prin uniformizare, prin acte de nivelare, care nu creează, ci distrug.
Unitatea creatoare este diversitatea armonizată, este pluralitate functională în
sens convergent.
Adevărata democraţie nu distruge personalitatea, ci eliberează omul de orice
constrângere şi obstacol care l-ar opri să-şi dezvolte toate însusirile, toate
virtuţile.
Democraţia, în acest fel înţeleasă, se transformă într’o aristocraţie liberă pe o
selecţie a valorilor care, de fapt, este o aristocraţie spirituală, singura care
mai poate salva civilizaţia, în derută azi! (28.XII.1968 – Bucureşti)

Oamenii aşa cum sânt

Tehnica şi confortul, nici chiar ştiinţa, nu pot salva omul şi civilizaţia sa.
Filosofia scopurilor şi disciplina interioară ne lipsesc. O noua concepţie, o noua
formulă de viaţă, care să fundamenteze real şi virtual natura umană, este necesară.
(7.I.1969 – Bucureşti)

Sensul dăruirii
Când ai daruit ceva, ceea ce ai dăruit nu-ţi mai aparţine şi, în consecinţă, nu
poţi dispune în mod arbitrar asupra acestui lucru.
A lua înapoi ceea ce ai dăruit înseamnă a contraveni faţă de raţiune, de o logică a
lucrurilor şi a nu respecta legea morală.
Dacă trecem, însă, dincolo de planul logic în realitatea concretă, adica în viaţa
morală şi aceea a spiritului în genere, problema devine mai gravă.
Când ai dăruit ceva, lucrurile se schimbă nu numai în relaţia lor, ci şi în
calitatea lor. La o realitate existentă prin dăruire se adaugă ceva nou, care face
ca datul iniţial să nu mai fie ce a fost; mai mult chiar, nici nu mai are putinţa
să redevină ce a fost.
Mersul înapoi nu este cu putinţă decât ca fenomen de ruptură cu accente dramatice,
pentru că se contravine la un act de creaţie; naşte o stare în care omul nu-şi mai
este sieşi suficient. (12.VI.1970 – Bucureşti)

De ce totuşi poesia?

În poesie, omul cântă deseori natura, o natură văzută continuu într’o perspectivă
cosmică. Un peisagiu e mai mult decât natură. Elementele exterioare sânt doar
instrumente către peisagiul metafizic. Indiferent daca este o tema de cunoastere,
de dragoste sau de moarte sau oricare altă temă a condiţiei omului, dacă este o
privelişte sau o căutare în necunoscut, în toate încercam un dialog cu absolutul.
Aceasta înseamnă poesie. (2.VII.1970 – Tohan)

Dragostea şi poesia

Marea dragoste nu poate fi exprimată prin cuvinte. Numai poeţii exceptionali, ca

Dante, au reuşit s-o exprime, nu atât prin cuvinte meşteşugite, ci mai mult prin
simboluri ale unor fapte cruciale, prin măretia experienţei şi efecte ale
dragostei. În natura ei intimă, în esenţa ei, dragostea nu este senzaţie sau
plăcere. Există ceva divin în dragoste, de aceea tot pe calea ei îl descoperim pe
Dumnezeu; cultul Madonei tot de aci se hrăneşte. (2.VII.1970 – Tohan)

Filosofia succesului

Filosofia succesului a dominat epoca noastră nefericită. Caracterul ei, care este
uneori imoral şi întotdeauna amoral, face din acţiunea noastră un fapt natural, un
fapt care
se petrece dincolo de bine şi de rău. Filosofia succesului, împreună cu această
mare cucerire a inteligenţei – tehnica, fac un cuplu negativ al vieţii umane ce
poate duce până la distrugerea civilizaţiei. (30.XI.1970 – Bucureşti)

Progres şi creaţie
Umanitatea noastra se ridică şi se salvează pe forţa spirituală de care dispunem;
ea înfloreşte odată cu sporul de lumină ce-l aduce această forţă mereu în act.

Neconformism

Tinerii de azi nu mai ştiu ce vor; cei uşurateci caută senzaţii tari, iar cei
serioşi caută ieşiri excentrice şi amândouă categoriile manifestă criză spirituală
contemporană.
Printre ei umblă un gen de neconformism, care e la modă; poate pentru unii e o
atitudine disperată. Cei mai mulţi, chiar dintre cei serioşi, nu-şi dau seama că
manifestările lor sânt expresia unei lumi care se descompune, pelerini dezolaţi ai
unei dramatice condiţii umane.
Putem fi neconformişti într’un singur fel: luptând pentru o noua formulă de viaţă,
în care marile valori ale civilizaţiei să nu fie înlaturate, ci să capete o altă
încadrare. (15.XII.1970 – Bucureşti)

Omul şi criza

Fragilitatea naturii umane devine tot mai evidentă şi aspectele vieţii tot mai
triste. Trăim într’o lume care a renunţat la valorile fundamentale ale
civilizaţiei. Respectul cuvântului şi al demnităţii umane, conştiinţa unor rosturi
superioare ale vieţii, bucuria de a fi împreună şi de a servi, s’au stins toate în
oceanul apetitului şi lipsei de răspundere.
Dacă ceva este, nu înseamnă că trebuie să fie. Dacă absurdul şi confuzia există, nu
înseamna că trebuie să facem din ele idei directoare pentru o practică a vieţii.
Omul, făptura de răspântie, are ceva de spus; el e răspunzător în faţa conştiinţei
şi a unei raţiuni superioare, este răspunzător în faţa istoriei. O transparenţă
metafizică până în limitele
divinului îl face să respire aerul pur al setei de absolut, din care înfăptuirile
lui durabile se hrănesc. De ce să ieşim în afara unui destin superior, care şi aşa
e atât de tragic, devenind mizerabili. (27.III.1971 – Bucureşti)

Altă ţară

O fi existând, oare, o altă ţară în care oamenii să fie mai buni? Dacă exista, unde
e?
O fi existând, oare, o alta ţară unde oamenii pot să gândească corect? Dacă există,
unde e? O fi existând, oare, o altă ţară cu oameni care nu mint şi ştiu ce vor?
Dacă există, unde e?
Să ne gândim, aşa, pentru noi. (2.II.1969 – Bucureşti)
Progresul tehnic

Progresul tehnic e tot mai mare. Omul se avântă în cosmos, cu îndrăzneala unui erou
care cucereşte tot mai mult zonele îndepărtate ale lumii.
Omul cucereşte cosmosul, fără să se bucure, pentru că cucereşte în sens material
neîndoios de mult, dar nu cucereşte spiritual, merge în luna sau poate în Marte,
dar nu
merge în inima sa.
Omul de azi poate cuceri cosmosul, dar nu se poate cuceri pe sine. Lipsit de un
orizont spiritual şi de virtutile care îl pot fructifica, el nu poate deveni o
existenţă împlinită şi îmbucurată.
Progresul tehnic poate fi ascensional şi continuu, cum spunea un filosof Francez,
dar cel spiritual nu îi urmează exemplul. Aci sânt isvoarele unei lumi de grandoare
şi păcat. (9.XII.1970 – Bucureşti)

Standardizare

Îmi place disciplina, îmi place ordinea, dar numai atunci când procesul creaţiei le
cere. Nu suport uniformizarea pentru ca ea distruge nu numai creaţia, dar şi viaţa.
Făpturile toate, fie că aparţin ordinei biologice, celor morale sau estetice, au
nevoie de o formă diferenţiata, de un mod propriu ca să existe, dar ca ele să
dureze, să fie viabile au nevoie de o substanţă şi de o formulă proprie.
Nu este creatoare, nici confortabilă pentru frumuseţea lumii noastre, ordinea
-repetiţie a fabricaţiei în serie, ordinea clişeu în artă şi mai ales aceea a
omului standard în morală.
În faţa unui val de anarhie şi a libertăţii răului, de aproape jumătate de secol
asistăm în toate sectoarele vieţii la un efort pentru stabilirea unei ordini
exterioare şi tipizată, privelişte pe cât de inumană, pe atât de dezolantă prin
uniformitatea şi lipsa ei de stil. (14.XII.1970 – Bucureşti)

Femeia contemporană
(…)
Femeia de azi fuge de cămin, fuge de castitate, fuge de maternitate, toate
elementele definitorii naturii sale. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în
senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a
excelat. (30.VI.1971 – Tohan)

Femeia contemporană

Femeia contemporana s’a supus unor cerinţe ale vieţii moderne şi a pierdut tot ce
aparţinea mai frumos naturii ei. Ce mai poate rămâne dintr’o femeie, dacă nu este
pură şi
sinceră, dacă nu are fineţe sufletească, daca nu are farmecul ascendent al poesiei,
dragostei şi creaţiei. Ce mai ramâne din universul nostru spiritual, fără căldura
şi respiraţia nobilă a sufletului ei? Femeia rea şi perversă, care se
masculinizează, este o excrescenţă a acestui univers, o maladie a spiritului.
(30.VI.1971 – Tohan)

Tainele vieţii

Toţi oamenii vor să cunoască tainele vieţii; unii în muncă şi posesiune, alţii în
asceză şi în rugăciune. Dar mai sânt unii, care vor să cunoască tainele vieţii în
desfrâu. În fiecare dintre noi există o goană după bucurie sau după plăcere, după
câştigarea a ceea ce ne lipseşte; aci intervin diferenţele pentru că tot alte
lucruri ne lipsesc şi tot alte scopuri avem. Cei mai mulţi dintre oameni merg pe
înclinaţii, pe ce le vine; ei nu ştiu cum e clădită făptura noastră, dar subteranul
lucrează mult mai mult decât se crede şi la cei mai mulţi. Conştiinţa binelui apare
destul de rar, deşi credem că ea este definitorie umanităţii noastre. (12.VII.1971
– Tohan)
Înger căzut

Omul de azi, al meu şi al tău deodată, pare că şi-a pierdut măsura. Cât a avut
conştiinta puterii, dar şi pe aceea ale limitelor lui, a făcut din libertate şi
creaţie, mijloace de progres şi împlinire. Rămânând pe aceste poziţii, el a aspirat
continuu,
dar şi-a păstrat natura şi calitatea de om. Succesul în lupta dusă pentru
stăpânirea naturii l-a aruncat dincolo de ceea ce îi era îngăduit prin locul şi
destinul său, vrând să devină supra-om. Mai mult decât atât: sigur pe el şi pe
cuceririle lui, s’a vrut stăpân de lume şi de oameni şi poate fără să-şi dea seama
şi-a însuşit atributele divine.
Omul de azi a uitat strigătul lui Pascal – om atât de mare între oameni – care-l
arată ca pe o făptură infirmă, grandioasă şi mizerabilă. În lipsa lui de măsură,
acest ghimpe al existenţei, din supra-om a devenit ne-om şi din Dumnezeu,
înger cazut. (15.XI.1971 – Bucureşti)

Sensul culturii
Omul este o răscruce a existenţei; căile sale sânt multiple, dar una singura îl
împlineste. Ca să fii om adevărat, trebuie să te apropii de Dumnezeu, trebuie să
iei calea spiritului. Ca să iei calea spiritului, trebuie să iei calea culturii în
înţelesul larg al cuvântului, în care intră religia, filosofia şi ştiinţa,
literatura şi arta.
Cultura nu este un exerciţiu gratuit, nu este un artificiu; cultura este o cale a
salvării omului. Cultura, rezultat al setei noastre de absolut, pune în funcţie
şi valorifică toate resursele noastre, ne exprimă esenţele şi ne creşte peste
hotarele obişnuite ale omului de toate zilele, prins într’un mediu de deprinderi
materiale şi sociale. Cultura este o manifestare umană, cu puternice rădăcini
metafizice şi religioase. (9.XI.1971 – Bucureşti)

Filosofia modernă

În epoca moderna, filosofia a cunoscut forme hibride, tot mai îndepartate de natura
şi rosturile ei. Aşa a apărut filosofia ca enciclopedie, ca sinteză a ştiinţelor şi
ca epistemologie, ca exerciţiu formal al inteligenţei. Filosofia nu poate ieşi din
această situaţie, decât redevenind o disciplina nu numai a intelectului, ci şi a
spiritului
în genere, nu numai o teorie, ci şi o practică a căilor adevărului, călăuză a setei
de absolut. Filosofia nu poate rămâne la remorca ştiinţei şi nu poate renunţa la
adevăratul ei sens, care este cercetarea omului. Ea nu gândeşte pur şi simplu, ci
gândeşte pentru a crea,
pentru a dirija natura umana catre culmile cele mai înalte ale condiţiei sale.
(13.XI.1971 - Bucureşti)

Filosofia şi viaţa

A filosofa este o activitate necesară pentru om, mai mult chiar, este o chestiune
vitală. De aceea, cu toată lupta dusă de unele poziţii moderne ale veacului XIX, de
a reduce câmpul ei de cercetare în favoarea ştiintei şi de a minimaliza importanţa
ei pentru cultură şi om – aşa cum face azi Jean Piaget –, filosofia a apărut tot
mai puternic între preocupările omului contemporan. A filosofa înseamnă experienţă
intelectuală şi interioară deodată; ea naşte din chinul întrebărilor şi bucuria
cuceririlor omului în faţa misterului vieţii şi continuă în aspiraţia găsirii
adevărului şi sensului condiţiei noastre. Filosofia rămâne vitală, pentru că aşa
sânt problemele ei pentru om. Nu se filosofează de voie, ci de nevoie. Setea de
cunoaştere şi creatie, setea de absolut, inteligenţa ordonatoare
întreţin flacăra filosofării şi împlinesc această floare a spiritului activ. Într’o
formă mai directă de mărturisire sau mai sistematică, cu caracter tehnic, filosofia
rămâne o problemă de cunoaştere, de trăire şi actiune. Pentru aceste motive, ea nu
poate exista dincolo de problematica umanistă, dincolo de condiţia şi destinul
nostru ca oameni. (13.XI.1971 – Bucureşti)

În filosofia contemporană, logica ca sistem formal şi conceptul, nu exprimă realul,

ci este însăşi lucrul. Aci se fundamentează eroarea acestei filosofii idealiste a
outrance şi de aici se alimentează antiumanismul său. Logica e un mijloc de
cunoaştere, ştiinţifică; e mai mult chiar, e o cale prin care se stabilesc
raporturi cu realitatea, cu lumea şi viata. Ca acest fapt să fie cu putinţă şi
logica să funcţioneze, între formele logice şi lumea obiectivă
trebuie sa existe o corespondenta si un sens comun. Logica, deşi abstrage, rămâne
prinsă de realitate; ea nu există în afara lucrurilor, ca sistem formal şi
realitate obiectivă ce se impune omului din afară. Formalismul filosofiei
contemporane este o alunecare în artificiu şi nefiinţă. Logica este o parte dintr’o
filosofie care vorbeşte despre om şi spirit, faţă în faţă cu realitatea obiectivă,
la care participă şi pe care o interoghează.
(13.XI.1971 – Bucureşti)

Rolul filosofiei

Filosofia studiază condiţia naturală şi spirituală umană studiază viaţa în act

pentru a-i putea da răspunsul la marile probleme ce i le ridică poziţia şi starea
sa în lume. Filosofia este o ştiinţă universală, dar nu în sens cantitativ, ca
enciclopedie a ştiinţelor, ci în sens de ordonata cunoaştere a tuturor lucrurilor
si existentei. Omul este în centrul preocupărilor sale. (25.XI.1971 – Tohan)

Condiţie umană

Omul este un întreg; el este o unitate existenţială. Omul este o fiinţă naturală,
dar nu poate fi definit prin natură, este o fiinţă socială, dar nu poate fi definit
prin societate. Natura şi societatea îi sânt condiţii, dar nu moduri de împlinire.
El este situat între real şi posibil, între existenţă şi creaţie; ca să existe,
trebuie să creeze continuu, iar ca să creeze,
trebuie să existe. Omul posedă o unitate şi stabilitate principială; el trebuie să
evolueze, să creasca, dar în acelaşi timp să rămână el însuşi, acelaşi în
schimbările ce se produc.
Omul este complex, este multiplu, dar toate acestea într’o mare unitate care îi dă
chip – figura proprie – şi-l ţine viu în marea dramă a spiritului. (24.II.1972 –
Bucureşti).

Reconstrucţie, cum?

Lumea modernă şi contemporană se mândreşte cu un om învaţat, care nu pricepe nimic

(specializare, analiză, decupaj), cu o societate mai mult complicată decât
complexă, cu o cultură pe cât de vastă, pe atât de sterilă. La lipsurile
manifestate ale unui raţionalism uscat şi unui sentimentalist gaunos, lumea moderna
s’a angajat pe căile analizei matematice si pe acelea ale scientismului. Pendulând
între cerebral şi sensual, omul de azi îşi uzează în mod inutil funcţiile
superioare, intelectuale şi morale.Inteligenţa ordonatoare nu poate să apară decât
susţinută de complexa alcătuire a unui om total şi dinamica sentimentului nu
creează fără o disciplină interioara şi un larg orizont spiritual.
Reconstrucţie da, dar cum? (12.III.1972 – Bucureşti)

Dragoste spirituală?

Dragoste spirituală pentru o femeie? Da, ea este cu putinţă, dar atunci ea cade pe
chipul Madonei sau pe acela în care femeia e om, nu sex. În dragostea pentru o
femeie, prezenţa spiritului este absolut necesară pentru că numai pe această cale
se transfigurează
şi valorifică faptura ei, pâna în a o aduce în zona sacrului, pe ea – o femeie
reală, întrupată, magnific iubită. Spiritul activ vine să desăvârşească viaţa
noastraă de oameni,
nu de îngeri, de fapturi ce îşi doresc împlinirea pe toate dimensiunile date lor de
condiţia umană. (17.III.1972 – Bucureşti)

Dragostea

Dragostea nu este apanajul unei anumite vârste, ci a unei naturi specifice, a unor
spirite speciale, orientate. Dragostea adevărată nu lucrează cu jumătăţi de măsură
şi nici nu cere compensaţii; ea merge în mod deschis pe căile împlinirii. Dragostea
este tensiune continuă, este ascensiune până în piscul cerului; ea este în centrul
spiritual al lumii.(29.III.1972 – Tohan)

Sens şi condiţie

Oamenii se caută şi se găsesc uneori neprevăzut în condiţii dramatice; raţiunea

unor astfel de întâlniri nu este întotdeauna clară. Ceva poate fi o împlinire în
sens spiritual, dar nu şi în sens material obiectiv. Viaţa omului are mai multe
planuri, de aceea prezintă deseori salturi şi rupturi dureroase care nu satisfac
sensurile, nu satisfac ceea ce, de fapt, ar trebui să fie. Adevărul este unul şi
sensul este precis, dar nu întotdeauna se poate obiectiva, nu se poate realiza
concret din cauza condiţiei exterioare. Contradicţia este evidentă şi drama de
neînlaturat. (21.IV.1972 – Bucureşti)

Idealim-materialiasm

(…)
Omul nu este spirit pur (înger) şi nici materie pură (piatra), ci o făptură
complexă
la întretăierea a mai multe sfere de existenţă; aceasta poziţie ne poate da dreptul
să socotim materia ca necesară, cu condiţia să nu acopere întreaga suprafaţă a
naturii
umane. Şi dacă aşa stau lucrurile, se înţelege că activităţile sale ca şi
instituţiile ce le organizează nu sânt întotdeauna corespunzătoare tocmai pentru că
în funcţiunea lor nu pot satisface natura complexă şi nu rareori misterioasă a
omului, nu-l pot valorifica. (16.XII.1972 – Bucureşti)

Lume şi viaţă

Lumea e făcută să fie prezenţă activă şi viaţa sa fie trăită moment de moment,
esenţial. Dar aceasta stare nu poate fi cucerită fără o anume disciplină
interioară, fără un exerciţiu unde conduce un dublu act al inteligenţei şi
dragostei. (23.IV.1972 – Bucureşti)

Lume şi om
(…)
Făptură gravă şi tristă prin dezechilibrul dintre aspiraţie şi putere, omul poate
trăi bucuria de a exista în lume, dar numai atunci când are conştiinţa calităţii
lui.
(…)

Spiritul ne poate salva, dar ne poate şi nărui. Omul în lume poate fi magnific
numai atunci când îşi respectă condiţia. Aspiraţiile lui trebuie să rămână în uman.
Sete de absolut da, dar nu în figură de înger negru; atunci se prăbuşeşte.
(27.IV.1972 – Bucureşti)
Viaţa noastră

Să căutam locul unde spiritul nostru se scuturăde poverile fondului subuman şi

devine izvor de energie creatoare, locul unde putem urca toate treptele bucuriei.

Prezenţa absurdului

Scriitorii şi filosofii absurdului cred că viaţa omului este lipsită de raţiune,

este contradictorie până la absurd, ceea ce o duce la nedemnitate; ei nu cred în
puterea omului şi a inteligenţei sale ordonatoare.

Om şi transcendenţă

(…)
Omul este la rădaăina însăşi a lucrurilor, a existenţei; numai atunci când el
învinge limitele lui materiale, învinge şi marea singurătate impusă de aceste
limite.
Cum? Creştinismul a răspuns prin introducerea lui Dumnezeu în istorie şi comuniunea
spirituală între om şi existenţă. (23.VI.1974 – Slănic Moldova)

Setea de adevăr
Dincolo de fructificarea lor în ordinea materiala, valorile culturii sânt o hrană
spirituală necesară omului; ele îl pot înălţa şi crea mari bucurii. (9.XI.1974 –
Bucureşti)

Ceva mai departe

Oamenii au nevoie de ceva care e mai departe şi mai sus. Pentru a ajunge însă
acolo, trebuie să iubeşti mult şi să suferi. (9.XI.1974 – Bucureşti)

Dimensiuni
Un om, cu cât este mai inteligent şi mai sensibil, cu cât este mai vast
experimentat, cu atât trece mai greu prin întâmplari, socotite de către cei mulţi
ca banale.
De ce? Pentru că el participă în profunzime la toate datele ce le oferă viaţa în
marea ei complexitate. (16.V.1975 – Bucureşti)

Ruşii

Ruşii nu pot ieşi din nenorocire prin natura lor, prin structură şi destin, ţarişti
sau sovietici, ei rămân aceiaşi. Mai grav e, însă, faptul că acolo unde ajung, duc
nenorocirea
cu ei. Evreii au jucat un rol atât de important în revoluţia Rusă, nu este oare o
întrebare ce trebuie pusă?

Un om caută pe celălalt

Sinceritatea nu este îndeajuns – ea lasă loc întâmplarilor. E necesară o disciplină

a spiritului, care să duca la înţelepciune şi virtute. (17.VIII.1975 – Bucureşti)

Ura abstractă

Ei au ieşit în afara umanităţii prin uciderea lui Hristos şi aşa au ramas; spiritul
lor nu poate duce la religia dragostei. Au purtat în ei şi dincolo de ei puterile
negaţiei, au
suferit şi au adus suferinţa pretutindeni unde au ajuns. De două milenii, istoria
esbuciumată de lupta dintre Hristos şi antihrist. Ultima şi marea cucerire a
spiritului iudaic a fost comunismul rusesc, reuşind saăscoata şi acest popor în
afara umanităţii.
Evreii sânt stăpâniţi de o ură abstractă; urăsc pe toţi acei care nu sânt ai lor şi
nu sânt în slujba lor. Un popor care nu ştie să iubească şi de aci nu poate să
ierte.
Nu l-au recunoscut pe Dumnezeu şi au fost părăsiţi. (2.VIII.1975 – Bucureşti)

Tehnica
Tehnica este o activitate bună în sine, ca şi stiinta, care o fundamentează, dar
omul îi confera un caracter sacru şi salvator. Numai că este funcţie de sens, are
calitate dincolo de puterea ei transformatoare materială. Tehnica, devenită
tehnicism, este o degradare a civilizaţiei şi condiţiei umane. (9.X.1975 –
Bucureşti)

Renaştere
Să ne păstrăm în vecinătatea lui Dumnezeu. (24.X.1975 – Bucureşti)

O viaţă superficială
Fotografia joaca un rol considerabil în societatea noastră, utila în biologie şi
fizică, dar nu trebuie să uităm că, pe alt plan, ea a luat locul lui Tizian şi
Holbein în portretistică, a lui Cl. Laurrain şi Corot în peisagistică.

Daruri

A dărui ceva înseamnă un act de jertfă, iar a jertfi înseamnă a rupe ceva din
sufletul tău, din fiinţa ta. Darul nu este un obiect material, ci spiritual; el nu
poate fi schimbat şi nici înapoiat. Ce să schimbi şi să înapoiezi? Partea de suflet
şi de jertfă, partea de conţinut spiritual, care e însuşirea de fond a darului?
Mai mult decât atât: darul este şi un legământ, o prezenţă activă între tine şi
celălalt, o cale şi un semn de unificare a doua fiinţe. Când fac un dar, mă
dăruiesc, iar când primesc un dar, mă împlinesc.
Materializate sau nu, darurile nu pot fi înapoiate pentru că sânt un omagiu, sânt
ofrande ale unor sentimente profunde, sânt spirit din spiritul cel mai elevat.
Darurile sânt
un adevărat tezaur a celui ce le-a primit şi a celui care le-a oferit. (22.XI.1975
–Bucureşti)

Omul şi naturalismul
Fără prezenţa activă a spiritului, fărăa Dumnezeu, omul nu poate exista ca om.
(12.XII.1975 – Bucureşti)

Ce înseamnă cultură

(…) fără apropiere şi cooperare cu divinitatea, nu există cultură. (14.XII.1975 –

Bucureşti)

Regrete

Acum, târziu, am descoperit ceva nou: dragostea pentru o femeie nu ne alterează

sensibilitatea şi nu ne îngustează orizontul spiritual; când este inteligentă, cu o
viaţă interioară de mare puritate, ea ne poate apropia de Dumnezeu şi misterul
existenţei. Femeia înseamnă generare, corola cosmică, înseamnă început.
(27.VII.1982 – Bucureşti)

Cum creşte lumina

Când iubeşti pe cineva, pare că e lumină mai multă; din ochi, din zâmbet şi din
mersul armonios, din toate vine lumina. Acolo pătrunde lumina dragostei, în jurul
nostru totul are vibraţie şi multă savoare, iar în suflet se deschide o floare
albă; umerii se rotunjesc şi coapsele au străluciri din izvoarele apelor însorite.
Ce faci, cerule albastru? Ai trimis credinta în fapta Raiului promis? Domnia
spiritului e un îndemn la fericire: făclii din neştiutul depărtării.
Dumnezeu ne trimite aerul pur al divinităţii Sale! (5.VIII.1982 – Bucureşti)

Căi nesigure

Sânt oameni, mai ales între femei, care cu toate darurile pe care le au, viaţa lor
nu este o câmpie luminată. De cele mai multe ori aspiraţiile lor nobile sânt rănite
de deprinderi şi împrejurăi, ceea ce face ca viaţ ce o trăesc să apară ca un
câmp de contraste. Aceşti oameni dotaţi cu multe însuşiri, cu aspiraţii către un
cer bogat spiritual, nu reuşesc să-şi pună în valoare darurile.
De ce? Pentru că cei mai mulţi merg întâmplator, pe căi nesigure. (25.III.1983 –
Bucureşti)

Diavolul, acest mincinos al existenţei, este rău şi ipocrit, este marele maestru al
înşelăciunii. El foloseşte toate mijloacele ce îi stau la îndemână şi, atunci când
simte ca pierde partida, devine violent; diavolul este un nebun al neputinţei. Să
nu facem niciodată târg cu el şi să nu ne lăsam prinşi de meştesugurile lui
seducatoare; meşterul ademenirii
abia aşteaptă.
Pentru ca o renaştere să se poată produce, trebuie să ardem răul din noi, Dumnezeu
suferă atunci când ne lăsăm vânduţi şi aşteaptă recuperarea. Fără purificarea
cugetului, fără însănătoşirea conştiinţei, nici rugăciunea nu are efect.
Deci, întâi naşterea din nou în spirit! (14.V.1983 – Bucureşti)

Decalog

1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e
altul; iubiţi adevarul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.
2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispaşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate
iertată.
3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu
faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sânt bune.
4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sânt
rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate,
e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se
cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi
pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
8. Când iubiţi pe cineva, dăruiti-vă integral; o dragoste adevărata cere depăşire
de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare
şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă
izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.
(24.I.1984 – Bucureşti)

Omul şi filosofia

Omul se împlineşte la răscrucea absolutului; tragedia lui se petrece la limita

dintre
manifestarea pasului cotidian şi setea luminoasă a unui cer deschis. (23.IV.1984 –
Bucureşti)

Reconstrucţie, cum?
Lumea modernă şi contemporană se mândreşte cu un om învăţat, care nu pricepe nimic
(specializare, analiză, decupaj), cu o societate mai mult complicată decât
complexă, cu o cultură pe cât de vastă, pe atât de sterilă. La lipsurile
manifestate ale unui raţionalism uscat şi unui sentimentalist găunos, lumea modernă
s’a angajat pe căile analizei matematice si pe acelea ale scientismului. Pendulând
între cerebral şi senzual, omul de azi îşi uzează în mod inutil funcţiile
superioare, intelectuale şi morale.Inteligenţa ordonatoare nu poate să apară decât
susţinută de complexa alcătuire a unui om total şi dinamica sentimentului nu
creează fără o disciplină interioară şi un larg orizont spiritual.
Reconstrucţie da, dar cum? (12.III.1972 – Bucureşti)

Idealism-materialiasm

(…)
Omul nu este spirit pur (înger) şi nici materie pură (piatră), ci o făptură
complexă
la întretăierea a mai multe sfere de existenţă; aceasta poziţie ne poate da dreptul
să socotim materia ca necesară, cu condiţia să nu acopere întreaga suprafaţă a
naturii umane. Şi dacă aşa stau lucrurile, se înţelege că activităţile sale ca şi
instituţiile ce le organizează nu sânt întotdeauna corespunzătoare tocmai pentru că
în funcţiunea lor nu pot satisface natura complexă şi nu rareori misterioasă a
omului, nu-l pot valorifica. (16.XII.1972 – Bucureşti)

Lume şi viaţă

Lumea e făcută să fie prezenţă activă şi viaţa sa fie trăită moment de moment,
esenţial. Dar această stare nu poate fi cucerită fără o anume disciplină
interioară, fără un exerciţiu unde conduce un dublu act al inteligenţei şi
dragostei. (23.IV.1972 – Bucureşti)

Lume şi om
(…)
Făptură gravă şi tristă prin dezechilibrul dintre aspiraţie şi putere, omul poate
trăi bucuria de a exista în lume, dar numai atunci când are conştiinţa calităţii
lui.
(…)

Spiritul ne poate salva, dar ne poate şi nărui. Omul în lume poate fi magnific
numai atunci când îşi respectă condiţia. Aspiraţiile lui trebuie să rămână în uman.
Sete de absolut da, dar nu în figură de înger negru; atunci se prăbuşeşte.
(27.IV.1972 – Bucureşti)

Viaţa noastră

Să căutăm locul unde spiritul nostru se scutură de poverile fondului subuman şi

devine izvor de energie creatoare, locul unde putem urca toate treptele bucuriei.

Setea de adevăr
Dincolo de fructificarea lor în ordinea materială, valorile culturii sunt o hrană
spirituală necesară omului; ele îl pot înălţa şi crea mari bucurii. (9.XI.1974 –
Bucureşti)