Sunteți pe pagina 1din 4

Direcţie şi memorie

Ierusalimul pare o cetate prizonieră a memoriei religioase, destinul său zbuciumat


fiind hotărât de relaţia dintre cele trei monoteisme şi teritorializarea conflictuală a
simbolisticii religioase aferente. Spaţializarea simbolurilor religioase iudaice, creştine şi
islamice creează inevitabil tensiune. Memoria religioasă este conflictuală, remarca Maurice
Halbwachs, căci încearcă să domine alte memorii istorice şi religioase cu care îşi dispută
un spaţiu sau cu care se întâlneşte într-un teritoriu. Perioada cruciadelor oferă exemple
numeroase de dislocare a spaţiiilor sacre şi a simbolisticii însoţitoare acestora din
Ierusalim: moschei „siluite”, transformate în grajduri pentru cai, simboluri creştine
înlăturate cu brutalitate şi dispreţ faţă de „închinătorii la icoane”. În 1187, când Saladin intră
în cetatea Ierusalimului, merge direct pe esplanada moscheei al-Aqsa şi, deşi locul era
impropriu pentru rugăciune, fiind transformat de creştini în depozit, sultanul se roagă
acolo împreună cu suita sa, într-o dorinţă imperioasă de recuperare, în mod egal, teritorială
şi spirituală a locului. Disputele între musulmani şi creştini s-au materializat în agresiuni
asupra simbolurilor religioase: cavalerii cruciaţi, stăpâni ai Ierusalimului în cea mai mare
parte a secolului al XII-lea, extind acţiunile de umilire a islamului prin atacuri fulger
împotriva cetăţii Mecca şi dezonorarea locurilor sfinte ale musulmanilor, povestesc
cronicile epocii. Tot din dorinţa de a dezonora, de a disloca teritorial, deci şi simbolic, o
memorie religioasă percepută ca inamică, califul fatimid Al-Hakim distruge în 1009 Sfântul
Mormânt, declanşând o prigoană teribilă împotriva creştinilor şi evreilor.

Ierusalimul este pentru islam cel de-al treilea loc sfânt, cu o simbolistică construită
în timp, având la bază textul fundamental al religiei islamice, dar şi corpusul de Tradiţii.
Nici domeniul vast al constructelor de tip popular, legendar, ajunse şi în Europa medievală,
nu sunt de neglijat în acest sens. Sursele menţionate mai devreme pornesc de la o
„întâmplare” miraculoasă: călătoria nocturnă (al-isra’) a profetului Muhammad, călare pe
miticul Buraq şi sub oblăduirea arhanghelului Gabriel, de la moscheea din Mecca către
moscheea „cea mai îndepărtată” (al-Aqsa) din Ierusalim. Profetul islamului se roagă pe
locul Templului lui Solomon împreună cu Moise şi Iisus, conducând rugăciunea. Călătoria
nocturnă a lui Muhammad este menţionată, fără a se insista, şi în Coran (17: 1) unde apar
cele două puncte, de plecare şi de sosire, ale itinerariului profetic: al-masjid al-haram
(moscheea din Mecca) şi al-masjid al-Aqsa (moscheea din Ierusalim). Călătoria nocturnă a
lui Muhammad continuă de pe esplanada Templului lui Solomon, traversând cele şapte
ceruri ale sistemului teologic islamic, având ca punct final întâlnirea cu Prezenţa Divină şi
primirea Mesajului. Acest episod abia schiţat în textele oficiale ale islamului – textul coranic
şi Tradiţiile – a cunoscut o dezvoltare narativă impresionantă la nivelul creaţiei populare.
Ascensiunea lui Muhammad către Ceruri, al-mi’raj, a devenit unul dintre motivele cele mai
răspândite în literatura populară arabă, traversând Mediterana odată cu armatele islamului
şi intrând prin traducere în limbile Andaluziei, mai întâi, şi ale Europei occidentale, mai
apoi. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, povestirile despre călătoria nocturnă
a lui Muhammad sunt traduse în castiliană, latină şi franceză veche, pătrunzând în mediile
intelectuale ale vremii, cu precădere, se pare, în arealul cultural mediteraneean.

Ierusalimul, la începuturile comunităţii islamice, serveşte drept qibla sau direcţie de


rugăciune pentru primii musulmani. Coranul (2: 142-147) face menţiune despre noua qibla,
orientare a rugăciunii comunitare, care este explicit desemnată ca fiind al-masjid al-haram
din Mecca. Această schimbare de qibla se întâmplă la Medina, după 622, Sura al-baqara în
care apare menţiunea fiind una dintre surele medineze (revelate la Medina): „[…] Noi nu
am făcut qibla pe care o ţineţi decât ca să ştim cine îl urmează pe trimis şi cine se întoarce
de unde a plecat […]. Te-am văzut că ţi-ai întors faţa către cer ca să-ţi dăm qibla care să-ţi
fie pe plac. Întoarce-ţi faţa către Moscheea cea Sfântă! Oriunde aţi fi, întoarceţi-vă faţa către
ea” (Coran, 2: 143-144). Noua direcţie de rugăciune este menită să confere autonomie
religioasă comunităţii islamice, individualizând-o o dată în plus prin raportare la celelalte
două monoteisme anterioare.

Ierusalimul este un teritoriu-memorie: toate acţiunile comunităţilor ierusalimitene


sunt profund condiţionate de mize istorice şi naţionale, astfel încât simbolistica – inclusiv
cea religioasă – este pusă în slujba acestor cauze. Memoria colectivă a comunităţii,
păstrătoare dar şi continuu modelatoare a simbolurilor cetăţii, se adaptează condiţiilor şi
evoluţiilor prezentului. După lunga perioadă de stăpânire otomană căreia îi pune capăt
sfârşitul primului război mondial şi începutul mandatului britanic asupra Palestinei,
Ierusalimul intră într-o eră a revendicărilor identitare în care se află şi acum. Tribulaţiile
deciziilor politice luate pe parcursul secolului XX fac din Ierusalim un loc al înfruntărilor
identitare care pun în mişcare un întreg arsenal de simboluri religioase menite să dea
consistenţă demersului politic. Nu ar fi prima dată în istoria cetăţii.

Pentru comunitatea musulmană, lipsa accesului la un Ierusalim material a sublimat


imaginea oraşului într-o simbolistică puternică, de tip recuperativ. Al-Quds, cu toate
reperele şi simbolurile istorice, revine în literatura arabă, dar şi în discursul politic. Saladin,
unificatorul ummei şi eliberatorul Cetăţii, este probabil unul dintre simbolurile cu cea mai
largă utilizare în lumea arabă: de la abordările nostalgice şi recuperative ale Renaşterii
culturale din secolul al XIX-lea şi până la discursul politic naţionalist al unui Gamal Abdel
Nasser sau Saddam Hussein.

Toate aceste accente sunt mai vizibile după anul 1967, când Ierusalimul de est trece
sub control israelian, iar sectorul arab al cetăţii este supus – folosind un termen consacrat
în studiile de urbanistică – unui urbicid deopotrivă material şi simbolic. Cum remarcă
Clémence Vendryes, după 1967, proiectele urbanistice ale primăriei Ierusalimului au înţeles
să accentueze diferit şi nu de puţine ori preferenţial, sau chiar discriminatoriu, sectoare
întregi profund conotate religios (Nu au scăpat acestei confruntări nici cimitirele
aparţinând celor trei comunităţi principale – evreiască, creştină, musulmană - care îşi
dispută aprig locurile sacre şi de eternă odihnă dintre Muntele Măslinilor şi arealul
Templului).

Ierusalimul este capitala visată, şi proiectată politic ca atare, a unui viitor stat
palestinian, condiţie repetată consecvent în negocierile israeliano-palestiniene, atunci când
acestea există. Arabii musulmani care au părăsit oraşul pe fondul evoluţiilor politice din a
doua jumătate a secolului XX păstrează cu sfinţenie cheia casei pe care au abandonat-o,
dimpreună cu speranţa că se vor întoarce cândva. Mormântul lui Yasser Arafat de la
Ramallah, în Cisiordania, este înconjurat de apă, marcând la nivel simbolic starea de
provizorat a drumului către eternitate al conducătorului palestinian până la momentul
îngropării acestuia în pământul sfânt al Ierusalimului.

Ierusalimul este oraşul-iubită al literaturii arabe, îndeosebi palestiniene, simbol al


unei necesare şi fireşti întregiri a fiinţei naţionale, cum ar spune poeţii Mahmoud Darwish
sau Samih al-Qasim.

A fost odată un oraş albastru/Care visa străini/Hoinărind şi chefuind/Din zori şi


până-n seară/Dar el s-a preschimbat/Într-un oraş negru/Ce-i urăşte pe străini/Ce se-
nvârt prin cafenele lui/ Rânjind cu gurile de puşcă.

(Poemul „Povestea unui oraş”, de Samih al-Qasim, în traducerea lui George Grigore)

Un întreg imaginar istoric şi religios se întoarce în forţă în prezentul social şi cultural


al lumii arabo-islamice, iar Ierusalimul, acum, ca şi în alte dăţi în istorie, este o miză
simbolică căreia i se asociază o proiecţie concretă în plan politic, identitar şi teritorial.

Laura Sitaru

S-ar putea să vă placă și