Sunteți pe pagina 1din 72

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

- Note de curs pentru studenţii din anul I – I.D.


UCB Târgu-Jiu, F.S.J. –

Conf.univ.dr. Ion MOCIOI

2010
2
Conf.univ.dr. Ion MOCIOI
Psihologie judiciară, 2010

3
4
I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE

1. Definirea psihologiei judiciare

Psihologia judiciară este o disciplină ştiinţifică şi practică distinctă în


cadrul psihologiei generale, care studiază legităţile psihologice ale
comportamentelor umane cu finalitate judiciară.
Trăsăturile psihologiei judiciare deduse din definiţie sunt:
- este o ştiinţă formativ-aplicativă şi de cultură profesională a
magistraţilor din statul de drept;
- se adresează tuturor categoriilor de specialişti ai justiţiei, care
participă la luarea de hotărâri asupra cetăţenilor aflaţi sub incidenţa
legii;
- reflectă viaţa psihică a indivizilor umani implicaţi în drama
judiciară, personalitatea, comportamentul şi motivaţia acestora,
pentru obiectivarea şi interpretarea corectă a faptelor;
- se recunoaşte că omul nu este identic cu semenii săi, că este unic şi
irepetabil, încă de la naştere, că reprezintă o individualitate cu
structură psihică şi temperamentală specifică unei personalităţi
diferenţiate, care trebuie tratată în termeni probabilistici;
- subliniază că în viaţa psihică nu se pot aplica legile compatibilităţii
mecanice sau relaţiile simpliste, biunivoce;
- nu putem accepta raţionalitatea totală a acţiunilor umane şi nici
exagerarea că omul cunoaşte toate textele social-normative,
normele juridice şi prescripţiile morale în totalitatea lor, ceea ce
sunt un ideal către care tindem;

5
- societatea sancţionează juridic pe membrii săi pentru
comportamentul şi faptele deviante, distructive şi criminogene,
prin sentinţe nuanţate, corespunzător gravităţii acestor fapte;
- demersul juridic studiază aprofundat trăsăturile psihice şi de
comportament ale persoanei umane implicată în drama juridică,
pentru aplicarea corectă a prevederilor legilor ţării şi pentru
valorificarea potenţelor educaţionale;
- societatea trebuie păzită şi apărată, să determine stoparea
indivizilor să comită acte reprobabile, fiind angajată să aplice
măsuri preventiv-ecologiste extrapunitive şi esenţialmente
psihopedagogice, având în vedere că atitudinile antisociale în
general sunt reversibile.

2. Obiectul psihologiei judiciare

Psihologia judiciară are obiective teoretice şi obiective practic-


aplicative.
a) Obiectivele teoretice
- stabilirea conceptelor proprii cu care operează;
- structurarea modelelor teoretico-explicative proprii privind
etiologia fenomenelor psihice pe care le studiază;
- validarea conceptelor psihologiei generale şi psihologiei sociale
testate de activitatea judiciară;
- oferirea de informaţii pentru modelele ştiinţifice ale psihologiei
generale şi psihologiei sociale;
b) Obiectivele practic - aplicative

6
- elaborarea metodologiei proprii pentru studierea realităţii psihice
din domeniul judiciar;
- stabilirea legilor şi regulilor fenomenelor psihice pe care le
studiază;
- oferirea de informaţii privind prezenţa psihicului în sistemul
judiciar, necesare organelor judiciare, pentru evitarea erorilor de
interpretare din cauze psihologice;
- sprijinirea elaborării de programe recuperative în instituţiile sociale
şi de programe de acţiune socială preventivă;
- oferirea de asistenţă psihologică organelor judiciare în activitatea
lor;
- studierea factorilor determinanţi şi a mecanismelor psihologice ale
activităţii infracţionale;
- studierea psihologiei infractorului, victimei şi martorului, precum
şi a judecătorului, procurorului şi a avocatului, în cadrul complexei
activităţi de cunoaştere şi stabilire a adevărului în procesele penale.

3. Psihopatologie judiciară

Pentru studierea personalităţii delicventului s-au constituit patru


ramuri ale psihologiei, propuse de Enrico FERRI1:
1. psihologia criminală, care are ca obiect de studiu delicvenţa
(cantitativă şi calitativă în evoluţia spaţio – temporală) şi autorul infracţiunii;
2. psihologia judiciară, care are ca obiect de studiu condiţiile stării
de imputabilitate a unei infracţiuni şi psihologia celorlalţi protagonişti;

1
FERRI, E., Psicologia Giuidiziaria, E. Torinese, 1955, p. IX-XI.

7
3. psihologia carcerală, care are ca obiect de studiu psihologia
infractorului condamnat cu privaţiune de libertate;
4. psihologia legală, care are ca obiect de studiu psihologic
verificarea condiţiilor psihice ale inculpaţilor, cerută pentru actul de justiţie
(minoritatea, discernământul, infirmităţile mentale, circumstanţele
psihologice atenuante sau agravante – premeditarea, cruzimile ş.a., - cauzele
legale determinate de stări psihologice provocate.

8
II. ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

Teoriile psihologice analizează actul infracţional prin cunoaşterea


structurii şi factorilor componenţi ai personalităţii individului, a factorilor
psihologici şi psihosociali. Ca urmare, teoriile predominant psihologice au
fost clasate în două categorii: teorii propriu-zis patologice, cunoscute ca
teorii analitice, şi teorii psihosociale.

1. Teorii analitice
Teoriile analitice, bazate pe practica clinică, pornesc analiza
psihologică de la greşelile timpurii în formarea copilului sau de la neglijarea
parentală, pentru a se ajunge la cunoaşterea comportamentului deviant al
individului, a stării de vinovăţie a acestuia, care se vrea purificat de
vinovăţie.
Teoria Franz ALEXANDER (1891 – 1964), din lucrările Medicina
psihosomatică (1950) şi Criminalul, judecătorul şi publicul (1956),
porneşte de la analiza relaţiei dintre crimă şi pedeapsă, de la idei care par
grele de acceptat: a) Din punct de vedere psiho – dinamic, toţi oamenii sunt
criminali înnăscuţi şi neadaptaţi social, ceea ce se observă în primii ani de
viaţă ai copilului, când acesta este preocupat de realizarea plăcerii şi de
evitarea durerii, sau în anii până la pubertate, când astfel de instincte
criminale se estompează sau se reprimă parţial. Criminalitatea individului
rămâne reprimată în inconştient, care îşi găseşte căi de manifestare în alte
forme: visul, fantezia, simptomele neurotice, duelul, boxul, corida, acţiunea
în război ş.a. b) Complexul Oedip produce criminalitate dacă nu este
rezolvat psihanalitic pentru a deveni conştient de obiectul real al agresiunii.

9
c) Delictele reflectă simbolic motivaţii inconştiente. Astfel, folosirea de către
tâlhar a unui pistol este reacţie în sensul impotenţei masculine, pistolul fiind
simbolul potenţei; spargerile pentru furt simbolizează violul inconştient. d)
Primele acte rebele ale copilului, ca acte de încălcare a normei, sunt fapte ale
violării interzicerii de a nu păstra curăţenia sau de a respinge orice cerinţă
din afară. Formarea deprinderilor igienice înseamnă restricţii ale vieţii
instinctuale a copilului, o tulburare care va putea fi cauză pentru neadaptarea
socială ulterioară. Astfel de situaţii explică numai comportamentul
compulsiv al psihoticului, neuroticului şi sociopatului.

2. Teorii psihosociale
Teoriile psihosociale explică mecanismele psihosociale care
determină apariţia comportamentului deviant. Clasificarea acestor teorii
determină apariţia comportamentului deviant. Clasificarea acestor teorii
grupează: a) teoria controlului psihosocial – după care comportamentul
deviant este o tendinţă generală şi necesită structuri interne pentru inhibarea
lui şi să prevină infracţionalitatea, după T. HIRSCHI: Cauze şi prevenţie
privind delicvenţa juvenilă (1978), în care subliniază necesitatea
legăturilor individului cu societatea şi a convingerii acestuia de a se
subordona societăţii; b) teoria înfrânării – după care comportamentul
deviant este influenţat de numeroşi factori de presiune socială care abat de la
normele sociale pe indivizii din straturile de jos ale societăţii, după W.
RECKLESS: Problema crimei (1961), care subliniază că numai presiunile
stabilite de societate şi cele din interiorul individului pot înfrâna
comportamentul deviant şi infracţionalitatea; c) Teoriile învăţării
comportamentului deviant, între acestea fiind: • teoria asocierii diferenţiate
– care descoperă că socializarea individului într-un sistem deviant de violare

10
a legii stă la baza comportamentului criminal, după E. SUTHERLAND:
Principii de criminologie (1947), în care constată că interacţiunea dintre un
proces psihosocial şi un grup deviant determină comportamentul deviant al
individului, adică învăţarea comiterii actelor criminale prin asociere cu
pattern-urile deviante; • teoria învăţării sociale – pune în evidenţă
interacţiunea dintre persoană şi mediu, prin intermediul observării
experienţelor adultului, ca influenţă particulară, după A.L. BLDWIN: Teorii
de dezvoltare a copilului (1967) etc. Alte teorii ale învăţării sociale le
datorăm psihologilor: G. TRASLER, A. BANDURA ş.a. • Teoriile
etichetării sociale – pentru care devianţa este creată de către etichetele
societăţii în legătură cu anumite acte, care provoacă reacţii sociale asupra
actului, explicate de: J.F. SHELEY, M.T. NIETZEL; • Teoria
autoconceptualizării, propusă de L. YABLONSKI, în Criminologie: crimă
şi criminalitate (1909), care consideră că autoconceptualizarea infractorului
este factorul cauzal al crimei şi delicvenţei, că infractorii provin din copii
care au fost maltrataţi fizic, sexual şi emoţional de către părinţii lor.

11
III. PERSONALITATEA ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ

Conceptul de personalitate în psihologia judiciară reprezintă


personalitatea infractorului studiată cu teste psihologice, din perspectiva
sinergetică.

1. Etapele cercetării
- cercetarea clinică (excluderea simulării prin testul de biodetecţie,
reconstituirea antecedentelor patologice ale individului);
- cercetarea paraclinică (investigaţii de laborator, radiologice,,
electroencefalografice ş.a., pentru precizarea diagnosticului clinic);
- cercetarea bioenergetică (identificarea factorilor de ereditate şi
stabilirea rolului lor în dezvoltarea personalităţii);
- cercetarea neurofiziopatologică (stabilirea condiţiilor
biopsihologice care determină manifestarea agresivă din
comportamentul deviant al individului);
- cercetarea sociologică (recunoaşterea structurii personalităţii
delicventului pe baza conflictelor manifestate de acesta în mediul
social şi stabilirea măsurilor posibile pentru reintegrarea lui
socială);
- cercetarea medico-legală (stabilirea datelor medicale privind
discernământul şi conştiinţa inculpatului, pentru cunoaşterea stării
de imputabilitate).
Rezultatele cercetării complexe a personalităţii analizate din
perspectiva sinergetică oglindesc starea psihică a delicventului, riscul
evoluţiei tulburărilor manifestate şi condiţiile de agravare a lor, permiţând

12
completului de judecată să ia măsuri medicale sau măsuri punitive pentru
recuperarea socială a infractorului, pe baza trăsăturilor pozitive ale
personalităţii lui.

2. Componentele biopsihologice ale personalităţii


Componentele biopsihologice ale personalităţii formează zestrea
nativă şi dobândită a individului, studiată de psihologi pentru a evidenţia
influenţele ei:
- trăsăturile organismului individului (pot da sentimentul
inferiorităţii sau de autosupraestimare, cu consecinţe),
- trăsăturile temperamentului (firea), care influenţează stările
afective şi mobilitatea acestora,
- trăsăturile aptitudinii generale (inteligenţa) şi ale aptitudinilor
speciale (îndemânarea etc.) (care pot deveni factori negativi ca
manifestare într-un anumit mediu social).

3. Componentele sociale ale personalităţii


Componentele sociale ale personalităţii sunt:
- trăsături de caracter dobândite prin educaţie,
- trăsături date de atitudini formate într-un anumit mediu social, ale
atitudinii faţă de sine, ale atitudinii faţă de alţii, ale atitudinii faţă
de bunurile altora etc.

4. Trăsături ale personalităţii


- trăsături dominante (profund sentiment al dreptăţii etc.),
- trăsături subordonate trăsăturii dominante:
o trăsături ale cunoaşterii (gândire superficială etc.),

13
o trăsături ale temperamentului (iute, lent etc.),
o trăsături ale afectivităţii (cu sentimente profunde etc.),
o trăsături ale mobilităţii etc.

5. Personalitatea infractorului recidivist


Studiul infractorilor recidivişti a pus în evidenţă o serie de trăsături
psihologice ale personalităţii lor:
- egocentrismul – este trăsătură dominantă: se manifestă fără a ţine
seamă de sentimentele, gândurile, interesele şi obiectele altora; are
slabă capacitate de adaptare la viaţa socială; respinge dezaprobarea
iar aprobarea îl stimulează pozitiv;
- imaturitatea persistentă în plan intelectual, având capacitate redusă
de a stabili un raport raţional între câştig şi pierdere când gândeşte
planul pentru un act infracţional;
- predilecţie pentru anumite feluri de gratificaţie (bani, sex etc.)
înţelese ca motive predispozante, care stau la baza unor fapte ale
crimei reale (spargerea unor bănci sau tonomate, răpirea unor
femei, asasinarea şi abandonarea lor etc.);
- teama de pedeapsă este înlăturată printr-un proiect de apărare, fără
a avea capacitatea de a prevedea pe termen lung consecinţele
faptelor sale;
- imaturitatea în plan afectiv, manifestată prin indiferenţă afectivă;
- impulsivitate mărită şi agresivitate pronunţată, mai ales în
manifestări antisociale organizate în grup (bandă de delicvenţi);

14
- perpetuarea tendinţei de opoziţie, de a percepe realitatea într-un
mod deformat, văzând în semenii din jur numai duşmani, fără a se
vedea pe sine în mod realist;
- preocuparea de a-şi ascunde propria personalitate, manifestând
totodată incertitudine interioară;
- pesimismul, singurătatea şi indecizia îl copleşesc pe recidivist, dar
nu renunţă la faptele deviante care îl dezumanizează ireversibil.

6. Tipologia infractorilor
Personalitatea infractorului este portretizată tipologic pe baza unor
criterii recunoscute:
1) după gradul de conştientizare al comportamentului criminal:
- infractori normali;
- infractori anormali;
2) după tendinţa de repetare a acţiunilor criminale:
- infractori recidivişti;
- infractori nerecidivişti
3) după gradul de pregătire infracţională:
- infractori ocazionali;
- infractori de carieră.

7. Tipologia infractorilor după L. YABLONSKI


L. Yablonski, în lucrarea Criminologie. Crimă şi criminalitate
(1990), a clasificat tipurile de infractori după modul în care personalitatea
acestora afectează comportamentul lor criminal deosebind:
a) Criminali socializaţi,
b) Criminali neurotici,

15
c) Criminali psihotici,
d) Criminali sociopaţi.
Trăsăturile tipologice ale personalităţii infractorilor:
a) Criminalii socializaţi
Criminalii socializaţi prezintă exagerate tulburări emoţionale în
comparaţie cu oamenii obişnuiţi, au învăţat regulile deviante în mediul din
care provin şi se manifestă ca violatori ai proprietăţii.

b) Criminalii neurotici
Criminalii neurotici comit infracţiuni din cauza compulsiunilor
neurotice, distorsiunilor personalităţii sau a distorsiunilor percepţiilor asupra
lumii înconjurătoare, dar îşi dau seama că în gândirea şi comportamentul lor
există ceva rău.

c) Criminalii psihotici
Criminalii psihotici au o percepţie complet distorsionată asupra
societăţii şi a lumii înconjurătoare, nu-şi planifică crimele, dar le realizează,
îndeosebi acte de violenţă, acte antisociale lipsite de sens şi chiar omorul.

d) Criminalii sociopaţi au personalitate egocentrică, mari tulburări de


caracter şi acţionează asupra oamenilor cu mare uşurinţă şi neînsemnată
reţinere, deşi pare inteligent, prietenos şi adaptat social, raţionează logic şi
recunoaşte realitatea înconjurătoare, nu pare a fi anxios sau nervos, dar evită
adevărul, nu se ţine de promisiune, minte şi nu acceptă acuzaţii, nu are
ruşine sau remuşcări, respinge critica, este imoral, înşeală, jigneşte fără
motiv, nu învaţă din experienţă, repetă eşecurile, suportă închisoarea şi
sancţiuni penale, nu poate iubi pe nimeni, nu întreţine relaţii personale

16
durabile, are slabe reacţii afective, este duşmănos, nu simte mândria, bucuria
şi supărarea, nu înţelege punctele de vedere ale altora, nu este generos, nu
poate face sacrificii, nu manifestă amabilitate, este agresiv din cauza
alcoolului, foloseşte droguri, ameninţă cu suicidul pentru a obţine vreun
avantaj, are viaţă sexuală neemoţională ajungând la promiscuitate şi insistă
în autoapărare.
Trăsăturile personalităţii infractorilor după pregătirea
infracţională
L. YABLONSKI a prezentat şi o clasificare a infractorilor în funcţie
de gradul de pregătire infracţională, distingând:
a) Criminali situaţionali
Criminalul situaţional este cel ocazional şi întâmplător, care:
- până la comiterea infracţiunilor s-a supus legilor ţării,
- a întâlnit o problemă care i-a impus o rezolvare a acţiunii,
- a ales acţiunea care reprezintă o violare a legii,
- a fost prins, arestat, judecat, condamnat, devenind criminal prin
acţiunea ilegal întreprinsă.
Criminalii situaţionali au fost clasaţi în trei grupe, în funcţie de
caracteristicile contextuale:
- infractori din situaţie emoţională (crimă pasională, din gelozie
etc.),
- infractori din situaţii financiare (delapidări, falsificări, alte fraude),
- infractori din situaţii politice.
b) Criminali de carieră
Criminalii de carieră sunt formaţi şi socializaţi în grupuri de delicvenţi
şi respectă „normele” acelor grupuri în comiterea crimelor. Conceptul

17
„criminal de carieră” aparţine lui W. RECKLESS, care l-a folosit în lucrarea
Problema crimei (1961).
L. YABLONSKI a formulat trăsăturile criminalului de carieră
ordinar:
- foloseşte crima ca mijloc principal de asigurare a traiului,
- poate deţine o funcţie când este presat de familie sau de oficiali,
- comite mai ales crime împotriva proprietăţii (furturi, spargeri,
tâlhării), crime de violenţă, omucideri,
- învaţă tehnici de furt, de spargeri şi pentru alte infracţiuni,
- consideră pe oamenii legii şi politicienii ca oameni neoneşti,
- a fost delicvent şi în copilărie,
- provine din păturile de jos ale societăţii,
- a ajunge la închisoare este o stare normală şi ocupaţie a sa,
- în închisoare învaţă noi metode de comitere a crimei,
- consideră crima ca o ocupaţie aleasă raţional,
- pare om normal din punct de vedere psihologic şi se consideă
astfel.
• Trăsături ale criminalilor de carieră profesionişti
Dintre criminalii de carieră se detaşează criminalii de carietă
„profesionişti”, care au în plus faţă de aceştia şi alte trăsături recunoscute:
- este un specialist în crime planificate, în alegerea victimelor şi în
desfăşurarea lor pentru a nu fi depistate,
- este format cu deprinderi şi abilităţi de către un profesionist mai
vârstnic,
- este deobicei recrutat din rândurile celor cu profesii tehnice şi
profesionale,

18
- este pregătit pentru arest şi judecată, are şi bani pentru plata
avocatului şi a cheltuielilor de judecată,
- elaborează strategii pentru acţiunea criminală aleasă să o
desfăşoare.
• Trăsături ale criminalilor de carieră profesionişti prin violenţă
Dintre criminalii de carieră se detaşează şi criminali profesionişti
prin violenţă, pe care L. YABLONSKI îi diferenţiază în patru grupe:
- criminalii de carieră profesionişti prin violenţă legală, aprobată,
raţională (militari în război, cadre de poliţie, boxeri şi sportivi ai
sporturilor agresive legale),
- criminalii de carieră profesionişti prin violenţă ilegală, neaprobată,
raţională (soţul înşelat devine criminal al concubinului soţiei,
indivizi insultaţi prin acţiuni de pătare a onoarei, soţia terorizată de
soţ devine criminal agresiv faţă de acesta etc.),
- criminalii de carieră profesionişti prin violenţă ilegală, neaprobată,
raţională în contextul criminal (infracţiuni pentru câştiguri
financiare şi materiale),
- criminalii de carieră profesionişti prin violenţă ilegală, neaprobată
şi iraţională (crime lipsite de sens).

8. Structura personalităţii după V. DRAGOMIRESCU


Psihologul român V. DRAGOMIRESCU, în lucrarea Psihologia
comportamentului deviant (1976), prezintă, cum mărturiseşte, „o sinteză
privind implicaţiile complexe ale comportamentului deviant, încercând
discutarea motivaţiei în psihosociogeneza conduitelor deviante”, pe baza
unor teste psihologice. Astfel, după structura psihică a personalităţii, aceasta
se clasifică în:

19
a) personalitate matură (sau imatură),
b) personalitate nevrotică,
c) personalitate psihopatică (dizarmonică),
d) personalitate psihotică,
e) personalitate demenţială.
Vom prezenta aceste tipuri de personalităţi după caracteristicile lor
psihocomportamentale ale devianţilor.
Trăsăturile psihice ale personalităţii
• Personalitatea nevrotică
Personalitatea nevrotică se caracterizează prin:
- caracter instabil, intolerant sau contradictoriu,
- tendinţe la conduite agresive complicate sau disimulate,
- frică de propria violenţă şi teamă de propria dorinţă.
• Personalitatea psihopatică (sau dizarmonică)
Personalitatea psihopatică prezintă trăsături esenţiale de esenţă
patologică:
- neadaptare la mediul social de origine,
- potenţial mare de antisocial şi de asocialitate,
- comportament delictual polivalent,
- spontaneitatea acţiunilor deviante pentru satisfacerea imediată a
pulsiunilor emoţionale şi a imaturităţii afective,
- agresivitate exacerbată datorită tendinţelor narcofilice,
- rolul activ de inductor negativ sociopatic desfăşurat,
- tendinţe de bravare şi de simulare,
- malignitatea conduitelor deviante (prin efecte social-negative,
tulburări de mare intensitate psihotică, grave implicaţii în plan
social),

20
- distrugerea componentelor structural-funcţionale ale vieţii psihice
de bază.
• personalitatea demenţială
Personalitatea demenţială este personalitatea degradată prin
regresiunea activităţii psihice globale:
- frecvenţă mare a regresiunii eficienţei proceselor psihice globale în
comportamentul deviant,
- manifestare predominant agresivă, impulsivă, reactivă sau
instabilă.

9. Tipologia morfo – fizio – psihologică a personalităţii


Tipologia morfo – fizio – psihologică a psihologului american W.H.
SHELDON (1899 – 1977) distinge trei tipuri fundamentale de structuri
corporale sau somatotipuri:
1. – „endomorf” (individ cu corp mic de statură şi supraponderal);
2. – „mezomorf” (individ cu corp de statură medie şi musculos sau
atletic), care prezintă întotdeauna conduite deviante antisociale, are vitalitate
„forte” şi nu se inhibă;
3. – „ectomorf” (individ cu corp înalt şi subponderal), care are
temperament (viscerotonic, somatotonic şi cerebrotonic).
Psihiatrul german E. KRETSCHMER (1888 – 1964) realizase o
tipologie morfo – fizio – psihologică a indivizilor asemănătoare cu a lui
Sheldon, dar mai bogată, evident cu alte denumiri – corespondente, în
lucrarea Constituţia corpului şi caracterului (1921), respectiv:
1. – tipul „picnic” (cu corp scund şi gras, cu o predispoziţie maniaco –
depresivă);

21
2. – tipul „atletic” (cu corp scheletic şi muscular bine dezvoltat, care
manifestă încetineală a gândirii, perseverenţă şi iritabilitate);
3. – tipul „astenic” (cu corp înalt şi slab, cu o dispoziţie schizoidică,
care, în cazul psihozei, devine schizofrenic) şi
4. – tipul „displazic” (cu corp diform, cu proporţii anormale şi cu o
dispoziţie către epilepsie.

IV. VICTIMA ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ

1. Definirea victimei
Din câte definiţii au fost date victimei, reţinem o definiţie românească
preluată de victimologie, după care victima este „orice persoană umană care
suferă direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei
acţiuni sau inacţiuni criminale”, formulare care aparţine unui grup de jurişti,
condus de T. BOGDAN, în lucrarea Comportamentul uman în procesul
judiciar (1983), în care se precizează şi faptul că aceasta este persoana care,
„fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfită
în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale” (p.93).

2. Tabloul victimizării pune în evidenţă comparativă situaţia


victimizării astfel:
- numărul victimelor este mai mare decât al infractorilor,
- criminalii şi victimele sunt de obicei rude apropiate (80%, după S.
Schaffer),
- criminalii tineri sunt cu 5 – 0 ani mai tineri decât victimele lor
(după Marvin Wolfgang),

22
- vârsta victimelor femei este între 20 – 29 ani, iar la bărbaţi de 30 –
39 de ani,
- victimele care au suferit infracţiuni de omucidere sau alte
infracţiuni grave sunt în majoritate (50%) cu antecedente penale,
- victimele bărbaţi sunt mai numeroase decât victimele femei.

3. Tipologia victimelor
Sunt mai multe clasificări ale victimelor
a) „Părintele” victimologiei, Hans von HENTIG, a diferenţiat
victimele în:
• Victime nevârstnice – copii,
• Femeile ca victimă – în acţiuni infracţionale motivate material sau
sexual,
• Vârstnicii – pentru averea lor, fiind fără putere fizică şi de apărare,
• Consumatorii de alcool şi de stupefiante – victime ale hoţilor,
cartoforilor etc.,
• Imigranţii – fiind fără ajutorare, nu cunosc limba adoptată, sunt
creduli şi înşelaţi,
• Minorităţile etnice – datorită mai ales discriminării rasiale,
• Indivizii normali, dar cu o inteligenţă redusă – consideraţi
„născuţi pentru a fi victime” (Hentig),
• Indivizii (temporar) deprimaţi – au scăzută reactivitate psihică şi
fizică,
• Indivizii achizitivi – căutând numai profituri şi bunuri, se expun
victimizării,

23
• Indivizii destrăbălaţi şi desfrânaţi – dispreţuind legile, devin
vulnerabili victimizării,
• Indivizii singuratici şi cu „inima zdrobită” – devin creduli săi se
expun la victimizare,
• Chinuitorii – supun persoane la chin iar cei chinuiţi reacţionează
agresiv, inclusiv prin asasinare.

b) O altă clasificare a victimelor a fost realizată de A. KARMEN,


cuprinzând:
• Victime acuzate – care pot fi învinuite că s-au lăsat victimizate
pentru a împărţi foloase împreună cu infractorul,
• Victime apărate – nu au vreo vină şi nu au intrat în legătură cu
infractorul înainte de comiterea infracţiunii.
Victimele acuzate au fost descrise pentru ipostazele:
• ca o explicare individualistă pentru probleme sociale,
• ca proces psihologic (după M. LERNER),
• ca un mod de a vedea al infratcorilor.

Apărarea victimei, ca respingere a concepţiilor privind acuzarea


victimei, se face în două perspective:
- blamarea criminalului – se face prin acuzarea infractorului ca
responsabil pentru conduita delictuală,
- acuzarea sistemului – şi victima şi infractorul nu sunt vinovaţi,
ambii fiind victime ale culturii lor şi mediului înconjurător, fiind
vinovate instituţiile sistemului social.

24
c) O clasificare mai fundamentată ştiinţific – a lui S. SCHAFER, în
lucrarea Victimologie (1977) – privind gradul de participare şi de
răspundere a victimei, diferenţiază categoriile de victime astfel:
• Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură
cu făptaşul,
• Victime provocatoare – au comis ceva faţă de infractor,
• Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului – fără a fi
avut vreo legătură cu infractorul,
• Victime slabe sub aspect biologic – din punct de vedere psihic sau
fizic, nesupravegheate,
• Victime slabe sub aspect social – din grupuri minoritare sau din secte
religioase neagreate de comunitate,
• Victime autovictimizante – când cel lezat are rol de criminal şi de
victimă,
• Victime politice – din cauza convingerii politice.

4. Categorii de victime

a) Victimizarea copilului
Copilul prezintă o vulnerabilitate victimală crescută, datorită vârstei
fără putere fizică şi particularităţilor psihocoportamentale specifice vârstelor
mici – capacitate redusă de înţelegere a consecinţelor acţiunilor proprii, lipsa
de discernere a faptelor bune faţă de cele rele, credulitatea mare, sinceritate,
puritatea sentimentelor, se lasă uşor antrenat şi manevrat în acţiuni fără să le
înţeleagă consecinţele, nu depistează minciuna şi falsitatea unor adulţi etc. –
dând prilejul infractorilor de a-l victimiza.
Copilul poate fi victimă prin: bătaie, incest, viol etc.

25
b) Victimizarea femeii
Femeia prezintă, de asemenea, un grad mare de vulnerabilitate
victimală, mai ales cea căsătorită, suferind diferite forme de victimizare
fizică şi psihică traumatizante – bătaia, jignirea, deflorarea, violul, agresarea
sexuală, promiscuitatea, cruzimea, presiuni psihice, constrângeri diverse,
acte sadice, siluirea, maltratarea, conflicte, omucidere.

c) Victimizarea persoanelor în vârstă


Bătrânii – de la 65 de ani până la vârste înaintate – prezintă, ca şi
femeile şi copiii, un grad înalt de vulnerabilitate victimală, datorită reducerii
potenţialului energetic şi a capacităţii vitale, a capacităţii de apărare şi
labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi sistemului nervos. Pot manifesta
neglijenţă, uitare, confuzie, credulitate etc. Infractorii urmăresc la bătrâni:
jaful bunurilor şi banilor păstraţi, maltratarea fizică, neglijarea emoţională,
violul ş.a.

5. Autovictimizarea

Autovictimizarea reprezintă orientarea de către un individ a procesului


victimizării către sine. Forma tipică de autovictimizare este suicidul sau
sinuciderea.

a) Definirea suicidului
Sunt numeroase definiţii ale suicidului, toate subliniind elementul
intenţional al individului conştient, care îşi suprimă propria voinţă de a trăi.

26
Definiţia suicidului, după Gunther KAISER (din 1986): „suicidul este
o acţiune voluntară îndreptată conştient spre scopul suprimării propriei
vieţi”.
b) Trăsăturile suicidului reieşite din definiţie sunt:
- starea de conştientizare a scopului;
- acţiune voită a individului,
- orientarea acţiunii de distrugere către sine,
- suprimarea vieţii prin mijloace alese.
c) Categoriile de suicid au fost diferenţiate ca:
- suicid – ameninţare – ameninţarea cu suicidul folosită de individ
pentru atingerea unor scopuri în viaţă,
- suicid – tentativă – individul este ambiguu în intenţia lui de a-şi
suprima viaţa, îşi comunică intenţia fără a rosti cuvântul suicid, dar
poate acţiona real: îşi taie venele, înghite cantităţi nepermise de
pastile distructive pentru organism, se asfixiază voit cu gaz în
spaţii închise, în conjuncturi în care poate fi salvat;
- suicid reuşit – individul acţionează să se sinucidă şi reuşeşte.
Sentimentele motivante pentru sinucigaşii reuşiţi au fost exprimate de
aceştia în notiţe către unele persoane (tată, mamă, soţ, soţie, iubit, iubită,
prieten) şi au fost clasificate în: sentimente de scuză şi apărare şi sentimente
suprarealiste.
d) Teorii privind etiologia acţiunilor suicidare
Astfel de teorii au fost grupate în categoriile:
• Teorii psihiatrice – care presupun că sinucigaşii au instinctul
distrugerii propriei vieţi, ca urmare a unor mecanisme de apărare a eului sau
cauze ca: experienţa traumatizantă din tipul copilăriei, lipsa de speranţă,
frustraţia profundă, anxietatea morbidă şi chiar o simplă depresie.

27
• Teorii sociologice – care presupun cauze legate de grupul de
apartenenţă al individului, cauze grupate de E. DURKHEIM – în lucrarea
Suicidul (1951) – ca: a) teorii ale integrării sociale, b) teorii ale reglării
sociale, pe care le studiază sociologia şi privesc patru tipuri de suicid:
suicidul egoist, suicidul altruist, suicidul anomic şi suicidul fatalist. Alţi
sociologi au elaborat teorii noi: teoria trifactorială (Andrew HENRY şi
James SHORT) şi teoria integrării statutului (Jack GIBBS şi Walter
MARTIN).
• Teorii fenomenologice – teorii sociologice care expun înţelesurile şi
semnificaţiile suicidului, precum şi modul de acţiune al sinucigaşilor legat
de înţelesuri şi semnificaţii. Astfel, reţinem: teoria înţelesurilor suicidare
(Jack DOUGLAS) şi teoria procesului suicidar (Jerry JACOBS).

6. Psihologia victimei în slujba descoperirii infractorilor

Modul de reacţie al victimei şi psihologiei ei determină anumite


caracteristici psihice şi comportamentale ale infractorului, de aceea
psihologia judiciară românească (T. BOGDAN şi colaboratorii) a subliniat
cunoaşterea psihologiei victimei ca sursă importantă în descoperirea
infractorilor. O suită de date au fost stabilite în urmărirea acestui rap’ort
pentru descoperirea infractorilor, pornind de la mai buna cunoaştere a
victimei, astfel de date fiind:
- date privind mobilul plauzibil al infracţiunii,
- date privind circumstanţele şi împrejurările evenimentului,
- date privind personalitatea victimei (dorinţe nesatisfăcute,
echilibru psihic, depresiune, agresivitate, vicii ascunse, relaţii

28
sexuale, mod de viaţă specific, temperament, caracter, obiceiuri,
tabieturi etc.);
- date privind relaţiile victimei, mediile frecventate, stări tensionale
şi conflictuale, legătură cu infractorii etc.,
- date privind evenimentele la care a participat victima imediat
înainte de victimizare,
- date privind bunurile şi documentele victimei şi dispariţia lor,
- date privind antecedentele penale, morale, medicale şi
contravenţionale ale victimei,
- date diverse care pot conduce la identificarea infractorilor victimei,
- date care privesc aceleaşi modalităţi de victimizare ale unor
infractori cunoscuţi ş.a.

7. Protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării

Având în vedere creşterea ratei criminalităţii şi intensificarea


sentimentului de insecuritate al indivizilor, se iau măsuri împotriva
victimizării, mai ales de indivizii predispuşi la vulnerabilitate victimală
(femei, copii, vârstnici, handicapaţi) şi urmăriţi de infractori. Măsurile de
prevedere cuprind: închiderea intrărilor în locuinţe şi imobile, evitarea
cunoaşterii de către alte persoane a bunurilor şi câştigurilor personale,
evitarea locurilor nepopulate şi a momentelor de vizitare în singurătate,
evitarea relaţiilor cu persoane dubioase şi necunoscute etc.
Infractorii urmăresc persoane care pot fi victime: care folosesc
alcoolul până la inhibarea conduitei, care îşi supraestimează eul şi imaginea
de sine, care neglijează pericolele de victimizare şi nu au măsuri de asigurare
personală pentru ei şi familia lor, care sunt creduli şi cred în promisiuni

29
deşarte, care prezintă stări de izolare, care au reduse capacităţi
psihointelectuale sau trăsături de dezorganizare psihică.
Măsurile ce se iau pentru protecţie şi autoprotecţia victimizării sunt: a)
măsuri de protecţie socială, luate de instituţiile judiciare responsabile, b)
măsuri de autoprotecţie, luate de toate persoanele, pentru evitarea riscului
victimal şi a victimizării, folosind tactici de depăşire a situaţiilor de risc şi de
prevenire a crimei prin aşa-zisa proiectare a mediului înconjurător (garduri,
curţi închise, imobile închise, pază şi supraveghere, strategii speciale etc.).

V. PSIHOLOGIA MARTORULUI ŞI MĂRTURIA JUDICIARĂ

Evenimentul judiciar presupune aducerea în instanţă a cel puţin doi


martori, iar psihologia judiciară studiază problematica psihologică a
martorului şi a mărturiei judiciare. Se cunoaşte fenomenul psihologic al
mărturiei sub aspectul dublu: subiectiv şi obiectiv, respectiv capacitatea
psihologică a individului de a depune mărturie şi proprietatea evenimentului
de a forma obiectul mărturiei.

1. Psihologia martorului
Psihologia martorului şi mărturiei recunoaşte următoarele aspecte de
bază:
a) Testimoniabilitatea – este trăsătura evenimentului judiciar de a
forma legal obiect al probaţiunii. Nu există cauză judiciară fără probe
testimoniale.
Probaţiunea testimonială are dificultăţi.

30
Depoziţiile martorilor scot în evidenţă probleme ca: erorile
involuntare ale acestora, reţinerea de a depune mărturie de teama
consecinţelor, afaceri justiţiare aranjate, implicarea avocaţilor în
determinarea martorilor de a depune într-un anumit fel mărturia pentru a-l
sprijini pe infractor etc.
Între specialiştii români, Aurel CIOPRAGA1 a precizat că evaluarea
probei testimoniale presupune reconstituirea procesului de formare al
mărturiei şi reconsiderarea factorilor de influenţă asupra mărturiei.
b) Memorabilitatea – este capacitatea obiectului de a fi memorat.
Aspectele de memorabilitate determină calitatea mărturiilor şi le
transformă adesea în mărturii inutile – eronate, deşi de bună credinţă.
c) Fidelitatea – este capacitatea individului de a-şi aminti
evenimentul cauzei şi de a depune mărturie de bună credinţă, neeronată.
Totuşi, şi un martor fidel poate da o mărturie eronată – este cunoscut
dictonul după care „o mărturie integral fidelă este o excepţie” (Ph. QUARE).
Dacă faptele mărturiei judiciare sunt vechi, fidelitatea ei este firesc
diminuată proporţional cu timpul trecut. Adesea sunt chemaţi pentru
mărturie judiciară martori care sunt anormali psihic şi deformează adevărul
după gravitatea handicapului lor. De asemenea, dacă avem mulţi martori, e
posibil ca puţini dintre aceştia să poată depune mărturie judiciară
corespunzătoare, ceea ce înseamnă că nu numărul mare al martorilor depune
depoziţii de valoare, iar o minoritate dintre ei are mărturii corespunzătoare
adevărului.
d) Sinceritatea – este disponibilitatea subiectivă a martorului de a
spune adevărul, de a depune o mărturie judiciară sinceră. Pe martorii sinceri

1
CIOPRAGA, Aurel, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi,
1979, p.6

31
îi caracterizează: corectitudinea, onestitatea şi principialitatea, iar pe cei
nesinceri îi caracterizează minciuna, nesinceritatea, necinstea, laşitatea,
egoismul şi egocentrismul.
Mărturiile mincinoase sunt nu numai inutile, dar ascund adevărul şi
încalcă principiul bunei credinţe.

2. Martorul şi mărturia judiciară


Codul de procedură penală defineşte martorul ca „persoana care are
cunoştinţă despre vreo faptă penală sau despre vreo împrejurare de natură să
servească la aflarea adevărului în procesul penal”.
Martorul trebuie să fie apt să furnizeze informaţii pentru rezolvarea
cauzei penale, indiferent de starea lui fizică (mut, surd, orb) sau psihică,
adult sau minor (în prezenţa unui părinte, tutore sau educator), cu condiţia să
fie chemat oficial şi ales în acest scop, să i se confere statutul procesual
specific mijloacelor de probă. Mărturia sa este probă prin efectul legii.
Martorul depune un jurământ, înainte de a fi audiat, spunând: „jur că
voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. I se cere să
nu tăinuiască adevărul, că e obligat să declare adevărul, altfel intră sub
incidenţa legii, datorită mărturiei mincinoase.
Momentul depunerii jurământului, ca moment psihologic, obligatoriu,
are funcţiile:
- funcţia informaţional – cognitivă (martorul este solicitat să declare
adevărul, fără a ascunde nimic din ceea ce ştie),
- funcţia de avertizare – prevenire (martorul care nu declară adevărul
cum îl ştie săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, care va
fi pedepsită),

32
- funcţia axiologică (martorul trebuie să se refere la împrejurările cu
valoare de adevăr, pe care le ştie),
- funcţia juridică (martorul se leagă prin jurământ de cauza pentru
care depune mărturia judiciară).
Jurământul este oral. Muţii şi surdomuţii îl semnează în scris sau îl
expun prin semne cu ajutorul unui interpret. Depunerea jurământului se face
stând în picioare, cu mâna dreaptă pe cruce, ceea ce are impact psihologic
asupra martorului aşteptat să declare adevărul, tot ce ştie despre cauză.
În procesul depunerii mărturiei se creează relaţia procesuală martor –
magistrat, de comunicare după regulile procesuale ale anchetei judiciare.
Mărturia judiciară este probă prin efectul legii.

3. Relaţia psihologică martor - magistrat

Psihologia judiciară a studiat relaţia martor-magistrat, care este o


relaţie juridică în cadrul activităţilor procesual-judiciare de soluţionare a
cauzelor penale, civile, contravenţionale, administrativ-contencioase sau
disciplinare.
Cauzele penale impun contribuţia martorilor chemaţi să spună
adevărul, ceea ce ştiu, fără să-l reţină din teamă, din interes sau din
indiferenţă, prin mărturie de bună credinţă1.
Audierea martorilor se face în faza urmăririi penale, de către
magistrat, iar reaudierea se face în faţa instanţei, în condiţiile
contradictorialităţii, unde intervin şi acuzarea şi apărarea, iar martorii îşi pot
schimba depoziţiile sub diferite motivaţii şi influenţe. Se poate dispune şi

1
EMINESCU, Y., Din istoria marilor procese, Junimea, Iaşi, 1992, p.5

33
restituirea cauzei organelor de urmărire penală, chiar altui organ de urmărire
penală. Contradicţiile trebuie elucidate, iar subiectivismul să fie înlăturat.
Relaţia martor-magistrat este, în principal, o relaţie dintre conştiinţele
lor şi dintre conduitele lor. Magistratul (ofiţer de poliţie, procuror, alt agent
al autorităţii judiciare) şi martorul trebuie să se afle în raporturi de
concordanţă, pentru producerea fenomenului mărturiei judiciare, ca mărturie
valabilă. Sunt situaţii în care se înlătură mărturia, cu sau fără sancţionarea
martorului de bună credinţă sau de rea credinţă, raportat totodată la relaţia
conştiinţă – conduită.
Şi magistratul poate fi nesincer, când păstrează o mărturie mincinoasă,
greşind cu bună ştiinţă, sub diferite influenţe, „afaceri aranjate” sau pentru
„buna moralitate a inculpatului”.

4. Psihologia mărturiei judiciare de bună credinţă

Mărturia judiciară de bună credinţă este depusă sub prestarea de


jurământ, nu este mincinoasă şi nu intră sub incidenţa legii penale. Aceasta
este cercetată de psihologia judiciară.
Pot fi şi mărturii judiciare de bună credinţă care sunt false, acestea
având cauză de natură fiziologică sau psihologică neintenţională, ca
percepţii eronate ori lacunare în psihologia martorului sau ca reflectare
subiectivă a realităţii, ceea ce explică un anumit „unghi de deviere” de la
adevăr.
Conceptul fundamental „unghi de deviere” presupune efecte produse
în plan juridic de particularităţi generale ale psihicului – subiectivismul şi
subiectivitatea, activismul şi constructivismul etc. – sau alte cauze

34
psihologice: incapacitatea senzorialităţii în receptarea informaţiilor, praguri
minime de recepţie etc. Orice mărturie este opera subiectului psihologic.
Au fost stabilite patru etape ale mărturiei, dintre momentul ei iniţial
(evenimentul judiciar) şi momentul ei final (mărturia ca operă a subiectului
psihologic) şi anume:
a) recepţia senzorială, ca primă fază a trecerii de la eveniment la
constituirea mărturiei, este obţinerea informaţiilor despre evenimentul ca
obiect de recepţie senzorială, ceea ce se realizează prin senzaţii şi percepţii
psihice ca procese psihice. Poate fi distorsionată printr-o iluzie, ca reflectare
infidelă a realităţii din jur; poate fi neuniformă în timp şi ca intensitate; poate
genera „unghiul de deviere” şi fenomenul expectanţei (stare de veche a
conştiinţei, de înregistrare a informaţiilor aşteptate de subiectul psihologic);
poate fi distorsionată de fenomene ale sferei afectiv-emoţionale a
funcţionării psihicului; poate fi distorsionată de „efectul halo”.
b) decodarea (prelucrarea) informaţiilor, a doua fază a trecerii de la
eveniment la constituirea mărturiei, este receptarea imaginilor lucrurilor (ca
lumini, sunete etc.) în scoarţa cerebrală, la nivel cortical, care vor fi
prelucrate şi decodate, structurate logic-semantic, dobândind un sens.
Mijlocitor este cuvântul, cu sensul şi conotaţia lui. La decodare se
conştientizează lucrurile şi valoarea lor.
c) Stocarea informaţiilor decodate
Informaţiile prelucrate şi decodate se stochează în memorie.
Întipărirea (engramarea) lor suferă modificări, se organizează în unităţi
logice, după fiecare asimilare de noi informaţii, având caracter dinamic şi
continuu. Informaţiile se păstrează un timp în memoria de scurtă durată, se
selectează şi trec în memoria medie, apoi de lungă durată. În raport cu
timpul trecut de la memorarea primară, de scurtă durată, trebuie utilizate

35
strategii şi procedee de „căutare” în memoria martorului pentru „traducerea
în comportamente” a informaţiilor şi transformarea lor în declaraţie verbală.
d) Reactivarea informaţiilor
Reactivarea informaţiilor stocate mai de mult de subiect conduce la
reproducerea lor în declaraţie verbală. Reprezentarea (ca apariţie a unei
imagini în absenţa vreunui stimul) asigură procesul recunoaşterii din
memorie în declaraţia verbală privind evenimentul, persoane, obiecte, locul
manifestării lor etc. Adevărul este dedus din memoria de recunoaştere.
Reactivarea conţinuturilor stocate în memorie este determinată de uitare, de
amnezie (este simptom patologic), de timpul scurs de la consumarea actului
cauzei. Reactivarea informaţiilor este de două forme: recunoaşterea şi
reproducerea, amândouă putând fi distorsionate. Se vor folosi de anchetator
întrebări sugestive, pentru martor, inculpat şi victimă, fără însă a influenţa
conţinutul mărturiei. Reactivarea informaţiilor este dependentă şi de
capacitatea de verbalizare a individului care dă răspunsuri sau informaţii.
Sunt şi alţi factori care determină reactivarea informaţiilor, cum sunt
simpatia sau antipatia faţă de anchetator, fenomenul de repetiţie a întâlnirii
anchetatorului cu inculpatul, schimbarea „de rol” a martorului, presiunea din
partea publicului asupra inculpatului, subiectivitatea individului etc.
Reactivarea informaţiilor se foloseşte şi pentru: recunoaşterea
persoanelor, recunoaşterea cadavrelor, recunoaşterea după fotografii etc.

5. Psihologia mărturiei judiciare de rea credinţă sau a martorului


mincinos

Codul penal prevede infracţiunea de mărturie mincinoasă, alături de


alte infracţiuni ca: denunţarea calomnioasă, nedenunţarea unor infracţiuni,

36
nesesizarea organelor judiciare, omisiunea de a încunoştinţa organele
judiciare, favorizarea infractorului, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă,
supunerea la rele tratamente, represiunea nedreaptă, reţinerea sau distrugerea
de înscrisuri. Ascunderea adevărului prin omisiune priveşte nivelul
psihologic al simulării.

a) Trăsăturile mărturiei de rea credinţă


Mărturia mincinoasă poate fi retrasă prin iniţiativa voluntară a
autodenunţării sau prin provocarea retragerii ei, În aceste cazuri legea penală
manifestă un anumit grad de toleranţă faţă de martor, care depinde de
momentul declarării adevărului. Desigur, şi retragerea mărturiei mincinoase
este suspectată de neadevăr şi trebuie analizată. Retractarea mărturiei
mincinoase se face în faţa instanţei. Martorul are o „şansă psihologică” de a
reflecta asupra consecinţelor mărturiei mincinoase. Metoda biodetecţiei
judiciare evidenţiază mărturia mincinoasă, pornind de la întrebări esenţiale
pentru evidenţierea unor împrejurări esenţiale.
b) Criteriile de verificare a veridicităţii mărturiei judiciare de rea
credinţă, în legătură cu suspiciuni de nesinceritate şi nefidelitate sunt:
• „criteriul sursei mărturiei” priveşte: mărturia imediată, mărturia
mijlocită, mărturia „din auzite” sau din zvon public;
• „criteriul poziţiei martorului” în raport cu părţile din proces;
• „criteriul condiţiei socio-morale şi psihotemperamentale”, după care
sunt stabilite tipurile psihologice ale martorilor:
- tipuri intelectuale (descriptivul, observatorul, emoţionalul, eruditul,
imaginativul),
- tipuri după inteligenţă (superficialul, armoniosul, interpretativul,
ambiţiosul),

37
- tipuri comportamentale (observatorul, interpretatorul, inventivul,
armonicul, emotivul),
- tipuri psihotemperamentale (subiectiv sau obiectiv, senzitivul sau
apaticul, observatorul sau descriptivul, încăpăţânatul, timidul,
vanitosul, mincinosul, mitomanul etc.).
• „criteriul interesului” martorului faţă de problematica probaţiunii;
• „criteriul bunei credinţe”.
Întotdeauna subiectivitatea anchetatorului trebuie să fie opusă
subiectivităţii martorului. Mărturia judiciară a martorului este rezultatul
personalităţii sale subiective.

VI. ANCHETA JUDICIARĂ DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ

1. Definirea noţiunii anchetă judiciară

Sensul noţiunii de anchetă judiciară este mai larg decât sensul de


urmărire penală, incluzând şi cercetarea judecătorească.
Prin urmărirea penală se înţelege activitatea specifică prin care se
dovedeşte existenţa sau inexistenţa infracţiunilor şi se identifică autorii
infracţiunilor dovedite.
Cercetarea judecătorească are funcţia de a verifica probele
administrate de urmărirea penală şi de a administra, din oficiu sau la cererea
părţilor, probe noi.

38
Ancheta penală şi ancheta judecătorească reprezintă „cercetare
ordonată de un organ de stat pentru strângerea dovezilor privitoare la o faptă
ilegală şi stabilirea răspunderii”1.
Ancheta judiciară este activitatea exponenţilor autorităţilor judiciare
(ofiţeri de poliţie, procurori, magistraţi) din sfera urmăririi penale şi
activitatea judecătorească de fond pentru ancheta judecătorească, conform
Codului de procedură penală.

2. Obiectivele psihologice ale anchetei judiciare

Ancheta judiciară, înţeleasă ca urmărire penală şi cercetare


judecătorească, reprezintă o suită de relaţii interpersonale ale conducătorului
anchetei şi celorlalţi participanţi la proces, părţi sau subiecţi ai procesului.
Obiectivele anchetei judiciare, urmărite de anchetatorul, rămas de
obicei acelaşi pe toată desfăşurarea anchetei judiciare, sunt binecunoscute
(strângerea probelor, examinarea şi coroborarea lor, suficiente pentru
soluţionarea cauzei; existenţa infracţiunilor; identificarea infractorilor,
instigatorilor, complicilor, tăinuitorilor, favorizatorilor; stabilirea răspunderii
penale a făptuitorilor, a culpabilităţii şi imputabilităţii lor), inclusiv
obiectivele psihologice (stabilirea relaţiei anchetator-infractor) pe baza unor
planuri situaţionale.
Planurile situaţionale din confruntarea anchetator – infractor sunt:
a) planul situaţional deschis (se pleacă de la o situaţie pozitivă
pentru cauză, datele infracţiunii fiind cunoscute de anchetator cât şi de
infractor),

1
***, Mic dicţionar encyclopedic”, E.S.E., Bucureşti, 1978, p.39

39
b) planul situaţional orb (unele date despre infracţiune sunt
cunoscute numai de anchetator, fără să ştie infractorul că acesta le cunoaşte),
c) planul situaţional ascuns (datele despre infracţiuni le ştie numai
infractorul),
d) planul situaţional necunoscut (datele despre infracţiune nu sunt
cunoscute de infractor şi nici de anchetator, ci de o terţă persoană, care poate
fi un martor întâmplător).
Întotdeauna, când ancheta prin confruntarea dintre anchetator şi
infractor nu aduce probe, se foloseşte metoda biodetecţiei judiciare cu
ajutorul aparatului „poligraf”, care descoperă sindromul de culpabilitate şi se
asigură convertirea în probe. Planurile situaţionale caracterizează
coordonatele psihologice ale activităţii de anchetă judiciară.

3. Relaţia psihologică anchetator - anchetat

Ancheta judiciară creează o anumită tensiune persoanei anchetate,


aceasta manifestând o teamă ascunsă faţă de anchetator. Reprezentantul
justiţiei, ca instituţie independentă, trebuie să manifeste demnitate şi
profesionalism în desfăşurarea anchetei judiciare.

a) Teama persoanei anchetate – bănuit, învinuit, inculpat, reclamant,


martor, complice, favorizator, intrigant etc. – care rezidă în:
- optica tratamentelor exagerate ale organelor de cercetare,
- lipsa obişnuinţei de a dialoga cu anchetatorii,
- frica de a comunica despre teme cu conţinut neprevăzut,

40
- spaima declanşată de privirea şi întrebările anchetatorului etc.

b) Întâlnirea interpersonală în biroul de anchetă judiciară


Învinuitul, ajuns în biroul de anchetă judiciară, va încerca să simuleze
stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea, dar poate ajunge şi la proteste, stări
de boală şi de leşin, pentru a-l impresiona, împiedica sau intimida pe
anchetator, văzând în anchetator o conduită corectă, fermă şi ofensivă. Crede
că îşi maschează adevăratele stări sufleteşti.
Anchetatorul trebuie să discearnă motivele stării emoţionale a celui
anchetat – înroşirea sau paloarea feţei, umflarea vaselor de sânge la tâmple
sau în zona carotidei, tremurul vocii, transpiraţia feţei, frământatul mâinilor,
lungirea perioadei de gândire, evitarea privirii anchetatorului, inhibiţia
emoţională, gesturile şi mimica neobişnuite, ticurile etc. Dar tipurile emotive
pot recunoaşte şi fapte pe care nu le-au săvârşit, de aceea au nevoie de un
climat introductiv de încredere, pornind de la discuţia privind probleme
colaterale.
Învinuitul nu se angajează sincer în dialog cu anchetatorul. Încearcă să
se depărteze de situaţia de învinuit în cauză; urmăreşte să nu rămână în
dialog pentru probleme colaterale, îşi tratează condiţia de învinuit în cauză,
de învinuit nesincer. Îşi făureşte alibiuri, dar nu are argumente şi doar neagă
faptele şi participarea la infracţiune, ascunzând adevărul.
Învinuitul care nu a săvârşit infracţiunea în cauză este dezinvolt şi
participativ, e fără teamă şi are argumente viabile.

4. Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

41
Anchetatorul audiază învinuitul sau inculpatul în cadrul fazei urmăririi
penale şi în faza cercetării judecătoreşti.
Audierea se desfăşoară de-a lungul a trei etape:
a) Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului
Verificarea identităţii civile este obligatorie şi priveşte unele date după
acte oficiale (BI, CI, CNP, nu pe bază de legitimaţii diverse) şi prin întrebări
privind: nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele
părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, profesia,
ocupaţia, domiciliul cu adresa exactă, antecedente penale, precum şi alte
date). Are loc şi un dialog în afara cauzei pentru care a fost chemat individul,
pentru un contact psihologic şi crearea unei atmosfere de colaborare şi
încredere reciprocă. Apoi i se aduce la cunoştinţă fapta care este obiectul
unei cauze, pentru a spune ce ştie despre aceasta şi despre învinuirea sa. I se
solicită să dea o declaraţie scrisă privind învinuirea adusă. La verificarea
identităţii se poate studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care
se află.
b) Ascultarea relatării libere. I se cere învinuitului să declare tot ce
are de spus în legătură cu învinuirea, punându-i-se o întrebare generală după
ce i se descrie vina pusă pe seama sa. Nu i se pun alte întrebări intermediare,
nu i se aprobă nici nu i se dezaprobă nimic, dar anchetatorul îşi notează
contrazicerile, omisiunile, ezitările şi alte aspecte pe care le evită învinuitul.
Nu îşi exprimă nici sentimente şi afectivitate faţă de învinuit.
c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului
sau inculpatului. I se adresează întrebări privind fapta ca obiect al cauzei şi
învinuirii. Întrebările să fie: clare şi precise, formulate la nivelul de
înţelegere al anchetatului, să nu sugereze răspunsurile, să nu ceară
răspunsuri de da şi nu, să nu-l pună în dificultate pe inculpat sau învinuit în

42
darea răspunsurilor. Întrebările sunt: generale (cu „tema” învinuirii),
întrebări-roblemă privind aspecte ale cauzei, întrebări-detaliu privind
anumite amănunte verificabile din relatarea „liberă” anterioară.

5. Procedee tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului


(bănuitului)

Anchetatorul foloseşte o tactică specifică de efectuare a ascultării


învinuitului/inculpatului/bănuitului, care cuprinde metode şi procedee legale
de ascultare privind adevărul cauzei, după reguli care pun în evidenţă
personalitatea celui ascultat şi poziţia lui privind adevărul cauzei. Procedeele
tactice de ascultare sunt:
a) Folosirea întrebărilor de detaliu – priveşte netemeinicia negării
faptelor săvârşite de învinuit, folosind erorile şi inconsecvenţele logice din
declaraţiile acestuia, contradicţiile lui.
b) Ascultarea repetată – reaudierea inculpatului la intervale de timp
privind aceleaşi fapte, împrejurări şi amănunte ale evenimentelor judiciare,
luând în seamă contrazicerile, nepotrivirile din declaraţiile anterioare, pentru
a-l determina să recunoască adevărul.
c) Ascultarea sistematică – audierea inculpatului pentru a da
explicaţii logice şi cronologice la aspectele învinuirii, răspunsuri la
întrebările problemă (despre pregătirea infracţiunii, persoanele implicate,
modul de acţiune al fiecăruia), procedând astfel cu fiecare inculpat.
d) Ascultarea încrucişată - a învinuitului nesincer, care neagă total
faptele incriminate, de către mai mulţi anchetatori care pun întrebări
alternativ, în ritm alert, pentru încurcarea celui ascultat.

43
e) Tactica complexului de vinovăţie – folosirea alternativă a unor
întrebări critice despre fapta învinuitului şi despre alte fapte străine de cauză,
urmărindu-se manifestarea inculpatului în timpul răspunsurilor.
f) Folosirea probelor de vinovăţie – procedeu folosit după
cunoaşterea exactă a poziţiei învinuitului nesincer, care recunoaşte faptele
din probele existente ale cauzei şi încearcă să denatureze adevărul. I se
consemnează declaraţia. I se folosesc probele de vinovăţie într-o ordine
prestabilită, iar întrebările însoţesc prezentarea probelor, urmărindu-se
declaraţii veridice şi complete la prezentarea neaşteptată a probelor cu
relevanţă deosebită a vinovăţiei.
g) Ascultarea învinuitului despre ceilalţi participanţi la
infracţiune
- i se cere învinuitului să declare ce cunoaşte despre ceilalţi
participanţi la infracţiune, când anchetatorul lasă impresia că persoana
învinuitului ascultat î interesează mai puţin. În finalul ascultării se revine la
situaţia învinuitului ascultat. Se urmăreşte sinceritatea învinuitului
cooperant.
h) Procedeul justificării timpului critic – este folosit când învinuitul
refuză să facă declaraţii, cu întrebări despre locul faptei incriminate, timpul
de pregătire a acesteia, cu cine a luat legătura înainte, în timpul şi după
desfăşurarea ei, ce a făcut, pe zile şi ore, pentru a se descoperi
neconcordanţele în justificarea timpului critic. Se cer învinuitului şi date
despre obiectele descoperite la percheziţiile efectuate. Tăcerea învinuitului
ascunde faptele şi participanţii lor.

6. Psihologia anchetatorului

44
Anchetatorul este caracterizat psihologic după unele aspecte
psihologice ale calităţilor personale, privind înţelepciunea, răbdarea, logica
şi inventivitatea lui, răspunzând prin exigenţe legale, morale şi de
competenţă.
- Exigenţele legale ale anchetatorului îi cer acestuia să cunoască
profund legile penale şi procesual penale.
- Exigenţele morale sunt date de atitudinea faţă de valorile umane
ale adevărului, dreptăţii, justiţiei şi bună-redinţei şi de respectarea
statutului deontologic de profil.
- Exigenţele de competenţă privesc profesionalismul anchetatorului,
aplicarea corectă a tehnologiei judiciare şi responsabilitatea
ireproşabilă faţă de cerinţele profesiei de înaltă competenţă,
corespunzător „Codului de conduită pentru persoanele
răspunzătoare de aplicarea legii”, adoptat de Adunarea Generală a
ONU în decembrie 1979.
Calităţile psiho-ntelectuale şi moral-fective ale anchetatorului sunt
calităţi ale gândirii, memoriei, integrităţii senzoriale şi echilibrului
psihologic ale acestuia.
Anchetatorului i se cere în mod deosebit să manifeste bună-redinţă,
concept prin care sunt înţelese:
- faptele psihologice care alcătuiesc onestitatea (loialitate, prudenţă,
ordine, temperanţă), având un conţinut etic,
- elementele dreptului ca o coincidenţă a faptelor psihologice
(intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la producerea
prejudiciului).

45
Există şi rea-redinţa, cu fapte psihologice opuse faptelor psihologice
ale bună-redinţei, care dovedesc lipsa de onestitate (rea-ntenţia, imprudenţa,
ilicitatea şi vătămarea). Justiţia şi dreptul impun anchetatorului buna-redinţă.

7. Tipuri de anchetatori şi trăsăturile conduitei lor

Tipurile de anchetatori după raportul anchetator-nchetat sunt.


- anchetatorul temperat – răbdător, calm, analitic, oportun,
eficient, firesc, interesat de anchetă;
- anchetatorul amabil – creează o atmosferă degajată, tratează cu
bună primire pe anchetat pentru cooperare;
- anchetatorul autoritar – de atitudine rigidă şi gravă, solemn,
imperativ, intimidează anchetatul, neecooperant;
- anchetatorul vorbăreţ – complexat de el însuşi, cu tensiune
afectivă deranjantă faţă de anchetat, pe care îl sufocă prin stilul
vorbăreţ, inoportun;
- anchetatorul cabotin – exagerează, inhibă anchetatul, provoacă
stări de amuzament sau dispreţ, poate compromite ancheta;
- anchetatorul patern – blând, cu compasiune pentru anchetat şi
infractorul îi speculează această stare.
Este de preferat comportamentul anchetatorului temperat.

46
VIII. PSIHOLOGIA DUELULUI JUDICIAR

Conceptul „duel judiciar” este mai rar folosit în dreptul penal, dar se
justifică prin conţinutul său şi prin relaţia acuzator public-părător, în
procesul penal acuzatorul public reprezentând instituţia parchetului şi
Ministerul public, iar apărătorul ales sau avocatul reprezentând pe inculpat.
În lipsa apărătorului ales procesul de judecată se amână. Cele două figuri
centrale în procesul penal – acuzatorul public şi apărătorul – sunt obligaţi la
probitate morală şi profesională.

1. Trăsăturile duelului judiciar

47
Pe durata procesului se desfăşoară duelul judiciar, pe principiul
contradictorialităţii în lupta pentru adevăr, în care sunt analizate probele,
invocate textele de lege, se dau răspunsuri la obiecţii şi excepţii şi se rezolvă
aspectele şi problemele privind cauza în discuţie, cu respectarea garanţiilor
juridice specifice procesului penal, fără să se încalce drepturile omului
recunoscute. În procesul penal se porneşte de la rechizitoriu, ca act oficial de
trimitere în judecată pentru aflarea adevărului prin dialogul părţilor,
procurorului, instanţei şi apărătorului, conform normei procesual penală.
Psihologia acuzatorului public şi aceea a apărătorului sunt de natură
relaţională în cadrul duelului judiciar, acuzatorul/procurorul reprezentând
acţiunea publică, iar apărătorul/avocatul reprezentând infractorul tras la
răspundere de către societatea civilă şi de către stat. Profesiile procurorului
şi avocatului sunt profesii de risc, în cadrul duelului judiciar, care îşi
păstrează coordonatele civilizate. Magistratul va lua decizia juridică pe baza
rechizitoriului şi a dezbaterii publice din pretoriul instanţei.
În procesele civile de la judecătorie, acuzarea o realizează
reclamantul, ca parte vătămată şi de apărătorul acestuia, ca acuzator,
împotriva unui pârât sau reclamant.
Acuzatorul public susţine proiectul de decizie, iar apărătorul
consolidează poziţia reclamantului, prin contraprobe şi descoperirea unor
vicii ascunse, pentru prezumţia de nevinovăţie a acestuia.
Apărătorul nu poate renunţa la apărarea inculpatului, dar acuzatorul
public poate renunţa la exercitarea acţiunii publice, conform Codului de
procedură penală, fiind motive de achitare, în condiţii prevăzute legal
privind dreptul la apărare.

2. Psihologia apărătorului/avocatului

48
Avocatul reprezintă instituţia constituţională a apărătorului. El este
ales sau numit din oficiu. Avocatul acţionează conform conştiinţei
profesionale, ceea ce este o condiţie psihologică de apărător. Trăsăturile
psihologice ale apărătorului/avocatului sunt:
- misiunea psihologică a avocatului este de conştiinţă şi de conduită
profesională, pentru explicarea comportamentului inculpatului,
victimei şi părţii civilmente responsabile asistate;
- explicarea comportamentului inculpatului inocent pentru a se
înţelege mecanismele care l-au adus în faţa instanţei; exercită
pledoaria pentru achitare sau pentru soluţia de neurmărire, după ce
a cerut testarea probelor;
- are prima întâlnire cu inculpatul (după ce a fost audiat), care este
primul act consacrat de avocat comprehnsiunii psihologice a
acestuia, care are dreptul de a nu face nicio declaraţie decât în
prezenţa avocatului; poate fi şi refuzul inculpatului de a se întâlni
cu apărătorul, dar avocatul continuă apărarea;
- solicită, după caz, testarea martorilor cu mărturie mincinoasă, cu
ajutorul poligrafului/biodetectorului, şi folosirea probelor de
biodetecţie pentru aprecierea în mod liber a raportului expertului
psiholog; poate solicita expertize şi alte teste, care pot rezolva
aspecte legate de adevăr şi de convingerea magistraţilor;
- poate solicita, pentru inculpatul culpabil, o schimbare de încadrare
juridică la o infracţiune mai puţin gravă sau o cincumstanţiere
atenuantă dacă inculpatul este sincer; avocatul penal nu poate
refuza soluţiile.

49
În domeniul proceselor răspunderii civile pentru daunele morale,
fundamentate pe efectele psihologice ale faptelor ilicite, se aplică
„Recomandările asupra recuperării prejudiciului moral”, elaborate de
Colocviul Consiliului Europei desfăşurat la Londra între 21 – 25 iulie 1969,
care fac distingere între dauna materială şi dauna morală.

3. Psihologia comportamentelor simulate

Ramură a psihologiei judiciare, psihologia comportamentelor simulate


este fundamentată pe metoda biodetecţiei judiciare, apelează la principiile
psihologiei cibernetice şi ale psihologiei consonantiste.
Noţiunile şi practica biodetecţiei judiciare au devenit uzuale şi în ţara
noastră.

Biodetecţia judiciară şi descrierea ei


Biodetecţia judiciară este o operaţiune complexă de verificare a
credibilităţii declaraţiilor persoanelor implicate în aspecte judiciare, prin
investigarea proceselor psihologice legate de sentimentul culpabilităţii
penale, cu ajutorul aparatului polygraph, care realizează o radiogramă a
biodetecţiei privind existenţa sau inexistenţa stărilor de stres emoţional, ca
răspuns la întrebări incriminatorii.
Bioinformaţia de natură psihofiziologică se transformă în informaţie
de natură juridică procesual penală, cu valoare probantă în descoperirea
infractorilor şi a martorilor cu mărturie mincinoasă.
Orice infracţiune are o matrice, înţeleasă ca stare subiectivă
permanentă a persoanei care a săvârşit o faptă penală. Această matrice poate

50
fi reactivată şi dislocată prin procedeul condiţionării operante, extrapolată în
câmpuri bioinformaţionale ale biodiagramei, ca biodetecţie.
Testarea comportamentului simulat rezolvă identificarea infractorilor,
prin existenţa unei infracţiuni, şi obţinerea mijloacelor legale de probă de
culpabilitate sau de inocenţă. Orice probă obţinută prin biodetecţia judiciară
este o probă psiho-cibernetică al cărei adevăr se verifică cauzal şi poate fi
validată de justiţie.
Biodetecţia reflectă starea de stres generalizată la nivel psihosomatic
sub impactul stimulilor psihologici incriminatori, ceea ce se numeşte
reactivitate sinergetică sau matrice infracţională.
Stimulii psihologici, numiţi şi agenţi stresori, sunt apţi să producă
starea de stres emoţional. Ei pot fi orali, vizuali sau auditivi. Astfel de
stimuli pot fi: întrebări incriminatorii, corpuri delicte prezentate infractorului
spre recunoaştere, obiecte care au aparţinut victimei, fotografii, diapozitive
etc. La vederea şi acţiunea acestor stimuli apare starea de stres emoţional,
adică modificarea frecvenţei şi intensităţii funcţiilor psihofiziologice testate,
în raport cu expresia normală a acestora. La întrebările cu caracter
incriminator sau la acţiunea acestor stimuli ce privesc infracţiunea, apare
starea de stres pe biodiagramă, care devine probă interpretată pentru
evenimentele judiciare. Biodiagrama prezintă traseul respirator toracic şi
abdominal, traseul bioelectric (ED) şi traseele tensiunii arteriale ca puls
brahial şi puls distal, care reflectă comportamentul simulat. Biodiagramele
prezintă triunghiuri ale biocurenţilor şi vârfuri de tensiune datorate stării de
stres emoţional, adică bioinformaţii apte de a fi convertite în mijloace de
probă.

4. Consecinţele psihologice ale privării de libertate

51
Privarea de libertate determină frământări psihice şi psihosociale, de
la „criza de detenţie” până la manifestări comportamentale agresive şi
autoagresive (suicid, autoflagelare).
Deţinutul din închisoare suferă pentru pierderea libertăţii individuale,
considerată atingerea integrităţii sale ca fiinţă umană, nu vrea să admită că
este constrâns pentru izolare-reeducare-reinserţie socială şi nu pentru
dezumanizare prin suferinţă psihică. Observă totuşi că este o diferenţiere a
deţinuţilor primari şi a celor recidivişti, că locul de detenţie are
particularităţi, că nu toţi sunt purtători de uniformă penală, că are redusă
posibilitatea de interacţiune psihosocială cu semenii pentru o perioadă dată,
că trebuie respectate particularităţile vieţii de penitenciar, că nu este potrivit
comportamentul agresiv în penitenciar, ci unul de consimţire, că este nevoie
să urmeze conduita de integrare în mediul de detenţie pentru reeducarea sa.
Psihologia delicvenţilor are particularităţi date de tipul de delicvent pe
termen scurt şi delicvent pe termen lung sau durată nedeterminată. În raport
cu această categorisire, delicvenţii se asociază în grupuri dominate de
frământări psihice asemănătoare, de „secretele de grup” înţelese ca reguli de
manifestare şi de acţiune ale grupului interesat de un comportament agresiv
şi o dificilă conduită de integrare în contact cu subcultura carcerală.

52
VIII. PSIHOLOGIA DELICVENŢEI JUVENILE

Caracterizarea psihologică şi psihocomportamentală a minorilor


pentru vârstele până la 14 ani, între 14 – 16 ani şi între 16 – 18 ani este
necesară pentru a se cunoaşte existenţa discernământului la expertiza medico
– legală dată pentru minorii delicvenţei juvenile. Copiii până la vârsta de 16
ani nu răspund penal dacă au comis infracţiuni, cei cu vârsta de 14 – 16 ani
răspund juridic limitat dacă au discernământ la expertiza psihiatrică, iar cel
cu vârsta de 16 – 18 ani răspund în faţa legii, având discernământ. Copiii
sunt mai emotivi şi mai iraţională faţă de adulţi.

1. Trăsăturile psihice ale minorilor delicvenţi

53
Minorii delicvenţi au un „profil psihologic” deosebit, care se
caracterizează prin:
- negare a valorilor socialmente acceptate,
- tendinţa către agresivitate (impulsivi, sadici, distructivi),
- instabilitate emoţională,
- inadaptare socială (sfidători, aventurieri, suspicioşi),
- augmentarea sentimentului de insecuritate,
- respingerea formelor organizate de viaţă şi activitate,
- manifestarea unei conduite intime tainice,
- comportament deviant (vicii, perversiuni, patimi),
- dezechilibru existenţial (irosire absurdă a banilor şi materialelor,
renunţare la ideal etc.),
- intră în conflict cu legile şi morala (devin delicvenţi, nu se
conformează normelor sociale, resping contactele de educare).

2. Clasificarea delicvenţilor juvenili

S-au făcut mai multe clasificări ale delicvenţilor juvenili. Importante


sunt criteriile de clasificare a delicvenţilor juvenili:
1. – prezenţa sau absenţa intenţiei (infracţiuni spontane intenţionate;
acte premeditate; absenţa intenţiei),
2. – numărul infracţiunilor comise (o infracţiune; mai multe
infracţiuni sau recidivism),
3. – gradul de normalitate psihică (bolnav mintal sau anormal;
normal),

54
4. – gradul de responsabilitate (responsabil; intelect redus;
dezorganizare psihică),
5. – motivaţia (scopuri; interese).
O clasificare a delicvenţei juvenile aparţine lui W.W. WATTENBERG,
care cuprinde o grupare a lor după şase structuri de reacţie comportamentală
a tulburărilor mentale.
Teoriile despre cauzele delicvenţei juvenile evidenţiază necesităţi
biologice, afective, intelectuale, educative şi sociale care nu au fost
satisfăcute la timp pentru copii 1.

3. Factori determinanţi ai comportamentului deviant

Factorii care determină comportamentul deviant al minorilor sunt


împărţiţi în două grupe: a) factori interni sau individuali (factori neuro –
psihici, personalitatea în formare, factori familiali, frustraţie) şi b) factori
externi sau sociali (factori socio-culturali, factori economici, factori
educativi ş.a.).
Factorii neuro-psihici ai delicvenţei juvenile sunt studiaţi de
psihologie ca disfuncţii cerebrale (relevate de EEG), care prezintă alteraţii
bioelectrice specifice pentru: retardare neuropsihică şi deficienţe
intelectuale, hiperexcitabilitate neuronală şi disfuncţii în dinamica cerebrală;
anomalii de tip epileptic, ca focar electrografic, tulburări ale afectivităţii şi
tulburări caracteriale.

1
PREDA V., Profilaxia delicvenţei şi reintegrarea socială, Ed. Şt.şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981, p.8

55
4. Tulburările afectivităţii delicvenţilor minori

Tulburările afectivităţii delicvenţilor minori se caracterizează prin: 1)


nivelul insuficient de maturizare afectivă (sugestibilitate crescută, lipsa
controlului afectiv şi a stăpânirii reactivităţii emoţionale, slabă dezvoltare a
emoţiilor morale, lipsa obiectivităţii faţă de sine şi de alţii) şi 2) stări de
dereglare a afectivităţii (stări şi sentimente de frustraţie, instabilitate
afectivă, conflicte afective etc.).

5. Tulburări ale caracterului

Tulburările caracteriale ale delicvenţilor minori, tulburări ale


caracterului ca nucleu al personalităţii, cuprinzând intelectul, voinţa,
claritatea judecăţii, inhibarea instinctelor, afectivitatea, dovedesc o
imaturizare cu consecinţe judiciare grave. Aceşti minori provin, de regulă,
din familii dezorganizate, cu un climat familial conflictual, cu climat
familial hiperautoritar, cu climat familial hiperpermisiv.
La şcoală, această categorie de copii nu se încadrează în activitatea de
învăţare şi are un comportament dificil, nu se subordonează regulamentului
şcolii, nu sunt interesaţi de obligaţiile şcolare, absentează de la orele de
studiu, au o conduită agresivă, rămân repetenţi.

6. Profilaxia comportamentului deviant al minorilor

Măsurile pentru profilaxia comportamentului deviant al minorilor au


fost clasificate în:

56
- măsuri psihosociale şi psihopedagogice – privesc: orientarea şcolii
şi familiei pentru dezvoltarea aptitudinilor şi capacităţii de învăţare
a minorilor; formarea trăsăturilor pozitive de caracter ale elevilor;
înlăturarea eşecurilor integrării şcolare; suplinirea familiei
incompetente pentru educarea copiilor; psihoterapia familiei, după
caz; formarea judecăţilor şi obişnuinţelor morale ale copiilor-
problemă etc.;
- măsuri socioprofesionale – privesc: eşecul alegerii unei profesiuni
pentru care copilul nu are interes şi aptitudini; măsuri de orientare
şcolară şi profesională;
- măsuri medico-psihologice şi psihiatrice – privesc: înlăturarea
factorilor cauzali de natură neuropsihogenă cu conţinut patologic,
care determină conduita delicventă, la copiii cu tulburări
incriminate în delicvenţa juvenilă, folosindu-se măsuri
psihopedagogice şi tratament medico-psihiatric şi psihoterapeutic;
- măsuri juridico-sociale – privesc: măsuri de popularizarea şi
cunoaşterea legilor; exigenţă în soluţionarea cauzelor cu infractori
tineri pe baza anchetelor judiciare în armonie cu anchetele sociale
ale organelor de autoritate tutelară, pentru individualizarea
pedepselor;
- măsuri de reeducare – privesc: măsuri de restructurare a
personalităţii tânărului cu comportament deviant, de reechilibrare a
eului, de reintegrare culturală, şcolară, socială şi profesională,
potrivit principiului individualizării măsurilor de reeducare a
minorului delicvent.
Profilaxia comportamentului deviant al minorilor este o activitate
continuă, eficientă şi calitativ-controlabilă.

57
IX. CONDUITE DEVIANTE

În practica judiciară sunt întâlnite frecvent conduitele deviante ale


dezadaptării individuale1.
1. Conduite deviante de simulare
Conduita deviantă de simulare urmăreşte un scop utilitar imediat, ca
formă particulară de dezadaptare socială, care foloseşte mijloacele subiective
de exprimare pentru motivaţie.
Sunt trei categorii de fenomene de simulare:

1
DRAGOMIRESCU, V.T., Psihologia comportamentului deviant, E.S.E., Bucureşti,
1976

58
• simularea preventivă – formă predeviantă, de pregătire a acţiunii
deviante, în care deviantul îşi stabileşte alibiurile şi argumentele de inducere
în eroare,
• simularea contaminativă – formă deviantă de simulare a unor
intoxicaţii, boli infecţioase, afecţiuni dermatologice, traumatologice etc., pe
care o foloseşte infractorul aflat în detenţie sau în alte medii restrictive,
determinată de situaţii de frustrare,
• disimularea – formă de conduită deviantă cu motivaţie
psihopatologică particulară, însoţită de o situaţie psihologică determinată de
o îngrădire a unui drept, de o frustrare; poate evolua într-un comportament
autodistructiv sau heterodistructiv (suicid la melancolici; răzbunare la
obsedaţi; automutilarea prin plăgi tăiate, înghiţirea de obiecte metalice,
arsuri etc. la alţii, sinistroza ca disimulare la traumatizaţii ieşiţi din procesul
patologic, care continuă să mimeze unele false stări pentru a obţine o
despăgubire sau o revendicare).

2. Conduita deviantă autodistructivă

Conduita deviantă autodistructivă este specifică psihopaticilor,


devianţilor cu tentative de suicid, cu stări de agresivitate (care au leziuni
sechelare cerebrale), cu stări psihopatice (cu leziuni la nivelul
hipotalamolimbic) etc.
Conduita deviantă autodistructivă prin suicid este o reacţie
comportamentală instinctivă manifestată anticipativ prin delir, halucinaţii,
stări obsesiv – fobice, melancolie şi prin idei hipocondriace.
Suicidul are trei etape sub aspect subiectiv:

59
• suicidaţia – individul îşi motivează ideea suicidului, relevând drept
cauză o boală, o nemulţumire sau o dificultate de adaptare socială, cauza
devenind momentul conflictului, o imagine abstractă.
• suicidacţia – individul caută forma şi metoda de conduită
autodistructivă, determinată de circumstanţe psihopatologice (psihopatii,
malformaţii congenitale, infirmităţi, boli somatice grave, incurabile, stări
reactive, somatogene, etilism, folosite de narcotice) şi sociogene (conflicte
sociale, juridice, sociopaţii, protelitism), ajungând la o tensiune intrapsihică
al cărei paroxism, sub forma unei reacţii psihogene, este decizia înfăptuirii
suicidului, a autodistrugerii.
• traumatizaţia – individul practică metoda asumată a suicidului, care
poate fi reuşit sau nu, ca efect al unei stări psihopatologice sau sociale.
Formele de suicid au fost clasificate după efectele lor. Sunt formele specifice
sau psihopatologice (suicidul realizat, tentativa de suicid, şantajul suicidar)
şi formele nespecifice sau sociale (suicidul egoist, suicidul altruist, suicidul
anomic).

3. Conduita deviantă heterodistructivă

Conduita deviantă heterodistructivă este atitudinea agresivă în


raportul interpersonal, caracterizată prin utilizarea forţei fizice cu rapiditate.
Agresivitatea este trăsătură dominantă a comportamentului agresiv,
înnăscută.
Comportamentul agresiv a fost calificat în trei categorii:
- comportamentul agresiv nediferenţiat – este o atitudine
ocazională, antisocială, fără răsunet, manifestată obligatoriu sau
imediat,

60
- comportamentul agresiv-delictual – specific criminal, condiţionat
de acţiunea factorilor de mediu şi de ordin social negativ; are
caracter permanent şi este polimorf,
- comportamentul agresiv – expresie a unei stări patologice
preexistentă (suicidul) sau dobândită (modificarea de personalitate,
la psihopaţi, narcomani etc.). S-a susţinut că agresivitatea este
componentă normală, înnăscută, a personalităţii, ca şi frica, foamea
şi sexualitatea (după Konrad LORENZ). Agresivitatea implică
noţiunea de ostilitate, care este o valoare negativă (după Olaf
KLINGBERD), când agresivitatea este asociată unei psihoze
emotive sau unei psihonevroze, poate fi tratată psihoanalitic.
Asociată cu o componentă anxioasă, agresivitatea poate fi diminuată
terapeutic cu substanţe tranchilizante.
Agresiunea poate evolua în autoagresiune sau heteroagresiune.
Conduita agresivă a fost explicată biologic (ca instinct), socio-cultural
şi psihologic (ca frustrare).
Frustrarea este o „stare de contrarietate creată prin interferarea în
planul unei acţiuni dezirabile subiectului, orientată spre o finalitate însuşită,
a unei alte acţiuni, distorsionate în raport cu acţiunea dezirabilă şi finalitatea
acesteia”1. Frustrarea, însă, nu declanşează un comportament agresiv decât
mijlocit de tensiunea creată de anxietate (după BERKOWITZ), şi nu
întotdeauna.

1
MITROFAN, Nicolae, ZDRENGHEA, Voicu, BUTOI, Tudorel, Psihologie judiciară,
Şansa, Bucureşti, 1992, p.344

61
X. TULBURĂRI PSIHICE IMPORTANTE

1. Tulburările percepţiei în practica psihopatologică

Percepţia asigură orientarea imediată a individului în mediul ambiant.


Tulburările percepţiei în practica psihopatologică sunt:
• hiperestezia – stare de iritabilitate crescută a scoarţei cerebrale la
acţiunea deranjantă a unor stimuli obişnuiţi, în debutul unor boli psihice şi în
nevroze. Stimulii care produc hiperestezie sunt: zgomotul de paşi, de cădere
al unui obiect, al vântului, al ploii, al apei, al strigătului de orice fel, trântirea

62
uşii, scurgerea apei la robinet, translaţia liftului, frânarea bruscă a unui
automobil, urletul unui motor etc.
• hipoestezia – starea de plăcere la acţiunea stimulilor de intensitate
crescută, după epuizarea neuro-energetică a organismului, în stări de beţie
alcoolică, în stări determinate de chimioterapie.
• halucinaţia – percepţie fără obiect, care dovedeşte o tulburare
mentală majoră (psihoză, demenţă etc.) şi nevoia de spitalizare pentru
tratament urgent.
• iluzia – impresia bolnavului mintal că o persoană pe care o vede de
prima dată îi este cunoscută şi o tratează amical sau injurios, suspicios,
rezervat etc., exprimând idei în absenţa reflexiei critice.

2. Tulburări de memorie

Memoria stochează informaţia. Tulburările memoriei sunt:


• hipermnezia – creşterea capacităţii de evocare a unor evenimente şi
fapte demult fixate în memorie şi care păreau uitate, apare în stări maniacale,
în paranoia pentru justificarea ideilor de persecuţie; bătrânii îşi amintesc
uşor fapte demult fixate în memorie,
• hipomnezia – scăderea capacităţii de evocare a unor evenimente şi
fapte demult fixate în memorie şi care par uitate; apare în stări de
convalescenţă, în nevroze; bătrânii uită evenimente recente;
• amnezia – pierderea memoriei, în urma unor traumatisme cranio-
cerebrale, operaţii neurochirurgicale, intoxicaţii cronice (cu alcool) şi
degradări psihice (demenţe), precum şi în boli neurologice;

63
• paramnezii – creşterea capacităţii memoriei pentru disocierea
faptelor din memorie, rupându-se de momentul în care s-au petrecut, de
locul producerii lor şi de autorii lor reali;
• confabulaţia – capacitatea de elaborare a unor fapte ireale la care ar
fi participat individul cu convingerea realităţii lor; apare în psihozele
confuze (cu conţinut oniric, tulburări de conştiinţă), în oligofrenie,
parafrenie (cu conţinut fantastic), în manie, în demenţe şi în schizofrenie;
• criptomnezia – capacitatea de a-şi atribui fapte străine drept creaţii
proprii sau de a atribui creaţii proprii ca aparţinând altora (înstrăinarea
amintirilor); în demenţe profunde nu-şi mai recunoaşte chipul în oglindă sau
nu-şi regăseşte părţi ale corpului;
• lemnezia – capacitatea de evocare vie a unor amintiri încărcate
afectiv, cu convingerea trăirii lor în prezent – ca retrăirea unor scene din
război, retrăirea unor întâlniri cu persoane care nu mai există ş.a.

3. Tulburări de gândire

Gândirea corectă stabileşte legăturile cauzale între fenomene, prin


operaţii logice mintale (analiză, sinteză, abstractizare, comparaţie,
interpelare), îndeplinind anumite funcţiuni (anticipare, explicare), exprimând
un produs mintal (concepte, judecăţi, raţionamente). Mecanismul gândirii
poate avea tulburări:
• exacerbarea ritmului gândirii – defecţiuni de gândire în stări
maniacale şi în alte boli cu excitaţie cerebrală, manifestate prin legături

64
cauzale între fenomene lipsite de sens şi de continuitate, într-un limbaj
(logoree) rapid şi de neînţeles (incoerenţă ideoverbală);
• încetinirea ritmului şi fluxului ideaţiei – defecţiuni de gândire în
epilepsie, în stări depresive şi în degradări mintale, manifestate în exprimări
stereotipe, sărace în conţinut şi cu ritm încetinit şi greoi (bradylalie), cu
vâscozitate mintală (bradypsihie);
• obsesiile – tulburare de conţinut al gândirii prin păstrarea în ideaţie a
unor idei şi întrebări parazite, cu caracter absurd şi patologic, care nu pot fi
alungate din conştiinţă şi sunt repetate des; apar în nevroza obsesivo-fobică
(psihastenie); individul este conştient de caracterul patologic al obsesiei;
• delirul – tulburare de conţinut al gândirii individului, care are
convingerea falsă a unor realităţi, pe care le interpretează incorect, fără ca
acesta să aibă conştiinţa caracterului său patologic; apare în psihoză; nu
apare în nevroză, psihopatii şi în tulburări uşoare; apare în schizofrenia
paranoidă, în parafrenie, în paranoia.
Delirul are forme clasificate: delir expansiv (delir de
meghalomaniacal, delir de invenţie), delir depresiv (delir de culpabilitate,
delir de ruină, delir de inutilitate, delir ipohondriac), delir paranoic (delir de
urmărire, de conspiraţie, delir de persecuţie, delir de relaţie, delir de
influenţă, delir de otrăvire, delir de gelozie).

4. Tulburările afectivităţii

Omului îi sunt proprii stări emoţional-afective care îl susţin energetic.


Îl caracterizează eutmia (tonului pozitiv, starea de bine şi de echilibru
afectiv).
Tulburările afectivităţii sunt:

65
• euforia maniacală din psihoza maniacală – veselie exacerbată şi
bună dispoziţie ieşită din comun, fără o cauză iniţială; bolnavul prezintă
agitaţie psiho-motorie (nu stă locului, vorbeşte şi râde, gesticulând),
polipragmatism (începe multe acţiuni fără să le termine), are o neobişnuită
poftă de viaţă; dacă acei din jur i se opun, ajunge la o furie violentă (furor
maniacal sau manie coleroasă) şi este foarte periculos pentru aceştia;
• depresia din psihoza depresivă – bolnavul susţine idei neobişnuite:
ideea vinovăţiei, ideea inutilităţii, ideea negării propriului corp, ideea
suicidului (inclusiv a morţii întregii familii pentru a nu suferi); are nevoie de
intervenţia psihiatrului şi de spitalizare;
• anxietatea din stările depresive – bolnavul este cuprins de nelinişte
afectivă, este nervos, instabil, se mişcă continuu, este în tensiune, are
paloare, transpiraţii, dureri digestive şi respiratorii, temeri negenerate de
ceva anume;
• fobia – temere exagerată faţă de un obiect sau fenomen precis:
harpoxofobia (temere de hoţi), iogofobia (temere de otrăvire), pirofobia
(temere de foc şi incendii), exiofobia (temere de obiecte tăioase), xenofobia
(temere de străini), temere de noapte şi de întuneric, temere de locuri pustii
sau singuratice, temere exagerată de insecte şi de animale mici; are somn
superficial, preferă spaţii închise şi verifică uşile de numeroase ori;
• perversiunile afective în schizofrenie şi în demenţa senilă –
bolnavul are reacţii inverse: râde când e de plâns şi plânge când este de râs,
este indiferent faţă de evenimente grele (indiferentism afectiv), îi urăşte pe
cei care îi iubea (inversiuni afective).

5. Tulburări de voinţă

66
Voinţa este capacitatea individului de a învinge prin efort propriu
piedicile întâlnite pentru atingerea unui scop.
Tulburări ale voinţei sunt:
• hipobulia sau abulia, consecutivă unor boli ale sistemului nervos,
endocrin şi muscular sau de altă natură – scăderea capacităţii de iniţiativă şi
de efort în raport de aceeaşi capacitate avută anterior pentru sarcini similare.
Se întâlneşte în: nevroze, stări depresive, schizofrenie, psihoze, melancolie,
involuţie etc.
Tulburări de voinţă specifice în psihoze:
• psihopatie instabilă – lipsă de stăpânire de sine şi autocontrol al
diverselor pulsiuni interne,
• psihopatie instabilă – lipsă de stăpânire de sine şi autocontrol al
diverselor pulsiuni interne,
• psihopatie abulică – deficit constituţional de voinţă
• Tulburări de voinţă în psihoze prin pulsiuni orientate împotriva
persoanei:
- sadism,
- masochism etc.

6. Rolul tratamentelor psihopatologice

Produsele psihofarmacologiei pot modifica patologia mintală.


Medicaţia psihotropă sau administrarea psihotropelor aduce scurtarea
episodului psihotic, lărgeşte intervalul dintre spitalizări, împiedică
cronicizarea bolii şi încetineşte evoluţia către demenţiere.

67
Personalitatea suferindului mintal rămâne morbidă şi influenţabilă de
infractori. Deliranţii cronici fac omoruri, acte de sinucidere, atentate, acte
teroriste.

XI. BIBLIOGRAFIE

1. AIONIŢOAIE, C., BUTOI, T., Ascultarea învinuitului sau


înculpatului, în vol. Tratat de criminalistică, Editura Carpaţi, 1992, p.109-
122.

68
2. BĂRBULESCU, El., RADOVAN, V., Educaţie şi reintegrare
socială, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1987.
3. BOGDAN, T., Probleme de psihologie generală, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973.
4. BOGDAN, T., Psihologie judiciară, Bucureşti, 1957.
5. BOGDAN, T. SÎNTEA, I., Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei
în procesul judiciar, M.I., Bucureşti, 1988.
6. BOGDAN, T.şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar,
Ed. M.I., Bucureşti, 1983.
7. COIFU, I., Comportamentul simulat, Ed. Acad. Române, Bucureşti,
1974.
8. COSMA, D., De la Dante la Zola – Pe urmele unor procese
celebre, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1978.
9. DRAGOMIRESCU, V., Psihosociologia comportamentului
deviant, Ed. Şt.şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
10. DRAGOMIRESCU, T.V., Determinism şi reactivitate umană, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
11. EMINESCU, Y., Din istoria marilor procese, Junimea, Iaşi, 1992.
12. ENĂCHESCU, C., Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, E.D.P.,
Bucureşti, 1998.
13. GOLU, M., Principiile psihologiei cibernetice, Ed. Şt.şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
14. GOLU, Mihai, Fundamentele psihologiei. Compendiu, E.F.
România de mâine, Bucureşti, 2000.
15. GOLU, M., Introducere în psihologie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972.
16. GOLU, M., Psihologie socială, Ed. Did.şi Ped., Bucureşti, 1974.

69
17. GOLU, M., Bazele neurofiziologice ale psihicului, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1982.
18. IONESCU, L., SANDU, D. Identificarea criminalistică, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
19. MAMALI, C., Intercunoaşterea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
20. MITROFAN, Nicolae, ZDRENGHEA, Voicu, BUTOI, Tudorel,
Psihologie judiciară, C.E. Şansa, Bucureşti, 1992.
21. ODOBLEJA, Şt., Psihologia consonantistă şi cibernetica, Scrisul
românesc, Craiova, 1978.
22. POPESCU-NEVEANU, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1978.
23. PREDA, V., Profilaxia delicvenţei şi reintegrarea socială, Ed.
Şt.şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
24. ROŞCA, M., Metode de psihodiagnostic, E.D.P., Bucureşti, 1997.
25. ROŞCA, A., Psihologia martorului, Institutul de psihologie, Cluj,
1934.
26. ROŞCA, Al., Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
27. ŞCHIOPU, U., Introducere în psihodiagnostic, T.U.B., 1976.
28. ***, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, All – Dragostini,
Bucureşti, 2004.
29. ***, Mic dicţionar enciclopedic, E.S.E., Bucureşti, 1978.

70
CUPRINS

I. Obiectul psihologiei judiciare ..............................................................


II. Analiza psihologică a actului infracţional ..........................................
III. Personalitatea în psihologia judiciară ...............................................
IV. Victima în psihologia judiciară ........................................................
V. Psihologia martorului şi mărturia judiciară ........................................
VI. Ancheta judiciară din perspectivă psihologică .................................
VII. Psihologia duelului judiciar .............................................................

71
VIII. Psihologia delicvenţei juvenile ......................................................
IX. Conduite deviante .............................................................................
X. Tulburări psihice importante ..............................................................
XI. Bibliografie .......................................................................................

Universitatea „Constantin Brâncuşi”


Târgu-Jiu
Editura şi tipografia UCB
Târgu-Jiu, 2010

72