Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

În peisajul literaturii române interbelice, Lucian Blaga este Filosoful, alături de Tudor
Arghezi, Meșterul de cuvinte și de Ion Barbu, Poetul. Filosof prin vocație, dar și scriitor, cele
două domenii se află într-o relație de interdependență, considerându-se că filosofia sa este
poetică și poezia filosofică.
Universul poeziei se creionează în volumele: “Poemele luminii”, “Pașii profetului”,
“În marea trecere”, “Lauda somnului”, “Nebănuitele trepte”. Poezia sa este un prim moment
de sincronizare deplină a formelor poetice românești cu cele europene, instituind “mitul
modern al poeziei”, despre care vorbea Marcel Raymond.
Opera blagiană poate fi impărțită în trei etape. Tiparul pe care se constituie prima
etapă este “eul stihial”, evident în primul volum “Poemele luminii”. În acest poem, Marin
Mincu e de părere ca “Lucian Blaga nu se zbate între <<credință și tăgadă>> ca Tudor
Arghezi, ci le trăiește, paradoxal, pe amândouă simultan”. Trăsăturile acestui gen sunt
frenezia trăirii, sentimentul absolutului, valorificarea magicului, exacerbarea dionisiacă a
eului creator. Volumul “Pașii poetului” se caracterizează prin contemplație calmă.
A doua etapă se deschide cu volumul “În marea trecere” și este continuată de ”Lauda
somnului” și “La cumpăna apelor” în care predomină sentimentul tragic al înstrăinării, eul
corespunzător fiind eul alienat.
Ultima etapă e constituită de volumul “La curțile dorului” și “Nebănuitele trepte”,
echivalentă cu eterna reîntoarcere. Eul poetic este acum domestic reconciliant, deoarece
trăiește sentimentul solidarității cu tot ceea ce există.
Poemul “Eu nu stivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul “Poemele
luminii”, fiind o meditație pe tema semnificației artei. În trilogia cunoașterii se creionează
cele două modalități de cunoaștere: luciferică, al cărui nume derivă de la zeul întunericului
Lucifer și paradisiacă, prin care se dezvăluie tainele universului. Poetului îi corespunde
cunoașterea Luciferică pentru sporirea tainelor, iar omului de știință care pledează pentru
cunoașterea adevărului îi corespunde cunoașterea paradisiacă.
Această poezie este modernă prin lirismul său, prin ambiguitatea limbajului, utilizarea
metaforei, inovația formală și renunțarea la prozodia tradițională.
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoașterii luciferice. Titlul
este reluat în incipitul poeziei, atrăgând atenția cititorului că poezia este o meditație confesivă
modernistă. Sunt evidente influențe expresioniste, prin intoarcerea către mituri și simbol și
prin cultivarea unor manifestări sufletești primitive. Se remarcă prezența mărcilor gramaticale
specifice eului liric, pronumele personal “eu” cu care se deschide universul ficțional și verbul
“nu stivesc” care sporește prin negație taina perfecțiunii universului.
Tema textului este poezia ca mijloc de cunoaștere a lumii. Se află în relație subiectul
cunoscător “eu”(“lumina mea”) și obiectul cunoașterii(“corola de minuni a lumii”). Discursul
liric se realizează în jurul unor motive ca misterul, lumina, întunericul.
Compozițional, poezia poate fi împărțită în trei secvențe poetice. Prima secvență
cuprinde primele 5 versuri și exprimă cu ajutorul verbelor la forma negativă “nu ucid”, ”nu
strivesc” atitudinea poetică față de tainele lumii. Verbele se asociază metaforei “calea mea” și
reprezintă destinul poetului.
A doua etapă se construiește pe baza unor relații de opoziție. Se utilizează antiteza și
comparația amplă. Lumina ca metaforă a cunoașterii e redată de opoziția dintre lumina altore
(cunoașterea paradisiacă) și lumina mea(cunoașterea luciferică). Rațiunea e văzută ca
dăunătoare, prin ea neputându-se produce revelația. Conjuncția adversativă “dar” marchează
diferența dintre atitudinea poetului și a celorlalți în fața tainelor lumii.
O bogată serie sinonimică conturează cu ajutorul metaforelor misterul, ceea ce se alfă
dincolo de cenzura transcendentală, întrezărit prin intermediul elementelor vegheate de
marele anonim: “corola de minuni”, “nepătrunsul ascuns” și ”adâncimi de întuneric”.
A treia secvență reprezintă concluzia textului. Debutând cu un conector cauzal,
conjuncția „căci”, finalul reia întreaga idee a operei: cheia de cunoaștere a universului este
iubirea și creația: “căci eu iubesc și flori, și ochi, și buze, și morminte.”
Această operă este reprezentativă pentru faza modernistă a poetului, atât din punct de
vedere al conținutului, cât și din punct de vedere al formei.
La nivelul conținutului Blaga oprerează cu simboluri abstracte ‘’corola de minuni”, ‘’
lumina altora‘’ și ‘’lumina mea ‘’, în spatele cărora se ascund concept filosofice și tentația
absolutului, cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică.
La nivelul formei se remarcă verslibrismul. Pe lângă structura astrofică și versul alb
apare un ritm dat de frazarea semantică și tehnica ingambamentului (continuarea ideii dintr-
un vers într-altul fără să se marcheze grafic acest lucru). Frazarea semantică impune o
muzicalitate interioară a poeziei, dublată de repetarea-n refren a versului ‘’Și flori și ochi și
buze și morminte‘’, care creionează prin enumerație raportul dintre aici și acolo, între patria
altora și ‘’ apa din care curcubeul își bea frumusețea și neființa‘’.
În opinia mea, concepția despre poezia lui Blaga se circumscrie problematicii
cunoașterii. În viziunea lui, rolul poetului este acela de a spori misterul lumii prin creație.

În concluzie poezia aceasta este o artă poetică ce aparține modernismului, un inefabil

elogiu al luminii.