Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Privatizarea Serviciilor Publice
Privatizarea Serviciilor Publice
Privatizarea este invocată tot mai des ca soluţie salvatoare atunci când statul are probleme în
gestionarea propriilor activităţi. Fie că e vorba de diverse servicii sau bunuri publice, fie că e
vorba de companii de stat care se confruntă cu probleme, privatizarea pare să fie primul pas
pentru a face lucrurile să meargă mai bine. În ce măsură poate o astfel de politică rezolva
deficienţele manageriale ale statului? În opinia mea, privatizarea e un instrument util de
politică publică, sau dacă vreţi chiar o politică publică în sine, dar nu poate fi un substitut
pentru competenţa administrativă. Ea oferă roade atunci când e dublată de un stat puternic,
capabil să controleze „derapajele” sectorului privat în goana sa naturală după profit.
Dimpotrivă, în situaţia unui stat „slab”, privatizarea poate accentua şi mai mult, lipsurile
existente şi poate creşte inegalitatea (cel puţin pe termen scurt). În statele în care instituţiile
publice au o capacitate administrativă şi managerială redusă şi sunt „uşor de corupt”,
privatizările masive şi rapide au dus la stagnare si decapitalizare în locul creşterii economice
aşteptate.
Livrarea unor servicii către public, de firme private, nu este o noutate, servicii de curăţenie
stradală şi salubritate fiind oferite de privaţi încă din secolul al XVII-lea în NY. Privatizarea,
aşa cum o definim în prezent – transferul proprietăţii, responsabilităţii, finanţării,
managementului şi administrării unui servicii/bun/ unei organizaţii din sfera publică către
organizaţii non-publice sau indivizi (1) - ca instrument de politică publică, e de dată mult mai
recentă şi intră sub umbrela reformelor administrative din anii 80, denumite generic New
Public Management – administraţia Thatcher în Marea Britanie(MB) şi Reagan în SUA fiind
cele mai elocvente exemple. Aceste reforme au venit pe fondul unor presiuni economice
puternice asupra guvernelor, de a face mai multe cu mai puţine resurse – do more with less –
presiuni din partea societăţii civile privind diversitatea serviciilor dar şi nivelul calităţii
acestora şi nu în ultimul rând, idei politice care considerau statul ca fiind problema – faimosul
Government is the problem a lui Reagan care a susţinut în următorii 20 ani măsurile de
„reducere” a dimensiunii guvernului federal american.
Substratul ideologic al privatizării vine din zona neoliberală iar argumentele sunt următoarele:
Aşadar, privatizarea, poate fi (şi a fost dealtfel) o soluţie, atunci când statul nu e capabil să
gestioneze eficient diverse servicii sau companii publice. Cu toate acestea, privatizarea nu
scuteşte statul de orice fel de efort. Lipsa de competenţă necesară pentru a produce şi livra
serviciile respective poate fi un indicator pentru un grad scăzut de capacitate la nivelul întregii
administraţii, fapt care reduce şansele de succes ale unei acţiuni de privatizare.
Există o serie de situaţii în care privatizarea se poate dovedi mai degrabă o problemă decât o
soluţie. Prima ar fi existenţa unui „monopol natural”. Într-un astfel de caz, este clar că în
bună măsură efectele benefice ale concurenţei dispar, iar privatizarea nu mai are nici un sens.
Mai mult, în situaţii de monopol, privatizarea înseamnă un control şi mai redus al statului
asupra domeniului respectiv fapt care creşte şansele unor abuzuri din partea noilor
proprietari/producători privaţi. Un exemplu în acest sens ar fi privatizarea serviicilor de apă,
unde avem o situaţie similară cu monopolul natural – e greu de imaginat mai multe structuri
de canalizare şi conducte paralele, într-o comunitate, care să funcţioneze în mod concurenţial.
Soluţia Marii Britanii a fost înfinţarea unui Oficiu al Serviciilor de Apă care avea un rol de
supervizare şi reglementare a sectorului. Cu toate acestea, preţurile s-au dublat împreună cu
nemulţumirile cetăţenilor faţă de calitatea serviciilor, numărul de servicii oferite a scăzut
pentru a creşte profitul. Desigur, privatizarea în astfel de situaţii (monopol natural sau cvasi-
monopol), sau pentru servicii similare precum gazele naturale sau electrcitatea, nu înseamnă
implicit o soluţie proastă – majoritatea statelor din vestul Europei au aceste sectoare
privatizate – dar nu este exploatat întregul potenţial de avantaje, în special cel al concurenţei.
Privatizarea reprezintă un instrument util pentru orice guvern în special atunci când se
confruntă cu presiuni fiscale şi poate aduce o multitudine de beneficii atât din perspectiva
veniturilor la bugetul public cât şi a beneficiarilor. Cu toate acestea, ca orice instrument de
politică publică, privatizarea nu e un substitut pentru o administraţie puternică şi un stat
competent. Privatizarea nu presupune deresponsabilizare totală a statului faţă de cetăţeni ci o
modalitate de aducere a beneficiilor pieţei private în oferirea de bunuri şi servicii de interes
public. Acest lucru presupune atât capacitate administrativă şi managerială în procesul pre-
privatizare cât şi o supervizare permanentă post-privatizare, pentru a asigura un nivel ridicat
de responsabilitate faţă de cetăţeni.
Note
1. Termenul de privatizare aşa cum a fost definit este utilizat într-un sens general şi
include parteneriatele publice private, concesiunile, cedarea/vânzarea parţială sau
totală a dreptului de proprietate sau livrare a unor servicii de interes public,
contractare.