Sunteți pe pagina 1din 4

Am alest această temă, deoarece preocupările noastre se îndreaptă către chestiunea

evreiască, iar pentru a înțelege cu ușurință politica franceză din timpul celei de-a Treia
Republică, acest subiect este foarte important. Istoriografia, în special cea franceză este plină
de publicații referitoare la Afacerea Dreyfus, deoarece este un episod special din istoria
Franței. La fel și Istoriografia evreiască face referire destul de des la procesul lui Alfred
Dreyfus pe care îl prezintă ca fiind victima unui sistem politic defect. Pe când istoriografia
românească este foarte săracă în ceea ce privește acest subiect.

Cazul lui Alfred Dreyfus a scandalizat scena internațională într-o perioadă în care
relațiile dintre Franța și Germania erau foarte tensionate. Acesta a fost un mărunt căpitan în
armata franceză, descendent al unei familii de evrei alsacieni originari din Mulhouse și
stabiliți la Paris în momentul anexării Alsaciei și Lorenei de către Germania 1. „Afacerea
Dreyfus”, așa cum este cunoscută în istoriografie a început cu acuzarea căpitanului Alfred că
ar oferi informații serviciilor secrete germane, iar la sfârșitul anului 1894 acesta a fost arestat.
În urma acestui caz, Dreyfus a scris o carte de memorii în care sunt prezentați cei cinci ani din
viața sa în care a pierdut aproape totul. Așadar, din perspectiva autorului, povestea începe din
momentul în care a fost chemat la Ministerul de Război, la 13 octombrie 1894, cerândui-se să
predea uniforma și arma, fiind condiționat să vină îmbrăcat în civil, urmând să fie arestat în
închisoarea denumită Insula Diavolului, iar în timpul celor 17 zile de detenție a fost supus
unor examinări și investigații pe care nu le înțelegea2.

Cererea de condamnare a venit din partrea Ministrului de razboi, Generalul Auguste


Mercier, iar unul dintre subalternii sai, Maiorul Hubert Henry, stia ca dovezile pe care le
detineau erau slabe. Pentru a le întari, acesta a creat un număr de documnte falsificate, scrise
de mană ce imitau scrisul căpitanului. Și pe deasupra, a jurat în fața judecătorului că știe dintr-
o sursă mai mult decât sigură, că întradevar căpitanul este vinovat. Astfel Alfred Dreyfus a
fost condamnat pe baza unor dovezi false și a unei mărturii mincinoase, iar singura dovadă era
o hârtie găsită într-un coș de gunoi.

La 19 decembrie 1894 începe primul proces la Curtea Marțială, despre care Dreyfus a
spsus că nu a înțeles nimic din acuzațiile ce i s-au adus, mai ales că acestea nu aveau nici-o
legătură cu examinările cărora era supus în timpul detenției, socotindu-i pe acuzatori și pe
procurorii care îl cercetau ca fiind niște „mincinoși grosolani”3. Acest proces a fost cea mai

1
Alfred Dreyfus, Five years of my life, McLure Philippes CO, New York, 1901, p. 1.
2
Ibidem, p. 6 – 12.
3
Ibidem, p. 22.
explozivă manevră care a tulburat cea de-a Treia Republică Franceză, deoarece Franța și
Austria erau considerate cele mai anti-semite națiuni din acea perioadă. Bunăoară, la Paris,
extrema dreatpă monopoliza cele mai multe domenii, inclusiv presa, deoarece foarte multe
publicații îl acuzau pe Aldfred Dreyfus de trădare.

Procesele au fost în număr de patru pe parcursul celor cinci ani, iar odată cu timpul a
ieșit și adevărul la iveală. În 1896, Maiorul Georges Picquart a descoperit că acel scris nu
aparținea lui Dreyfus ci Maiorului Ferdinand Walsin Esterhazy care era cunoscut ca având
numeroase legături cu germanii. La 13 ianuarie 1898, scriitorul francez Emile Zola a acuzat
principalii reprezentanți ai armatei și birourile de presă că i-au înscenat procesul lui Dreyfus
într-o scrisoare deschisă publicată în ziarul ”L`Aurore`. Aceasta era adresată președintelui
Felix Faure, iar impactul acesteia a fost incomensurabil, fiind unic în întreaga Europă până la
acea vreme. Procesul a fost redeschis, avându-l ca acuzat și pe Zola, pentru calomnie, însă
acesta s-a autoexilat în Anglia, întorcându-se în 1899, când procesul său a luat sfârșit4.

În 1898, după ce Esterhazy a fost deconspirat, acesta a mărturisit că el a fost autorul


acelui borderou care imita maniera scrisului lui Dreyfus, la ordinul colonelului Sandherr, care
îi era superior. Și colonelul Henry a recunoscut că au existat acte falsificate al căror rol era de
a-l încrimina pe Dreyfus, însă după ce recunoscuse nu și-a mai asumat responsabilitățile și s-a
sinucis5.

În vara anului 1899 a fost reluat procesul lui Dreyfus, iar rezultatul a fost anularea
primei sentințe, însă acesta a fost condamnat la zece ani de închisoare în baza unor motive
neclare6. Încă o dată vedem cum Franța celei de-a Treia Republici era dominată de
antisemitism, deoarece în ciuda faptului că i s-a dovedit nevinovăția lui Dreyfus, acesta a fost
condamnat în continuare, însă nu avea să stea mult timp după gratii, deoarece președintele
Republicii l-a grațiat. În 1900 Camera Deputaților a anulat orice revizuire în cazul procesului
lui Dreyfus, însă în 1903 acesta a cerut o nouă revizuire, care a fost neglijată până în 1906,
când Clemenceau a devebin prim-ministru, iar Curtea de Apel a reușit să îl achite, însă
potrivit autoarei Hannah Arendt această măsură a fost ilegală7.

4
http://www.ziare.com/cultura/documentar/j-accuse-primul-mare-scandal-de-presa-al-epocii-noastre-
documentar-1342617, accesat la 23.05.2018.
5
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Ediția a III-a, tradus de Jon Dur și Mircea Ivănescu, Editura
Humanitas, București, 2014, p. 119.
6
Ibidem, p. 120..
7
Ibidem.
În 1935 când Alfred Dreyfsu a murit, presa franceză împărțea opinii diferite. Ziarele
de stânga îi susțineau nevinovăția, pe când cele de dreatpa îl acuzau în continuare8. În acest
context putem observa ușor ceea ce a dus la antisemitismul secolului XX. Presa a jucat un rol
important în formarea și susținerea acestui concept. În opinia noastră, procesele lui Dreyfus au
avut scopul de a-i discredita pe evrei.

Noi perspective pertinente asupra acestei afaceri ce a căpătat o notorietate deosebită şi


a depăşit frontierele Franţei, au fost consemnate în memoriile unui ofiţer subaltern devenit
ulterior general în Statul Major francez. Acesta invoca o stategie pusă la cale de serviciile
secrete franceze şi menită a induce în eroare spionii germani. Astfel, în preajma izbucnirii
„afacerii Dreyfus” Franţa era preocupată de construcţia unui tun de 75 mm cu tir rapid şi frână
hidraulică pentru amortizarea reculului în momentul tragerii. Pentru a păstra secretul şi pentru
a continua să comande muniţia necesară la Saint Chamond (uzinele Creusot) - locaţie în care
agenţii germani nu aveau dificultăţi în a descoperi detaliile de fabricaţie – s-a dispus
achiziţionarea unui alt tip de tun (tunul Ducroc), depăşit ca tehnologie. De asemenea, pentru a
ademeni spionii germani, exerciţiile de tragere cu tunurile Ducroc se efectuau pe câmpurile
din Auvours, foarte bine păzite prin măsuri de precauţie excesive. Cu toate acestea, un
observator de la distanţă, înarmat cu un binoclu performant, îşi putea îndeplini instrucţiunile şi
să-şi finalizeze misiunea9. Această misiune i-a fost încredințată lui Esterhazy, care a predat
materialul „ultrasecret” ataşatului militar german Schwartzkoppen, care menţiona şi confirma
acest fapt în memoriile sale. Misiunea fiind secretă, Esterhazy nu avea posibilitatea de a se
explica, rezumându-se doar la recunoaşterea furnizării de informaţii către ataşatul german.
Pentru a nu divulga substratul şi stratagema la care s-a recurs şi pentru a nu periclita strategia
elaborată de Franţa, s-a preferat păstrarea tăcerii în privinţa mobilului ce l-a determinat pe
Esterhazy să acţioneze în maniera în care a făcut-o10.

Radu Comănescu, mason declarat, subliniază faptul că Alfred Dreyfus a fost susținut
de masoni, iar din această pricină fost acuzați că s-ar fi vândut evreilor, astfel apărând
conceptul de iudeo-masonerie11. Bunăoară, din ideologia Mișcării Legionare observăm că
naționaliștii sunt anti-masoni, deoarece aceștia sunt toleranți, pe când mișcările de dreapta au
la bază un dogmatism bine bine închegat ce se fundamentează pe percepțiile liderului. În

8
Ibidem, p. 121.
9
Edmond Lerville, Les cahiers sécrets de la cryptographie. Le chiffre dans l’histoire des histoires du chiffre,
Monaco, 1972, p.134-135.
10
Ibidem, p .135.
11
Radu Comănescu, Emilian Dobrescu, Franc-masoneria – o nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol.I
(926-1926), Bucureşti, 2001, p.39.
cazul francezilor, naționaliștii vedeau în Dreyfus un element discreditor pentru Franța,
datorită funcției pe care o ocupase în armată.

Din perspectiva israelită, Dreyfus a stat la baza conceptului de sionism. Cum este
posibil acest lucru? Contemporan cu acesta, Theoror Herzl era un evreu asimilaționist din
Ungaria care susținea că antisemitismul va dispărea odată cu evreii tradiționaliști. Acesta a
urmărit cu mare atenție cazul lui Dreyfus și a ajuns la concluzia că evreii nu trebuie să aibă
încredere în liberalism. Ideea de a oferi o definiție clară sionismului i-a venit în urma
procesului și a degrdării lui Dreyfus, pe care îl vedea ca simbolul evreului asimilat care era
privit în continuare ca un străin nefiind acceptat12.

În concluzie, Afacerea Dreyfus eviențiază neregulile din timpul celei de-a Treia
Republică Franceză care constau în forța exacerbată a armatei. Alfred Dreyfus a fost ținta
unui atac al naționaliștilor francezi care aveau rolul de a insufla societății imaginea unui evreu
trădător care este în stare să-și trădeze credința oricând pentru bani, precum Iuda, deoarece
naționalismul francez constă într-o serie de valori și principii în care cetățenii cred. Francezii
nu sunt francezi, deoarece se nasc pe teritoriul Franței, ci pentru că se raliază acestor cutume.
Procesul a rămas o enigmă, deoarece nici în ziua de astăzi nu i s-a găsit o soluționare legală,
înșă este un simbol pentru cei nedreptățiți. Istoria secolului XX este plină de asemenea cazuri,
însă în celebrul caz al căpitanului francez au rămas multe semne de întrebare cărora încă li se
așteaptă răspunsul. În loc de încheiere vom finaliza această prezentarea printr-o întrebare
căreia nu am reușit să-i găsim răspunsul. Și anume, de ce Dreyfus a fost condamnat la
închisoare și nu la moarte, potrivit legii marțiale?

12
Alain Boyer, Originile sionismului, tradus de Cornelia Munteanu, Editura Rosetti, Bucuresti, 2002, p. 82.