Luceafărul

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în
anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Gheorghe Racoviță, Theodor Rosetti, Vasile
Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere
și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme
după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins,
istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în
neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze
dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe
consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de
aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în
aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor
corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale
dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de
librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se

menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc
caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine
vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Una din creatiile îndelung elaborate de poet este "Luceafarul", aparut pentru prima
data în 1883 în "Almanahul societatii academice social-literare România juna din Viena".
Acestui poem, Eminescu i-a închinat - cu întreruperi - peste opt ani de munca, plecând de la o
tema de inspiratie folclorica, poetul a ajuns la un poem cu caracter simbolic, în care
elementele de baza servesc la exprimarea unei conceptii despre iubire, viata si lume rezumata
în strofa finala a poemului.

Romantismul este o mişcare literară apărută în Anglia la începutul secolului al XIX-lea,

de unde se răspândeşte mai întâi în Franţa şi în Germania, apoi în toată Europa. Această mişcare
apare ca o reacţie la stricteţea regulilor clasice, ffind prima foemă de modernism în cultura
universală. Curentul are următoarele trăsături principale: expansiunea eului, cultul
individualismului, redescoperirea folclorului şi a istoriei naţionale, cultivarea stărilor onirice,
interesul pentru mituri şi simboluri, crearea de lumi fantastice, contemplarea trecutului şi a
figurilor istorice, triumful sentimentalismului asupra raţiunii, al imaginaţiei asupra logicii şi
judecăţii, spirit dinamic, tensiune, deschidere (versus echilibrul şi cultul formelor închise din
clasicism), viziunea globală asupra universului (totalitatea, nu detaliul, sinteza, nu analiza),
interesul pentru particular, individual, original (nu tipicul/caracterul), cultivarea melancoliei, a
unei stări oximoronice în care durerea se asociază cu plăcerea, pesimismul cu speranţa.

Un prim argument de încadrare a poemului în romantism este reprezentat de sursele de

inspiraţie folclorice. P u n c t u l d e p l e c a r e a l p o e m u l u i l - a c o n s t i t u i t u n b a s m
r o m â n e s c c u l e s d i n M u n t e n i a d e c ă l ă t o r u l g e r m a n R i c h a r d Kunisch şi cuprins
într-un memorial de călătorie
Bukarest und Stambul. În perioada studiilor berlineze(1870 -1872) , Eminescu versifică
acest basm în poemul Fata în grădina de aur. De asemenea rădăcinile folclorice ale Luceafărului
trebuie căutate şi în mitul Zburătorului, considerat de George Călinescu mitul erotic fundamental
al culturii noastre. În geneza poemului se pot identifica şi surse filozofice din Platon,
Schopenhauer, dar şi surse de inspiraţie romantice, precum poemele Demonul de
Lermontov, Cerul şi pământul d e B y r o n . E m i n e s c u v e r s i f i c ă b a s m u l f o l c l o r i c
ş i realizează o sinteză romantică în care se pot decela mitul erotic, mitu l oniric, mitul
întoarcerii la elemente, trăsături fundamentale pe care Eugen Simion le atribuie poeziei
eminesciene.
Un alt argument este reprezentat de amestecul genurilor şi speciilor literare, deoarece acest
poem filozofic pe tema condiţiei omului de geniu prezintă atât elemente epice, cât şi elemente
lirice. Trăsăturile epice rezidă în cadrul de basm, în incipitul specific acestei specii „A fost odată
ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, precum şi în structura narativă pe care se ţese povestea alegorică.
În plus, se observă îmbinarea tuturor speciilor lirice abordate de Eminescu în creaţia sa: elegia
(strofele 58- 62, unde fata de împărat evocă lui Cătălin nostalgia amorului ei intangibil),
meditaţia filosofică (strofele 75 -81 în care Demiurgul defineşt e antiteza
d i n t r e e f e m e r i t a t e a c o n d i ţ i e i u m a n e ş i eternitatea condiţiei omului de geniu),
idila (strofele 89-94), pastelul terestru (strofele 87, 88,93) şi pastelul cosmic(strofele
66-68). Pe de altă parte, apar şi elemente dramatice care rezultă din folos irea
dialogului şi din construcţia în patru tablouri, în care există un dialog care focalizează
atenţia: în primul tablou, dialogul dintre fata de împărat şi Luceafăr, în al doilea tablou,
dialogul dintre Cătălin şi Cătălina, în al treilea tablou dialogul dintre Demiug şi Hyperion ,în al
patrulea tablou există schimbul de replici dintre Cătălin şi Cătălina şi aopi cel dintre
Cătălina şi Hyperion, din finalul poemului.

Fondul de idei al "Luceafarului" se bazeaza pe autogonismul dintre superioritatea

creatorului de geniu si lumea marginita în care traieste, sau urmarind întocmai firul
poemului, aspiratia geniului de a fi alaturi de oameni si neputinta lui de a realiza aceasta, din
cauza superficialitatii si marginirii lor.

Tema centrală a poemului „Luceafărul” constă în condiția omului de geniu, precum și

modul de raportare al acestuia la lumea înconjurătoare, la problema dragostei și a cunoașterii.
Iubirea se regăsește în dublă ipostază: cea cosmică (între Hyperion și fata de împărat) și cea
terestră (între Cătălin și Cătălina, care dobândește, dintr-o dată, un nume pământean, nemaifiind
identificată doar în funcție de statutul social). Viziunea despre lume gravitează în jurul relației
omului de geniu cu societatea în care există. Această viziune este predominant romantică, ceea
ce se observă prin alternarea planului terestru cu cel cosmic, motivele literare și tema aleasă. Cu
toate acestea, ea conține și elemente clasice, precum simetria poemului și echilibrul
compozițional al acestuia.

În poemul „Luceafărul” întâlnim numeroase motive literare, cel al incompatibilităţii, al

nopții, al visului și al luceafărului fiind motivele centrale. Acestora li se adaugă și alte motive
literare, precum: castelul, luna, stelele, codrul, florile de tei, marea.

Poemul combina cele trei genuri literare: liric, epic si dramatic si cuprinde 98 de strofe ce
se organizeaza pe mai multe planuri:

• Universal-cosmic si uman-terestru (in partzile I si IV)

• Uman-terestru (partea a II-a)
• Universal-cosmic (partea a III-a)

Poemul se deschide cu o perspective mitica, atemporala, actiunea fiind plasata intr-un

timp primordial, nedeterminat, ca si in basm.Cadrul de basm ales de poet nu este doar un
procedeu artistic, ci conjugat cu visul, constituie cadrul originar al poeziei in perspectiva
eminesciana.

Secventa poetica desemneaza o insiruire de imagini sau de scene care se succed intr-o anumita
ordine.Secventa lirica poate cuprinde o imagine poetica, o conditie lirica, un fragment care sa
aiba un sens unitar. Ea face parte din constructia interna de continut a operei lirice, din
constructia exterioara facand parte titlul, incipitul, impartirea pe strofe si versuri.

Poemul este impartit in patru secvente poetice (tablouri).

I - prezinta aspiratia fetei spre dragostea Luceafarului, infatisand o poveste fantastica de iubire
sinter doua finite apartinand unor lumi diferite.
II - idila dintre Catalin si Catalina apartinand aceleiasi lumi
III - zborul Luceafarului, devenit Hyperion, spre Demiurg
IV - dragostea implinita dintre Catalin si Catalina sin intoarcerea Luceafarului in locul lui de sus.

Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu,
fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si
simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina
aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie
interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin
motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce
atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi
total diferite.

Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite.
Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o
preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei
Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind
alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira
simte nevoia concretului. Pentru al putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos
Luceafar blind ..." .

Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la

chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi
scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu.
O invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea.
Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare
Luceafarul are parintii cerul si marea.

Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si

convorbirea cu Demiurgul. Sintem din nou in planul cosmic cu o atmosfera glaciala si cu un limbaj
sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l
ierte de nemurire sa-l faca muritor de rind. In acest tablou Eminescu se dovedeste ca si in
Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii si un extraordinar poet al
fenomenelor fizice. Pentru un zbor atit de indraznet Luceafarului ii creste aripa la dimensiuni
uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor
printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a
elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile
unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari
amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza propriului vid
adinc ca visul uitarii.

In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion.
Intocmai ca fata de imparat in idila cu Catalin este numita Catalina si Luceafarul, in momentul
cind vrea sa devina muritor este inzestrat cu nume.

In discutia dintre cei doi, Demiurgul ii propune, ca pentru a renunta la gindul sau de a deveni
muritor, trei lucruri: sa-l faca cintaret incit sa asculte toata lumea de cintecul lui, conducator de
osti sau intelept. Demiurgul este dispus sa-i dea “pamintu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu
se poate”.

Luceafarul este o parte a universului, celui “tot” pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din
acest sistem ar insemna distrugerea echilibrului universal.

Hyperion este personajul principal al poemului „Luceafarul”, este simbolul omului de geniu,
caracterizat prin inteligenta (ratiunea pura), obiectivitate, capacitatea de a se sacrifica pentru
atingerea unui ideal, aspirand permanent la cunoastere, dar incapabil de a fi fericit sau de a ferici
pe cineva. in primul tablou al poemului, Luceafarul, la chemarea fetei de imparat, se arunca din
cer in mare si, luand chipul unui mandru tanar"
Catalina este simbolul omului comun, caracterizat prin instinc-tualitate, incapacitatea de a-si
depasi conditia, prin vointa de a trai si de a se implini prin fericire.Fiinta terestra, marginita,
Catalina nu se poate ridica la inaltimea la care se afla Luceafărul simbol al fiintei superioare, al
geniului.Ea isi recunoaste deschis incapacitatea de a-si depasi sfera, conditia, limita omeneasca:
Desi vorbesti pe inteles,/ Eu nu te pot pricepe". in cel de-al doilea tablou al poemului ne este
infatisata idila dintre Catalin (viclean copil de casa,/Ce imple cupele cu vin/Mesenilor la masa,//Un
paj ce poarta pas cu pas/A-mpara tesii rochii,/Baiat din Jlori si de pripas, /Dar indraznet cu ocliii")
si Catalina.Pentru Catalin ea are, la inceput, un dispret neretinul: nu il ia in seama si ii respinge
manioasa: - Da ce vrei, mari Catalin?/Ia du-t de (i vezi de treaba".Pe masura ce visul ei de a-1
urma pe Lueeafar se dovedesle a li irealizabil, acesta devine Toarte dureros: Da-mi pace, fugi
departe/ - O, de Iu ceafarul din cer/M-a prins un dor de moarte". Catalina cedeaza chemarii lui
Catalin, caci vede in el un exponent al lumii sale: .. - inca de mic/Te cunosteam pe line, /Si guraliv
si de ni mic/Te-ai potrivi cu mine" Ea nu il prefera" pe Catalin in locul Luceafarului, ci se supune
legilor lumii ei, neavand de ales.Idila terestra reprezinta implinirea aspiratiei spre fericire a perechii
pamantesti. Nici chiar in voluptatea dragostei fata nu renunta, nu poate renunta la visul ei, che-
mandu-1 pe Luceafar sa-i ocroteasca, sa-i lumineze norocul.

Titlul poemului „Luceafărul” ne face conștienți, încă de la început, de importanța acordată

Luceafărului. Încă din titlu putem deduce semnificația astrală a numelui și putem face trimiteri
către cultura populară, pentru a afla cât mai multe despre el. Acesta evidenţiază relaţia de opoziţie
existentă între lumea eului liric ṣi cea a fetei, antiteza fiind un procedeu des întâlnit în romantism.
Aspirația geniului spre iubirea ideală este o idee esențială în acest poem, titlul susținând această
idee prin ilustrarea motivului central al poeziei – Luceafărul. De asemenea, el confirmă alegoria
geniului solitar în lume, neînțeles de ceilalți. Substantivul „Luceafăr”, în tradiția românească,
reprezintă numele primei stele (planeta Venus) care se arată pe cer la asfințit și răsărit, ea fiind cea
mai luminoasă dintre toți aștrii.

Incipitul este o formula/secventa memorabila prin care incepe o lucrare epica/poezie si

care se reflecta in continut, are un anumit relief. Incipitul poemului "Luceafarul" il constituie
strofa I, in care este prezentata frumoasa fata de imparat. Plasata intr-un illo tempore specific
basmului, pamanteanca va trai, de-a lungul poemului, complexul luciferic al "caderii".
In final (ultima strofa) ea este integrata "cercului" "stramt" al destinului muritorilor, in timp ce
Luceafarul/geniul ramane etern.

Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obtinut in ultima forma a "Luceafarului", prin simplificare
si concentrare, o expresie de o maxima precizie, aproape aforistica. Versurile sunt grupate in catrene,
ritmul este iambic, rima incrucisata, masura este de 7-8 silabe, inrudita cu ritmul baladelor germane, dar
indepartandu-se de ceea ce ar putea sa-i ofere ca model poezia populara. Ritmul "Luceafarului", ce se
distinge prin tonalitatea sa ascendenta (Eminescu il numea "suitorul" iamb), il intalnim si in alte poezii
precum : "La steaua", "Si daca.", "Iubind in taina". Aceasta metrica ii permite derularea fluxului unei
experiente, atat de plastic sugerata in "Odin si poetul" : "Ca un Luceafar am trecut prin lume, / in ceruri
am privit si pe pamant.".

Metaforele au o mare incarcatura simbolica : "sfera mea", "lumea mea", expresii

elocvente ale spatiului infinit si ale cunoasterii absolute, pe cand "stele cu noroc" si "prigoniri
de soarte" desemneaza fericirea si nenorocul de care au parte muritorii in existenta lor limitata.
In aceeasi strofa intalnim un fenomen stilistic extrem de rar : se pun in antiteza doua metafore
 ("Ei au doar stele cu noroc / Si prigoniri de soarte"), definindu-se astfel existenta accidental
dramatica a muritorilor.

Totusi, procedeul stilistic de baza este alegoria. Intreg poemul este o alegorie pe tema conditiei
omului de geniu (reprezentat prin Luceafar si Demiurg), in antiteza cu soarta omului comun (reprezentat
de fata de imparat si de Catalin). Al doilea procedeu stilistic ca importanta este antiteza, procedeu specific
romantic. Eminescu insusi credea ca "antitezele sunt viata". Antiteza releva in primul rand
incompatibilitatea dintre lumea geniului si lumea omului comun.