Sistem Fiscal National Suport Curs 1

Suportul de curs nu este destinat publicării!
SISTEM FISCAL NAȚIONAL

SUPORT CURS 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Conf. univ. dr. Mihaela TEODORESCU
Universitatea Valahia din Târgoviște
Orice folosire a suportului de curs, alta decât pentru studiul individual, este
interzisă. Acest material este elaborat pentru uzul studenţilor şi nu trebuie
interpretat ca serviciu de consultanţă. Suportul de curs, în format pdf, este
pus, gratuit, la dispoziţia studenţilor de către titularul cursului şi se interzice
studenţilor să-l posteze pe internet.
Mihaela Teodorescu Sistem fiscal național: suport pentru cursul 1
CUPRINS
I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE ………………………………………………………….. 3

1.1. Sistemul fiscal: concept, componente ...................................................................... 3
1.2. Consideraţii generale cu privire la prelevările fiscale ............................................. 6
1.2.1. Conţinutul şi rolul prelevărilor fiscale ........................................................... 6
1.2.2. Clasificarea impozitelor ................................................................................. 7
1.2.3. Elementele impozitului. Aşezarea şi perceperea impozitelor ........................ 8
1.2.4. Principiile impunerii ...................................................................................... 11
1.3. Presiunea fiscală ...................................................................................................... 15
1.4. Caracterizarea generală a impozitelor directe. Dubla impunere .............................. 17
1.4.1. Definire şi trăsături ........................................................................................ 17
1.4.2. Clasificarea impozitelor directe ..................................................................... 18
1.4.3. Dubla impunere economică şi dubla impunere juridică internaţională ......... 19
1.5. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte ...................................................... 21
1.5.1. Definire şi caracteristici ................................................................................. 21
1.5.2. Clasificarea impozitelor indirecte .................................................................. 21
1.6. Sistemul bugetar: concept, componente, principii bugetare .................................... 22
1.6.1. Sistemul bugetar: concept, componente ........................................................ 22
1.6.2. Principii și reguli bugetare ............................................................................. 23
1.6.3. Principiile și obiectivele politicii fiscal-bugetare ………………………….. 25
Anexa – Indicatori privind nivelul, dinamica și structura veniturilor publice …………… 27
Bibliografie ………………………………………………………………………………. 29
2
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. SISTEMUL FISCAL: CONCEPT, COMPONENTE

Există cel puţin două abordări ale conceptului de sistem fiscal. Corespunzător unei
abordări extinse, sistemul fiscal este definit prin prisma elementelor sale componente şi relaţiilor
dintre aceste elemente.
Într-o abordare financiară, conceptul de fiscalitate este definit ca un „sistem de percepere
a impozitelor”, iar într-o abordare juridică „sistem de legi referitoare la fisc, la perceperea
impozitului”. Apar două elemente de referinţă: impozitul şi fiscul. Impozitul este definit, în
general, prin prisma funcţiei sale clasice, respectiv ca o contribuţie solicitată pentru asigurarea
serviciilor publice, iar fiscul, ca administraţie obligată cu perceperea impozitelor. Conceptul de
„sistem” în teoria fiscală a fost utilizat mai mult figurativ, fără a se încerca o abordare a
complexului fiscal din perspectiva teoriei sistemelor.1
Abordarea sistemică are un rol ordonator, contribuind la explicarea unor concepte,
sistematizarea cunoştinţelor, înţelegerea interconexiunilor dintre economia de schimb,
prelevările fiscale şi economia publică, identificarea şi eliminarea distorsiunilor prin reglarea
complexului domeniu fiscal. Se poate considera că sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de
concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulţime de elemente (materie impozabilă,
cote, subiecţi fiscali) între care se manifestă relaţii care apar ca urmare a proiectării, legiferării,
aşezării şi perceperii impozitelor şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale, în scopul
realizării obiectivelor sistemului.2
În cadrul economiei naţionale, scopul sistemului fiscal este de a asigura finanţarea
economiei publice pe calea prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace de acoperire a nevoilor
publice, şi de a permite autorităţii publice intervenţii în economia naţională, pentru corectarea
fluctuaţiilor nedorite ale ciclurilor economice care apar în economia de schimb.3
Sistemului fiscal îi sunt caracteristice următoarele obiective: de finanţare a instituţiei
bugetare (alocarea resurselor), de regulator al economiei de schimb (anticiclic) şi social
(redistribuirea bogăţiei şi protecţia persoanelor defavorizate social).4
Tot într-o abordare extinsă, sistemul fiscal este definit, după cum urmează: sistemul fiscal
reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor realizate prin intermediul unui mecanism bazat pe
tehnici, metode si instrumente specifice desfăşurării activităţii de urmărire şi control cu ajutorul
aparatului fiscal5.
Sistemul fiscal are la bază trei componente6:
A. impozitele, taxele şi contribuţiile;
B. mecanismul fiscal;
C. aparatul fiscal.
În sens restrâns, sistemul fiscal este format din totalitatea impozitelor şi taxelor provenite
de la persoanele fizice şi juridice, care alimentează bugetele publice sau, altfel spus, sistemul
1
Carmen Corduneanu – Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura CODECS, Bucureşti, 1998, pag. 22.
2
Ibidem
3
Carmen Corduneanu – Op. cit., pag. 20.
4
5
Ana Stoian – Contabilitatea şi gestiunea fiscală, curs în format digital, ASE Bucureşti, www.biblioteca-
digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=109&idb=
6
Ibidem
3
fiscal cuprinde totalitatea reglementărilor privind impozitele, taxele, contribuţiile, modalităţile de

colectare, aşezare şi încasare a lor în vederea formării veniturilor bugetelor publice.
În lucrarea „Fiscalitate aplicată şi elemente de management fiscal” sunt definite
următoarele componente ale sistemului fiscal7:
componenta legislativă – care cuprinde actele normative cu caracter sau cu incidenţă
fiscală, prin care sunt instituite veniturile bugetare fiscale şi care descriu, prin intermediul
elementelor tehnice, modul de aşezare al acestora (exemple: Codul fiscal, Codul de procedură
fiscală);
componenta procedurală (mecanismul fiscal) – care instituie procedura de administrare
a veniturilor bugetare fiscale şi care reglementează norme de bază pentru fiecare funcţie
principală a administrării (înregistrare, declarare, colectare, control fiscal, contencios
administrativ) – este descrisă în principal în cadrul Codului de procedură fiscală;
componenta instituţională (aparatul fiscal) reprezentată de ansamblul instituţiilor cu rol
în instituirea şi reglementarea veniturilor bugetare fiscale, atât la nivel central cât şi local.
Studiul sistemelor fiscale necesită luarea în considerare a doi parametri8:
- un parametru de natură spaţială, care delimitează un sistem fiscal de altul, întrucât
fiecărei ţări îi corespunde un sistem fiscal cu o structură, comportament şi obiective bine
determinate. Luarea în considerare a parametrului spaţial corespunde principiului teritorialităţii
impozitului, care este în concordanţă cu suveranitatea fiscală a fiecărui stat. În acest context,
prezintă importanţă tehnicile, stabilite prin cadrul legislativ naţional şi acorduri fiscale
internaţionale, prin care se acţionează fie pentru evitarea dublei impuneri internaţionale a
veniturilor, fie pentru combaterea evaziunii fiscale internaţionale;
- un parametru de natură temporală, care corespunde principiului anualităţii impozitului,
determinat de anualitatea exerciţiului financiar şi a instituţiei bugetare, corelat cu cazurile de
retroactivitate prevăzute de lege. Acest parametru reflectă caracterul dinamic al sistemului fiscal.
În România, Codul fiscal9 stabilește:
- cadrul legal privind impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii, care sunt
venituri ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru şomaj şi
fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale;
- contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale;
- modul de calcul şi de plată a aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale;
- procedura de modificare a acestor impozite, taxe şi contribuţii sociale.
Impozitele şi taxele reglementate prin Codul fiscal sunt următoarele:
a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
c) impozitul pe venit;
d) impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
e) impozitul pe reprezentanţe;
f) taxa pe valoarea adăugată;
g) accizele;
h) impozitele şi taxele locale;
i) impozitul pe construcţii.
7
Vintilă N., Filipescu M.-O., Lazăr P. – Fiscalitate aplicată şi elemente de management fiscal, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2013, pag. 9.
8
Carmen Corduneanu – Op. cit., pag. 23-24.
9
Legea nr. 227 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare.
4
Contribuţiile sociale reglementate prin Codul fiscal sunt următoarele:

a) contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;
b) contribuţiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului naţional unic
de asigurări sociale de sănătate;
c) contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de
angajator bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
d) contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru şomaj;
e) contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de
angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;
f) contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, datorată de
persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006
privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, cu
modificările ulterioare.
Dacă orice prevedere a Codului fiscal contravine unei prevederi a unui tratat la care
România este parte, se aplică prevederea acelui tratat.
De asemenea, la data intrării în vigoare a Codului fiscal se abrogă orice alte dispoziţii
contrare prevederilor acestuia.
Orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor
legale în vigoare privind ajutorul de stat.
Cadrul legal de administrare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale
obligatorii reglementate de Codul fiscal este stabilit prin Codul de procedură fiscală10.
Codul fiscal autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze norme
metodologice, instrucţiuni şi ordine în aplicarea Codului fiscal şi a legilor de ratificare a
convenţiilor de evitare a dublei impuneri în aplicare.
Ministerul Finanţelor Publice are atribuţia elaborării normelor necesare pentru aplicarea
unitară a Codului fiscal. În înţelesul Codului fiscal, prin norme se înţelege norme metodologice,
instrucţiuni şi ordine.
• Normele metodologice11 sunt aprobate de Guvern, prin hotărâre, şi sunt publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
• Ordinele şi instrucţiunile pentru aplicarea unitară a Codului fiscal se emit de ministrul
finanţelor publice şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
• Ordinele şi instrucţiunile referitoare la proceduri de administrare a impozitelor şi taxelor
reglementate de Codul fiscal, datorate bugetului general consolidat, cu excepţia bugetelor locale,
se emit de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, denumită în continuare
A.N.A.F., şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
• Ordinele şi instrucţiunile referitoare la proceduri de administrare a impozitelor şi taxelor
locale, reglementate de Codul fiscal, se aprobă prin ordin comun al ministrului finanţelor publice
şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, instituţiile publice din subordinea Guvernului, altele
decât Ministerul Finanţelor Publice, nu pot elabora şi emite norme care să aibă legătură cu
prevederile Codului fiscal, cu excepţia celor prevăzute în Codul fiscal.
10
Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu modificările şi completările ulterioare.
11
A se vedea Hotărârea Guvernului României nr. 1 din 6 ianuarie 2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 13
ianuarie 2016, cu modificările şi completările ulterioare.
5
1.2. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA PRELEVĂRILE FISCALE

1.2.1. Conţinutul şi rolul prelevărilor fiscale
Impozitul este plata (contribuţia) bănească obligatorie, generală şi definitivă
(nerambursabilă), directă sau indirectă, efectuată de persoane fizice şi de persoane juridice din
veniturile şi averea lor la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi la termenele
prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct
şi imediat, necesar pentru satisfacerea cerinţelor societăţii.12
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil) şi fără
contraprestaţie directă din partea statului.
Impozitul îndeplineşte trei funcţii principale:
a) financiară, prin care asigură venituri bugetului de stat şi bugetelor locale; constituie
mijlocul principal de procurare a resurselor statului;
b) economică, fiind un mijloc de intervenţie a statului în economie prin intermediul
pârghiilor financiare;
c) socială, prin care se redistribuie unele venituri ale agenţilor economici şi grupelor de
populaţie, adică, în fapt, se redistribuie o parte importantă a produsului intern brut între grupuri
sociale şi indivizi, între persoane fizice şi juridice.
Taxa este un instrument (pârghie) financiar care se concretizează în plata bănească ce se
efectuează de persoane fizice şi persoane juridice, către instituţii de utilitate publică sau către
unităţi economice, de regulă, pentru serviciile ce le sunt prestate.13
În cazul impozitului, statul nu este obligat să presteze plătitorului un echivalent direct şi
imediat, pe când pentru taxă se prestează un serviciu şi, pe cât posibil, imediat. Cuantumul
impozitului se determină în funcţie de natura şi volumul venitului impozabil sau a averii, în timp
ce mărimea taxei depinde, în mod obişnuit, de felul serviciului solicitat şi prestat. Termenele de
plată ale impozitelor sunt stabilite în prealabil prin lege şi concordă cu sau urmează perioadelor
de realizare a veniturilor impozabile. Termenele de plată a taxelor se fixează, de obicei, în
momentul solicitării sau după prestarea serviciilor.
În Legea finanţelor publice14 se dau următoarele definiţii:
- impozitul = prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de
către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;
- taxa = suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate
acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public;
- contribuţia = prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi
juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii.
În acelaşi mod sunt definite impozitele şi taxele şi în Legea finanţelor publice locale15:
- impozit = prelevarea obligatorie, fără contraprestaţie imediată, directă şi
nerambursabilă, pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;
- taxă = suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate
acesteia de către un operator economic, o instituţie publică ori un serviciu public.
12
Bistriceanu Gh., Badea L. – Bugetul de stat al României, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010, pag. 31.
13
Bistriceanu Gh., Badea L. – Op. cit., pag. 31.
14
Legea nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare.
15
Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
6
Conform Codului fiscal, contribuţiile sociale obligatorii = prelevare obligatorie realizată

în baza legii, care are ca scop protecţia persoanelor fizice obligate a se asigura împotriva
anumitor riscuri sociale, în schimbul cărora aceste persoane beneficiază de drepturile acoperite
de respectiva prelevare.
1.2.2. Clasificarea impozitelor

Pentru a sesiza mai uşor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic,
financiar, social şi politic este necesară gruparea acestora pe baza unor criterii ştiinţifice. Pentru
clasificarea impozitelor se folosesc mai multe criterii16, dintre care:
- trăsăturile de fond și de formă;
- neutralitatea față de contribuabili;
- obiectul impozabil;
- scopul introducerii impozitului;
- frecvența perceperii;
- locul în care impozitul se face venit.
■ După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în:
a) impozite directe:
- se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de
veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege;
- se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite;
- subiectul şi suportatorul impozitului sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi
persoană, deşi practic uneori acestea nu coincid.
b) impozite indirecte:
- nu se stabilesc în mod direct pe plătitor, ci asupra vânzării de bunuri sau prestărilor de
servicii și lucrări;
- fiind percepute cu ocazia vânzării unor bunuri, prestării unor servicii, importului,
exportului, înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri;
- în cazul acestor impozite, chiar prin lege, se atribuie calitatea de subiect al
impozitului altei persoane fizice şi juridice decât suportatorul acestuia, în cele din
urmă suportatorul fiind consumatorul final.
■ În funcţie de neutralitatea faţă de contribuabili, distingem:
a) impozite reale, care se stabilesc în funcţie de mărimea materiei impozabile (terenuri,
clădiri etc.), făcând abstracţie de situaţia personală a plătitorului; acestea mai sunt numite și
impozite obiective sau pe produs;
b) impozite personale, care ţin cont de situaţia contribuabilului şi sunt reprezentate în
special de impozitele pe venit; acestea mai sunt denumite şi impozite subiective.
■ După obiectul impunerii (impozabil), impozitele pot fi clasificate în:
a) impozite pe venit (profit);
b) impozite pe avere (patrimoniu net sau capital);
c) impozite pe consum (pe cheltuieli).
■ În funcţie de scopul urmărit la introducerea impozitelor:
a) impozite cu caracter fiscal – instituite în scopul realizării de venituri necesare
acoperirii cheltuielilor publice; scopul acestor impozite fiind realizarea de venituri bugetare, la
instituire este vizat randamentul lor;
b) impozite cu caracter de ordine – introduse mai ales pentru limitarea unei anumite
acţiuni sau în vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter financiar.
16
CECCAR – Ghid privind pregătirea candidaţilor la examenul de acces la stagiul pentru obţinerea calităţii de
expert contabil şi de contabil autorizat, Ediţia a V-a, revizuită, Editura CECCAR, Bucureşti, 2016, p. 976.
7
■ După frecvenţa încasării:

a) impozite permanente (ordinare) – se încasează periodic;
b) impozite incidentale (extraordinare) – se încasează o singură dată (ex. impozitul pe
averea sau profiturile excepţionale de război).
■ După locul în care impozitul se face venit (sau instituţia care le administrează):
- în statele de tip federal:
- impozite federale;
- impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei;
- impozite locale;
- în statele de tip unitar: - impozite ale administraţiei centrale de stat;
- impozite locale.
Datorită complexităţii domeniului fiscal şi implicaţiilor impozitelor, se mai pot face şi
alte grupări ale acestora.
Scopul practic al grupării impozitelor este legat de necesitatea asigurării unui cadru unitar
de analiză a presiunii fiscale, a posibilităţilor pe care diferite nivele ale administraţiei publice le
au în direcţia asigurării finanţării obligaţiilor şi analizarea efectelor produse.17
În România, veniturile bugetare (ale bugetului de stat, bugetelor locale şi ale altor bugete)
sunt grupate conform clasificaţiei bugetare. La baza grupării veniturilor fiscale din clasificaţia
bugetară, până la 31 decembrie 2005, a stat criteriul clasificării acestora după trăsăturile de fond
şi de formă, în impozite directe şi impozite indirecte.
Începând cu anul 2006, în clasificaţia bugetară18, veniturile fiscale sunt grupate, în funcţie
de obiectul impozabil, în:
- impozit pe venit, profit şi câştiguri din capital;
- impozit pe salarii (din anii anteriori introducerii impozitului pe venit);
- impozite şi taxe pe proprietate;
- impozite şi taxe pe bunuri si servicii;
- impozit pe comerţul exterior şi tranzacţiile internaţionale;
- alte impozite si taxe fiscale.
1.2.3. Elementele impozitului

Elementele principale ale impozitului sunt: denumirea impozitului, subiectul impozabil,
suportatorul impozitului, obiectul impozabil, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota de
impunere, termenul de plată, asieta (modul de așezare a impozitului).
Denumirea venitului bugetar reliefează natura economică a impozitului respectiv.
Subiectul impozitului (contribuabilul) este persoana juridică sau persoana fizică obligată
prin lege să plătească impozitul.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoană care, în fapt, suportă
impozitul. De regulă, subiectul impozitului (contribuabilul) este şi suportatorul. Practic, sunt
cazuri în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât contribuabilul (subiectul
impozabil), deoarece se folosesc diferite metode pentru a transfera impozitele plătite în sarcina
altor persoane.
De regulă, la impozitele directe, contribuabilul și suportatorul sunt aceeași persoană. La
impozitele indirecte, precum TVA, suportatorul diferă de contribuabil, iar acesta din urmă
transmite presiunea fiscală, fenomen cunoscut sub denumirea de repercusiune a impozitelor.
17
18
Clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice aprobată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1954 din
16 decembrie 2005, publicat în MO nr. 1176 din 27 decembrie 2005
8
Obiectul impunerii (obiectul impozabil) îl constituie materia supusă impunerii. În cazul

impozitelor directe, obiectul impozabil îl constituie, spre exemplu: profitul, venitul realizat de o
persoană, salariul, bunurile etc. Referitor la obiectul impozabil, trebuie menţionat că asupra lui se
aplică, de regulă, principiul unicităţii, potrivit căruia un obiect impozabil se impune o singură
dată.
Actele normative prevăd obiectul impozabil în general, impersonal. Din acest motiv, în
fiecare caz în parte, obiectul impozabil trebuie să fie concretizat atât cantitativ, cât şi calitativ.
Obiectul impozabil determinat în mod concret, cantitativ şi calitativ, formează baza impozabilă.
Determinarea bazei impozabile necesită două operaţiuni, şi anume: identificarea obiectului
impozabil şi stabilirea naturii acestuia (determinarea calitativă) şi apoi evaluarea sau măsurarea,
adică determinarea lui cantitativă, pe o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an). Evaluarea
materiei impozabile poate fi destul de dificilă și, de regulă, se face pe baza declarației fiscale a
contribuabilului. Sunt și situații în care materia supusă impozitului se evaluează conform unor
norme fixate de autoritatea publică.
Baza impozabilă se exprimă în unităţi băneşti; uneori ea se determină în unităţi de măsură
naturale, ca de exemplu, hectare, kilograme, bucăţi etc.
Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se evaluează obiectul impozabil:
unitatea monetară pentru impozitul pe profit, pe salarii, metrul pătrat, hectarul, pentru impozitul
pe teren, etc.
Sursa impozitului îl constituie mijloacele din care se plăteşte de fapt impozitul ca, spre
exemplu: profitul, salariile, venitul, încasările din vânzarea mărfurilor, din prestarea serviciilor,
valoarea adăugată etc. În unele cazuri, obiectul impozabil şi sursa impozitului se confundă,
coincid; alteori însă acestea sunt diferite. În cazul impozitului pe profit, al impozitului pe venit,
obiectul şi sursa de plată a impozitului coincid, plata impozitului determinând diminuarea
corespunzătoare a venitului. Există însă cazuri în care între obiectul impozabil şi sursa de plată a
impozitului trebuie făcută distincţie; astfel, de exemplu, la impozitul pe clădiri, obiectul
impozabil îl constituie clădirile (valoarea acestora), procesul economic de utilizare a clădirilor,
iar izvorul sau sursa de plată a impozitului pe clădiri îl constituie alte venituri realizate de
proprietarii clădirilor. În mod obişnuit, legea precizează numai obiectul impozabil, sursa de plată
a impozitului subînţelegându-se.
Cota de impunere reprezintă impozitul ce revine pe unitatea de măsură a materiei
impozabile. Este suma sau procentul care se aplică asupra bazei impozabile şi cu ajutorul căreia
se calculează impozitul.
Cotele de impozitare sunt de mai multe feluri, şi anume:
a) cote fixe (în sumă fixă, egală, forfetară);
b) cote procentuale:
- proporţionale;
- progresive: - orizontale
- verticale: - simple;
- compuse;
- regresive.
Cotele fixe (forfetare) sunt stabilite în sumă fixă (egală), neschimbată, independent de
mărimea venitului impozabil, de mărimea averii sau situaţia socială a plătitorului. Aceste cote se
utilizează când bazele impozabile sunt exprimate în unităţi naturale ca, de exemplu, la
determinarea impozitului pe teren (sub forma de cotă în sumă fixă pe mp), la aplicarea taxelor
asupra mijloacelor de transport etc.
Cotele procentuale reprezintă un anumit procent din suta de lei de venit impozabil; aceste
cote se aplică numai bazelor impozabile exprimate valoric.
9
Cotele proporţionale sunt acelea al căror procent rămâne nemodificat (constant),

indiferent de mărimea bazei impozabile şi de situaţia socială a plătitorului. Cotele proporţionale
stimulează agenţii economici şi producătorii individuali să-şi dezvolte şi să-şi perfecţioneze
activitatea. Ele se aplică şi asupra veniturilor populaţiei în cazurile în care impozitul respectiv nu
are drept scop redistribuirea în prea mare măsură a veniturilor contribuabililor.
Cotele progresive cresc pe măsura creşterii bazei impozabile, fie într-un ritm constant, fie
într-un ritm variabil. În funcţie de natura venitului impozabil, a averii impozabile şi de
categoriile de plătitori, cotele progresive pot să opereze atât orizontal, cât şi vertical. Pentru
progresivitatea orizontală este caracteristic faptul că, la venituri impozabile egale ca mărime,
cota de impozit este diferită în funcţie de natura venitului impozabil şi categoriile de plătitori. În
schimb, la progresivitatea verticală, cota de impozit creşte pe măsura creşterii veniturilor,
precum şi în funcţie de natura venitului impozabil şi de categoriile de plătitori. La un moment
dat, cotele progresive nu mai cresc, transformându-se în cote proporţionale.
Cotele progresive verticale sunt, la rândul lor, de două feluri: simple (globale) şi compuse
(pe tranşe). În cazul cotelor progresive simple cota (procentul) de impunere aferentă tranşei
superioare a venitului impozabil se aplică la întregul venit impozabil realizat de către plătitor.
Cotele progresive compuse (pe tranşe): se calculează impozite parţiale aplicându-se fiecărei
tranşe de venit cota (procentul) aferentă; după efectuarea acestei operaţiuni, se însumează
impozitul corespunzător fiecărei tranşe de venit impozabil şi se obţine impozitul total de plată.
Cotele regresive se micşorează pe măsura creşterii venitului impozabil, în scopul
avantajării plătitorului. Şi acestea pot fi cote regresive simple şi cote regresive compuse sau pe
tranşe. Deşi aceste cote sunt mai rar utilizate, un exemplu de cote regresive pe tranşe îl constituie
cotele aplicate la impozitarea veniturilor realizate de persoanele fizice din transferul
proprietăţilor imobiliare, conform art. 111 din Codul fiscal.
Exemple:
1. Pe baza cotelor progresive simple, prezentate în tabelul de mai jos, să se calculeze impozitul
datorat de doi contribuabili care obţin venituri impozabile lunare de 4.400 u.m., respectiv de
4.510 u.m. şi să se determine rata marginală de impozitare pentru contribuabilul al doilea faţă de
primul.
Venitul lunar impozabil Cota progresivă simplă
(u.m.)
Până la 3.000 10%
3.001 – 4.500 15%
4.501 – 6.500 20%
Peste 6.500 25%
Rezolvare:
Primul contribuabil datorează un impozit de: 4.400 × 15% = 660 u.m.
Al doilea contribuabil datorează un impozit de: 4.510 × 20% = 902 u.m.
Rata marginală (Rmg) de impozitare se calculează conform relaţiei:
∆I
Rmg = × 100 , unde:
∆VI
∆I = modificarea absolută a impozitului de la un contribuabil la altul;
∆VI = modificarea absolută a venitului impozabil de la un contribuabil la altul.
Deci, Rmg = (242/110) × 100 = 220%.
2. Pe baza cotelor progresive simple de la aplicaţia nr. 1, construiţi tabelul de impozitare cu cote
progresive compuse (pe tranşe).
Fie contribuabilii A şi B, care realizează următoarele venituri impozabile:
VIA = 4.400 u.m.;
10
VIB = 4.510 u.m.

Să se determine:
a) impozitul datorat de fiecare contribuabil;
b) cota medie de impozitare pentru fiecare contribuabil;
c) rata marginală de impozitare a contribuabilului A faţă de contribuabilul B.
Rezolvare: a)
Venitul lunar Impozitul aferent venitului lunar
impozabil
(în u.m.)
Până la 3.000 10%
3.001 – 4.500 300 u.m. + 15% pentru ceea ce depăşeşte 3.000 u.m.
4.501 – 6.500 525 u.m. + 20% pentru ceea ce depăşeşte 4.500 u.m.
Peste 6.500 925 u.m. + 25% pentru ceea ce depăşeşte 6.500 u.m.
Impozitul datorat de contribuabilul A: 300 + (4.400 – 3.000) × 15% = 510 u.m.

Impozitul datorat de contribuabilul B: 525 + (4.510 – 4.500) × 20% = 527 u.m.
b) Cota medie de impozitare se calculează conform relaţiei:

I
CMI i = i × 100 ,
VI i
unde:
CMIi = cota medie de impozitare pentru contribuabilul i;
Ii = impozitului datorat de contribuabilul i;
VIi = venitul impozabil al contribuabilului i.
Cota medie de impozitare a contribuabilul A este de (510/4.400) × 100 = 11,59%.
Cota medie de impozitare a contribuabilul B este de (527/4.510) × 100 = 11,69%.
c) Rata marginală de impozitare a contribuabilului A faţă de contribuabilul B este:

Rmg = (17/110) × 100 = 15,45%.
Termenele de plată arată când şi cum (integral sau în rate) trebuie să se plătească
impozitul. Termenele de plată ale impozitelor sunt prevăzute în fiecare act normativ instituitor de
venituri bugetare. La fixarea acestor termene se au în vedere atât perioadele de realizare a
veniturilor din care se plătesc impozitele, cât şi necesitatea de a se asigura alimentarea continuă a
bugetului statului şi a bugetelor locale cu resurse băneşti. Stabilirea precisă a termenelor de plată
constituie una din condiţiile esenţiale care face ca plătitorul să ştie precis cât datorează statului şi
când trebuie să plătească impozitul.
Asieta (modul de așezare a impozitului) reprezintă un grup de operațiuni prin intermediul
cărora se definește în fiecare caz în parte forma concretă a impozitului și modul în care se
așează. Așezarea unui impozit presupune:
- constatarea și evaluarea materiei impozabile;
- stabilirea cuantumului impozitului datorat de către contribuabil;
- perceperea (încasarea impozitului).
1.2.4. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au
drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.
Impunerea are o latură de natură politică (prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit
să răspundă anumitor cerinţe, să fie în concordanţă cu anumite principii) şi una de ordin tehnic
11
(concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea obiectului impozabil şi a

cuantumului impozitului).
A. Pentru prima dată, principiile impunerii au fost formulate de Adam Smith19, după cum
urmează:
- principiul justeţei impunerii (echităţii fiscale) – contribuţia cu impozite la bugetului
statului să se facă în funcţie de venitul obţinut sau de averea deţinută;
- principiul certitudinii impunerii – mărimea impozitelor datorate de fiecare contribuabil
trebuie să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele, modalitatea şi suma de plată să fie bine stabilite
şi cunoscute, clare pentru fiecare plătitor;
- principiul comodităţii impunerii - impozitele trebuie să fie percepute la termenele şi în
modul cel mai convenabil pentru contribuabili;
- principiul randamentului impozitelor – sistemul fiscal trebuie să asigure încasarea
impozitelor cu cheltuieli minime şi să fie cât mai puţin apăsător pentru contribuabili.
B. În prezent, în literatura financiară20, sunt definite următoarele principii ale impunerii:
a. Principii de echitate fiscală
Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite. În acest
sens, sunt necesare: impunerea diferenţiată a veniturilor şi a averii în funcţie de puterea
contributivă a subiectului impozabil şi scutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri
mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil. Respectarea echităţii fiscale presupune
îndeplinirea mai multor condiţii, şi anume:
- asigurarea venitului minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui
venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil
poate fi stabilit numai în cazul impozitelor directe, îndeosebi la impozitele pe venit, neavând
aplicabilitate în materie de impozite indirecte;
- sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică
avându-se în vedere mărimea venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi a
situaţiei personale a acestuia. Aici este vorba de respectarea cerinţelor echităţii pe verticală;
- la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită
în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei
persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie. De data
aceasta este vorba de respectarea cerinţelor echităţii pe orizontală;
- impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate
persoanele care realizează venituri sau posedă un anumit gen de avere, cu excepţia persoanelor
ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minim neimpozabil).
Un rol deosebit în respectarea echităţii fiscale îl are cota de impunere care determină
modul de dimensionare a impozitului. Practica fiscală cunoaşte impunerea în sume fixe şi
respectiv, în cote procentuale.
Un impozit în sumă fixă, cunoscut sub denumirea de capitaţie, s-a practicat în evul mediu
şi în primele stadii ale epocii moderne. Acest impozit nu era echitabil, deoarece la stabilirea lui
nu se avea în vedere nici mărimea venitului sau a averii şi nici situaţia personală a plătitorului.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote procentuale,
în cote progresive şi regresive.
Impunerea în cote proporţionale reprezintă o manifestare nemijlocită a principiului
egalităţii în faţa impozitelor. În cazul acestei impuneri, se aplică aceeaşi cotă de impozit
19
Adam Smith – An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (1776), traducere în limba română
de Monica Mitarca: Adam Smith – Avuția națiunilor, Editura Publica, București, 2014, citat în Văcărel I. şi colectiv
– Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.
20
Văcărel I. şi colectiv – Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.
12
indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă aceeaşi proporţie între

volumul venitului (valoarea averii) şi cuantumul impozitului datorat.
Deşi prin introducerea impunerii în cote proporţionale s-a făcut un pas înainte faţă de
impunerea în sume fixe, în direcţia unei mai juste repartizări a sarcinilor fiscale, totuşi şi aceasta
prezintă unele neajunsuri. Astfel, nici impunerea în cote proporţionale nu are în vedere că
puterea contributivă a diferitelor categorii sociale creşte pe măsură ce acestea obţin venituri mai
mari sau posedă averi mai importante.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internaţională, cel care permite
în mai mare măsură respectarea cerinţelor echităţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea
cotelor progresive compuse21. Cu toate acestea, utilizarea unei anumite progresivităţi de
impunere, chiar şi în cazul în care aceasta este mai ridicată, nu duce automat la respectarea
echităţii fiscale, deoarece, aceasta impune şi respectarea condiţiilor amintite mai sus. Totodată,
nivelul ridicat al fiscalităţii este posibil să nu afecteze prea mult puterea de plată a unor persoane,
dacă, pe calea evaziunii fiscale acestea au posibilitatea să sustragă de la impunere o parte
importantă din materia impozabilă. Se mai constată că, o cotă de impozit mai mare, aplicată la un
moment dat, influenţează favorabil încasările bugetare, însă de la un anumit nivel al cotei (care
începe să devină descurajator) încasările încep să descrească. Această relaţie este cunoscută sub
denumirea de “curba încasărilor fiscale în funcţie de cota de impozitare” elaborată de Arthur
Laffer.
b. Principii de politică financiară
La introducerea unui nou impozit, se cere ca acesta să îndeplinească şi unele cerinţe de
ordin financiar. Astfel, impozitul trebuie să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil şi
elastic (flexibil).
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe
condiţii:
- impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele (fizice sau
juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau îşi aproprie (prin
cumpărare, import etc.) acelaşi gen de bunuri. Universalitatea impozitului presupune, în aceeaşi
măsură, ca întreaga materie impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la impunere;
- să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei
părţi din materia impozabilă;
- volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea
impozitelor să fie cât mai redus posibil.
Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul său rămâne constant de-a
lungul întregului ciclu economic. Cu alte cuvinte, randamentul unui impozit nu trebuie neapărat
să sporească odată cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ale
ciclului economic şi nici să scadă în perioadele de criză şi depresiune ale ciclului economic.
Stabilitatea este necesară şi pentru a permite agenţilor economici să-şi elaboreze planuri
financiare pe termen lung. Modificările frecvente ale sistemului fiscal şi ale cuantumului
impozitului conduc la un climat de neîncredere, potrivnic unei dezvoltări economice durabile.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanenţă
necesităţilor conjuncturale de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creştere a
cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitul să poată fi majorat în mod corespunzător şi
invers.
Din practica fiscală a diferitelor ţări rezultă că, de regulă, elasticitatea impozitului
acţionează mai ales în sensul majorării impozitelor.
21
Iulian Văcărel şi colectiv – Op. cit., pag. 373.
13
O problemă de politică financiară în materie de impozite se pune şi în legătură cu

numărul şi felul (tipul) impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului: prin
utilizarea unui singur impozit sau a mai multor impozite.
Impozitul unic, conceput a fi perceput pe unele produse (hidrocarburi, electricitate,
cărbuni), se consideră că ar evita cheltuielile de încasare pe care le presupun celelalte impozite şi
ar suprima frauda fiscală.
De menţionat că impozitul unic nu a fost aplicat, iar în practică întâlnim un număr mai
mic sau mai mare de impozite, în funcţie de condiţiile economice, politice şi sociale existente în
fiecare ţară.
Un sistem fiscal trebuie apreciat de fiecare dată prin prisma tuturor consecinţelor sale pe
plan economic, financiar şi social, iar nu numai în funcţie de numărul şi tipul de impozite
utilizate. Aprecieri realiste privind consecinţele şi implicaţiile de ordin economico-social ale
unui sistem fiscal pot fi făcute dacă sunt avute în vedere aspecte, cum sunt: obiectul impunerii
(veniturile, averea, cheltuielile); felul impunerii (în sume fixe, în cote procentuale proporţionale,
progresive sau regresive); categoriile sociale sau socio-profesionale supuse impunerii; existenţa
unor cazuri de dublă impunere economică şi juridică; dimensiunea şi frecvenţa unor cazuri de
evaziune fiscală ori de repercutare a impozitelor şi taxelor şi beneficiarii acestora.
c. Principii de politică economică
Cu ocazia introducerii unui impozit, statul urmăreşte, de regulă, realizarea mai multor
obiective. Este vorba, mai întâi, de procurarea de venituri necesare acoperirii cheltuielilor
publice, apoi de folosirea impozitului ca instrument de impulsionare a dezvoltării unor ramuri
sau subramuri economice, de stimulare sau de reducere a producţiei sau a consumului unor
mărfuri, de extindere a exportului sau de restrângere a importului anumitor bunuri etc.
Încurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice poate fi realizată şi prin
măsuri de ordin fiscal, cum sunt: stabilirea unor taxe vamale ridicate la import; reducerea sau
scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone; micşorarea impozitelor directe
stabilite în sarcina întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile în ramura sau subramura
respectivă; facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix din acel domeniu, ceea ce conduce
la reducerea profitului impozabil al societăţilor de capital din ramura sau subramura respectivă
etc.
Impozitele pot fi folosite, concomitent cu alte instrumente, pentru redresarea situaţiei
economice. Astfel, spre exemplu, pentru stimularea investiţiilor particulare, în unele ţări a fost
adoptată măsura reducerii impozitului aferent profitului investit în maşini, utilaje şi alte
echipamente active. Este întâlnită şi opinia privind scutirea de impozit a sumelor investite de
persoanele cu venituri medii pentru a determina implicarea într-o măsură sporită a clasei mijlocii
în procesele investiţionale, ceea ce ar contribui la fluidizarea circulaţiei capitalului în economie.
În vederea creşterii consumului unei anumite mărfi, statul procedează la micşorarea sau
chiar la suprimarea impozitelor indirecte percepute la vânzarea acesteia. Dacă se urmăreşte
reducerea consumului, atunci se procedează la majorarea cotelor de impozit aplicate la vânzarea
mărfii respective.
Extinderea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulată prin măsuri fiscale
constând în restituirea parţială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate;
reducerea taxelor vamale percepute de către stat la importul anumitor mărfuri utilizate pentru
fabricarea de produse destinate exportului. Limitarea accesului mărfurilor străine se poate realiza
prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecţionist la importul anumitor mărfuri, iar
restrângerea exportului unor categorii de produse, prin practicarea de taxe vamale la exportul
acestora. Acest ultim procedeu se foloseşte în ţările în curs de dezvoltare pentru a limita exportul
de materii prime şi semifabricate şi pentru a încuraja exportul de produse manufacturate.
14
Un nivel înalt al fiscalităţii poate prejudicia creşterea economică prin impactul advers
asupra ofertei de locuri de muncă, asupra fenomenului de economisire, precum şi asupra dorinţei
de investire şi inovare. Prin urmare, utilizarea impozitelor ca mijloace de intervenţie în economie
trebuie făcută de fiecare dată cu multă precauţie, urmărindu-se ca prin intermediul lor să se
stimuleze deopotrivă atât cererea, cât şi oferta, pentru a nu afecta echilibrul macroeconomic,
deoarece impozitele influenţează deciziile economice, conducând la modificări ale
comportamentului indivizilor în calitatea lor de investitori, salariaţi sau de generatori de
economii.
d. Principii social-politice
Prin politica fiscală promovată de unele state se urmăreşte şi realizarea unor obiective de
ordin social-politic. Astfel, partidul de guvernământ urmăreşte ca politica fiscală pe care o
promovează să fie în concordanţă cu interesele categoriilor şi grupurilor sociale pe care le
reprezintă. Uneori, prin intermediul măsurilor cu caracter fiscal, partidul de guvernământ
încearcă să-şi menţină influenţa în rândul unor categorii sociale, în perioada din preajma
alegerilor.
Este cunoscută, de asemenea, practica acordării unor facilităţi fiscale contribuabililor cu
venituri reduse şi celor care au persoane în întreţinere. Impozitele pot fi folosite şi pentru
limitarea consumului unor produse cu consecinţe dăunătoare asupra sănătăţii.
C. Conform Codului fiscal al României, impozitele şi taxele reglementate de acesta
se bazează pe următoarele principii (principii ale fiscalităţii):
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiţii egale investitorilor,
capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru
fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi
să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) justeţea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui
contribuabil să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea
veniturilor sau a proprietăţilor acestuia;
d) eficienţa impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exerciţiu
bugetar la altul prin menţinerea randamentului impozitelor, taxelor şi contribuţiilor în toate
fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât şi în cele de criză;
e) predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor
obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni modificări în
sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii obligatorii.
1.3. PRESIUNEA FISCALĂ

O parte importantă a produsului intern brut se concentrează la dispoziţia statului prin
intermediul impozitelor şi taxelor. Atât din punct de vederea politic, cât şi pe plan economic,
financiar şi social, prezintă un interes major dimensionarea părţii din produsul intern brut care se
prelevă la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor, taxelor, contribuţiilor.
La nivel macroeconomic, se poate calcula o rata presiunii fiscale globale (denumită în
literatura de specialitate indicele presiunii fiscale globale sau rata prelevărilor obligatorii sau rata
fiscalităţii) raportând suma anuală a prelevărilor obligatorii la PIB. Prelevările obligatorii au
două mari componente: impozitele şi contribuţiile sociale obligatorii.
Rata globală a fiscalităţii se calculează conform relaţiei:
PO
Rgf = × 100 , în care:
PIB
15
Rgf = rata fiscalităţii globale, care ne arată cât la sută din produsul intern brut este concentrat la
dispoziţia statului cu ajutorul impozitelor, taxelor şi contribuţiilor;
PO = prelevările obligatorii, respectiv totalul încasărilor realizate într-un an din impozite, taxe şi
contribuţii sociale obligatorii;
PIB = produsul intern brut.
Rata fiscalităţii se calculează conform relaţiei:
VF
Rf = × 100 , în care:
PIB
Rf = rata fiscalităţii, care ne arată cât la sută din produsul intern brut este concentrat la dispoziţia
statului cu ajutorul impozitelor şi taxelor;
VF = totalul veniturilor fiscale, respectiv totalul încasărilor realizate într-un an din impozite şi
taxe;
PIB = produsul intern brut.
Se pot calcula şi rate parţiale ale fiscalităţii, prin raportarea la PIB a impozitelor
(veniturilor fiscale în sens strict), a contribuţiilor sociale obligatorii sau prin raportarea la PIB a
fiecărui tip de impozit.
Indicatorii de presiune fiscală, la nivel macroeconomic, se pot calcula pe baza datelor
publicate de Ministerul Finanţelor Publice şi Institutul Naţional de Statistică.
Exemplu:
Se cunosc următoarele date privind PIB şi veniturile bugetului general consolidat al României
realizate pe anii 2015 și 2016:
Milioane lei
Indicatori 2015 2016
Produsul intern brut 711.102,7 761.473,6
Veniturile totale ale bugetului general consolidat, din care: 233.795,2 223.900,2
1. Venituri curente, din care: 215.456,3 215.717,8
a) Veniturile fiscale 138.301,6 136.406,0
b) Contribuţii de asigurări 57.616,5 61.270,2
c) Venituri nefiscale 19.538,2 18.041,7
Sursa: Date publicate de Institutul Național de Statistică pe www.insse.ro şi date privind realizarea
veniturilor bugetului general consolidat - www.mfinante.ro
Pe baza datelor din tabelul de mai sus, se calculează rata fiscalităţii globale şi indicatori
parţiali ai presiunii fiscale:
În procente
Indicatorul de presiune
Relaţia de calcul 2015 2016
fiscală
Rata fiscalităţii globale (Venituri fiscale + Contribuţii de asigurări)×100 27,55 25,96
PIB
Rata fiscalităţii (în sens Venituri fiscale × 100 19,45 17,91
strict) PIB
Rata contribuţiilor Contribuţii de asigurări × 100 8,10 8,05
sociale obligatorii PIB
16
În Anuarul Statistic al României, în capitolul „Conturi naţionale” se publică doi indicatori

privind presiunea fiscală:
- rata de presiune fiscală, calculată conform relaţiei:
(Impozite pe producţie şi importuri + Impozite curente pe venit şi patrimoniu) × 100
Produsul intern brut
- rata de presiune socială (1), calculată conform relaţiei:

Contribuţii sociale efective primite de administraţiile publice × 100
- rata de presiune socială (2):

Contribuţii sociale efective în sarcina angajatorilor primite de administraţiile publice × 100
Rata de presiune socială calculată după a doua formulă se publică în Anuarul statistic al
României, în locul ratei calculată după prima formulă, începând cu ediția 2014. Pentru a
diferenția cele două rate, în acest suport de curs, au fost notate cu (1) și (2).
Pentru perioada 2006-2012, ratele de presiunea fiscală și socială, publicate de Institutul
Național de Statistică al României, pentru perioada 2006-2012, sunt prezentaţi în tabelul
următor:
Indicatori 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Rata de presiune fiscală 18,8% 19,1% 18,4% 17,3% 17,9% 19,2% 19,1%
Rata de presiune socială (1) 9,8% 9,8% 9,4% 9,5% 8,7% 9,1% …
Rata de presiune socială (2) … … 5,9% 5,8% 5,4% 5,6% 5,6%
Sursa: Anuarul Statistic al României: perioada 2012 - 2014
Problema fiscalităţii trebuie privită atât sub aspectul ponderii încasărilor din impozite şi
taxe în produsul intern brut, cât şi al structurii impozitelor şi taxelor. În acest sens, este necesar
să analizăm:
- ce loc ocupă în totalul veniturilor fiscale încasările provenite din impozitele directe şi,
respectiv, cele din impozitele indirecte;
- raportul dintre impozitele pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe veniturile
persoanelor juridice;
- care sunt produsele ce fac obiectul taxelor de consumaţie şi care este nivelul cotelor la
impozitele indirecte.
1.4. CARACTERIZAREA GENERALĂ A IMPOZITELOR DIRECTE.

DUBLA IMPUNERE
1.4.1. Definire şi trăsături
Impozitele directe se datorează pentru venitul obţinut sau pentru averea deţinută.
Impozitele directe sunt nominative, reglementate în funcţie de mărimea venitului sau
averii, au termene de plată stabilite şi cunoscute în prealabil.
Prezintă următoarele avantaje:
- constituie un venit sigur pentru stat, dinainte cunoscut;
- îndeplinesc cerinţe de echitate fiscală, deoarece sunt exonerate veniturile necesare
minimului de existenţă şi prin faptul că ţin seama de sarcinile familiale;
- sunt simplu de calculat şi perceput.
17
Dezavantaje:
- nu sunt agreate de plătitori;
- se consideră că nu ar fi productive, întrucât conducerile statelor nu ar avea interes să
devină nepopulare prin mărimea acestor impozite;
- pot conduce la abuzuri în ce priveşte aşezarea şi încasarea impozitelor.
1.4.2. Clasificarea impozitelor directe

În funcţie de criteriile ce stau la baza aşezării impozitelor directe, acestea se pot grupa
în:
1. impozite reale: - se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământ, clădiri,
fabrici etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului;
- se mai numesc şi impozite obiective sau pe produs, deoarece se
aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură cu situaţia
subiectului impozitului.
2. impozitele personale: se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu
situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea
de impozite subiective.
Impozitele personale se diferenţiază în funcţie de mărimea veniturilor, a averii şi de
situaţia personală a fiecărui plătitor. În cadrul impozitelor personale putem distinge: impozite pe
venit şi impozite pe avere.
Impozitul pe venit se aplică asupra veniturilor realizate de persoanele fizice şi juridice.
În practica fiscală se întâlnesc următoarele sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice:
● sistemul impunerii separate, care poate fi practicat:
- fie sub forma unui impozit unic pe venit, impunerea fiecărei categorii de venit făcându-
se diferenţiat, în funcţie de natura venitului;
- fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare venit dintr-o anumită sursă;
● sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o
persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea venitului cumulat unui singur
impozit;
● un sistem combinat, prin care anumite venituri sunt supuse impozitării separate, iar
altele sunt supuse impozitării globale (cumulate).
Modul în care se realizează impunerea veniturilor realizate de persoanele juridice este
determinat de modul de organizare a acestora, respectiv ca societăţi de persoane sau ca societăţi
de capital:
- în cazul societăţilor de persoane, impunerea veniturilor societăţii se face frecvent pe
baza sistemului aplicat persoanelor fizice, deoarece este dificil să se facă distincţie între averea
fiecăreia dintre persoanele asociate şi patrimoniul societăţii respective;
- la societăţile de capital, există o demarcaţie netă între averea acţionarilor şi patrimoniul
societăţii; acţionarii răspund pentru actele şi faptele societăţii numai în limita părţii de capital pe
care o deţin.
Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă de
dividende (proporţional cu participarea lor la capitalul social), cât şi la dispoziţia societăţii pentru
constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitul
societăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi de
profitul rămas la dispoziţia societăţii. Această repartizare a profitului permite luarea în
considerare a mai multor modalităţi de impunere a veniturilor realizate de societăţile de capital,
şi anume:
18
● Se impune mai întâi profitul total obţinut de societatea de capital şi apoi, separat,
profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende. În acest sistem, considerat clasic, partea
din profit repartizată acţionarilor este impusă de două ori, respectiv o dată la societate şi a doua
oară la acţionari sau asociaţi. Acest sistem se practică şi în România.
● A doua modalitate constă în aceea că se impun numai dividendele, în timp ce partea din
profit lăsată la dispoziţia societăţii de capital este scutită de impozit. Practicarea unei astfel de
impuneri este avantajoasă pentru societăţile de capital şi vizează stimularea acestora în plasarea
profitului realizat în noi investiţii, dar se practică mai rar.
● A treia modalitate are caracteristic faptul că se impune numai partea din profit care
rămâne la dispoziţia societăţii de capital, iar dividendele repartizate acţionarilor nu sunt supuse
impozitării. În acest caz, se încalcă principiul echităţii fiscale, deoarece se exonerează de la
impunere dividendele realizate de acţionari.
● A patra modalitate presupune impunerea separată, mai întâi, a dividendelor repartizate
acţionarilor şi apoi a părţii din profit rămase la dispoziţia societăţii de capital.
Impozitele pe avere au ca obiect impozabil averea deţinută de contribuabili.
Impozitele pe avere se clasifică astfel:
a) impozite asupra averii propriu-zise: impozitele pe proprietăţi imobiliare; impozitele
asupra activului net;
b) impozitele pe circulaţia averii: impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii, impozitul
pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile, impozitul pe hârtii de valoare, impozitul
pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale;
c) impozitul pe sporul de avere: impozitul pe plusul de avere imobiliară, impozitul pe
sporul de avere dobândit în timp de război.
1.4.3. Dubla impunere economică şi dubla impunere juridică internaţională

Prin dubla impunere se înţelege impunerea de două ori a aceluiaşi obiect impozabil.
În cadrul unui stat, supunerea aceluiaşi venit sau a aceleiaşi averi la mai multe impozite
reprezintă o dublă impunere (grevare) economică.
Dubla impunere juridică internaţională se manifestă în cazul impozitelor directe şi
reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp,
de către două autorităţi fiscale diferite. Dubla impunere juridică internaţională poate apărea în
cazul realizării de către rezidenţii unui stat a unor venituri pe teritoriul altui stat, precum şi în
cazul impozitelor pe avere.
În practica fiscală internaţională, pot fi întâlnite mai criterii care stau la baza
impunerii veniturilor sau a averii:
- criteriul rezidenţei – impunerea veniturilor se efectuează de autoritatea fiscală din ţara
căreia aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile sau averea, care fac obiectul impunerii, sunt
obţinute, respectiv, se află pe teritoriul acelui stat sau în afara acestuia;
- criteriul naţionalităţii – un stat impune pe rezidenţii săi, care realizează venituri sau
posedă avere din (în) statul respectiv, indiferent dacă ei locuiesc sau nu în ţara lor;
- criteriul originii veniturilor – impunerea se efectuează de către organele fiscale din ţara
pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se află averea, făcându-se abstracţie de rezidenţa
sau de naţionalitatea beneficiarilor de venituri.
Aplicarea acestor criterii poate conduce la apariţia dublei impuneri juridice
internaţionale.
19
Dubla impunere poate fi evitată:

- pe baza unor măsuri legislative unilaterale:
o acordarea de reduceri sau scutiri de impozit pentru veniturile obţinute de
rezidenţii unui stat în străinătate;
o prin scăderea din impozitul datorat în ţara de reşedinţă a impozitelor plătite de
rezidenţii unui stat în străinătate etc.
- prin încheierea unor acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite state (convenţii
de evitare a dublei impuneri şi combatere a evaziunii fiscale).
Conform convenţiilor de evitare a dublei impuneri:
- ţara de origine a veniturilor este ţara în care contribuabilul realizează venitul sau deţine
averea, fără să fie rezident al acesteia;
- ţara de rezidenţă reprezintă ţara în care contribuabilul este rezident (îşi are domiciliul
sau sediul sau în care este stabilit domiciliul fiscal, potrivit regulilor din convenţiile de evitare a
dublei impuneri).
În ceea ce priveşte impunerea veniturilor, în convenţiile de evitare a dublei impuneri
încheiate între state au fost inserate mai multe soluţii, precum:
- veniturile realizate din bunuri imobile (exploataţii agricole, forestiere) sunt impuse în
statul contractant în care sunt situate bunurile;
- beneficiile obţinute de întreprinderile unui stat contractant sunt impuse, în principiu, de
statul respectiv. În cazul în care întreprinderea respectivă îşi desfăşoară activitatea şi în alt stat,
prin intermediul unui sediu permanent, atunci beneficiile obţinute de sediul permanent se impun
şi în statul în care se află acel sediu;
- în cazul veniturilor din dividende, statului de origine a dividendelor i se rezervă un
drept limitat de impunere (adesea 15% din suma dividendelor);
- veniturile obţinute sub formă de dobânzi se impun în ambele state contractante, în
proporţiile convenite de acestea;
- veniturile din salarii se impun, în principiu, în statul în care se desfăşoară activitatea;
- averea formată din bunuri imobile se impune în statul în care se află bunurile respective.
Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri, în practica fiscală internaţională se aplică
mai multe metode sau procedee tehnice, cum sunt: scutirea totală, scutirea progresivă,
„creditarea” ordinară, „creditarea” totală a impozitului.
● Conform procedeului scutirii (exonerării) totale, venitul realizat de rezidentul unei ţări
în cealaltă ţară contractantă, în care acesta a fost impus, se deduce în întregime din venitul total
impozabil al acestuia în statul de rezidenţă. Deci, venitul realizat în străinătate de rezidentul unui
anumit stat, care a fost impus în ţara de origine, nu se mai impune în statul de rezidenţă.
● Conform procedeului scutirii (exonerării) progresive, venitul obţinut de rezidentul
unui stat în străinătate se adaugă la veniturile realizate de acesta în statul de rezidenţă, cu scopul
de a determina cota progresivă simplă aferentă venitului total. Pentru calcularea impozitului, cota
progresivă, stabilită anterior, se va aplica numai asupra venitului obţinut în statul de rezidenţă.
● În cazul procedeului „creditării” (imputării) ordinare, impozitul plătit, de către
rezidentul altui stat, în ţara de origine a venitului, pentru venitul realizat pe teritoriul acesteia, se
deduce din impozitul datorat de contribuabil în statul de rezidenţă, însă numai până la limita
impozitului intern ce revine la un venit egal cu venitul obţinut în străinătate.
● În cazul procedeului „creditării” (imputării) totale, impozitul plătit, de către rezidentul
altui stat, în ţara de origine a venitului, pentru venitul realizat pe teritoriul acesteia, se deduce
integral din impozitul datorat de contribuabil în statul de rezidenţă.
20
Apelarea la unul sau la altul dintre procedeele prezentate permite, după caz, diminuarea
impozitelor datorate statului de rezidenţă sau recunoaşterea impozitelor plătite în străinătate (în
ţara de origine a venitului).
Convenţiile fiscale, în marea lor majoritate consacrate evitării dublei impozitări
(Convenţii pentru Evitarea Dublei Impuneri, denumite în continuare C.E.D.I.) au o dublă natură,
atât de tratat internaţional cât şi de act de drept intern; în multe ţări – ca şi în România – ele sunt
incorporate în dreptul intern, fiind adoptate prin lege22. Natura lor este de tratate internaţionale,
ceea ce le conferă o valoare juridică de regulă superioară celei a legilor fiscale interne. Conform
art. 1 alin (4) din Codul fiscal, dacă o prevedere a Codului fiscal contravine unei prevederi a unui
tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat.
Scopul principal al C.E.D.I. îl constituie evitarea impozitării repetate a aceleaşi „materii”
(venit şi/sau avere) de către autorităţile fiscale ale unor state diferite, fiecare acţionând în temeiul
legislaţiei sale naţionale. Finalitatea C.E.D.I. o reprezintă reglementarea conflictelor de
competenţă în materie fiscală, majoritatea statelor urmărind a impozita atât activitatea economică
desfăşurată pe teritoriul lor, indiferent de naţionalitatea/rezidenţa operatorilor economici, dar şi
rezultatele activităţii desfăşurate de către resortisanţii săi în străinătate.
În doctrina economică se apreciază că, prin aplicarea C.E.D.I., trebuie urmărite
următoarele scopuri: eliminarea dublei impuneri internaţionale; prevenirea şi evitarea evaziunii
fiscale; alocarea drepturilor fiscale între statele contractante; prevenirea discriminării fiscale23
1.5. CARACTERIZAREA GENERALĂ A IMPOZITELOR INDIRECTE

1.5.1. Definire şi caracteristici
Impozitele indirecte se percep la vânzarea unor bunuri materiale, la prestarea unor
servicii, cu ocazia importului sau a exportului.
Caracteristici:
- sunt elastice (flexibile) deoarece este necesară o perioadă scurtă de timp din momentul
luării deciziei de instituire a acestora sau de majorare a cotei (printr-un act normativ) până în
momentul în care devin operaţionale (sunt efectiv încasate);
- necesită cheltuieli reduse de aşezare, percepere şi urmărire;
- nu ţin cont de venitul sau de averea celor care le suportă;
- au caracter regresiv, deoarece ponderea impozitelor indirecte în total venit va fi mai
mare în cazul contribuabililor cu venituri mici decât în cazul celor cu venituri mari;
- afectează veniturile reale (puterea de cumpărare).
1.5.2. Clasificarea impozitelor indirecte

Din categoria impozitelor indirecte fac parte:
a) taxele de consumaţie = impozite indirecte ce se includ în preţul de vânzare al
mărfurilor fabricate sau importate şi comercializate în interiorul ţării în care se percepe
impozitul. Acestea includ:
- taxele speciale de consumaţie = accize = taxe de consumaţie pe produs;
- taxe generale pe vânzări (se aplică asupra volumului total al vânzărilor) = impozitul pe
cifra de afaceri şi taxa pe valoarea adăugată.
22
Condor I. – Evitarea dublei impozitări internaţionale, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999, pag. 71.
23
Moşteanu T. – Dubla impunere juridică internaţională, articol publicat în Revista Impozite şi Taxe nr. 8/1997,
pag. 38.
21
b) monopolurile fiscale reprezintă instituirea monopolului statului asupra producerii

şi/sau comercializării unor bunuri.
c) taxele vamale (de import, de export, de tranzit) = impozite indirecte instituite de către
stat asupra mărfurilor care sunt transferate dintr-o ţară în alta.
1.6. SISTEMUL BUGETAR: CONCEPT, COMPONENTE, PRINCIPII

1.6.1. Sistemul bugetar: concept, componente
Legea privind finanţele publice precizează că sistemul bugetar24 reprezintă un sistem
unitar de bugete care cuprinde:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetele instituţiilor publice autonome;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile;
- bugetele locale.
Veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la nivel naţional, alcătuiesc
veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale care, după consolidare, prin
eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia dimensiunile efortului financiar public pe
anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.
Legea bugetară anuală prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar veniturile şi
cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar.
În cadrul legilor bugetare anuale se includ următoarele:
a) legea bugetului de stat, legea de rectificare a bugetului de stat;
b) legea bugetului asigurărilor sociale de stat, legea de rectificare a bugetului asigurărilor
sociale de stat.
Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de
rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor
aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale, cu excepţia termenelor din
calendarul bugetar.
Bugetul general consolidat25 reprezintă ansamblul bugetelor componente ale sistemului
bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor
speciale, bugetul general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei
Statului, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral
sau parţial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor
speciale, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul
fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare,
dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile,
24
Art. 1 și art. 2 din Legea nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare.
25
Conform prevederilor Legii nr. 69 din 16 aprilie 2010 – Legea responsabilității fiscal-bugetare, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 14 mai 2015, cu modificările și completările ulterioare.
22
precum şi al altor entităţi clasificate în administraţia publică, agregate, consolidate şi ajustate

conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg.
Bugetul general consolidat reflectă toate veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar,
cumulate la nivel naţional şi evidenţiază dimensiunile efortului financiar public din anul
respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.
1.6.2. Principii și reguli bugetare

Principiile bugetare prevăzute în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, pe baza
cărora se elaborează, aprobă, execută şi raportează bugetele care formează sistemul bugetar al
României, cu excepţia bugetelor locale, sunt:
• Principiul universalităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile se includ în buget în
totalitate, în sume brute, iar veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare
anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.
• Principiul publicităţii, conform căruia sistemul bugetar este deschis şi transparent,
acestea realizându-se prin:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare
a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului
bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.
• Principiul unităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un
singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice. Este
interzisă elaborarea de acte normative prin care se creează cadrul legal pentru constituirea de
venituri care pot fi utilizate în sistem extrabugetar, cu excepţiile prevăzute de lege.
• Principiul anualităţii: veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o
perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi
efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de
execuţie a bugetului respectiv.
• Principiul specializării bugetare, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile bugetare se
înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli,
grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.
Clasificaţie bugetară reprezintă gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine
obligatorie şi după criterii unitare. Clasificaţia bugetară nu reprezintă bază legală pentru
efectuarea angajamentelor legale şi/sau efectuarea plăţilor.
Clasificaţia economică constă în gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor
economic.
Clasificaţia funcţională reprezintă gruparea cheltuielilor după destinaţia lor pentru a
evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice.
• Principiul unităţii monetare: toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă
naţională.
Reguli privind cheltuielile bugetare prevăzute de Legea nr. 500/2002:
• Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările
conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale.
• Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici angajată şi efectuată din aceste
bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
23
• Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu
este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.
Potrivit Legii privind finanţele publice locale26, elaborarea, aprobarea, executarea şi
raportarea bugetelor locale se bazează pe următoarele principii:
• Principiul universalităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile se includ în buget în
totalitate, în sume brute, iar veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare
anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.
• Principiul transparenţei şi publicităţii, conform căruia procesul bugetar este deschis şi
transparent, acesta realizându-se prin:
a) publicarea în presa locală, pe pagina de internet a instituţiei publice sau afişarea la
sediul autorităţii administraţiei publice locale respective a proiectului de buget local şi a contului
anual de execuţie a acestuia;
b) dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării acestuia;
c) prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în şedinţă publică.
• Principiul unităţii: veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document,
pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice locale şi se interzic
reţinerea şi utilizarea de venituri în regim extrabugetar, precum şi constituirea de fonduri publice
locale în afara bugetelor locale, dacă legea nu prevede altfel.
• Principiul unităţii monetare: toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda
naţională.
• Principiul anualităţii, conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate, în
condiţiile legii, pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile
de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului
corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.
• Principiul specializării bugetare: veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se
aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli grupate după
natura economică şi destinaţia acestora.
• Principiul echilibrului: cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile
bugetului respectiv, inclusiv excedentul anilor precedenți.
În Legea privind finanţele publice locale27, sunt prevăzute și alte principii:
• Principiul solidarităţii
Prin politicile bugetare locale se poate realiza ajutorarea unităţilor administrativ-
teritoriale, precum şi a persoanelor fizice aflate în situaţie de extremă dificultate, prin alocarea de
sume din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local.
Din fondul de rezervă bugetară constituit în bugetul local consiliile locale, judeţene sau
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba acordarea de ajutoare către
unităţile administrativ-teritoriale aflate în situaţii de extremă dificultate, la cererea publică a
primarilor acestor unităţi administrativ-teritoriale sau din proprie iniţiativă.
• Principiul autonomiei locale financiare
Unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente, pe care
autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor lor, pe baza şi în
limitele prevăzute de lege.
Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa stabilirii nivelurilor impozitelor
şi taxelor locale, în condiţiile legii.
26
Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanțele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, cu modificările şi completările până la 28.02.2017.
27
Art. 15 – Art. 18
24
Alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea bugetelor locale nu trebuie să afecteze

aplicarea politicilor bugetare ale autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de
competenţă.
Sumele defalcate cu destinaţie specială se utilizează de către autorităţile administraţiei
publice locale în conformitate cu prevederile legale.
• Principiul proporţionalităţii
Resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale trebuie să fie proporţionale cu
responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin lege.
• Principiul consultării
Autorităţile administraţiei publice locale, prin structurile asociative ale acestora, trebuie
să fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor financiare de la bugetul de stat către
bugetele locale.
În Legea privind finanţele publice locale28, sunt prevăzute următoarele reguli bugetare:
• Este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu excepţia cazurilor în
care legea prevede altfel.
• Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările
conţinute în legi speciale şi în legile bugetare anuale.
• Nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din
aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.
• Nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită
dacă nu este aprobată, potrivit legii, şi dacă nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare.
• După aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte normative cu implicaţii asupra
acestora, dar numai cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării
cheltuielilor bugetare aferente exerciţiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele locale
respective.
• La elaborarea bugetelor, ordonatorii de credite şi autorităţile deliberative au obligaţia să
prevadă distinct credite bugetare destinate stingerii plăţilor restante la finele anului anterior celui
pentru care se întocmeşte bugetul.
• În situaţia în care gradul de realizare a veniturilor proprii programate în bugetele în
ultimii 2 ani este mai mic de 97% pe fiecare an, ordonatorii de credite fundamentează veniturile
proprii pentru anul curent cel mult la nivelul realizărilor din anul precedent. Gradul de realizare a
veniturilor proprii se stabileşte potrivit metodologiei aprobate prin ordin comun al ministrului
administraţiei şi internelor şi al ministrului finanţelor publice, după consultarea prealabilă a
structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale.
• Ordonatorii de credite au obligaţia ca în execuţia bugetelor să asigure achitarea plăţilor
restante, precum şi a plăţilor restante rezultate în cursul anului curent. Ordonatorii de credite pot
face noi angajamente legale, în limita prevederilor bugetare aprobate, numai după stingerea
plăţilor restante înregistrate la finele anului anterior, respectiv a arieratelor din execuţia anului
curent, cu excepţia celor provenite din neacordarea sumelor cuvenite conform contractelor de
finanţare a proiectelor derulate prin programe naţionale. Prin excepţie, se pot încheia noi
angajamente legale pentru proiecte/programe finanţate din fonduri externe nerambursabile.
1.6.3. Principiile și obiectivele politicii fiscal-bugetare

Conform prevederilor Legii responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată,
Guvernul României va defini şi va derula politica fiscal-bugetară pe baza următoarelor principii:
• Principiul transparenţei în ceea ce priveşte stabilirea obiectivelor fiscal-bugetare şi
derularea politicii fiscale şi bugetare: Guvernul şi autorităţile publice locale au obligaţia de a face
publice şi de a menţine în dezbatere un interval de timp rezonabil toate informaţiile necesare ce
28
Art. 14
25
permit evaluarea modului de implementare a politicilor fiscale şi bugetare, rezultatelor acestora

şi a stării finanţelor publice centrale şi, respectiv, locale.
• Principiul stabilităţii: Guvernul are obligaţia de a conduce politica fiscal-bugetară într-
un mod care să asigure predictibilitatea acesteia pe termen mediu, în scopul menţinerii stabilităţii
macroeconomice.
• Principiul responsabilităţii fiscale: Guvernul are obligaţia de a conduce politica fiscal-
bugetară în mod prudent şi de a gestiona resursele şi obligaţiile bugetare, precum şi riscurile
fiscale de o manieră care să asigure sustenabilitatea poziţiei fiscale pe termen mediu şi lung.
Sustenabilitatea finanţelor publice presupune ca, pe termen mediu şi lung, Guvernul să
aibă posibilitatea să gestioneze riscuri sau situaţii neprevăzute, fără a fi nevoit să opereze ajustări
semnificative ale cheltuielilor, veniturilor sau deficitului bugetar cu efecte destabilizatoare din
punct de vedere economic sau social.
• Principiul echităţii: Guvernul va derula politica fiscal-bugetară luând în calcul impactul
financiar potenţial asupra generaţiilor viitoare, precum şi impactul asupra dezvoltării economice
pe termen mediu şi lung.
• Principiul eficienţei: politica fiscal-bugetară a Guvernului va avea la bază utilizarea
eficientă a resurselor publice limitate, va fi definită pe baza eficienţei economice, iar deciziile de
alocare a investiţiilor publice, inclusiv cele finanţate din fonduri nerambursabile primite de la
Uniunea Europeană şi alţi donatori, se vor baza pe evaluarea economică, precum şi pe evaluarea
capacităţii de absorbţie.
• Principiul gestionării eficiente a cheltuielilor de personal plătite din fonduri publice:
politica salarială şi a numărului de personal aferentă instituţiilor, autorităţilor, entităţilor publice
şi/sau de utilitate publică trebuie să fie în conformitate cu ţintele fiscal-bugetare din strategia
fiscal-bugetară, cu scopul de a eficientiza gestiunea fondurilor cu această destinaţie.
Guvernul are obligaţia să îndeplinească obiectivele de politică fiscal-bugetară, să
elaboreze şi să aplice strategia fiscal-bugetară anuală potrivit regulilor fiscal-bugetare prevăzute
în prezenta lege. Obiectivele politicii fiscal-bugetare sunt:
a) menţinerea datoriei publice la un nivel sustenabil pe termen mediu şi lung;
b) gestionarea prudentă a resurselor şi a obligaţiilor asumate ale sectorului public şi a
riscurilor fiscal-bugetare;
c) menţinerea unui nivel adecvat al resurselor bugetare pentru plata serviciului datoriei
publice;
d) asigurarea predictibilităţii nivelului cotelor şi bazelor de impozitare sau taxare.
26
Anexa
Nivelul, structura şi dinamica veniturilor publice
a) Indicatori privind nivelul veniturilor publice:

1. Volumul veniturilor publice (VP) reprezintă totalitatea veniturilor publice ordinare:
- în expresie nominală (VPn) relevă totalitatea veniturilor publice exprimate în preţurile
curente ale anului considerat;
- în expresie reală (VPr) relevă totalitatea veniturilor publice exprimate în preţuri
constante:
VPr = VPn ÷ Ip, unde Ip = deflatorul PIB sau indicele preţurilor de
consum.
VP
2. Ponderea veniturilor publice în PIB = × 100 ; reprezintă partea din produsul intern
PIB
brut realizat într-un an care se alocă pentru acoperirea nevoilor colective ale societăţii.
3. Veniturile publice medii pe locuitor = VP ÷ Populaţie; reprezintă suma veniturilor
publice pe locuitor. Se poate exprima în moneda naţională sau în valută pentru comparaţii
internaţionale.
b) Structura veniturilor publice se analizează pe baza ponderii fiecărei categorii de

VPi
venituri (VPi) în totalul veniturilor publice = × 100 ; exprimă modul de formare a veniturilor
VP
publice, în funcţie de provenienţa acestora.
c) Indicatori privind dinamica veniturilor publice:
1. Modificarea absolută a veniturilor publice, ∆VP, reprezintă suma cu care se modifică
volumul veniturilor publice de la o perioadă la alta. Se poate determina:
- în expresie nominală: ∆VPn = VPn1 – VPn0; relevă suma cu care se modifică volumul
veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale perioadelor considerate;
- în expresie reală: ∆VPr = VPr1 – VPr0; relevă suma cu care se modifică veniturile
publice exprimate în preţuri constante.
2. Modificarea relativă a veniturilor publice (ritmul), ∆%VP, exprimă modificarea
procentuală a veniturilor publice, de la o perioadă la alta.
VPn 1 − VPn 0
- în expresie nominală: ∆%VPn = × 100 = IVPn – 100%;
VPn 0
relevă modificarea procentuală a veniturilor publice exprimate în preţurile curente ale
perioadelor analizate;
V Pr1 − V Pr0
- în expresie reală: ∆%VPr = × 100 = IVPr – 100%;
V Pr0
relevă modificarea procentuală a veniturilor publice exprimate în preţuri constante.
3. Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB:
VP1 VP0
× 100 − × 100 ; exprimă modificarea proporţiei de alocare a produsului intern
PIB1 PIB 0
brut în scopul acoperirii nevoilor colective.
4. Modificarea absolută a veniturilor publice medii pe locuitor:
∆VP/loc = VP/loc1 – VP/loc0; se poate determina în moneda naţională sau în valută.
27
VPi1 VP
5. Modificarea structurii veniturilor publice = × 100 − i0 × 100 ; exprimă
VP1 VP0
mutaţiile ce se produc în structura categoriilor de venituri ce formează resursele publice totale.
6. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea veniturilor publice şi modificarea
I
PIB = VP
I PIB
- dacă este supraunitar, semnifică o modificare mai rapidă a veniturilor publice în raport
cu modificarea produsului intern brut;
- dacă este unitar, cei doi indicatori se modifică în aceeaşi măsură;
- dacă este subunitar, semnifică o modificare a veniturilor publice inferioară modificării
produsului intern brut.
7. Coeficientul de elasticitate a veniturilor publice în raport de PIB =
= ∆%VP÷∆%PIB; exprimă modificarea procentuală a veniturilor publice la o modificare cu 1%
a produsului intern brut.
Se interpretează asemănător cu indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea
veniturilor publice şi modificarea PIB
28
Bibliografie selectivă
Bistriceanu Gh., Badea L. Bugetul de stat al României, Editura Bibliotheca, Târgovişte,
2010.
Corduneanu C. Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura CODECS,
Bucureşti, 1998.
Moşteanu T. (coordonator) Finanţe publice: note de curs şi aplicaţii pentru seminar,
Editura Universitară, Bucureşti, 2008.
Văcărel I. şi colectiv Finanţe publice, ediţia a VI-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2007.
Vintilă N., Filipescu M.-O., Fiscalitate aplicată şi elemente de management fiscal, Editura
Lazăr P. C. H. Beck, Bucureşti, 2013.
*** CECCAR – Ghid privind pregătirea candidaţilor la examenul
de acces la stagiul pentru obţinerea calităţii de expert contabil
şi de contabil autorizat, Ediţia a V-a, revizuită, Editura
CECCAR, Bucureşti, 2016.
*** Legea nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanţele publice,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597
din 13 august 2002, cu modificările şi completările ulterioare.
*** Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice
locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
618 din 18 iulie 2006, cu modificările şi completările
ulterioare.
*** Legea nr. 227 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688
din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările
ulterioare.
*** Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură
fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 547 din 23 iulie 2015, cu modificările şi completările
ulterioare.
*** Legea nr. 69 din 16 aprilie 2010 – Legea responsabilității
fiscal-bugetare, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 330 din 14 mai 2015, cu modificările și
completările ulterioare.
29

Sistem Fiscal National Suport Curs 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sistem Fiscal National Suport Curs 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suportul de curs nu este destinat publicării!

SISTEM FISCAL NAȚIONAL

I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE ………………………………………………………….. 3

1.1. SISTEMUL FISCAL: CONCEPT, COMPONENTE

fiscal cuprinde totalitatea reglementărilor privind impozitele, taxele, contribuţiile, modalităţile de

Contribuţiile sociale reglementate prin Codul fiscal sunt următoarele:

1.2. CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA PRELEVĂRILE FISCALE

Conform Codului fiscal, contribuţiile sociale obligatorii = prelevare obligatorie realizată

1.2.2. Clasificarea impozitelor

■ După frecvenţa încasării:

1.2.3. Elementele impozitului

Obiectul impunerii (obiectul impozabil) îl constituie materia supusă impunerii. În cazul

Cotele proporţionale sunt acelea al căror procent rămâne nemodificat (constant),

VIB = 4.510 u.m.

Impozitul datorat de contribuabilul A: 300 + (4.400 – 3.000) × 15% = 510 u.m.

b) Cota medie de impozitare se calculează conform relaţiei:

c) Rata marginală de impozitare a contribuabilului A faţă de contribuabilul B este:

1.2.4. Principiile impunerii

(concretizată în metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea obiectului impozabil şi a

indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă aceeaşi proporţie între

O problemă de politică financiară în materie de impozite se pune şi în legătură cu

1.3. PRESIUNEA FISCALĂ

În Anuarul Statistic al României, în capitolul „Conturi naţionale” se publică doi indicatori

- rata de presiune socială (1), calculată conform relaţiei:

- rata de presiune socială (2):

1.4. CARACTERIZAREA GENERALĂ A IMPOZITELOR DIRECTE.

1.4.2. Clasificarea impozitelor directe

1.4.3. Dubla impunere economică şi dubla impunere juridică internaţională

Dubla impunere poate fi evitată:

1.5. CARACTERIZAREA GENERALĂ A IMPOZITELOR INDIRECTE

1.5.2. Clasificarea impozitelor indirecte

b) monopolurile fiscale reprezintă instituirea monopolului statului asupra producerii

1.6. SISTEMUL BUGETAR: CONCEPT, COMPONENTE, PRINCIPII

precum şi al altor entităţi clasificate în administraţia publică, agregate, consolidate şi ajustate

1.6.2. Principii și reguli bugetare

Alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea bugetelor locale nu trebuie să afecteze

1.6.3. Principiile și obiectivele politicii fiscal-bugetare

permit evaluarea modului de implementare a politicilor fiscale şi bugetare, rezultatelor acestora

a) Indicatori privind nivelul veniturilor publice:

b) Structura veniturilor publice se analizează pe baza ponderii fiecărei categorii de

S-ar putea să vă placă și