Prof.

Laurentiu Marius DUMITRAN

4. Conducţia electrică

În aceasta parte a cursului sunt prezentate aspectele de baza

referitoare la fenomenul de conducție electrică în materiale
conductoare, semiconductoare şi izolatoare. De asemenea, este
prezentată supraconductibilitatea electrică şi informaţii privind
materialele supraconductoare la temperaturi joase şi ridicate şi unele
aplicaţii ale acestora. În final se analizează fenomenul de conducţie a
izolatoarelor aflate în câmpuri electrice intense şi fenomenul de
străpungere electrică.

4.1. Noţiuni generale

Fenomenul de conducţie electrică este legat de existenţa unor
purtători de sarcină electrică în corpuri. Din punct de vedere
microscopic curentul electric care străbate un corp constă în mişcarea
ordonată, în raport cu corpul, a purtătorilor de sarcină. Totalitatea
purtătorilor de sarcină prezenţi în corp formează aşa numita sarcină
spaţială microscopică, a cărei densitate de volum este m. Dacă se
notează cu qm sarcina electrică a unui purtător de sarcină şi cu N
concentraţia volumică a purtătorilor, densitatea de volum a sarcinii
microscopice are expresia:
m  N qm . (4.1)

Densitatea microscopică jm a curentului electric se defineşte cu
ajutorul relaţiei:
 
j m   m vm , (4.2)

unde vm este viteza microscopică a purtătorilor de sarcină definită în
raport cu un sistem de referință inerţial.
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

92 MATERIALE ELECTROTEHNICE
Dacă fenomenul de conducţie electrică este analizat din punct de

vedere macroscopic, atunci se defineşte densitatea macroscopică J a
curentului electric. Aceasta se obţine prin medierea expresiei (4.2), în
care vitezele purtătorilor de sarcină trebuie considerate în raport cu
corpul:
  
J   m vmc  N qm vmc , (4.3)

în care vmc reprezintă viteza microscopică locală a purtătorilor de
sarcină în raport cu corpul.
Pentru un corp izotrop şi omogen aflat în repaos, într-un câmp
  
electric de intensitate E , mărimile J şi E satisfac legea conducţiei
electrice:
 
J  E , (4.4)
unde  este conductivitatea electrică a materialului. Mărimea 
caracterizează proprietatea unui corp de a permite deplasarea
purtătorilor de sarcină atunci când este plasat într-un câmp electric. În

Fig. 4.1. Valori ale rezistivităţii electrice pentru anumite materiale.

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

4. Conducţia electrică 93
practică, pentru a caracteriza această proprietate, se foloseşte şi
mărimea numită rezistivitate   1  numeric egală cu inversul
conductivităţii. În figura 4.1 se prezintă valorile rezistivităţii electrice
pentru câteva conductoare, semiconductoare şi izolatoare utilizate în
tehnică.

4.2. Conducţia electrică a metalelor

Metalele sunt principalele conductoare electrice utilizate în
ingineria electrică. Aşa cum s-a prezentat în capitolele 1 şi 2, acestea
au o structură cristalină. Purtătorii de sarcină din metale sunt electronii
liberi sau cvasiliberi (v. § 3.2.2) situaţi în banda de conducţie (numiţi
şi electroni de conducţie). Deducerea expresiei conductivităţii
electrice  se poate realiza cu ajutorul a două modele diferite: modelul
clasic, în care sunt considerate ciocnirile (în sens clasic) electron -
electron şi electron - reţea şi modelul cuantic, bazat pe teoria benzilor
de energie.

4.2.1. Modelul clasic al conducţiei metalelor

Modelul clasic al conducţiei metalelor este un model simplificat
a cărui ipoteză de bază este aceea că deplasarea electronilor de
conducţie în metal se poate studia cu ajutorul legilor mecanicii clasice.
Electronii care participă la fenomenul de conducţie sunt electronii
liberi. Interacţiunile care se produc între electronii liberi, precum şi
acelea dintre electronii liberi şi particulele din nodurile reţelei
cristaline, au loc numai în timpul ciocnirilor (în sens clasic).
Deducerea expresiei conductivităţii electrice presupune analiza
mișcării electronilor liberi în metal. În lipsa unor câmpuri de forţe
exterioare, mişcarea electronilor liberi este dezordonată, ca urmare a
ciocnirilor numeroase electron-electron şi electron - reţea cristalină.
Se consideră un corp metalic supus acţiunii unui câmp electric
 
exterior de intensitate E . Notând cu em intensitatea câmpului electric

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

94 MATERIALE ELECTROTEHNICE
microscopic în corp, forţa coulombiană care se exercită asupra unui
electron este:
 
Fe   q0 em , (4.5)
în care q0 = 1,610-19 C este sarcina electrică elementară.
 
Forţa Fe imprimă electronilor liberi viteza de drift v E , în raport
cu corpul. Cu alte cuvinte, câmpul electric determină deplasarea
ordonată a purtătorilor de sarcină în raport cu corpul, ceea ce
înseamnă că, în corp, se stabileşte un curent electric de conducţie. Prin
urmare, viteza instantanee a unui electron liber este egală cu suma

dintre viteza ordonată, de drift, v E şi viteza corespunzătoare mişcării

haotice datorate agitaţiei termice, numită viteză de agitaţie termică vT
(§ 3.1.2 ):
  
v  v E  vT . (4.6)
Pe de altă parte, mişcarea electronilor este frânată datorită
ciocnirilor acestora cu particulele (ionii) aflate în nodurile reţelei
cristaline. Mai precis, prin ciocniri, electronii suferă împrăştieri pe
nodurile reţelei cristaline şi, prin urmare, componenta vitezei
electronilor pe direcţia câmpului electric se micşorează. Pentru a ţine
cont de acest fenomen, se consideră că asupra fiecărui electron de

conducţie acţionează o forţă de frânare F f proporţională cu viteza
electronului:

Fig. 4.2. Modelul fizic de deplasare a electronilor de conducţie în

corpul metalic.

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

4. Conducţia electrică 95
 
Ff   v , (4.7)
în care  este o constantă de proporţionalitate. În figura 4.2 este
reprezentat schematic modelul fizic descris anterior.
Cu aceste ipoteze, se poate scrie ecuaţia de mişcare a unui
electron de conducţie:

dv  
m   v  q0 em , (4.8)
dt
în care m reprezintă masa inerţială a electronului (presupusă egală cu
masa de repaus m0 = 9,110-31 kg).
Considerând valorile medii ale intensităţii câmpului electric
microscopic şi vitezei de deplasare a electronilor, rezultă:
~
dv ~ ~
m0   v  q0 em . (4.9)
dt
Viteza medie de deplasare a electronilor în lungul axei Ox se

obţine prin medierea vitezei instantanee v dată de relaţia (4.6). Ținând
seama de faptul că mişcarea de agitaţie termică este complet haotică
(are loc cu aceeaşi probabilitate în toate direcţiile), prin mediere,
componenta vitezei datorate agitaţiei termice se anulează, respectiv
~ ~ ~
vT  0 şi v  vE .
Pentru simplificare, se consideră că valoarea medie a intensităţii
câmpului electric microscopic pe direcţia axei Ox este egală cu
~ 
intensitatea câmpului electric macroscopic em  E . Înlocuind în (4.9)
 
pe v cu vE , considerând proiecţiile după Ox şi împărțind cu m0,
rezultă:
dv~E  ~ q
 vE   0 E . (4.10)
dt m0 m0
Ecuaţia (4.10) este o ecuaţie diferenţială liniară neomogenă de
ordinul întâi, a cărei soluţie generală are forma:
v~E  A exp t /   q0 E /  , (4.11)

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

96 MATERIALE ELECTROTEHNICE
unde   m0 /  - este durata de relaxare a electronilor liberi.
Constanta de integrare A se determină cu ajutorul condiţiei iniţiale
v~E 0  0 , respectiv în momentul t = 0 (în care se stabileşte câmpul
electric) viteza de drift este zero. Rezultă A  q0 E /   q0 E / m0 .
Înlocuind pe A în (4.11), se obţine forma vectorială a vitezei de
drift:
~ q  
vE  0 exp t /   1 E (4.12)
m0
Pentru a obţine expresia conductivităţii  se introduce (4.12) în
expresia densităţii macroscopice a curentului (4.3). Notând cu N0
concentraţia electronilor liberi din metal şi ţinând cont că sarcina unui
electron este -q0, rezultă:
 ~  N q2τ    t   
J  q0 N 0 vE   0 0   exp    1  E . (4.13)
 m0    τ  
În cazul regimului permanent, exp  t /    0 şi expresia
densității macroscopice a curentului electric devine:
  N q2 τ  
J   0 0  E (4.14)
 m0 
relaţie din care, ţinând cont de legea conducţiei electrice (4.4) rezultă
expresia conductivităţii electrice:
N 0 q02 
 . (4.15)
m0
Trebuie subliniat că relaţia (4.15) este valabilă numai în cazul
regimului permanent, pentru care exp  t /    0 . Un calcul simplu
permite aflarea ordinului de mărime al duratei de relaxare  pentru
metale. De exemplu, în cazul argintului, pentru care  = 6,3·107 S/m
şi N0 = 5,85·1028 m-3, se obţine  = ·m0/N0·q02 = 3,83·10-14 s.
Deoarece durata de relaxare a electronilor liberi este de ordinul

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

4. Conducţia electrică 97
sutimilor de picosecunde, rezultă, deci, că regimul permanent se
atinge practic instantaneu.
Se poate arăta că între durata de relaxare a electronilor liberi  şi
durata medie de ciocnire a electronilor cu reţeaua cristalină c (aşa
cum a fost definită în § 3.1.2) poate fi stabilită o legătură. Astfel, dacă
în modelul fizic de deplasare a electronilor liberi descris anterior (fig.

4.2), la un moment dat, se anulează brusc câmpul electric E , datorită
ciocnirilor cu particulele aflate în nodurile reţelei cristaline,
componenta de drift a vitezei electronului scade în timp. Practic,
electronii suferă împrăştieri pe nodurile reţelei şi îşi modifică direcţia
de mişcare după unghiuri  aleatoare. Pe de altă parte, modulul

vitezei de agitaţie termică vT este mult mai mare decât modulul
~  ~
vitezei medii de drift vE ( vT  106 m/s şi vE  1 cm/s,). Prin urmare,
modulul vitezei totale a electronilor liberi nu se schimbă după ciocniri,
aceasta fiind practic egală cu viteza de agitaţie termică (care nu
variază în timp, depinzând doar de temperatură).
Considerând cazul din figura 4.2 şi ținând cont de cele arătate
mai sus, rezultă că ciocnirea cu cel de-al doilea atom (ion) nu
 
conduce la modificarea vitezei totale a electronului, adică v '  v .
Viteza electronului pe direcţia axei Ox după ciocnirea cu cel de-al
doilea ion este egală cu v  cos  . Dacă, pentru simplificare, se
consideră cazul în care înaintea ciocnirii cu cel de-al doilea ion,
electronul avea viteza orientată după Ox, deci v  v x , rezultă că, după
fiecare ciocnire, scăderea proiecţiei vitezei electronului pe axa Ox este
egală cu vx 1  cos  . Conform definiţiei duratei medii de ciocnire,
numărul de ciocniri cu reţeaua cristalină efectuate de electronul de
conducţie într-o secundă este 1 /  c . Rezultă, deci, că într-un interval
infinit mic de timp t electronul suferă t /  c ciocniri, în decursul
cărora componenta vitezei după axa Ox scade, în medie, cu:

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

98 MATERIALE ELECTROTEHNICE

vx  t / c vx 1  cos  , (4.16)

de unde rezultă:
vx v 1  cos  
 x . (4.17)
t c
Din ecuaţia (4.10), scrisă pe direcţia axei Ox în absenţa
câmpurilor electrice exterioare (membrul drept anulându-se), rezultă
vx / t   vx / m0  vx /  . Ținând cont de (4.17), se obţine:
c
 . (4.18)
1  cos 
Dar, împrăştierile electronilor liberi pe nodurile reţelei cristaline
nu se produc, cu precădere, după anumite direcţii şi, prin urmare, prin
mediere, cos  = 0, ceea ce înseamnă că:
  c . (4.19)
Prin urmare, în expresia conductivităţii metalelor constanta de
relaxare  poate fi înlocuită cu durata medie de ciocnire c, astfel încât
rezultă:
N 0 q02 c
 . (4.20)
m0

4.2.2. Modelul cuantic al conducţiei metalelor

Modelul cuantic al conducţiei metalelor are la baza aspectele
prezentate în § 3.2. Considerând banda de conducţie a unui metal
monovalent, în cele ce urmează se va analiza energia cinetică a unui
electron de conducţie ținând cont de interacţiunile acestuia cu reţeaua
cristalină, respectiv se consideră modelul electronilor cvasiliberi din
§ 3.2.2. Cum, în conformitate cu § 3.2.3, electronii de conducţie sunt
caracterizaţi de masa efectivă m0* , energia cinetică a electronului este:

w
1 * 2 1 * 2
2

m0 v  m0 vx  v y2  vz2 ,
2
 (4.21)

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

4. Conducţia electrică 99
în care vx, vy şi vz sunt componentele vitezei după cele trei axe de
coordonate.
Pe de altă parte, viteza electronului de conducţie este practic
egală cu viteza corespunzătoare mişcării de agitaţie termică (complet
haotică), ceea ce face ca vx = vy = vz şi, deci, energia cinetică se poate
scrie sub forma:
3 * 2
w m0 vx . (4.22)
2
Dacă se stabileşte în cristal un câmp electric în lungul axei Ox
 
E  E x , corpul va fi străbătut de un curent electric (corespunzător
deplasării electronilor de conducţie sub acţiunea câmpului electric). Se
consideră acelaşi interval foarte îngust [w, w+dw] din § 3.5 (fig. 3.17),
situat în banda de conducţie a metalului. Concentraţia electronilor dN0
din intervalul dw este dată de relaţia (3.75) şi cum acest interval este
foarte îngust, se poate admite că electronii situaţi în dw au aceeaşi
energie şi, deci, aceeaşi viteză, situată în intervalul [vx, vx+dvx].
Componenta în lungul axei Ox a densităţii macroscopice a curentului
electric corespunzător celor dN0 electroni are următoarea expresie:

dJ x  q0 vx dN 0  q0 vx  w 

2m  0
3
* 2 1
w 2  dw . (4.23)
2 
2 3

Densitatea macroscopică a curentului electric care parcurge

cristalul pe direcţia Ox, se obţine integrând relaţia (4.23) pentru toate
valorile vitezei vx (exprimând w în funcţie de vx şi înlocuind pe w
conform (3.72)):
vx 
q  2m*
J x   dJ x   0 2 03
  3
2

vx 
2 
, (4.24)
vx  1 vx 

1 
  vx 0 ww 2 dw   q0 v x E x 0 w 2 dw
2

vx  vx 

w 
În continuare se vor analiza cele două integrale din paranteza
pătrată.

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

100 MATERIALE ELECTROTEHNICE

vx  1
Prima integrală A1   v  ww dw  0
vx 
x 0
2
pentru că integrantul

este o funcţie impară în raport cu vx. Aceasta rezultă din faptul că

 0 , w fiind exprimat în funcţie de vx2 cu (4.22) şi 0 w  0 pentru
1
w 2

că este funcţie pară în raport cu vx, energia w fiind, de asemenea,

exprimată în funcţie de pătratul vitezei.
În ceea ce priveşte cea de-a doua integrală
vx  1

A2   q v E x 0 w 2 dw , se constată că integrantul conţine derivata
2
0 x
vx 
w
densităţii de repartiţie a electronilor pe nivelurile benzilor permise în
raport cu energia 0 w , care, aşa cum s-a arătat în § 3.4, este
nenulă, negativă şi foarte ascuţită numai în intervalul foarte îngust  F .
Drept urmare, 0 w poate fi aproximată cu ajutorul funcţiei Dirac
pentru w = wF, respectiv 0 w  w  wF  . Rezultă că 0 w  0
numai pentru w = wF, ceea ce înseamnă că în integrală trebuie
considerat w = wF şi v x  vF  2wF 3m0*  . Rezultă:
12

1 w 
A2   q0 vF2 E x wF2  w  w dw
F
w0 (4.25)
1
 q0 vF2 E x w , 2
F


întrucât
w 0
 w  w dw  1 .
F

Din (4.24) şi (4.25) rezultă expresia densităţii de curent în lungul

axei Ox:

Jx  
 
q0  2m0*
3
2  1
   q0 v F E x wF2 
 2
2 2  3
  (4.26)
1

q02
2 3
2 
  3
* 2
2m0 E x
2 wF 2
3m0*
wF .

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

4. Conducţia electrică 101

~
Tabelul 4.1. Valori ale drumului liber mijlociu l şi constantei
de reţea a pentru anumite metale.
Metal Cu Au Ag K Na
~
l [nm] 45,9 34,5 57 37 35
a [Å] 3,61 4,08 4,07 5,23 4,23
 
Înlocuind pe wF cu expresia dată de relaţia (3.78), se obţine:
 N q 2 
J x  0 *0 E x , (4.27)
m0
în care N0 reprezintă concentraţia electronilor cvasiliberi.
 
Relaţia (4.27) coroborată cu legea conducţiei J x  E x , permite
obţinerea expresiei conductivităţii electrice a metalelor:
N 0 q02 
 . (4.28)
m0*
Se constată că relaţia (4.28) este asemănătoare cu (4.15), singura
diferenţă fiind aceea că, în (4.15) intervine masa efectivă a
electronului m0* . De aceea, metalele ai căror electroni de conducţie au
masa efectivă mai mică, prezintă o conductivitate mai ridicată (cum
este cazul argintului, cuprului, metalelor alcaline etc. (Tabelul 3.1).
Durata de relaxare  ( ≈ c) se poate calcula pe baza
observaţiilor făcute în § 3.4, respectiv că electronii care participă la
conducţie sunt aceia situaţi pe nivelurile de energie incomplet ocupate
din intervalul limită Fermi F şi a căror energie (cinetică) este
aproximativ egală cu wF (Tabelul 3.2). Rezultă:
~ ~
l l
  c   , (4.29)
vF 2 wF / m0*
în care valorile drumului liber mijlociu sunt calculate cuantic (Tabelul
4.1).

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

102 MATERIALE ELECTROTEHNICE

Concentraţia electronilor cvasiliberi N0 se poate obţine, în cazul
metalelor monovalente (principalele conductoare), presupunând că
fiecare atom eliberează electronul de valenţă. Prin urmare, N0 este egal
cu concentraţia de atomi ai metalului (care poate fi calculată aşa cum
s-a arătat în § 2.1.1).

4.2.3. Dependenţa conductivităţii electrice a metalelor de

temperatura
Pornind de la informaţiile prezentate mai sus, în acest paragraf se
analizează influenţa temperaturii asupra conductivităţii electrice a
metalelor. O astfel de analiză implică înţelegerea felului în care
deplasarea electronilor de conducţie este influenţată de valoarea
temperaturii la care se găseşte metalul. În acest sens se consideră, atât
modelul clasic al conducției (§ 4.2.1) cât şi, într-o forma mai
completă, modelul cuantic (§ 4.2.2).

4.2.3.1. Teoria clasică a variaţiei conductivităţii cu temperatura

În acest caz, studiul variaţiei conductivităţii metalelor cu
temperatura implică analiza modului în care ciocnirile electronilor
liberi cu reţeaua cristalină sunt influenţate de temperatură. Pentru
aceasta se face apel la noţiunile prezentate în § 3.1.2 privind
oscilaţiile particulelor din nodurile reţelelor cristaline şi influenţa
acestora asupra deplasării electronilor liberi.
Analizând relaţiile (4.15) şi (4.20) se constată că singura mărime
care variază cu temperatura este durata medie de ciocnire c
(respectiv, durata de relaxare ). Pentru a explica variaţiile acestor
mărimi cu temperatura, se presupune că, în metale, gazul electronic (al
electronilor liberi) are un comportament asemănător cu acela al unui
gaz real (electronii liberi sunt asimilaţi cu moleculele gazului). Astfel,
ciocnirile electronilor de conducţie se produc în mod asemănător cu
cele ale moleculelor unui gaz real, ceea ce permite utilizarea relaţiei
(1.13) pentru a calcula drumul liber mijlociu:

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

4. Conducţia electrică 103

~ 1
l  , (4.30)
2N    r 2
în care N şi r reprezintă concentraţia de atomi (molecule) ai gazului,
respectiv raza activă a atomilor (moleculelor).
După cum s-a arătat în § 4.2.1, viteza electronilor de conducţie
este aproximativ egală cu viteza de agitaţie termică vT (pentru că
 
vE  vT ) ceea ce înseamnă că, practic:
~
l
  c  (4.31)
vT
şi, deci, durata medie de ciocnire (respectiv, durata de relaxare) a
electronilor liberi are expresia:
1
2N    r 2  vT
  c  . (4.32)
vT 2N    r 2
Înlocuind pe  din (4.32) în (4.15), se obţine:
N 0 q02  N 0 q02 vT
  . (4.33)
m0 2 N    r 2 m0
Înlocuind raza activă a atomului cu expresia sa din (3.22),
rezultă:
N 0 q02 vT  C
  1, (4.34)
3 2 Nm0 k  T T
N 0 q02 vT 
în care constanta C1  şi k este constanta lui Boltzmann.
3 2 Nm0 k

Tabel 4.2. Valori ale coeficientului de variaţie a rezistivităţii electrice cu

temperatura .
Metal Cu Al Au Pt Ni
 [K]-1
3,95·10-3 4,2·10-3 3,4·10-3 3,02·10-3 6·10-3

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

104 MATERIALE ELECTROTEHNICE

În relaţia (4.34) viteza termică vT este practic independentă de
temperatura (pentru valori uzuale ale temperaturii), iar concentraţia
electronilor liberi poate fi considerată independentă de T (N0 scade
foarte puţin cu temperatura datorită creşterii volumului metalului,
numărul de electroni liberi din corp rămânând constant). Aşadar, se
poate spune că  scade hiperbolic cu temperatura.
Cum   1  , din (4.34) rezultă că rezistivitatea metalelor creşte
liniar cu temperatura T   C1 'T , ceea ce permite ca în aplicaţiile
practice, pentru valori uzuale ale lui T să fie folosită relaţia:
T   0 1    T  T0  , (4.35)
în care 0 reprezintă rezistivitatea metalului la temperatura T0
(temperatura mediului ambiant T0 = 20 oC) şi  este o constantă de
material numită coeficient de temperatură al rezistivităţii electrice.
Valori ale acestui coeficient sunt prezentate în tabelul 4.2 pentru
câteva metale.
Experimental se constată că la temperaturi scăzute, relaţiile de
variaţie a conductivităţii şi rezistivităţii cu temperatura, stabilite
anterior, nu mai sunt valabile. Practic, pentru temperaturi scăzute,
conductivitatea scade mult mai repede odată cu creşterea temperaturii,
fiind valabilă relaţia empirică a lui Bloch   C1 T 5 .

4.2.3.2. Teoria cuantică a variaţiei conductivităţii cu temperatura

În acest caz, deducerea modului de variaţie a conductivităţii
metalelor cu temperatura se bazează pe interacţiunea de natură
cuantică între electronii de conducţie (cvasiliberi) şi reţeaua cristalină.
Deplasarea (în sens clasic) a unui electron de conducţie înseamnă, din
punct de vedere cuantic, propagarea undei asociate acestuia (x), în
timp ce ciocnirea între electron şi o particulă aflată într-un nod al
reţelei cristaline corespunde unei reflexii a undei asociate.

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

4. Conducţia electrică 105

Pentru început se vor analiza fenomenele ondulatorii
corespunzătoare mişcării de agitaţie termică a particulelor din nodurile
reţelei cristaline. Astfel, se consideră că mişcarea de agitaţie termică a
particulelor din nodurile reţelei se transmite în întreg cristalul, în toate
direcţiile, sub forma unor unde elastice de frecvenţe diferite. Ipoteza
aceasta poate fi uşor înţeleasă dacă se consideră cazul unui cristal care
are în nodurile reţelei ioni şi care sunt „cuplaţi” între ei prin
intermediul forţelor de natură electrostatică (oscilatoare cuplate).
Datorită acestui „cuplaj electrostatic” vibraţia unui ion va influenţa şi
vibraţiile celorlalţi ioni ai cristalului. Cum aceste unde apar ca urmare
a mişcării de agitaţie termică, ele se numesc unde termice care, în
funcţie de direcţia de propagare pot fi unde longitudinale şi unde
transversale.

 
Fig. 4.3. Reprezentare schematică a modificării benzii de conducţie ca
urmare a propagării unei unde termice într-un metal monovalent.

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

106 MATERIALE ELECTROTEHNICE

În analiza interacţiunilor cuantice electron de conducţie – reţea
sunt importante, mai ales, undele termice longitudinale cu frecvenţe
din spectrul acustic, deoarece la temperaturile uzuale energia de
agitaţie termică a ionilor este insuficientă pentru a produce amorsarea
undelor cu frecvenţe mai mari (din spectrul optic). Desigur, prezintă
importanţă acele unde care se menţin un timp mai îndelungat în
cristal, condiţie care este îndeplinită dacă undele reflectate (pe planele
reticulare, de exemplu) sunt în fază cu undele incidente. Aceste unde
sunt staţionare şi, în acest context, se mai numesc moduri normale de
vibraţie.
Având în vedere principiile mecanicii cuantice enunţate în § 3.2,
undelor termice care se propagă în cristale le pot fi asociate
microparticule, numite fononi. Astfel, fenomenului de propagare a
undelor termice îi corespunde deplasarea fononilor în cristal.
În continuare, se consideră cazul unei unde acustice
longitudinale, având lungimea de unda T, care se propagă în lungul
axei Ox într-un metal monovalent (fig. 4.3). Propagarea acestei unde
determină apariţia în cristal a unor regiuni comprimate (în care
particulele cristalului sunt mai apropiate) şi a unor regiuni dilatate (în
care distanţele dintre particule sunt mai mari). Pentru a evidenţia acest
fenomen, în figura 4.3, poziţiile nodurilor reţelei cristaline
(particulelor cristalului) în absenţa undei sunt marcate prin „x”, în
timp ce, în prezenţa undei, poziţiile particulelor sunt reprezentate prin
cercuri. Aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, atunci când distanţa
dintre particule scade, benzile permise de energie se lărgesc şi, invers,
când distanţele dintre particule cresc, benzile permise de energie se
îngustează. Prin urmare, în regiunile comprimate, respectiv în cele
dilatate, banda de conducţie din figura 4.3 se lărgeşte, respectiv se
îngustează. Nivelul de energie inferior wci al benzii de conducţie (fig.
4.3) corespunde stărilor electronilor caracterizaţi de o energie mai
redusă, deci mai stabili. De aceea, nivelul wci se deformează mai puțin

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

4. Conducţia electrică 107

în raport cu nivelul superior wcs, care corespunde stărilor electronilor
de energii mai înalte (şi, deci, mai puţin stabili). Datorită acestui fapt,
nivelul limită Fermi, situat la mijlocul benzii de conducţie a metalului
(fig. 4.3), se deformează, de asemenea, mai mult în regiunile
comprimate şi mai puţin în acelea dilatate (pentru a rămâne la mijlocul
benzii). În figura 4.3 nivelul superior şi, respectiv, inferior al benzii de
conducţie în absenţa undei termice este notat cu wcs0 şi, respectiv, wci0
în timp ce nivelul Fermi este notat cu wF0.
Pentru simplificare, variaţia wF(x) se aproximează cu o variaţie
în trepte (cu linie punctată în figura 4.3), considerând, deci, că la
trecerea dintr-o regiune dilatată într-una comprimată şi viceversa,
nivelul Fermi suferă o variaţie bruscă cu w. Aşa cum s-a arătat în
capitolul precedent, electronii de conducţie sunt situaţi pe nivelurile
incomplet ocupate aflate în intervalul F prin mijlocul căruia trece wF,
ceea ce ne permite practic să considerăm că electronii de conducţie au
energia wF. Rezultă, deci, că în punctele M, N etc. stările electronilor
de conducţie se modifică brusc. Aceste schimbări se explică, în cele ce
urmează, cu ajutorul funcţiei de undă asociate electronului de
conducţie (x).
Se consideră un electron de conducţie care se deplasează în
metal în sensul pozitiv al axei Ox, stările acestuia fiind descrise cu
ajutorul funcţiei de undă asociate . În punctele M şi N funcţia de
undă  suferă reflexii pentru că, în aceste puncte, energia electronului
prezintă variaţii. Astfel, iau naştere unda reflectată (inversă) i şi unda
transmisă t (fig. 4.3). Aceste puncte sunt singurele în care existenţa
undelor reflectate i indică faptul că există o probabilitate nenulă
2
P  i ca electronul să se deplaseze în sensul opus axei Ox (ceea ce
se poate întâmpla numai în urma producerii unei ciocniri).
Examinând figura 4.3 se constată că, în afara punctelor de trecere
din zonele comprimate în cele dilatate şi invers, energia electronului

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

108 MATERIALE ELECTROTEHNICE

de conducţie (wF) nu se modifică, ceea ce înseamnă că între aceste
puncte electronul nu suferă, practic, ciocniri. Rezultă că drumul liber
~
mijlociu l este egal cu jumătatea lungimii de undă T , respectiv:
~ T
l  . (4.36)
2
Considerând că T >> a, rezultă că drumul liber mijlociu este mult mai
mare decât constanta reţelei cristaline:
~
l  a . (4.37)
Această concluzie indică faptul că, în mişcarea sa, electronul de
conducţie suferă ciocniri cu particulele cristalului numai în zonele de
trecere dintre regiunile comprimate şi cele dilatate şi viceversa,
apărute ca urmare a mișcării de agitaţie termică (a propagării undelor
termice). Între două ciocniri consecutive, electronul de conducţie trece
pe lângă foarte multe particule ale cristalului fără a suferi ciocniri
(interacţiunile electroni de conducţie – fononi sunt rare). Aceste
considerente explică valorile mari ale drumului liber mijlociu în
comparaţie cu constanta reţelei cristaline (Tabelul 4.1).
Deducerea unei relaţii explicite a dependenţei conductivităţii
metalelor de temperatură se poate face pe baza principiului de
incertitudine al lui Heisemberg. Acest principiu stabileşte o limită
inferioară a produsului deviaţiilor standard ale poziţiei şi impulsului
unui sistem, specificând că este imposibil ca o particulă să aibă
simultan, la fel de bine definite şi poziţia şi impulsul. Principiul poate
fi generalizat şi la alte perechi de mărimi, cum ar fi, de exemplu,
energia şi timpul:

w  t  , (4.38)
2
în care w şi t reprezintă deviaţia (variaţia) energiei şi respectiv
timpul.
Fie cazul unui electron de conducţie care se deplasează în cristal.
Între două ciocniri consecutive cu reţeaua cristalină (în intervalul de

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

4. Conducţia electrică 109

timp t = c ≈ ), acesta acumulează energia w. În condiţiile în care

cristalul se află în stare de echilibru termodinamic, în momentul
ciocnirii, electronul de conducţie va ceda întreaga sa energie cinetică
reţelei cristaline. Altfel, acesta ar rămâne cu „resturi” de energie după
fiecare ciocnire şi energia lui ar creşte în timp, foarte mult (ar tinde la
 ). Pe de altă parte, gazul (sistemul) electronilor liberi este în
echilibru termodinamic cu gazul fononic (sistemul de fononi ai
reţelei). Prin urmare, energia medie a unui electron aflat la
3
temperatura T are expresia wT  kT şi se consideră egală cu energia
2
w acumulată de acesta pe durata c ( c   ). Înlocuind pe w în
(4.38) rezultă:
3 
kT    , (4.39)
2 2
relaţie care, la limită, conduce la:

 . (4.40)
3kT
Înlocuind expresia duratei de relaxare  în (4.28), rezultă
N 0 q02  C2
T    , (4.41)
3kTm0* T
N 0 q02 
în care C2  este o constantă. Se observă că această relaţie este
3km0*
similară cu (4.34).
Relaţia (4.41) este valabilă numai în cazul temperaturilor uzuale
(superioare temperaturii Debye TD). Pentru temperaturi scăzute (T <
TD) este valabilă relaţia empirică a lui Bloch T   C1 T 5 (prezentată
în §4.3.2.1). De exemplu, în cazul cuprului TD = 343 K, ceea ce
înseamnă că dependenţa (T) este liniară pentru temperaturi
superioare valorii de 70 oC. Tabelul 4.3 prezintă valorile temperaturii
Debye pentru câteva metale uzuale.

 
 Prof. Laurentiu Marius DUMITRAN

110 MATERIALE ELECTROTEHNICE

Tabel 4.3. Valori ale temperaturii Debye TD pentru anumite metale.

Metal Cu Al Au Zn Sn Pb Hg
TD [K] 343 428 165 327 200 105 71,9