Sunteți pe pagina 1din 121

ANALIZĂ MATEMATICĂ

SINTEZE TEORETICE ȘI APLICAȚII

GRECU LUMINIȚA
1. ŞIRURI DE NUMERE REALE

1.1. Definiții. Mărginire. Monotonie

Prin şir de numere reale (denumit simplu șir) înţelegem o funcţie f : N*→ R, care asociază oricărui
număr natural n , n≥1, numărul real notat a n ( f (n ) = a n ). N * poate fi înlocuită cu N sau cu

N k = {n ∈ N / n ≥ k }

Notaţii pentru un şir: (a n )n ≥1 , (a n )n∈N * , (a n )n ; a n se numeşte termenul general al şirului, iar n poartă

numele de rangul termenului respectiv.

Un șir poate fi dat fie precizându-se formula termenului general, fie printr-o relație de recurență.

Spunem că şirul (a n )n ≥1 este mărginit dacă Im( f ) este o mulţime mărginită din R, adică dacă şi numai

dacă ∃ a, b ∈ R astfel încât: a ≤ a n ≤ b pentru orice n∈ N, n≥1. Echivalent putem spune că: şirul

(a n )n ≥1 este mărginit dacă şi numai dacă ∃ M ∈ R astfel încât a n ≤ M oricare ar fi n∈ N, n≥1.


Dacă a ≤ a n , pentru orice n∈ N, n≥1, spunem că şirul este mărginit inferior, iar dacă a n ≤ b , pentru orice

n∈ N, n≥1 spunem că şirul este mărginit superior. Şirurile care nu sunt mărginite se numesc nemărginite.

Spunem că şirul (a n )n ≥1 este un şir monoton dacă f (n ) = a n este o funcţie monotonă (crescătoare sau

descrescătoare).

Sirul (a n )n ≥1 este monoton crescător dacă a n ≤ a n +1 , oricare ar fi n∈ N, n≥1.

Sirul (a n )n ≥1 este monoton descrescător dacă a n ≥ a n +1 , oricare ar fi n∈ N, n≥1.

Dacă inegalităţile precedente sunt stricte se spune că şirul este strict crescător, respectiv strict
descrescător. Un şir strict crescător sau strict descrescător se numeşte strict monoton.

Se observă că un şir crescător este mărginit inferior de primul termen al şirului, iar un şir descrescător este
mărginit superior de primul lui termen.

1.2. Limita unui şir. Şir convergent. Şir divergent. Şir fundamental

Spunem că un număr real a este limita şirului (a n )n şi scriem lim a n = a sau a n → a sau mai simplu
n →∞ n →∞

a n → a , dacă orice vecinătate a lui a conţine toţi termenii şirului cu excepţia unui număr finit de

termeni. O formulare echivalentă este următoarea: ∀ε >0, ∃ N (ε ) , număr natural, astfel încât ∀n∈N,

n ≥ N (ε ) , să avem a n − a < ε .

1
Spunem că un şir (a n )n are limita + ∞ şi scriem lim a n = ∞ sau a n → ∞ sau mai simplu a n → ∞ ,
n →∞ n →∞

dacă oricare ar fi numărul real ε > 0 există un număr natural ce depinde de ε , notat N (ε ) , astfel încât

oricare ar fi n∈N, n ≥ N (ε ) să avem an > ε .

Spunem că un şir (a n )n are limita − ∞ şi scriem lim a n = −∞ sau a n → − ∞ sau mai simplu
n →∞ n →∞

a n → −∞ dacă oricare ar fi numărul real ε > 0 există un număr natural ce depinde de ε , notat N (ε ) ,

astfel încât oricare ar fi n∈N , n ≥ N (ε ) să avem an < − ε .

Un şir se numeşte convergent dacă are limita un număr real. Un şir care nu este convergent se numeşte
divergent. În categoria şirurilor divergente intră atât şirurile care nu au limită cât şi cele cu limita ± ∞ .

Un şir (a n )n se numeşte şir fundamental (sau şir Cauchy) dacă şi numai dacă oricare ar fi ε >0, există un

număr natural ce depinde de ε , notat N (ε ) , astfel încât oricare ar fi numerele naturale m şi n,

m, n ≥ N (ε ) , să avem a m − a n < ε .

Sirul (a n )n este şir fundamental dacă şi numai dacă oricare ar fi ε >0, există un număr natural ce

depinde de ε , notat N (ε ) , astfel încât oricare ar fi numărul natural n, n ≥ N (ε ) şi oricare ar fi numărul

natural p, să avem a n + p − a n < ε .

1.3. Proprietăţi importante

1. Limita unui şir , dacă există, este unică.


2. Dacă a n ≤ bn ,∀ n∈N, n≥1 şi lim a n = a iar lim bn = b , atunci a ≤ b .
n →∞ n→∞

3. Dacă a n ≤ bn ≤ c n ,∀ n∈N, n≥1 şi lim a n = l = lim c n , atunci lim bn = l . (Criteriul cleștelui)


n →∞ n →∞ n →∞

4. Dacă a n − a ≤ bn şi bn → 0 , atunci a n → a . (Criteriul comparației)

5. Dacă bn → 0 şi a n ≤ M , ∀n∈ N, n≥1, atunci a n bn → 0 .

6. Lema lui Cesaro-Stolz. Fie (bn )n un şir strict monoton şi nemărginit, (a n )n un şir oarecare. Dacă

a n +1 − a n a a a − an
şirul are limită atunci şirul n are limită şi lim n = lim n +1
bn +1 − bn bn n →∞ b
n
n →∞ b
n +1 − bn

7. Orice şir convergent este mărginit.


8. Orice şir monoton şi mărginit este convergent (Weierstrass).
a. Orice şir crescător şi mărginit superior este convergent.
b. Orice şir descrescător şi mărginit inferior este convergent.
9. Orice şir mărginit conţine un subşir convergent (lema lui Cesaro).
2
10. Orice subşir al unui şir convergent este convergent şi are limita egală cu limita şirului respectiv.
11. Dacă două subşiruri ale aceluiaşi şir sunt convergente dar au limite diferite, atunci şirul din care fac
parte este divergent.
12. Un şir de numere reale este convergent dacă şi numai dacă este un şir fundamental (Criteriul lui
Cauchy).

1.4. Operații pe R
Fie l ∈ R , atunci au loc relațiile formale:
l + ∞ = +∞
l − ∞ = −∞
∞ + ∞ = +∞
− ∞ − ∞ = −∞
+ ∞, daca l > 0
l (+ ∞ ) = 
− ∞, daca l < 0
+ ∞, daca l < 0
l (− ∞ ) = 
− ∞, daca l > 0
(+ ∞ )(+ ∞ ) = +∞
(− ∞ )(+ ∞ ) = −∞
(− ∞ )(− ∞ ) = +∞
l
=0
±∞
k
+ ∞ = +∞
− ∞ = −∞
imp

+∞
0 =0
+ ∞, daca l > 1
l +∞ = 
0, daca 0 < l < 1
+ ∞, daca l > 0
∞l = 
0, daca l < 0
∞∞ = ∞
∞ −∞ = 0
∞, daca a > 1
log a (∞ ) = 
− ∞, daca 0 < a < 1
− ∞, daca a > 1
log a (0) = 
∞, daca 0 < a < 1
Nedeterminări
∞ 0
∞ − ∞ ; 0⋅∞ ; ; ; 1∞ ; ∞0 , 00
∞ 0

1.5. Limite importante


3
 ak
 b , daca l = k
a k n k + a k −1 n k −1 + ... + a1n + a 0 
l

lim = 0, daca l > k


n → ∞ b n l + b n l −1 + ... + b n + b
l l −1 1 0  + ∞, daca l < k si a ⋅ b > 0
 k l

 − ∞, daca l < k si a k ⋅ bl < 0

0, daca q < 1



1, daca q = 1
lim q = 
n

+ ∞, daca q > 1
n→∞

nu exista, daca q ≤ −1

n
 1
lim1 +  = e ≅ 2.718
n→∞
 n

1
Dacă lim a n = 0 , atunci lim(1 + a n ) a n = e
n→∞ n→∞

Pentru cazul în care lim a n = 0 avem:


n→∞

ln(1 + a n ) (1 + a n ) − 1 ; lim a an − 1 = ln a
α

lim = 1 ; lim =α
n→∞ an n→∞ an n→∞ an

Alte criterii care se pot aplica în calculul unor limite ale unor șiruri cu termeni strict pozitivi:
a n +1
1. Criteriul raportului: dacă există lim = l , atunci
n→∞ a
n

Dacă l < 1 , atunci lim a n = 0


n→∞

Dacă l > 1 , atunci lim a n = +∞


n→∞

a n +1
2. Criteriul radical: dacă există lim = l , atunci lim n a n = l , atunci
n→∞ an n→∞

1.6. Probleme rezolvate


Să se calculeze:
2n 3 + 4 n − 1
1. lim
n → ∞ (5n + 3)(n 2 + 1)

Observăm că gradul numărătorului este 3 și este egal cu gradul numitorului. Limita va fi dată de raportul
2n 3 + 4 n − 1 2
coeficienților dominanți. Astfel lim =
n → ∞ (5n + 3)(n 2 + 1) 5
4
n 4 − 3n 2 + 5n − 1
2. lim
n→∞ n2 +1
Observăm că gradul numărătorului este 4 și cel al numitorului 2. Coeficienții dominanți au același semn,
deci
n 4 − 3n 2 + 5n − 1
lim = +∞
n→∞ n2 +1
5n 3 − 1
3. lim
n→∞ 1 − n 2

Observăm că gradul numărătorului este 3 și cel al numitorului 2. Coeficienții dominanți au semne diferite,
deci
5n 3 − 1
lim = −∞ .
n→∞ 1 − n 2

4. lim
(5n − 1)(n + 4 )
n→∞ 4 − 3n 2

Observăm că gradul numărătorului este 2 și cel al numitorului tot 2, astfel lim


(5n − 1)(n + 4) = − 5
n→∞ 4 − 3n 2 3

  2 n 
5    + 1
n

2 n + 5n  5  
5. lim n = lim   = −1
n→∞ 3 − 3 ⋅ 5 n n→∞
 3 n
 3
5n    − 3
 5  
 

  3 n  5   6  
n n

7   + 2⋅  −  
n

3n + 2 ⋅ 5 n − 6 n  7   7   7  
6. lim = lim  =0
n→∞ 2n − 7n n→∞
  2 
n

7 n    − 1
 7  
 

n −2
2n 2 2 2 2 2 2n
7. lim = lim ⋅ ⋅ ⋅ ... ≤ 2 ⋅ lim  = 0 . Astfel avem: 0 ≤ lim ≤ 0.
n → ∞ n! n →∞ 1 2 3 n n → ∞
 3 n → ∞ n!

2n
Folosind criteriul cleștelui obținem lim =0
n → ∞ n!

n
8. lim
n→∞ 4 + n ⋅ 3n
n 1 n
0 ≤ lim ≤ lim n = 0 . Folosind criteriul cleștelui obținem: lim =0
n→∞ 4 + n ⋅3n n → ∞ 3 n → ∞ 4 + n ⋅ 3n

(
9. lim n + 4 − n + 1
n→∞
)
5
n→∞
(
lim n + 4 − n + 1 = lim ) n →∞
n + 4 − n −1
n + 4 + n +1
= lim
n→∞
3
n + 4 + n +1
=0

n
 4n + 1 
10. lim 
n → ∞ 4n − 3
 
4n −3 4
n n n ⋅ ⋅n
 4n + 1   4n + 1 
4n
 4   4  4 4n −3 lim
lim
n → ∞ 4n − 3
 = lim 1 + − 1 = lim1 +  = lim 1 +  = e n→∞ 4 n − 3 = e .
  n→∞
 4n − 3  n → ∞
 4n − 3  n → ∞
 4n − 3 

2. SERII DE NUMERE REALE

2.1. Definiții. Serii convergente și divergente


n
Definiţia 2.1. Fie (un)n≥1 un şir de numere reale şi (sn)n≥1 un alt şir de numere reale dat de: sn= ∑u
k =1
k .

Perechea de şiruri ((un)n≥1 , (sn)n≥1 ) se numeşte serie de numere reale şi se notează:



u1 + u 2 + K + u n + K sau ∑u
n =1
n (sau ∑u
n∈N
n sau ∑u
n
n sau ∑u n ).Numerele u1 , u 2 , K se numesc

termenii seriei; un se numeşte termenul general al seriei, iar şirul sn se numeşte şirul sumelor parţiale ale
seriei.

Definiţia 2.2. Fie ∑u n o serie de numere reale. Dacă şirul (sn)n are limita s (finită sau infinită), deci

dacă există s = lim s n vom scrie s =
n →∞
∑u
n =1
n sau s = u1 + u 2 + K + u n + K şi vom spune că suma seriei

este s.

Observaţia 2.1. Simbolul ∑u
n =1
n (sau u1 + u 2 + K + u n + K ) este de fapt o notaţie (un nume) pentru


seria (pentru perechea de şiruri): ((un)n≥1 , (sn)n≥1). Egalitatea ∑u
n =1
n = s (scrisă şi


u1 + u 2 + K + u n + K = s ) exprimată verbal : “suma seriei ∑u
n =1
n este s“ ( sau “suma seriei

u1 + u 2 + K + u n + K este s”) semnifică faptul că şirul sumelor parţiale ale seriei are limita s (nu vom

citi: seria ∑u
n =1
n este egală cu s).

In acest caz se mai spune că suma (conţinând o infinitate de termeni): u1 + u 2 + K + u n + K este egală

cu s, acordându-se astfel sens unei sume infinite.

6
Definiţia 2.3. Dacă şirul sumelor parţiale ale unei serii nu are limită, seria respectivă se numeşte serie
oscilantă.

Dacă seria ∑u
n =1
n este oscilantă expresia u1 + u 2 + K + u n + K nu are sens.

Definiţia 2.4. Dacă şirul sumelor parţiale ale unei serii este convergent seria se numeşte serie
convergentă. In caz contrar seria se numeşte divergentă.
Deci, dacă şirul sumelor parţiale nu are limită, sau dacă limita sa este + ∞ sau − ∞ , seria se numeşte
serie divergentă. Astfel seria oscilantă este o serie divergentă.
Exemple:

1 1
2. Fie seria ∑ n(n + 1) .Termenul general al acestei serii este u = n(n + 1) ,
n =1
n n ≥1

1 1 1
Sirul sumelor parţiale are termenul general sn= u1 + u 2 + K + u n = + +...+ , n ≥1
1⋅ 2 2 ⋅ 3 n(n + 1)

1 1 1 1 1 1 1 1 1
Tinând seama de identitatea = − , k=1,2,...n obţinem: sn= − + − + ... + − ,
k (k + 1) k k + 1 1 2 2 3 n n +1

1 1 1
sn = 1 −
n +1
, deci lim s n = lim(1 −
n →∞ n→ ∞ n +1
) =1. Astfel, seria ∑ n(n + 1)
n =1
este convergentă şi are suma


1 1 1 1
1. Vom scrie 1= ∑ n(n + 1)
n =1
sau 1= +
1⋅ 2 2 ⋅ 3
+...+
n(n + 1)
+ ...

∞ n
1 1 1
3. Seria ∑
n =1 n
2
are termenul general un=
n 2
, n ≥1. Pentru această serie avem: s n ∑ 2 , n ≥1.
=
k =1 k

1 1 1 1
Se verifică fără dificultate că: < = − , k=2,3,...,n.
k 2
k (k − 1) k − 1 k
n n n
1 1 1 1 1
Atunci sn= ∑
k =1 k
2
<1+ ∑
k = 2 k ( k − 1)
= 1+ ∑(
k =2 k − 1
− ) = 2 − < 2 , n ≥1
k n
Deci, şirul sumelor parţiale fiind strict crescător şi mărginit superior este convergent. In concluzie seria

1
∑n
n =1
2
este convergentă. Nu putem preciza care este suma acestei serii, putem spune doar că suma

acestei serii este situată în intervalul [1,2] întrucât 1≤ sn<2 , n ≥1.



4. Seria ∑q
n =0
n
= 1 + q + q 2 + K + q n + K numită seria geometrică are termenul general al

qn −1
şirului sumelor parţiale: s n = 1 + q + q 2 + K + q n −1 = , q ≠ 1.
q −1
1 1
i). Dacă |q|<1, obţinem lim s n = .Seria este deci convergentă şi are suma s = .
n →∞ 1− q 1− q
7

1
Vom scrie = 1 + q + q 2 + K + q n + ... (sau 1= ∑ q n )
1− q n =0

ii). Dacă q=1, sn= 1 + 1 + ... + 1 = n, lim s n = lim n = +∞ .


de n ori n →∞ n→∞


Seria are suma + ∞ , vom scrie +∞ = 1 + q + q 2 + K + q n + ... sau ∑q
n =1
n
= +∞ . Deci acestă serie este

divergentă.

0, pentru n par


iii). Dacă q = -1, sn =  ; şirul (sn)n nu are limită (are punctele limita 0 si 1).
1, pentru n impar

Această serie este oscilantă, deci divergentă.

qn −1
iv). Dacă q<-1, cum s n = rezultă că şirul (sn)n nu are limită (are punctele limită + ∞ şi − ∞ ).
q −1
Atunci seria este oscilantă, deci divergentă.

qn −1
v). Dacă q>1, cum s n = obţinem lim s n = +∞ , deci seria este divergentă.
q −1 n →∞


1
In concluzie seria geometrică ∑q
n =1
n
este convergentă (cu suma
1− q
) dacă |q|<1 şi divergentă dacă

| q |≥ 1 .

1 1 1 1 1
5. Seria ∑ n = 1+ 2 + 3 +K+ n +K
n =1
numită seria armonică are termenul general u n =
n
,

1 1 1
termenul general al şirului sumelor parţiale este s n = 1 + + + K + . Se observă că sn este strict
2 3 n
crescător.

1 1 1 1 1
Dar s 2 n - sn = + + ... + > n⋅ = ,∀n≥1
n +1 n + 2 2n 2n 2
Dacă şirul ( sn )n≥1 ar fi convergent atunci şi ( s 2 n )n≥1 ca subşir al şirului ( sn )n≥1 ar fi convergent şi ar avea

1 1
aceeaşi limită. Trecând la limită în inegalitatea s 2 n - sn > rezultă 0 ≥ , contradicţie. Deci şirul ( sn )n
2 2
nu este mărginit (altfel fiind monoton ar fi convergent). Fiind strict crescător şi nemărginit are limita +∞.
1 1 1
In concluzie putem scrie: 1 + + + K + + ... = +∞ , deci seria armonică este divergentă.
2 3 n

1
6. Seria ∑
n =1 n
este divergentă pentru că şirul sumelor parţiale tinde la infinit.

1 1 1 1 1 n →∞
sn = 1 + + K+ > + + ... + = = n n
→ ∞
2 n n n n n
8

1
7. Seria ∑
n =1 n + n −1
este divergentă pentru că şirul sumelor parţiale tinde la infinit.

n n
1
sn = ∑ = ∑ ( k − k − 1) = n n
→∞
→ ∞
k =1 k + k −1 k =1

2.2. Criterii de convergenţă

Teorema 2.1. (Criteriul general al lui Cauchy).

O condiţie necesară şi suficientă ca seria ∑u n


n sa fie convergentă este ca: ∀ ε > 0 , ∃ N (ε ) , astfel încât

∀n>N (ε ) , p≥1 să avem: u n +1 + u n +1 + K + u n + p < ε .

Aplicaţie. Să se studieze convergenţa seriei armonice generalizate



1 1 1 1
∑n
n =1
a
= 1+
2 a
+ a + K + a + K pentru a∈(0,1).
3 n
Soluţie. Aplicând criteriul lui Cauchy obţinem:
1 1 1 p p
u n +1 + u n + 2 + K + u n + p = + +K+ > > , ∀p ≥ 1 .
(n + 1) a (n + 2) a (n + p) a (n + p) a n+ p

1 1 1 n 1
Luând p=n rezultă că + +K+ > =
(n + 1) a
( n + 2) a
(2n) a
n+n 2
1
Deci pentru ε= condiţia de convergenţă din criteriul lui Cauchy nu este satisfăcută.
3
Astfel seria este divergentă.
Teorema2.2. O condiţie necesară ca seria ∑u n
n să fie convergentă este ca lim u n = 0
n →∞

Consecinţa 2.1. Dacă şirul ( u n )n nu este convergent către zero seria ∑u


n
n este divergentă.

Observaţia 2.2. Dacă ( u n )n este convergent către zero nu rezultă că seria ∑u n


n este convergentă.


1 1
De exemplu, seria armonică ∑n
n =1
este divergentă deşi avem lim
n →∞ n
=0.

Teorema 2.3.(Criteriul lui Abel).


Dacă şirul sumelor parţiale ale seriei ∑u
n ≥1
n este mărginit şi (an)n este un şir descrescător de numere

pozitive, convergent către zero, atunci seria ∑a u


n ≥1
n n este convergentă.

Exemplu: Seria: 1+1+1-1-1-1+1+1+1-1-1-1+... are şirul sumelor parţiale: 1,2,3,2,1,0,1,2,3,... şi acest şir
1 1
este mărginit. Sirul: sin1, sin , sin ,… este şir descrescător de numere pozitive convergent către zero.
2 3
9
1 1 1 1 1
Conform criteriului lui Abel, seria: sin1+ sin + sin - sin - sin - sin +...este convergentă.
2 3 4 5 6
Definiţia 2.5. O serie în care produsul oricăror doi termeni consecutivi este negativ se numește serie
alternată.
Ea are forma:

u1 − u 2 + u 3 − u 4 + K + (−1) n −1 u n + K

sau forma: − u1 + u 2 − u 3 + u 4 − K + (−1) n u n + K , unde ui>0, i = 1,2,3, K

Deoarece ultima serie se obţine din prima prin înmulţire cu -1, vom studia doar seri alternate de primul
tip.
Teorema 2.4. (Criteriul lui Leibniz).

O serie alternată u1 − u 2 + u 3 − K , un>0, cu proprietatea că şirul (un)n este descrescător şi convergent

către zero, este convergentă.

Exemplu: Conform criteriul lui Leibniz, seria armonică alternată:


1 1 1 1 1
1− + − + K + (−1) n−1 + K este convergentă întrucât şirul   este descrescător şi
2 3 4 n  n  n≥1
convergent către zero.

Definiţia 2.6. Seria ∑u n se numeşte absolut convergentă dacă seria modulelor ∑u n este

convergentă.
Teorema 2.5. Orice serie absolut convergentă este convergentă.
Observaţia 2.2. Reciproca acestei teoreme nu este adevărata.

1 1 1 1
Exemplu: Seria armonică alternată 1 − + − + K + (−1) n−1 + K este convegentă, dar nu este
2 3 4 n
1 1 1
absolut convergentă, întrucât seria modulelor: 1 + + + K + + K este seria armonică ce este
2 3 n
divergentă.

2.3. Serii cu termeni pozitivi. Criterii de convergență pentru acestea

Definiţia 2.7. Seria ∑u


n ≥1
n cu u n > 0 , ∀n≥1, se numeşte serie cu termeni pozitivi.

Observaţia 2.3. Dacă o serie cu termeni pozitivi este convergentă, ea este absolut convergentă.
Teorema 2.6. (Criteriul monotoniei).
Condiţia necesară şi suficientă ca o serie cu termeni pozitivi să fie convergentă este ca şirul sumelor
parţiale ale seriei să fie mărginit.
10

1
Exemplu: Fie seria armonică generalizată ∑n
n =1
a
, cu a>1. Termenii şirului sumelor parţiale pentru p=2n

sunt
 1 1   1 1 1 1   1 1 1 
s =1+  +  + + + +  + ... +  + +K+ 
2n n −1 a
1 a
 (2 ) 3 a   (2 2 ) a 5 a 6 a 7 a   (2 ) (2 n−1 + 1) a (2 n − 1) a 

Tinând cont de inegalităţile:


1 1 1 1
1 a
+ a < 2 ⋅ 1 a = a −1
(2 ) 3 (2 ) 2
2
1 1 1 1 1  1 
2 a
+ a + a + a < 2 2 ⋅ 2 a =  a −1 
(2 ) 5 6 7 (2 ) 2 
…………………………........................................
n −1
1 1 1 1  1 
n −1 a
+ n −1 +K+ n < 2 n ⋅ n a =  a −1 
(2 ) (2 + 1) a
(2 − 1) a
(2 ) 2 
1
n −1 )n k 1− (
 1  a −1 1 1
Rezultă că s 2 n <1+ ∑  a −1  = 2 < , întrucât a>1 şi deci a −1 < 1 .
k =1  2  1 1 2
1 − a −1 1 − a −1
2 2
1
Se constată atunci că ∀n⇒sn< s 2 n < , deci (sn)n este mărginit, ceea ce atrage convergenţa seriei.
1
1−
2 a −1
Teorema 2.7 (Primul criteriul de comparaţie).

Fie ∑u ∑ v două serii cu termeni pozitivi. Dacă există un număr N a.î. u


n şi n n ≤ v n , ∀n ≥ N , atunci:

1. Daca seria ∑ v este convergentă, atunci şi seria ∑ u este convergentă.


n n

2. Daca seria ∑ u este divergentă, atunci şi seria ∑ v este divergentă.


n n

Exemplu:

n
Să se determine natura seriei ∑1 1 + n ⋅ 5
n=
n
.

n n 1
Avem evident o serie cu termeni pozitivi pentru care < = n , ∀n ≥ 1 .
1+ n ⋅5 n
n ⋅5 n
5

1 1
Cum seria geometrică ∑1 5
n=
n
este convergentă având raţia q =
5
< 1 , aplicând criteriul comparaţiei


n
rezultă că seria ∑1 1 + n ⋅ 5
n=
n
este convergentă.

11
Teorema 2.8. (Al doilea criteriu de comparaţie –cu limită)

un
Fie seriile cu termeni pozitivi ∑u n şi ∑v n . Dacă lim
n →∞ vn
= λ > 0 , λ -finit, cele două serii au aceiaşi

natură.

1
Aplicaţie: Să se determine natura seriei ∑ 2n + 1 .
n =1


1
Soluţie. Avem evident o serie cu termeni pozitivi. Ştim că seria armonică ∑n
n =1
este divergentă.

un n 1
Notând cu un, respectiv vn termenii generali ai celor doua serii, obţinem: lim = lim = >0
n →∞ v n → ∞ 2n + 1 2
n

Astfel, folosind criteriul precedent deducem că cele două serii au aceeaşi natură, deci seria este
divergentă.

Teorema 2.9. (Criteriul rădăcinii sau criteriul lui Cauchy-cu limită).

Fie ∑u n o serie cu termeni pozitivi. Dacă există lim n u n = λ , atunci:


n →∞

1. Dacă λ<1 seria ∑u n este convergentă,

2. Dacă λ>1 seria ∑u n este divergentă,

Dacă λ = 1 nu se poate decide natura seriei folosind acest criteriu.

∑[ ]
∞ n

Aplicaţie. Să se determine natura seriei n( n + 1) − n .


n =1

Soluţie. Deoarece n(n + 1) − n > 0, ∀n ≥ 1 , avem o serie cu termeni pozitivi.

n →∞ n →∞
[
Fie λ = lim n u n = lim n(n + 1) − n = lim ] n →∞
n
n(n + 1) + n
=
1
2
. Cum λ<1, seria este convergentă.

Teorema 2.10. (Criteriul raportului sau criteriul lui D’Alembert-cu limită).


u n +1
Fie ∑u n o serie cu termeni pozitivi. Dacă există lim
n →∞ u
= λ , atunci:
n

1. Dacă λ<1, seria ∑u n este convergentă;

2. Dacă λ>1,seria este divergentă,


Dacă λ = 1 nu se poate decide natura seriei folosind acest criteriu.

nn
Aplicaţie. Să se determine natura seriei ∑
n =1 n!
.

nn u
Soluţie. Deoarece u n = > 0 avem o serie cu termeni pozitivi. Calculăm λ = lim n +1 .
n! n →∞ u n

12
(n + 1) n +1
n
u (n + 1)! (n + 1) n  1
lim n +1 = lim n
= lim n
= lim1 +  = e>1.
n →∞ u
n
n→∞ n n → ∞ n n → ∞
 n
n!
Conform criteriului raportului seria este divergentă.

Teorema 2.11. (Criteriul lui Raabe- Duhamel-cu limită).

 u 
Fie ∑u n o serie cu termeni pozitivi. Dacă există lim n n − 1 = λ , atunci:
n →∞
 u n +1 
1. Dacă λ>1, seria ∑u n este convergentă;

2. Dacă λ<1, seria ∑ u n este divergentă.

Teorema nu ne spune ce se întâmplă dacă λ=1.


1.3.5K (2n − 1)
Aplicaţie. Să se stabilească natura seriei ∑
n =1 2.4.6 K ( 2n )
.

Soluţie. Ea este evident o serie cu termeni pozitivi. Încercăm să aplicăm criteriul raportului pentru a
u n +1 2n + 1
stabili natura ei. Avem: lim = lim = 1 , şi deci nu putem preciza natura seriei folosind acest
n →∞ u n → ∞ 2n + 2
n

criteriu..
Aplicând criteriul lui Raabe-Duhamel obţinem

 un   2n + 2  n 1
λ = lim n − 1 = lim n ⋅  − 1 = lim = < 1 , deci seria este divergentă.
n →∞
 u n +1  n → ∞
 2n + 1  n → ∞ 2n + 1 2

2.4. Operaţii cu serii

Propoziţia 2.1. Fie ∑u


∑ v două serii convergente având suma s respectiv s’ şi α, β două
n si n

numere reale. Atunci seria ∑ (αu + β v ) este convergentă şi are suma αs+βs’. (Putem scrie
n n

∑ (αu + βv ) =α ∑ u +β ∑ v ).
n n n n

Consecinţa 2.2. Fie ∑ u si ∑ v două serii convergente având suma s respectiv s’. Atunci:
n n

1.Seria ∑ (u + v ) este convergenta şi are suma s+s’, adică ∑ (u + v ) = ∑ u + ∑ v ;


n n n n n n

2.Seria ∑ αu n este convergentă, pentru orice număr real α şi are suma αs, adică ∑ αu n = α ∑ un ;

3.Seria ∑ ( −u n ) este convergentă şi are suma -s , adică ∑ ( −u n ) = − ∑ un ;

4.Seria ∑ (un − v n ) este convergentă şi are suma s-s’, adică ∑ (u n − v n ) = ∑ un − ∑ vn .

13
Observaţia 2.4. Dacă seria ∑ (u n + vn ) este convergentă, nu rezultă că seriile ∑ u , ∑ v sunt
n n

convergente. De exemplu seriile ∑u n = 1−1+1−1+K, ∑v n = −1 + 1 − 1 + K , sunt divergente dar

seria ∑ (u n + v n ) = 0 + 0 + K este convergentă.

2.5. Probleme rezolvate



1
1. Să se studieze convergența seriei ∑n
n =2
2
−1
și să se afle suma ei.

Soluţie:
1
Termenul general al seriei date este: un= , n ≥2. Temenul general al șirului sumelor
n −1
2

n
1
parțiale este: sn= ∑ , n ≥1.
k =2 k − 1
2

1 1 1 1 1 
Se verifică fără dificultate că: = =  −  , k=2,3,...,n.
k − 1 ( k − 1)(k + 1) 2  k − 1 k + 1 
2

Atunci
n
1 1 1 1 1 1 1 1 
sn = ∑ =  − + − + ... + − =
k =2 k − 1 n − 1 n + 1
2
2 1 3 2 4

1 1 1 1 
= 1 + − − 
2 2 n n + 1
1 1 1 1 3
Calculăm lim sn = lim (1 + − − ) = .
n →∞ n →∞ 2 2 n n 4
3
Deci, şirul sumelor parţiale fiind convergent seria este convergentă și are suma .
4


n + 1 3 2n 3 + 1
2. Să se studieze natura seriei: ∑ .
n =1 5n 2 + n + 3
Soluţie:
Avem:

 1 1  1 1
n 1 +  n 3 2 + 2 n 1 +  3 2 + 2
 n n  n n
lim un = lim = lim = +∞ ≠ 0 .
n→∞ n →∞ 1 3 n→∞ 1 3
n 5+ + 2 5+ + 2
n n n n

Condiția necesară de convergență nu este îndeplinită, deci seria nu este convergentă.

14

1
3. Să se studieze natura seriei ∑
n =1
3
n + 5n 2 − 1
4
.

Soluţie:
1
Seria are termenul general un = > 0, ∀n ≥ 1 , deci avem o serie cu termeni pozitivi.
3
n + 5n 2 − 1
4

Aplicăm al doilea criteriu de comparație cu limită, considerând seia armonică generalizată, de


1
termen general v n = 4
, ca fiind seria etalon.
3
n
1 4 4

Astfel calculăm lim n = lim n + 5n − 1 = lim


u 2 3 4
n3 n3
= lim 4 =1
n→∞ v
n
n→∞ 1 n→∞ 3
n 4 + 5n 2 − 1 n →∞ n 3 3 1 + 5 − 1
4
n3 n2 n4

Conform criteriului menționat seriile au aceeași natură deoarece limita este un număr finit, nenul.
1 1 4
Cum seria de termen general v n = 4
este o serie de tipul ∑ nα
n ≥1
,α=
3
, adică o serie armonică
3
n
generalizată, cu α supraunitar, deci o serie convergentă, rezultă că și seria dată este tot o serie
convergentă.


2n
4. Să se determine natura seriei ∑3
n =1
n
−n
.

Soluţie:
∞ n
2 2
Știm că seria geometrică ∑ 3 este convergentă deoarece are rația
n =1
n
3
< 1.

Notând cu un, respectiv vn termenii generali ai celor doua serii,


2n
u 3n
obţinem: lim n = lim 3 −n n = lim n
n 1
= lim =1> 0.
n→∞ v
n
n →∞ 2 n → ∞ 3 −n n → ∞
1 −
n
3n 3n

Atunci cele două serii au aceeaşi natură, deci seria dată este convergentă.

∞ n
 2n + 1 
5. Să se determine natura seriei ∑   .
n =1  n + 1 

Soluţie:
n
 2n + 1 
Obsevăm că u n =   > 0 , ∀n ≥ 1 , deci avem o serie cu termeni pozitivi.
 n +1 
15
n
 2n + 1  2n + 1
Calculăm limita λ = lim   = lim
n = 2.
n →∞
 n +1  n →∞ n + 1

Cum λ>1, conform criteriului rădăcinii, seria este divergentă.

n
6. Să se arate că seria ∑ (n + 1)! este convergentă şi are suma 1.
n ≥1

Soluţie:
n
un = >0 (∀) n ≥ 1 ⇒ serie cu termeni pozitivi
(n + 1)!
n +1

Calculăm lim
u n +1
= lim
(n + 2)! = lim n + 1 ⋅ (n + 1)! = lim n + 1 = 0 < 1 ⇒ conform
n →∞ u n →∞ n n → ∞ (n + 2 )! n n → ∞ n (n + 2 )
n
(n + 1)!
criteriului raportului că seria este convergentă.
Pentru a calcula suma ei putem proceda în două moduri:
1
1) folosind faptul că ∑0 n! = e ;
n≥

2) folosind şirul sumelor parţiale.

n n +1−1 n +1 1
1) ∑ (n + 1)! = ∑ (n + 1)! = ∑ (n + 1)! − ∑ (n + 1)! =
n ≥1 n ≥1 n ≥1 n ≥1

1 1  1
=∑ −∑ = e −1 − e −1 −  =1
n ≥1 n! n ≥1 (n + 1)!  1! 
n n +1−1 1 1
2) un = = = − ⇒
(n + 1)! (n + 1)! n! (n + 1)!
1 1 1
n =1, = −
2! 1! 2!
2 1 1
n=2, = −
3! 2! 3!
3 1 1
n = 3, = −
4! 3! 4!
M
n 1 1
n=n, = −
(n + 1)! n! (n + 1)!
1 n
sn = 1 − → 1⇒ ∑ = 1. Astfel suma seriei din enunț este 1.
(n + 1)! n → ∞ n ≥1 (n + 1)!
16
n+2 1
7. Să se arate că seria ∑ n!+(n + 1)!+(n + 2)! este convergentă şi are suma
n ≥1 2
.

n+2 n+2
Soluţie: ∑
n ≥ n![1 + n + 1 + (n + 1)(n + 2 )]
1
=∑
n≥
1 n![2 + n + n 2 + 3n + 2]
=

n+2 n+2 1
=∑ =∑ =∑
(
n ≥1 n! n + 4n + 4
2
)
n ≥1 n!(n + 2 )
2
n ≥1 n!(n + 2 )

1
un = > 0 ⇒ o serie cu termeni pozitivi
n!(n + 2 )

1
Calculăm: lim
u n +1
= lim
(n + 1)! (n + 3) = lim n! (n + 2 ) = 0 < 1
n→∞ u n→∞ 1 n → ∞ (n + 1)! (n + 3)
n
n! (n + 2 )

Aplicând criteriul raportului rezultă că seria este convergentă.

1
Pentru a calcula suma ei folosim faptul că: ∑0 n! = e .
n≥

1 n +1 n + 2 −1 1 1

n ≥ n! (n + 2 )
1
=∑
n ≥ (n + 2 )!
1
=∑
n ≥ (n + 2 )!
1
=∑
n ≥ (n + 1)!
1
−∑
n ≥ (n + 2 )!
=
1

  1 1    1 1 1  1 1 1
 e −  +   −  e −  + +   = = ⇒ Seria din enunț are suma .
  0! 1!     0! 1! 2!   2! 2 2
17
3. SERII DE DE PUTERI

3.1. Serii de puteri. Rază de convergenţă

Definiţia 3.1. Fie A o mulţime şi (fn)n ≥1 un şir de funcţii definite pe mulţimea A(fn: A→R , n ≥1).
n
Perechea ((fn)n ≥1, (sn)n ≥1) unde sn= ∑f
k =1
k , se numeşte serie de funcţii de termen general fn şi se notează

∑f ,∑f ,∑f
n =1
n
n ≥1
n
n
n sau ∑f n ; funcţia sn se numeşte suma parţială de ordinul n a seriei date, iar şirul de

funcţii (sn)n ≥1 se numeşte şirul sumelor parţiale.



Definiţia 3.2. Se numeşte serie de puteri o serie de funcţii ∑f
n =0
n în care fn(x)= a n x n sau fn(x)= a n ( x − a ) n ,

x∈R, cu a n ∈ R; şirul (a n ) n ≥0 se numeşte şirul coeficienţilor seriei date.


O serie de puteri este deci o serie de forma

(1) a 0 + a1 x + a 2 x 2 + ... + a n x n + ... = ∑ a n x n
n =0
sau de forma

(2) a 0 + a1 ( x − a) + a 2 ( x − a ) 2 + ... + a n ( x − a ) n + ... = ∑ a n ( x − x0 )n
n =o
O serie de puteri de forma (2) se mai numeşte serie de puteri centrată în punctul a.
Întrucât prin substituţia x − a = y, o seri de forma (2) se reduce la a0 + a1 y + a2 y2 + … + an yn +
…, deci la o serie de forma (1), ne vom ocupa doar de seriile de forma (1) numite şi serii de puteri centrate
în punctul zero.

Observaţia 3.1. Seriile de puteri constituie o generalizare “naturală” a funcţiilor polinomiale.



Definiţia 3.3. Seria ∑ a n x n se numeşte convergentă în punctul a∈ R, dacă seria de numere reale
n =0

∑ a n a n este convergentă. Punctul a se numeşte punctul de convergenţă pentru seria considerată.
n =0

Definiţia 3.4. Mulţimea punctelor de convergenţă ale serii ∑ a n x n se numeşte mulţimea de
n =0
convergenţă a seriei.
Definiţia 3.5. Pe mulţimea punctelor de convergenţă se defineşte o funcţie ce asociază fiecărui punct de
convergenţă limita şirului sumelor parţiale în punctul respectiv. Această funcţie, ce reprezintă funcţia limită
a şirului sumelor parţiale, se numeşte suma seriei.
∞ ∞
Definiţia 3.6. Seria ∑ a n x n se numeşte absolut convergentă în punctul a∈ R, dacă seria ∑ a n x n
n =0 n =0
este convergentă în punctul a.
Observația 3.2. Dacă o serie de puteri este absolut convergentă în punctul a ∈ R atunci ea este convergentă
în punctul a. Reciproca nu este adevărată.

Definiţia 3.7. Spunem că seria ∑ a n x n este uniform convergentă pe mulţimea A către funcţia
n =0
s( x ) dacă şirul sumelor parţiale (sn)n ≥0 este uniform convergent pe mulţimea A către funcţia s, adică
dacă oricare ar fi ε > 0 şi ∀ x ∈ A, există un număr N( ε ) (care depinde de ε ), astfel ca
s n (x ) − s (x ) < ε , ∀n>N ( ε ).

18

Propoziția 3.1. Seria ∑ a n x n este uniform convergentă pe mulţimea A către funcţia s( x ) dacă oricare
n =0
ar fi ε > 0 şi ∀ x ∈ A, există un număr N( ε ) (care depinde de ε ), astfel ca
n +1 n+2 n+ p
a n +1 x + an+2 x + ... + a n+ p x < ε , ∀n>N ( ε ) şi ∀p ∈ N . *

Teorema 3.1. (Teorema lui Abel).



Pentru orice serie de puteri ∑a
n =0
n x n , există un număr R ≥ 0, finit sau infinit, astfel încât:
1. Seria este absolut convergentă pe intervalul (−R, R);
2. Pentru orice x astfel încât | x |>R, seria este divergentă;
3. Seria este uniform convergentă pe intervalul [−r, r], 0<r<R.

Definiţia 3.8. Fie ∑a
n =0
n x n o serie de puteri. Numărul R ≥ 0, finit sau infinit, care satisface condiţiile:
i. Seria este absolut convergentă pe intervalul (−R, R);
ii. Pentru orice x astfel încât | x |>R, seria este divergentă se numeşte raza de convergenţă a seriei
date.

Observaţia 3.3. Teorema lui Abel nu precizează natura seriei în punctele R şi −R. Este posibil ca
seria să fie convergentă în ambele puncte, doar în unul din ele, sau în nici unul.
Dacă seria este absolut convergentă în unul din aceste puncte, ea este absolut convergentă şi
în celălalt punct, deoarece pentru ambele serii a n R n şi ∑ ∑
a n (−R)n, seria modulelor este
∑a R n
n
. Dacă în unul din punctele −R, R seria este divergentă, în celălalt punct seria nu este
absolut convergentă.

Pentru determinarea razei de convergență a unei serii de puteri se folosesc în general următoarele
rezultate.

a n +1
Teorema 3.2. Fie ∑a
n =0
n x n o serie de puteri. Dacă există lim
n →∞ an
= λ (finită sau infinită), atunci

1
 λ pentru 0 < λ < +∞


R =  0 pentru λ = +∞

 + ∞ pentru λ = 0


Teorema 3.3. Fie ∑a
n =0
n x n o serie de puteri. Dacă există lim
n →∞
n a n = λ (finită sau infinită), atunci

1
 λ pentru 0 < λ < +∞


R =  0 pentru λ = +∞

+ ∞ pentru λ = 0

Exemple:

1. Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei geometrice ∑ x n
n =0
Cum an= 1, ∀n∈N putem aplica oricare din cele două teoreme precedente.

19
a n +1 1 1
lim n a n =1 , lim =1⇒ R = = = 1.
n →∞ n →∞ an a n +1
lim n a n
n →∞ lim
n →∞ a
n

În punctul x = 1 seria este divergentă (sn(1) = n→∞ ).


În punctul x = −1 seria numerică este: 1-1+1-1+1-1.....
Astfel se observă că șirul termenilor seriei nu are limită deci nu converge la 0 i deci condiția necesară de
convergență nu este îndeplinită. Seria este în acest punct divergentă.
Deci seria geometrică este convergentă pe mulţimea A = (−1, +1).

x x2 xn
2. Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei : 1 + + + ... + + ...
1 2 n
1 1 1
Cum an = , n≥1 ⇒ R = = =1
n a n+1 n
lim lim
n →∞ a n →∞ n + 1
n
În punctul x = 1 seria e divergentă (se obţine seria armonică) ;
În punctul x = −1 seria e convergentă (se obţine seria armonică alternată).
Deci mulţimea de convergenţă a seriei este intervalul [−1, +1).

2x 3x 2
3. Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei : 1+ + + …
1 2
(n + 1)x n + …
n
n +1 1 1
Cum an = , n≥1 ⇒ R = =
n a n+1 lim
(n + 2)n = 1
lim
n →∞ a
n →∞
(n + 1)2
n

3 n +1
În punctul x = 1 seria e divergentă (se obţine seria: 1 + 2 + + ... + + ... , o serie pentru care
2 n
limita termenului general este 1 nu 0, deci nu este îndeplinită condiția necesară de convergență) ;
3 n n +1
În punctul x = −1 seria e tot divergentă (se obţine seria 1 − 2 + + ... + (− 1) + ... o serie pentru
2 n
care nu este îndeplinită condiția necesară de convergență, căci termenul general nu tinde la 0, de fapt el nu
are limită).

Deci mulţimea de convergenţă a seriei este intervalul (−1, +1).

∞ 1 n
4. Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei : ∑ x .
n =0 n!
1 a 1
Cum an = , n≥1 ⇒ lim n +1 = lim = 0 ⇒R = +∞.
n! n →∞ a n →∞ n + 1
n
Deci mulţimea de convergenţă a seriei este R.


5. Să se determine raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă a seriei : ∑ n!x
n =1
n
.

a n +1
Cum an = n! , n≥1 ⇒ lim = lim(n + 1) = +∞ ⇒ R = 0.
n →∞ a n →∞
n
Deci mulţimea de convergenţă a seriei este {0}.
3.2. Proprietăţi importante ale seriilor de puteri

20

Propoziţia 3.2. Dacă ∑a
n =0
n x n este o serie de puteri având raza de convergenţă R, atunci funcţia limită

(suma) a acestei serii este continuă pe intervalul (−R, +R).

Observaţia 3.4. Propoziţia nu precizează continuitatea sumei seriei în punctele −R şi R.



Propoziţia 3.3. Dacă ∑
n =0
an x n este o serie de puteri având raza de convergenţă R şi suma s(x), atunci:
1) Seria derivatelor are aceeaşi rază de convergenţă R;
2) Funcţia s(x) este derivabilă pe intervalul de convergenţă şi derivata sa este egală cu suma
seriei derivatelor.

În acest caz putem scrie: s ′(x ) = ∑ n ⋅ a n x n −1 , sau ( lim sn(x))′ = lim s n/ ( x ) .
n→∞ n→∞
n =1

Teorema precedentă se numeşte “teorema de derivare termen cu termen a seriilor de funcţii”


.
′ ∞
∞ n
Prescurtat vom scrie:  ∑ a n x  = ∑ ( a n x n )′
 n =0  n =0
Observaţia 3.5. Conform acestei propoziţii, putem deriva o serie de puteri termen cu termen şi obţinem
o serie care are ca sumă derivata sumei seriei iniţiale. Procesul poate continua cu derivatele de ordinul doi,
trei, etc. Putem generaliza rezultatul precedent.

Propoziţia 3.4. Dacă ∑a
n =0
n x n este o serie de puteri având raza de convergenţă R şi suma s(x), atunci:

1) Seria derivatelor de ordinul n are raza de convergenţă R.


2) Suma s(x) este derivabilă de o infinitate de ori pe intervalul de convergenţă şi derivata sa
ordinul n este egală cu suma seriei derivatelor de ordinul n.

Exemple:
Considerând seria geometrică, 1 + x + x2 + … + xn + ..., ce are pe mulțimea de convergență
1 1
(−1, 1) suma s(x) = , adică pornind de la relația 1 + x + x2 + … + xn + ... = , deducem că au
1− x 1− x
loc relațiile următoare:
1
i) 1 + 2x + 3x2 + … + nxn-1 +…= s’(x) =
(1 − x )2
1⋅ 2
ii) 1⋅ 2 + 3 ⋅ 2 x + 4 ⋅ 3 x 2 + … + n (n − 1)x n−2 + …= s’’(x) = .
(1 − x )3

Astfel, dând diverse valori lui x putem obține rezultate precum:


1 1 1 1 9 1
1 + 2 ⋅ + 3 ⋅ 2 + 4 ⋅ 3 + .... + n ⋅ n −1 + ... = (se obține din prima relație pentru x = ).
3 3 3 3 4 3
 1 1 1 1 9
Altfel scris rezultatul precedent afirmă că: lim 1 + 2 ⋅ + 3 ⋅ 2 + 4 ⋅ 3 + .... + (n + 1) ⋅ n  = .
n →∞
 3 3 3 3  4

3.3. Serii Taylor şi Mac-Laurin

Fie f :[a,b]→R satisfăcând următoarele două condiţii:


i. Funcţia f şi derivatele sale f(k) , k=1,2,...,n sunt continue pe intervalul [a,b];
ii. Există f(n+1) pe intervalul (a,b).
In aceste condiţii există un punct ξ ∈ (a, b) astfel ca
b−a
f (b) = f (a) + f ' (a) +
(b − a) 2
f " (a) + K+
(b − a) n (n)
f (a) + (b − a) p
(b − ξ )n− p+1 f (n+1) (ξ ) , unde p
1! 2! n! n! p
este un număr natural nenul arbitrar.
21
Notând Rn =
(b − a ) p (b − ξ )n − p +1 f (n +1) (ξ ) , obţinem:
n! p
b−a (b − a) 2 (b − a) n (n)
f (b) = f (a) + f ' (a) + f " (a) + K+ f (a) + Rn (*)
1! 2! n!

Definiţia 3.9. Egalitatea precedentă se numeşte formula lui Taylor de ordinul n în a, iar Rn se numeşte
restul de ordinul n al formulei lui Taylor.
Pentru p = n+1 şi pentru p=1 obţinem:

Rn =
(b − a) n +1 (n +1)
f (ξ ) , respectiv Rn =
(b − a )(b − ξ ) n f (n+1) (ξ ) .
(n + 1)! n!

Definiţia 3.10. Rn obţinut pentru p = n+1 se numeşte restul Lagrange de ordinul n al formulei lui Taylor; iar
Rn obţinut pentru p=1 se numeşte restul Cauchy de ordinul n al formulei lui Taylor.
Dacă în egalitatea (*) înlocuim pe b cu x∈(a,b) obţinem formula lui Taylor de ordinul n
corespunzătoare funcţiei f în punctul a, sau dezvoltarea funcţiei f cu formula lui Taylor în punctul a:
x−a ( x − a) 2 ( x − a) n n
f ( x) = f (a ) + f ' (a ) + f " ( a) + K + f ( a) + Rn ( x ) .
1! 2! n!
Resturile Lagrange și Cauchy devin:

Rn ( x ) =
( x − a ) n +1
f (n +1)
(ξ ) , respectiv Rn (x)=
(x − a )( x − ξ ) n f (n +1)
(ξ ) , ξ ∈ (a, x)
(n + 1)! n!
Pentru a =0 obţinem formula lui Mac-Laurin cu restul Lagrange:
x x2 x n ( n) x n+1
f ( x) = f (0) + f ' (0) + f " (0) + K+ f (0) + f (n+1) (ξ ) , ξ ∈ (0, x) ,
1! 2! n! (n + 1)!
sau cu restul Cauchy:
x(x − ξ ) (n+1)
n
x x2 xn
f (x) = f (0) + f ' (0) + f " (0) +K+ f (n) (0) + f (ξ ) , ξ ∈ (0, x) .
1! 2! n! n!

Observaţia 3.6. Dacă în formula lui Taylor de ordinul n corespunzătoare funcţiei f în punctul a
neglijăm restul Rn (x) obţinem aproximarea funcţiei f printr-un polinom de grad n (polinomul lui
Taylor de grad n): f ( x) ≈ f (a) + x − a f ' (a) + ( x − a) f " (a) + K + ( x − a) f n (a) cu eroarea cel mult:
2 n

1! 2! n!
sup ( Rn ( x)) .
x∈[ a ,b ]

Definiţia 3.11. Fie f : I→R o funcţie care admite derivate de orice ordin în punctul a∈I.
Seria de puteri f (a ) + x − a f ' (a ) + ( x − a) f " (a ) + K + ( x − a) f n (a ) + ... se numeşte seria Taylor a funcţiei f în
2 n

1! 2! n!
punctul a.
x x2 xn n
Pentru a = 0 se obţine seria Mac-Laurin a funcţiei f: f (0) + f ' (0) + f " (0) + K + f (0) + ...
1! 2! n!

Termenul general al şirului sumelor parţiale ale seriei Taylor corespunzătoare funcţiei f în punctul a,
x−a ( x − a) 2 ( x − a) n n
sn(x)= f (a) + f ' (a) + f " ( a) + K + f (a) , n∈N , coincide cu polinomul Taylor de grad n.
1! 2! n!
Din formula lui Taylor se observă că f(x)= sn(x)+Rn(x).

22
Propoziţia 3.3. Dacă f : I→R este o funcţie care admite derivate de orice ordin în punctul a∈I , Rn(x) este
( x − a) n ( n )

restul din formula Taylor a funcţiei f în a şi X={x ∈I / lim Rn ( x) = 0 } atunci seria ∑ f ( x)
n →∞ n!
n =0

( x − a) n ( n )
este convergentă pe X şi are suma f(x). Simbolic scriem f(x)= ∑
n =0 n!
f ( x) , x∈X .

x−a ( x − a) 2 ( x − a) n n
Definiţia 3.12. Egalitatea f ( x) = f (a) +
f ' (a) + f " ( a) + K + f (a) + ... , x∈X, se
1! 2! n!
numeşte formula de dezvoltare în serie Taylor a funcţiei f în jurul punctului a.

Teorema 3.4. Fie f : I→R o funcţie care admite derivate de orice ordin într-o vecinătate V a punctului a∈I.
Dacă derivatele f (n ) , n∈N sunt egal mărginite în V , adică există un număr M>0 astfel încît f ( n ) ( x) <M,
∀ n∈N, x∈V atunci seria Taylor a funcţiei f în punctul a este convergentă pe V către funcţia f , deci:
x−a (x − a) 2 ( x − a) n n
f ( x) = f (a) + f ' (a) + f " (a) +K+ f (a) + ..., ∀x∈V.
1! 2! n!

Observaţia 3.6. In condiţiile teoremei precedente pentru a=0∈I, obţinem:


x x2 xn n
f ( x) = f (0) + f ' (0) + f " (0) + K + f (0) + ... , ∀x∈V,
1! 2! n!
deci seria Mac-Laurin este convergentă pe V către f.

Exemplu:
Fie funcţia f : R→R, f(x) = e x . Această funcţie este admite derivate de orice ordin f ( n)
( x) = e x .
Acestea verifică relația: e x < e k =M , dacă x∈(-k,k).
Astfel ele sunt egal mărginite într-o vecinătate (-k,k) a lui zero.
Aplicând teorema precedentă putem afirma că pe intervalul (-k,k) seria Mac-Laurin a funcţiei f este
convergentă către f.
Cum 1 = f (0) = f ' (0) = f " (0) = f n (0) = ... rezultă că avem:
∞ n
x x2 xn x
e x = 1 + + + K + + ... sau prescurtat e x = ∑
1! 2! n! n = 0 n!
Cum k este arbitrar ales în R, egalităţile precedente au loc ∀x∈(-∞,+∞).

Observaţia 3.6. Obţinem de aici un rezultat remarcabil din analiza matematică:


 x x2 x n 
e x = lim 1 + + +K+ .
n→∞ 1! 2! n! 

Pentru diverse valori ale lui x găsim limitele unor şiruri importante. De exemplu găsim:

 1 1 1
e = lim 1 + + + K +  , pentru x = 1 ;
n→∞ 1! 2! n! 
 2 22 2 n 
e 2 = lim 1 + + +K+ , pentru x = 2 ;
n→∞ 1! 2! n! 

1  1 1 1

= lim 1 − + − K +
( − 1)n 
, pentru x = −1 , etc..
e n→∞ 1! 2! 3! n! 

3.4. Probleme rezolvate

23
1. Determinaţi raza de convergenţă şi mulţimea de convergenţă pentru fiecare din seriile:

a) ∑ (− 1) (2n + 1) x , b) ∑
n  x
n
( x + 1)
n

  , c) ∑
n 2 n

n ≥1 n + 1  2  n ≥1 (n + 1) ln ( x + 1)
2
n ≥1

(x + 3)n ,  1∞ n2

(x − 1)n .
d) ∑
n ≥1 n 2
e) ∑ 1 + 
n =1  n

Soluţie:
a) an = (− 1) (2n + 1)
n 2

lim
a n +1
= lim
(− 1) (2(n + 1) + 1) = lim 4n 2 + 11n + 3 = 1 ⇒ R = 1 ⇒
n +1 2

n→∞ a
n
n →∞
(− 1)n (2n + 1)2 n → ∞ 4n 2 + 4n + 1 1
Seria este absolut convergentă pe (− 1,1) .
Fie x = −1 ⇒ seria este ∑ (− 1) (2n + 1) ⋅ (− 1) = ∑ (2n + 1) .
n 2 n 2

n ≥1 n ≥1

Deoarece limita termenului general este: lim (2n + 1) = ∞ ≠ 0 ⇒ seria este divergentă.
2
n →∞

Dacă x = 1 ⇒ seria este ∑ (− 1) (2n + 1) ⋅ 1n = ∑ (− 1) (2n + 1) .


n 2 n 2

≥1 n ≥1

Astfel u n = (− 1)n (2n + 1)2 .


u 2 k → ∞ iar u 2 k +1 → − ∞ ⇒ şirul n-are limită. Rezultă că seria este divergentă în x=1.
k →∞ k →∞

Mulţimea de convergenţă a seriei de la punctul a) este (− 1,1) .

n +1

b) a n =
n a
⇒ lim n +1 = lim
(n + 2)2 n +1 = lim (n + 1)2 = 1 ⇒ R = 2 ⇒
(n + 1) ⋅ 2 n n → ∞ an n→∞ n n → ∞ 2n (n + 2 ) 2
(n + 1) ⋅ 2 n

Seria este absolut convergentă pe (− 2,2 ) .


n
n −2 n n
Fie x = −2 ⇒ ∑  = ∑ (− 1) ⇒ un = (− 1)
n n
 .
n ≥1 n + 1  2  n ≥1 n +1 n +1
n
Nu putem aplica Leibniz căci →1≠0;
n + 1 n→∞
Dar u 2 k → 1; u2 k +1 → − 1 ⇒ șirul (un )n n-are limita 0, rezultă seria este divergentă.
k →∞ k →∞
n
n 2 n n
Fie x = 2 ⇒ ∑   =∑ ⇒un = → 1 ≠ 0 ⇒ serie divergentă.
n ≥1 n +1 2  n ≥1 n + 1 n + 1 n →∞

Deci mulţimea de convergenţă este (− 2,2) .

1
c) ∑ (n + 1)ln (n + 1) (x + 1)
n ≥1
2

1
Notăm x + 1 = y ⇒ ∑ y n

(n + 1) ln (n + 1)
n ≥1
2

24
1

an =
1 a
⇒ lim n +1 = lim
(n + 2)ln 2 (n + 2) =
(n + 1)ln (n + 1) n → ∞ an
2 n →∞ 1
(n + 1)ln 2 (n + 1)
(n + 1)ln 2 (n + 1) = lim n + 1 ⋅ lim ln(n + 1) 
2

= lim =
n → ∞ (n + 2 ) ln 2 (n + 2 ) n → ∞ n + 2 n → ∞ ln (n + 2 ) 
 

 ln(n + 1) 
2
n +1 n+2
= lim  ⋅ lim =− = 1⋅1 = 1 ⇒ R = 1 ⇒
n → ∞ ln (n + 2 )  n →∞ n + 2 ln (n + 2)
 

Seria în y este absolut convergentă pe (− 1,1) ⇒ y ∈ (− 1,1) ⇔ (x + 1) ∈ (− 1,1) ⇔ x ∈ (− 2,0) .


Seria din enunţ este absolut convergentă pe (− 2,0).

(x + 3)n .
d) ∑ n2
n ≥1

1 n
Notăm x + 3 = y ⇒ ∑ 2
y .
n ≥1 n

1 an + 1 y2 1
an = ⇒ lim = lim = 1 ⇒ R = = 1.
n 2 n →∞ a n → ∞ (n + 1)2
1
n

Seria în y este absolut convergentă pe (− 1,1) ⇔ x + 3 ∈ (− 1,1) ⇔ x ∈ (− 1,−2).


Seria din enunţ este absolut convergentă pe (− 4,−2).

∞ n2
 1
e) ∑ 1 +  (x − 1)n .
n =1  n
∞ n2
 1
Notăm x − 1 = y ⇒ ∑ 1 +  ⋅ y 4 .
n =1  n
n2
n2 n2 2
 1  1  1 n  1
an = 1 +  ; lim n an = lim n 1 +  = lim 1 +  = lim 1 +  =e⇒
 n n →∞ n →∞
 n n →∞
 n n →∞
 n
1
⇒R= ⇒
e
Seriaîn în y este absolut convergentă pe:
 1 1  1 1  1 1  1 1
 − ,  ⇒ y ∈  − ,  ⇔ x − 1 ∈  − ,  ⇔ x ∈  1 − ,1 + .
 e e  e e  e e  e e
 1 1
Seria din enunţ este absolut convergentă pe 1 − ,1 +  .
 e e

2. Să se dezvolte în serie Taylor în jurul lui x=2 funcţia f : (0, ∞ ) → R f ( x ) = ln x.


Soluţie:
Funcţia dată este infinit derivabilă. Calculăm derivatele ei de diverse ordine.

25
1
f ' (x ) =
x
1
f '' (x ) = −
x2
2
f ''' (x ) = 3
x
6
f (iv ) ( x ) = − 4
x
M

f (n ) ( x ) = (− 1)
n +1

(n − 1)!
xn
Demonstrăm prin inducţie matematică că f (n ) (x ) = (− 1)
n +1 (n − 1)!
xn
0! 1
I. Etapa vereificării (a fost practic făcută) n = 1 ⇒ f ' (x ) = (− 1) = ( A)
2

x x
II. Presupunem P(k ) adevărată: f (k ) ( x ) = (− 1)
k +1 (k − 1)!
xk
şi demonstrăm că P(k + 1) este adevărată , P(k + 1) : f (k +1) (x ) = (− 1)
k +2 (k + 1 − 1)!.
x k +1

(x ) = f (x ) =  (− 1)k +1 (k −k 1)!  = (− 1)k +1 ⋅ (k − 1)! 1k  =


' '

f ( k +1)
( (k )
)'

 x  x 
k +1 '
( )
= (− 1) (k − 1)! x − k = (− 1) (k − 1)!⋅(− k )x − k −1 = (− 1) k!⋅ k +1 ⇒
k +1 k +2 1
x
⇒ P(k ) → P(k + 1),
deci P(n ) este adevărată (∀) n ≥ 1 natural.
1 1 1 1
f ( x ) = f (2 ) + f ' (2 )(x − 2 ) + f ' ' (2 )( x − 2 ) + f ' '' (2 )( x − 2 ) + L + f (n ) (2 )(x − 2 ) + L
2 3 n

1! 2! 3! n!
1 1 1  − 1
⇒ f (x ) = ln 2 + ⋅ ( x − 2 ) + ⋅  2 ( x − 2 ) +
2 1 2
3
(x − 2)3 + L + (− 1)n +1 (n −n 1)! ⋅ (x − 2)n + L
1
1! 2 2!  2  3! 2 n! 2
2 3 4 n
x−2 1 x−2 1 x−2 1 x−2 n +1 1  x − 2 
ln x = ln 2 + −   +   −   + L + (− 1)   +L
2 2  2  3 2  4  2  n 2 

1
3. Să se dezvolte în serie Mac-Laurin funcţia f : R \ {1} → R f ( x ) = ⇒ f ( x ) = ( x − 1)
−1

x −1
Soluţie: Calculăm mai întâi derivatele acestei funcţii.
1
f ' (x ) = −
(x − 1)2
2
f '' (x ) =
(x − 1)3
6
f ' '' ( x ) = −
(x − 1)4
M
n!
f (n ) ( x ) = (− 1)
n

(x − 1)n +1
Demonstrăm prin inducţie matematică că formula intuită este corectă.
26
1
I. Etapa verificării n = 1 ⇒ f ' (x ) = − ( A)
(x − 1)2
II. Etapa implicaţiei.
k!
Presupunem P(k ) adevărată, P(k ) : f (k ) (x ) = (− 1)
k

(x − 1)k +1
Demonstrăm că P(k + 1) este adevărat, P(k + 1) : f (k +1) (k ) = (− 1)
k +1 (k + 1)!
(k − 1)k + 2
'

f ( k +1)
(x ) = ( f (x ))
(k ) ' 
=  (− 1)
k k! 
k +1 
(k − 1) 
'
(
 = (− 1)k ⋅ k!⋅ ( x − 1)− (k +1) = )

− ( k +1)−1 − (k + 2 )
= (− 1) ⋅ k!⋅(− (k + 1)) ⋅ ( x − 1) = (− 1) (k + 1)!(k − 1)
k k +1
=
k +1 (k + 1)!
= (− 1) ⇒ P(k + 1)
(k − 1)k + 2
Deci este adevărată şi P(k + 1) ⇒ P(k ) → P(k + 1) ⇒ P(n ) adevărată (∀)n ≥ 1, număr
natural. Aplicăm formula de dezvoltare în serie Mac-Laurin:
1 1 1
f ( x ) = f (0 ) + f ' (0 )x + f '' (0 )x 2 + L + f (n ) (0 )x 4 + L
1! 2! n!
1 1  1 1  2  1 n!
f (x ) = = −1 + ⋅  −  x + ⋅   x 2 + L + (− 1) ⋅ xn + L =
n

x −1 1!  1  2!  − 1  n! (− 1)n +1

= −1 − x − x − x − L − x − L = − ∑ x
2 3 n n

m ≥1
Care este mulţimea de convergenţe pentru această serie?
a  1
an = 1 ⇒ lim  n +1  = 1 ⇒ R = ⇒ (− 1,1)
n →∞
 an  1
Dacă x = 1 ⇒ seria ∑1
n≥0
n
⇒ divergentă.

Dacă x=-1 ⇒ seria ∑ (− 1) ⇒ divergentă ⇒ Seria este convergentă pe (− 1,1) .


n

n≥0

4. Să se dezvolte în serie Taylor în jurul punctului x=2 funcţia f ( x ) = e x +1


Soluţie:
Funcţia f este indefinit derivabilă pe tot domeniul de definiţie (R ) . Calculăm derivatele
f ( x ) = e x +1 ⇒ f ' (2) = e3
f ' ' ( x ) = e x +1 ⇒ f ' ' (2) = e3
M
f (n ) (x ) = e x +1 ⇒ f (n ) ( x ) = e3 . ⇒
1 1 1 1
⇒ f (x ) = f (2 ) + f ' (2 )( x − 2 ) + f '' (2 )( x − 2 ) + f ' '' (2 )( x − 2 ) + L + f (n ) (2 )(x − 2 ) + L
1 2 3 n

1! 2! 3! n!
1 1 1 1
e x +1 = e 3 + e 3 ( x − 2 ) + f 3 ( x − 2 ) + e 3 ( x − 2 ) + L + e 3 ( x − 2 ) + L
2 3 n

1! 2! 3! n!
 1 1 1 
e x +1 = e3 1 + (x − 2 ) + ( x − 2 ) + L + (x − 2 ) + L
2 n

 1! 2! x! 
3
e
Calculăm raza de convergenţă pentru seria ∑ ( x − 2)
n

n ≥ 0 n!

27
e3 3
Facem substituţia x − 2 = y ⇒ ∑ y.
n ≥ 0 n!

e3 a e3 n!
an = ⇒ lim n +1 = lim 3 = 0 ⇒ R = ∞.
n! n → ∞ an n → ∞ e (n + 1)!

Seria în y este convergentă pe (− ∞,+∞ ) . Astfel seria în x este convergentă


⇔ x − 2 ∈ (− ∞, ∞ ) ⇔ x ∈ (− ∞, ∞ ).

1
5. Dezvoltaţi în serie Taylor în jurul lui x=4 funcţia f ( x ) = ; f : R \ {1,2} → R.
x − 3x + 2 2

Soluţie: Pentru a calcula derivatele lui f o vom descompunem în fracţii simple.


1 A B
f (x ) = = + ⇒ A( x − 2) + B(x − 1) = 1 ⇒
(x − 1)(x − 2) x − 1 x − 2
A+ B=0
− 2A − B =1
1 1 1
− A = 1 ⇒ A = −1, B = 1 } ⇒ 2 = − ⇒
x − 3x + 2 x − 2 x − 1
1 1
⇒ f (x ) = − .
x − 2 x −1
(n )
 1  n!
 = (− 1)
n
Într-un exerciţiu precedent am demonstrat că 
 x − 1 (x − 1)n +1
(n )
 1  n!
= (− 1)
n
Analog   , deci obţinem:
 x − 2 (x − 2)n +1
' '
 1   1  1 1
f (x ) = 
'
 −  =− +
 x − 2   x − 1 (x − 2) (x − 1)2
2

M
n! n!
f (n ) (x ) = (− 1) − (− 1) ⋅
n n

(x − 2) n +1
(x − 1)n +1
1 1 1
⇒ f (x ) = f (4 ) + f ' (4 )( x − 4 ) + f '' (4 )( x − 4 ) + L + f (n ) (4 )( x − 4 ) + L ⇒
2 n

1! 2! n!
1 1 1 1 1 1  2! 2! 
⇒ 2 = + − 2 + 2  (x − 4 ) +  3 − 3 ( x − 4 ) + L +
2

x − 3x + 2 6 1!  2 3  2!  2 3 
1 n! n!  1  1 1 1 1
+ (− 1) ⋅ n +1 − (− 1) ⋅ n +1  (x − 4 ) + L = + − 2 + 2 ( x − 4 ) +  3 − 3 ( x − 4 ) + L +
n n n 2

n!  2 3  6  2 3  2 3 
 (− 1) n
(− 1) 
n +1
1 n x − 4 
n
1 n +1  x − 4 
n

+  n +1 + n +1 ( x − 4 ) + L = ∑ (− 1)   + ∑ (− 1) 
n

 2 3  2  2  3  3 
x−4 x−4
< 1 ⇔ −1 < < 1 ⇔ −2 < x − 4 < 2 2< x<6
2 2
x−4 x−4
< 1 ⇔ −1 < < 1 ⇔ −3 < x − 4 < 3 ⇒ 1<x<7
3 3
Astfel dezvoltarea este valabilă pentru x ∈ (2,6) .

28
4. SPAŢIUL R n . ŞIRURI ÎN R n

4.1. Spaţiul n-dimensional R n


Definiţia 4.1. Mulţimea R n este mulţimea formată din toate sistemele ordonate de n numere reale

(x1 , x2 ,..., xn ) . { }
R n = x = ( x1 , x 2 ,..., x n ) / xi ∈ R, i = 1, n sau R n = 1
R ×42
4R × ...
43 ×
4R .
n ori

Definim pe R n operaţia de adunare astfel: dacă x = ( x1 , x 2 ,..., x n ) şi y = ( y1 , y 2 ,..., y n ) sunt două

elemente arbitrare din R n , atunci suma lor este x + y = ( x1 + y1 , x 2 + y 2 ,..., x n + y n ) .

Se observă că adunarea este o operaţie internă pe R n ce are următoarele proprietăţi:


1. x + y = y + x , (∀)x, y ∈ R n (comutativitate)

2. (x + y ) + z = x + ( y + z ) (∀)x, y, z ∈ R n (asociativitate)

3. ∃ 0 = (0,0,...,0) ∈ R n astfel încât x + 0 = 0 + x (∀)x ∈ R n (există element neutru)

4. (∀)x ∈ R n , x = (x1 , x2 ,..., xn ) ∃ − x = (− x1 ,− x 2 ,...,− x n ) ∈ R n a.î. x + (− x ) = (− x ) + x = 0 .

( )
Astfel R n ,+ este grup comutativ.

Considerăm corpul numerelor reale R şi mulţimea R n şi definim o operaţia algebrică externă,


numită înmulţirea cu scalari (numere reale) a elementelor din R n , astfel: (∀)λ ∈ R şi

(∀)x = (x1 , x2 ,.., xn ) ∈ R n , atunci λx = (λx1 , λx2 ,..., λx n ) ∈ R n .


Sunt adevărate proprietăţile:
1. λ ( x + y ) = λx + λy, (∀)x, y ∈ R n , (∀)λ ∈ R
2. (λ + µ )x = λx + µx, (∀)x ∈ R n , (∀)λ , µ ∈ R
3. λ (µx ) = (λµ )x, (∀)x ∈ R n , (∀)λ , µ ∈ R
4. 1x = x, (∀)x ∈ R n .

Astfel R n este un spaţiu vectorial faţă de cele două operaţii. Elementele sale se mai numesc vectori.
Definiţia 4.2. Fie x = ( x1 , x 2 ,..., x n ) şi y = ( y1 , y 2 ,..., y n ) doi vectori din R n se numeşte produsul

scalar al vectorilor x şi y numărul real,notat x, y , dat de x, y = x1 y1 + x 2 y 2 + ... + x n y n .

Propoziția 4.1. Produsul scalar definit anterior satisface relațiile:


1. x, x ≥ 0, (∀)x ∈ R n , x, x = 0 ⇔ x = 0

2. x, y = y, x , (∀)x, y ∈ R n

3. x, y + z = x, y + x, z , (∀)x, y, z ∈ R n

4. λx, y = λ x, y , (∀)x, y ∈ R n , (∀)λ ∈ R .

Observaţia 4.1. R n înzestrat cu produsul scalar definit anterior este un spaţiu euclidian.

29
Definiţia 4.3. Fie x ∈ R n ,definim x = x12 + x 22 + ... + x n2 . Acest număr real poartă numele de norma lui
x.
Propoziția 4.2. Norma definită anterior are proprietăţile următoare:
1. x ≥ 0, (∀)x ∈ R n , x = 0 ⇔ x = 0

2. λx = λ x , (∀)λ ∈ R, (∀)x ∈ R n

3. x + y ≤ x + y , (∀)x, y ∈ R n .
Observaţia 4.2. Deoarece orice spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă poartă numele de spaţiu
vectorial normat, deducem că R n este un spaţiu vectorial normat. Norma definită anterior nu este singura
n
normă ce se poate defini pe R n . Astfel, x ∞
= max ( xi ) , respectiv x 1 = ∑ xi , sunt alte norme pe R n ;
i =1, n i =1

ele verifică relațiile din propoziția anterioară.


n
Definiţia 4.4. Aplicaţia d : R n × R n → R+ , d ( x, y ) = x − y = ∑ (x − y k ) , se numeşte distanţă
2
k
k =1

(metrică) pe R n . Ea mai poartă denumirea de distanță euclidiană.

Propoziția 4.3. Distanța definită anterior are proprietăţile următoare:


1. d ( x, y ) ≥ 0, (∀)x, y ∈ R n , d ( x, y ) = 0 ⇔ x = y

2. d ( x, y ) = d ( y, x ), (∀)x, y ∈ R n

3. d ( x, z ) ≤ d ( x, y ) + d ( y, z ), (∀)x, y, z ∈ R n
Pentru n = 1, n = 2, n = 3 regăsim formulele de calcul pentru distanţa dintre două puncte de pe o

 2 sau 3 
( )
dreaptă d ( x, y ) = x − y , dintr-un plan sau din spaţiu  d ( x, y ) =

∑ (xi − yi )2  .
 i =1 
Observaţia 4.3. R n înzestrat cu distanţa anterioară este un spaţiu metric.
Observaţia 4.4. Se pot defini şi alte distanţe pe R n (fiecare normă poate introduce o distanţă).
Astfel aplicaţia d ∞ : R n × R n → R+ , d ∞ (x, y ) = x − y ∞
= max( xi − y i ) , este tot o distanță pe R n și
i =1n

se numeşte distanța Cebîșev (denumită și distanța pe tabla de sah, aceasta reprezentând numărul minim de
mutări pe care trebuie să le execute regele pentru a se deplasa de la o pozițite la alta pe o tablă de șah).
n
Aplicaţia d 1 : R n × R n → R+ , d 1 ( x, y ) = x − y 1 = ∑ xi − y i , este și ea o distanță pe R n și se
i =1

numeşte distanța Manhattan (denumită și distanța taxiului, căci în cazul n=2 ea reprezintă distanța parcursă
de un taxi pentru a se deplasa între două locații din cartierul Manhattan, în care străzile sunt perpendiculare
între ele).

30
Exemple:
1. Fie x = (1; 3; − 6; 0) și y = (− 2; 0; 10; 4 ) două elemente din R 4 . Să se determine normele
lor precum și x + y și să se verifice că are loc inegalitatea x + y ≤ x + y . Să se afle apoi distanța
euclidiană dintre acestea.
Soluție:
x = 1 + 9 + 36 = 46 , y = 4 + 100 + 16 = 120 ,

x + y = (− 1; 3; 4; 4 ) , deci x + y = 1 + 9 + 16 + 16 = 42

În mod evident are loc inegalitatea: x + y ≤ x + y ( 42 ≤ 46 + 120 )

d (x, y ) = 9 + 9 + 256 + 16 = 290 .

2. Fie x = (1; 3; a ) și y = (1 − a; 2; − 4 ) două elemente din R 3 . Să se determine a ∈ R astfel


încât distanța dintre acestea să fie minimă și cât este această distanță.

d (x, y ) = a 2 + 1 + (a + 4 ) = 2a 2 + 8a + 17 .
2

Distanța este minimă dacă expresia de sub radical este minimă, deci avem de determinat
minimul unei funcțiide gradul 2.
− ∆ 72
min(2a 2 + 8a + 17 ) =
8
= = 9 ; min d (x, y ) = 3 ; ea se obține când a = − = −2 .
8 8 4
Definiţia 4.5. Fie I 1 , I 2 ,..., I n n intervale pe dreapta reală. Se numeşte interval n-dimensional produsul

cartrezian I = I 1 × I 2 × ... × I n = {( x1 , x 2 ,..., x n ) / xi ∈ I i (∀)i ∈ {1,..,.n}}.

Observaţia 4.5.
• Dacă toate intervalele I 1 , I 2 ,..., I n sunt închise (deschise), I se numeşte interval închis (deschis).

• Dacă toate intervalele I 1 , I 2 ,..., I n sunt mărginite, I se numeşte interval mărginit.

• Dacă cel puţin unul dintre intervalele I 1 , I 2 ,..., I n este nemărginit, I se numeşte interval

nemărginit.
În cele ce urmează prin interval n-dimensional vom înţelege un interval n-dimensional deschis şi mărginit,
afară de cazul când se va specifica în mod expres altceva.

Exemple:
Considerăm cazul plan (n=2) și cel al spațiului tridimensional (n=3).
Intervalul I = [− 2,1]× [0,4] este un interval închis şi mărginit; intervalul I = (− 1,9 ) × (1,4 ) este un

interval deschis şi mărginit; intervalul [2,+∞ ) × (0,4 ) este un interval nemărginit.

Intervalul I = [2,10] × [0,8]× [− 10,2] este un interval închis şi mărginit; intervalul

I = (1,9 ) × (− 3,4 ) × (− 2,2 ) este un interval deschis şi mărginit; intervalul [5,10) × (0,+∞ ) × [− 5,5] este un
interval nemărginit.

31
Definiţia 4.6. Se numeşte vecinătate a unui punct a ∈ R n , orice mulţime care conţine un interval n-
dimensional ce conţine a. O vecinătate a lui a se notează cu V.

Exemple:
V = [− 2,4]× [2,5] reprezintă o vecinătate a lui a = (0,3) ∈ R 2 , deoarece a ∈ (− 1,1) × (2,4 ) ⊆ V .

 1 1  1 1
V =  − ,  ×  − ,  , n ≥ 1 , reprezintă vecinătăți ale lui (0,0 )∈ R 2 .
 n n  n n

 1 1  1 1
V = 1 − ,1 +  ×  2 − ,2 +  , n ≥ 1 , reprezintă vecinătăți ale lui (1,2 ) ∈ R 2 .
 n n  n n

Definiţia 4.7. Spunem că punctul a ∈ R n este punct interior mulţimii A ⊂ R n , dacă există o vecinătate V
a lui a inclusă în A, adică dacă este ea însăşi o vecinătate a lui a. Mulţimea punctelor interioare ale unei
0 0
mulţimi A formează interiorul mulţimii A şi se notează cu A . Evident A ⊂ A .
Definiţia 4.8. Se numeşte mulţime deschisă o mulţime formată doar din puncte interioare.
0 0
Dacă A ⊂ A , atunci A = A , deci A este o mulţime deschisă.

Exemple:
0
Dacă V = [− 2,4]× [2,5] , atunci V = (− 2,4 ) × (− 2,4 ) .

 1 1  1 1 0
 1 1  1 1
V =  − ,  ×  − ,  , n ≥ 1 , atunci V =  − ,  ×  − ,  = V , adică V este o mulțime
 n n  n n  n n  n n
deschisă
0
V = [2,7]× [− 1,3) , atunci , V = (− 2,7 ) × (− 1,3) ≠ V , deci V nu reprezintă o mulțime deschisă.

Definiţia 4.9. Spunem că punctul a ∈ R n este exterior mulţimii A dacă este interior complementarei lui A,
adică dacă există o vecinătate V a lui a astfel încât a ∈ V ⊂ CA .

Definiţia 4.10. Spunem că punctul a ∈ R n este punct aderent mulţimii A dacă orice vecinătate V a lui a

conţine cel puţin un punct din A, adică V ∩ A ≠ ∅ . Mulţimea punctelor aderente lui A se notează cu A şi
se numeşte închiderea lui A. Evident A ⊂ A .
Definiţia 4.11. Spunem că mulţimea A este închisă dacă îşi conţine toate punctele aderente, adică dacă
A ⊂ A ( A = A) .

Exemple:
Dacă V = [− 3,5]× [1,6] , atunci V = [− 3,5]× [1,6] = V , deci V este o mulțime închisă.

32
 1 1  1 1  1 1  1 1
V =  − ,  ×  − ,  , n ≥ 1 , atunci V =  − ,  × − ,  ≠ V , adică V nu este o mulțime
 n n  n n  n n  n n
închisă
V = [2,7]× [− 1,3) , atunci , V = [− 2,7]× [− 1,3] ≠ V , deci V nu este o mulțime închisă.

Definiţia 4.12. Spunem că punctul a ∈ R n este punct fronieră al mulţimii A dacă orice vecinătate a sa
conţine şi puncte din A şi puncte din complementara lui A (este aderent şi lui A şi complementarei lui A).
Mulţimea punctelor frontieră ale mulţimii A se notează cu ∂A sau Fr ( A) şi se numeşte frontiera mulţimii
A.
Definiţia 4.13. Spunem că punctul a ∈ R n este punct de acumulare al mulţimii A dacă orice vecinătate V a
lui a conţine cel puţin un punct al mulţimii A, diferit de a.
Definiţia 4.14. Spunem că punctul a ∈ R n este punct izolat al mulţimii A dacă există o vecinătate V a lui a
astfel încât V ∩ A = {a} .
Definiţia 4.15. Mulţimea A este mărginită dacă există un număr real, pozitiv, r, astfel încât
x ≤ r , ∀x ∈ A .

Definiţia 4.16. O mulţime închisă şi mărginită din R n se numeşte mulţime compactă.

Exemple:
Fie A = {(x, y ) ∈ R 2 / x 2 + y 2 ≤ 9, y ∈ (0, ∞ )}∪ {(8,8)} .

( ) ( )
Punctul B 1, 2 , B ′ − 1, 5 sunt puncte interioare şi de acumulare pentru A. C (− 3,0 ) este punct

( )
de acumulare pentru A ce nu aparţine lui A, şi este şi punct frontieră. D 4 , 5 este punct frontieră şi

punct de acumulare pentru A. E (8,8) este un punct izolat al mulţimii A. F (1,1) este punct interior lui A.

4.2.Şiruri de puncte în R n

Definiţia 4.17. O funcţie f : N → R n definită pe mulţimea N a numerelor naturale cu valori în R n , se

numeşte şir de puncte din spaţiul R n . Notaţia folosită ese cea obişnuită ( x k )k∈N , sau mai simplu ( x k ) .

Definiţia 4.18. Un punct a ∈ R n este limita unui şir ( x k ) de puncte din R n , dacă în afara oricărei

vecinătăţi a lui a se află cel mult un număr finit de termeni ai şirului.


→ a , x k → a , sau lim x k = a .
Notaţii folosite pentru a desemna un șir : x k k
→∞ k →∞

Definiția rămâne valabilă și dacă a ∈ R n

Observația 3.6. Un punct a ∈ R n este limita unui şir ( x k ) de puncte din R n , dacă (∀)ε ›0, există un rang

ce depinde de ε , N (ε ) , astfel încât (∀)k ≥ N (ε ) să avem x k − a < ε .

33
Observaţia 4.7. lim x k = a ⇔ lim x k − a = 0 .
k →∞ k →∞

Definiţia 4.19. Şirurile care au limită în R n se numesc şiruri convergente.


Toate proprietăţile şirurilor convergente de numere, în care nu intervine relaţia de ordine, se păstrează şi
pentru şirurile convergente de puncte din R n .
Propoziţia 4.4. Şirurile convergente din R n au următoarele propietăţi:
1. Limita unui şir convergent este unică.
2. Dacă (α k ) este un şir de numere convergent la zero şi x k − a ≤ α k , atunci x k → a .

3. Dacă x k → a , atunci x k → a

4. Orice şir convergent din R n este mărginit, adică există un număr M astfel ca x k ≤ M , (∀)k ∈ N (a

spune că un şir de puncte din R n este mărginit , revine la a spune că şirul format cu normele termenilor
este mărginit.
Observaţia 4.8. Dacă x k → a , nu rezultă că şirul (x k ) este convergent. Dacă însă

xk → 0 ⇒ xk → 0 .

Propoziţia 4.5. (Operaţii cu şiruri convergente din R n ).


Dacă x k → a şi y k → b , atunci:

xk + yk → a + b ;

x k y k → ab ;

xk a
dacă y k ≠ 0, b ≠ 0 ⇒ → ;
yk b
dacă α k → α , α , α k ∈ R ⇒ α k x k → αa .

Definiţia 4.20. Un şir ( x k ) de puncte din R n este un şir fundamental(sau şir Cauchy) dacă oricare ar fi ε

›0, există un rang ce depinde de ε , notat N (ε ) , astfel încât oricare ar fi m, p ≥ N (ε ) să avem a m − a p

‹ε .

Propoziţia 4.6. Un şir ( x k ) de puncte din R n are limita a ∈ R n , dacă şi numai dacă, pentru fiecare

i = 1,2,..., n , şirul coordonatelor ( xik )k∈N are limita pri a .

Propoziția rămâne valabilă și în cazul în care a ∈ R n


Observaţia 4.9. lim x k = a , dacă şi numai dacă, (∀)ε ›0, există un rang ce depinde de ε , notat N (ε ) ,
k ←∞

astfel încât (∀)k ≥ N (ε ) să avem xik − ai ‹ ε , oricare ar fi i = 1,2,.., n .

Criteriul lui Cauchy Un şir de puncte din R n este convergent dacă şi numai dacă este şir fundamental.
Propoziția 4.7. Un şir ( x k ) de puncte din R n este convergent către a ∈ R n , dacă şi numai dacă, pentru

fiecare i = 1,2,..., n , şirul coordonatelor ( xik )k∈N este convergent către pri a .
34
Proprietăţi importante
1. Orice subşir al unui şir convergent este convergent şi are aceeaşi limită.
2. Schimbând ordinea termenilor unui şir convergent se obţine tot un şir convergent, care are aceeaşi limită.
3. Adăugând sau eliminând un număr finit de termeni la un şir convergent se obţine tot un şir convergent, cu
aceeaşi limită.

4. Orice şir mărginit de puncte din R n conţine un subşir convergent (lema lui Cesaro).

Definiţia 4.21. Un spaţiu metric în care fiecare şir fundamental este convergent se numeşte spaţiu complet.
Definiţia 4.22. Un spaţiu normat complet se numeşte spaţiu Banach.
Observaţia 4.10. Spaţiul normat R n este complet, deci este un spaţiu Banach.
Definiţia 4.23. Un spaţiu Banach în care norma se poate deduce dintr-un produs scalar se numeşte spaţiu
Hilbert.
Observaţia 4.11. Spaţiul R n , cu norma uzuală este un spaţiu Hilbert. R n este de asemenea spaţiu Banach
n
şi pentru normele x 1
= ∑ xi , x ∞
= sup xi . Aceste norme nu se pot deduce dintr-un produs scalar.
i =1 1≤ i ≤ n

Deci în raport cu acestea R n nu este spaţiu Hilbert.

Exemple:
1. Să se studieze convergența următoarelor șiruri din R 2 , date prin expresiile termenilor generali.
 2n + 3 n 2 − 5n + 6 
x n =  , , n ≥ 2 ;
 n −1 2n 2 + 1 

 2n + 3 n 2 − 5n + 6 
y n =  2 , , n ≥ 2 ;
 n − 1 (3n + 1)(2n + 3) 
 2n 3 + 1 n 
z n =  , 2 , n ≥ 1 .
 5n − 1 2n + 1 
2n + 3 n 2 − 5n + 6 1  1
Cum pr1 x n = 
n→∞
→ 2 , iar pr x = → , atunci x n 
n→∞
→ 2,  , deci
n→∞
n −1 2n + 1
2 n 2
2  2
(xn )n ≥ 2 este un șir convergent în R2 .

2n + 3 n 2 − 5n + 6 1  1
Cum pr1 y n =  → 0 , iar pr y = → , atunci y n → 0,  ,
n −1
2 n→∞ 2 n
( )(
3n + 1 2n + 3 ) n→∞
6 n→∞
 6
deci ( y n )n ≥ 2 este un șir convergent în R 2 .

2n 3 + 1 n
Cum pr1 z n = → ∞ , iar pr2 z n = 2
n→∞
 → 0 , atunci z n →(∞, 0) , deci
5n − 1 2n + 1 n → ∞ n→∞

(z n )n ≥2 nu este un șir convergent în R2 .

35
2. Să se studieze convergența șirului (x n )n ≥1 din R 3 , cu termenul general:

  2n + 3  n + 5 n2 2 + 3n 
xn =    , , n , n ≥ 1 .
  2n − 1 
 (2n + 1)(n + 3) 2 − 5 ⋅ 3n 

Analog ca în cazul precedent studiem convergența șirurilor de numere reale ( pri x n )n ≥1 , i = 1,3 .
2 n −1 4
n+5 n +5 n +5 ⋅ ⋅( n + 5 )
 2n + 3   2n + 3   4   4  4 2 n −1
lim pr1 x n = lim  = lim1 + − 1 = lim1 +  = lim1 +  =
n → ∞ 2n − 1 2n − 1 
n→∞
  n→∞
 n→∞
 2n − 1  n →∞
 2n − 1 

4 (n + 5 )
lim
= e n→∞ 2 n −1
= e2 .

 2 
3n  n + 1
n2
1 2+3 n
3   1
pr2 x n = → , lim pr3 x n = lim n = lim → − .
(2n + 1)(n + 3) n→∞
2 n → ∞ n → ∞ 2 − 5⋅3 n n → ∞
 2  n

n→∞
5
3n    − 5 
 3  
 

 1 1
Astfel x n  → e 2 , , −  , deci este un șir convergent din R 3 .
n →∞
 2 5

36
5. FUNCŢII DE MAI MULTE VARIABILE

5.1.Funcţii vectoriale şi reale


Definiția 5.1. Fie A o mulţime din R n . O funcție f : A → R m se numește funcţie vectorială de o
variabilă vectorială.
Argumentul funcţiei f este un vector din R n , iar valorile funcţiei sunt, de asemenea, vectori.
Deoarece o variabilă vectorială x ∈ R n este echivalentă cu n variabile reale x1 , x 2 ,..., x n (care sunt

componentele lui x, sau coordonatele lui x în raport cu baza canonică a lui R n ), se mai spune că f este o
funcţie vectorială de n variabile reale.
Valorile funcţiei se notează cu f ( x ) sau f ( x1 , x 2 ,..., x n ) .

În cazul în care m = 1 se spune că f este o funcţie reală de o variabilă vectorială, sau de n variabile
reale. Funcţiile reale de o variabilă vectorială se mai numesc funcţii scalare pe A, sau câmpuri scalare pe A.
Graficul unei funcţii reale de n variabile reale, f : A → R m , este format din toate punctele din spaţiul

R n+1 de forma ( x1 , x 2 ,..., x n , f ( x1 , x 2 ,..., x n )) cu ( x1 , x 2 ,..., x n ) ∈ A .

Fiind dată o funcţie vectorială f : A → R m , putem obţine m funcţii reale definite pe A, prin

compunerea lui f cu funcţiile proiecţie: f 1 = pr1 o f , f 2 = pr2 o f ,...., f m = prm o f . Pentru orice x ∈ A

notăm f 1 ( x ) = pr1 ( f ( x )), f 2 (x ) = pr2 ( f ( x )),..., f m ( x ) = prm ( f ( x )). Deci f ( x ) = ( f 1 ( x ), f 2 ( x ),..., f m ( x )) ,

sau mai simplu scris f = ( f 1 , f 2 ,..., f m ) .

Funcţiile f 1 , f 2 ,..., f m , sunt funcţii reale şi poartă numele de componentele reale ale funcţiei

vectoriale f. Reciproc m funcţii reale definite pe aceeaşi mulţime A pot fi considerate totdeauna ca fiind
componentele reale ale unei funcţii vectoriale.
Ţinând seama de consideraţiile precedente putem reduce totdeauna studiul unei funcţii vectoriale la
studiul mai multor funcţii reale.
Vom studia în continuare funcţiile reale de mai multe variabile reale şi vom considera pentru început
cazul n = 2 , adică funcţiile reale de două variabile reale, urmând ca pe parcurs să generalizăm noţiunile pe
care le vom studia, extinzându-le la cazul a n variabile reale.

5.2. Funcţii reale de două variabile. Limită şi continuitate


Definiţia 5.2. Fie f : A ⊆ R 2 → R o funcţie de două variabile şi x0 = (a, b ) punct de acumulare

pentru A. Spunem că l ∈ R este limita funcţiei f în punctul (a, b ) dacă pentru orice ε ›0, există δ (ε ) ›0 astfel

încât oricare ar fi ( x, y ) ≠ (a, b ) cu proprietatea (x, y ) − (a, b ) ‹ δ (ε ) , (x, y ) ∈ A , să avem f (x, y ) − l ‹ ε .


Echivalent spunem că l ∈ R este limita funcţiei f în punctul (a, b ) dacă pentru orice ε ›0, există δ (ε )

›0 astfel încât oricare ar fi ( x, y ) ≠ (a, b ) cu proprietatea x − a ‹ δ (ε ) şi y − b ‹ δ (ε ) , ( x, y ) ∈ A , să avem

f ( x, y ) − l ‹ ε .
37
O altă formulare echivalentă se poate da cu ajutorul şirurilor convergente: spunem că l ∈ R este limita
funcţiei f în punctul (a, b ) dacă pentru orice şir de puncte din A, {(xn , y n )}n∈N , convergent către (a, b) , cu
(xn , y n ) ≠ (a, b ) , şirul valorilor funcţiei converge către l.
Observăm că șirul valorilor funcției este un șir de numere reale, deci este vorba de convergența în R a
acestuia.
Notaţiile folosite pentru limita unei funcții sunt : l = lim f ( x, y ) sau l = lim f ( x, y ) .
( x , y )→(a ,b ) x→a
y →b

Definiţia 5.3. Fie f : A ⊆ R 2 → R o funcţie de două variabile şi x0 = (a, b ) ∈ A . Spunem că funcţia

f este continuă în (a, b ) dacă lim f ( x, y ) există şi este egală cu valoarea funcţiei în punctul (a, b ) , adică
x →a
y →b

f (a, b ) = lim f ( x, y ) .
x →a
y →b

Folosind definiţiile echivalente date limitei unei funcţii de două variabile într-un punct, putem obţinem
dfiniții echivalente pentru continuitate.
Spunem că funcţia f este continuă în (a, b ) dacă pentru orice ε ›0, există δ (ε ) ›0 astfel încât oricare ar

fi ( x, y ) ≠ (a, b ) cu proprietatea x − a ‹ δ (ε ) şi y − b ‹ δ (ε ) , ( x, y ) ∈ A , să avem f ( x, y ) − f (a, b ) ‹ ε .

Spunem că funcţia f este continuă în (a, b ) dacă pentru orice ε ›0, există δ (ε ) ›0 astfel încât oricare ar

fi ( x, y ) ≠ (a, b ) cu proprietatea (x, y ) − (a, b ) ‹ δ (ε ) , (x, y ) ∈ A , să avem f (x, y ) − f (a, b ) ‹ ε .


Spunem că funcţia f este continuă în (a, b ) dacă pentru orice şir de puncte din A, {(xn , y n )}n∈N ,
convergent către (a, b) , cu (xn , y n ) ≠ (a, b ) , şirul valorilor funcţiei converge către f (a, b ) , adică

f ( x n , y n ) → f (a, b ) .
n →∞

Exemple:
 3 xy
 , ( x, y ) ≠ (0,0)
 4x2 + 5y2
1. Să se studieze continuitatea funcţiei f : R → R , f (x, y ) = 
2
.
 3
 , (x, y ) = (0,0 )
2

Evident, funcţia este continuă în toate punctele lui R 2 mai puţin în (0,0 ) deoarece pentru

(xn , y n ) n→ (a, b ), (a, b ) ≠ (0,0) avem f (x n , yn ) =


3x n y n

2 n→ ∞
3ab
= f (a , b ) .
→∞
4x + 5y
2
n n 4a 2 + 5b 2

Studiem continuitatea lui f în (0,0 ) .

Fie ( x n , y n ) → (0,0 ), ( x n , y n ) ≠ (0,0 ) .


n →∞

3xn y n 3 xn yn 3
Avem: 0 ≤ ≤ = yn
4x + 5y
2
n
2
n 4x 2
n
2

38
Prin trecere la limită în această dublă inegalitate obţinem:
0 ≤ lim f ( x n , y n ) ≤ lim y n = 0 .
n →∞ n →∞

Utilizând criteriul cleștelui deducem că lim f (x n , y n ) = 0 , și deci și lim f (x n , y n ) = 0 .


n →∞ n →∞

Astfel funcţia are limită în punctul (0,0 ) dar nu este continuă în acest punct deoarece

3
f (0,0 ) = ≠ lim f (x, y ) .
2 xy→ 0
→0

 sin( x 2 + y 2 )
 2 x 2 + 2 y 2 , (x, y ) ≠ (0,0 )
2. Să se studieze continuitatea funcţiei f : R → R , f (x, y ) = 
2
.
 1
, (x, y ) = (0,0)
 2

Analog ca în exemplul precedent, funcţia f este continuă pe R 2 − {(0,0 )}.

Calculăm limita în punctul (0,0 ) .

Fie ( x n , y n ) → (0,0 ) şi ( x n , y n ) ≠ (0,0 ) .


n →∞

sin( x n2 + y n2 )
Avem f (x n , y n ) = .
2(x n2 + y n2 )

sin z n 1
Observăm că x n2 + y n2 = z n → 0 . Astfel avem: → 1 și deci f (x n , y n ) → .
n→∞ zn n → ∞ n → ∞ 2

= lim f (x, y ) , adică f este continuă și în punctul (0,0 ) , deci e continuă pe R 2 .


1
Astfel f (0,0 ) =
2 xy → 0
→0

Definiţia 5.4. Fie f : A ⊆ R 2 → R o funcţie de două variabile şi x0 = (a, b ) ∈ A . Spunem că funcţia

f este continuă (parţial) în raport cu x în punctul (a, b ) , dacă funcţia f x , f x : {x ∈ R / ( x, b ) ∈ A} ⊆ R → R ,

dată de f x ( x ) = f ( x, b ) este continuă în punctul a.

Analog, spunem că funcţia f este continuă (parţial) în raport cu y în punctul (a, b ) , dacă funcţia f y ,

f y : {y ∈ R / (a, y ) ∈ A} → R , dată de f y ( y ) = f (a, y ) este continuă în punctul a.

Teorema 5.1. O funcţie continuă în punctul (a, b ) este continuă (parţial) în raport cu fiecare variabilă.

Observaţia 5.1. Reciproca acestei teoreme nu este în general adevărată, adică există funcţii continue
într-un punct în raport cu fiecare variabilă, fără a fi continue în acel punct.

 2 xy 3
 , ( x, y ) ≠ (0,0 )
Exemple: Fie funcţia f : R → R , f (x, y ) =  x 4 + 4 y 4
2
.
 0 , ( x, y ) = (0,0)

39
Să se arate că este continuă parţial în raport cu fiecare variabilă în toate punctele lui R 2 , (deci şi în
(0,0) ) dar nu este continuă în (0,0) .
Evident f este continuă pe R 2 − {(0,0 )}, deci conform teoremei precedente este continuă parţial în

toate punctele lui R 2 − {(0,0 )}.


Vom arăta că f este continuă și în raport cu variabila x, și în raport cu y în origine.
2x ⋅ 0 2⋅0⋅ y3
Avem lim f (x,0 ) = lim = 0 = f (0,0 ) și lim f (0, y ) = lim = 0 = f (0,0 ) , ceea ce
x →0 x →0 x 4 + 4 ⋅ 04 y →0 x →0 0 4 + 4 ⋅ y 4

justifică afirmaţia precedentă.


Studiem continuitatea lui f în (0,0 ) .

→ 0 şi y n = mx n avem:
Pentru x n n
→∞

2 x n y n3 2m
f (x n , y n ) = = .
x n + 4 y n 1 + 4m 4
4 4

2m
Astfel f (x n , y n ) →
n→ ∞
expresie ce depinde de m.
1 + 4m 4
Deci f nu are limită în punctul (0,0 ) ( vezi exemplul anterior), deci nu e continuă în (0,0 ) .

5.3. Derivate parţiale. Diferenţiabilitate

Definiţia 5.5. Fie f : A ⊆ R 2 → R o funcţie de două variabile şi x0 = (a, b ) un punct interior

f ( x, b ) − f (a, b )
mulţimii A. Spunem că f este derivabilă parţial în raport cu x în punctul (a, b ) , dacă lim
x→a x−a
există şi este finită.
∂f
Această limită, dacă există, se notează cu f x′ (a, b ) sau cu (a, b ) şi poartă numele de derivata
∂x
paţială de ordinul întâi în raport cu x a funcţiei f în punctul (a, b ) .

∂f f (a, y ) − f (a, b )
Analog avem: f y′ (a, b ) = (a, b ) = lim , dacă există şi este finită limita din
∂y y →b y −b
ultimul termen al egalităţii. Ea poartă numele de derivata parţială de ordinul întâi în raport cu y a funcţiei f în
punctul (a, b ) .
Dacă f este deriabilă parţial în raport cu variabila x (sau y) în fiecare punct al lui A, spunem că este
derivabilă parţial în raport cu x (sau y) pe A.
Observaţia 5.2. Când calculăm derivata parţială în raport cu o variabilă, celelalte variabile ce apar
sunt considerate constante şi derivăm ca şi cum am avea o singură variabilă, folosind regulile de derivare de la
funcţiile reale de o singură variabilă reală.
Exemple:
Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiilor

40
a) f : R 2 → R , f (x, y ) = − x 3 y 2 + 3x 2 y 2 + xy − 5 x ,
x + 2y
b) f : R 2 − {(0,0)} → R , f ( x, y ) = .
x2 + y2
Aplicând regula de deivare formulată în cadrul observației precedente obţinem:
∂f
a) (x, y ) = −3x 2 y 2 + 6 xy 2 + y − 5 ,
∂x
∂f
( x , y ) = −2 x 3 y + 6 x 2 y + x .
∂y

b)
∂f
( x, y ) =
( ) /
(
(x + 2 y )/x x 2 + y 2 − (x + 2 y ) x 2 + y 2 x x 2 + y 2 − 2 x(x + 2 y )
=
)
=
∂x 2
x +y 2 2
( ) 2
x +y 2 2
( )
− x 2 + y 2 − 4 xy
= ,
(x 2
+ y2 )
2

∂f
( x, y ) =
( ) /
( )
(x + 2 y )/y x 2 + y 2 − (x + 2 y ) x 2 + y 2 y 2 x 2 + y 2 − 2 y(x + 2 y )
= =
( )
∂y 2
x +y 2 2
( ) 2
x +y 2 2
( )
2 x 2 − 2 y 2 − 2 xy
= .
(x 2
+ y2 ) 2

Observaţia 5.3. Dacă funcţia f este derivabilă parţial în raport cu x (sau y) în punctul (a, b ) , atunci f

este continuă (parţial) în raport cu x (sau y) în punctul (a, b ) .


Pentru o funcţie de mai multe variabile (de exemplu n) definiţia se păstrează, în acest caz fiind fixate
toate variabilele care apar cu excepţia celei în raport cu care se calculează derivata parţială (adică n-1 variabile
se consideră constante). Astfel avem pentru i ∈ {1,2,..., n}

∂f f (a1 ,..., a i −1 , x, ai +1 ,..., a n ) − f (a1 , a 2 ,..., a i ,..., a n )


f x′i (a1 , a 2 ,..., a n ) = (a1 , a 2 ,..., a n ) = xlim , dacă limita
∂xi i → ai x − ai
din ultimul termen există şi este finită.
Definiţia 5.5. Dacă f : A ⊆ R 2 → R este derivabilă parţial în raport cu x, respectiv y, în toate

punctele lui A şi dacă derivatele parţiale f x′ ( x, y ) şi f y′ ( x, y ) , care sunt şi ele funcţii reale de două variabile

definite pe A, sunt la rândul lor derivabile parţial în raport cu x şi y, derivatele lor parţiale se numesc derivatele
parţiale de ordinul doi ale lui f şi se notează astfel:
∂2 f
f x′′2 ( x, y ) = (x, y ) = ∂  ∂f (x, y ),
∂x 2
∂x  ∂x 

f y′′2 ( x, y ) =
∂2 f
(x, y ) = ∂  ∂f (x, y ),
∂y 2
∂y  ∂y 
∂ f
(x, y ) = ∂  ∂f (x, y ),
2
f xy′′ ( x, y ) =
∂y∂x ∂y  ∂x 

f yx′′ ( x, y ) =
∂2 f
(x, y ) = ∂  ∂f (x, y ).
∂x∂y ∂x  ∂y 
41
În mod asemănător se definesc derivatele parţiale de ordin mai mare decât doi şi se fololosesc notaţii
asemănătoare.
Observaţia 5.4. Funcţiile f xy′′ , respectiv f yx′′ se mai numesc şi derivate parţiale mixte de ordinul doi

pentru f. În general ele sunt diferite , dar există şi funcţii pentru care ele coincid.
Criteriul lui Schwarz. (Condiţii suficiente pentru ca derivatele parțiale mixte să coincidă)
Dacă funcţia f : A ⊆ R 2 → R are derivate parţiale mixte de ordinul doi într-o vecinătate V a unui punct

(a, b) ∈ A , şi dacă acestea sunt continue în (a, b) , atunci ele coincid în acest punct, adică

f xy′′ (a, b ) = f yx′′ (a, b ) .


Consecința 5.1: Dacă derivatele parţiale mixte există şi sunt continue pe A, atunci ele sunt egale pe A.
Observaţia 5.5. Dacă f x′, f y′ şi f xy′′ există într-o vecinătete a lui (a, b ) şi dacă cea din urmă este

continuă în (a, b ) , atunci f yx′′ există în punctul (a, b ) şi f xy′′ (a, b ) = f yx′′ (a, b ) .

Exemple:
Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul doi pentru funcţiile:
a) f : R 2 → R , f (x, y ) = x 3 y − 3x 2 y 2 + 4 x
x2 y
f : (0, ∞ ) → R , f (x, y ) =
2
b)
x+ y
a) Calculăm mai întâi derivatele de ordinul întâi ale lui f.
∂f
( x, y ) = 3x 2 y − 6 xy 2 + 4 ,
∂x
∂f
( x, y ) = x 3 − 6 x 2 y .
∂y
Derivând parţial derivatele parțiale de ordinul întâi ale lui f vom obţine derivatele parțiale de ordinul doi
ale lui f.
∂2 f ∂f
(x, y ) = 6 xy − 6 y 2 (am derivat parţial în raport cu x pe ( x, y ) )
∂x 2
∂x
∂2 f ∂f
(x, y ) = 3x 2 − 12 xy (am derivat parţial în raport cu y pe ( x, y ) )
∂y∂x ∂x

∂2 f ∂f
( x, y ) = −6 x 2 (am derivat parţial în raport cu y pe ( x, y ) )
∂y 2 ∂y

∂2 f
(x, y ) = 3x 2 − 12 xy ( am derivat parţial în raport cu x pe ∂f (x, y ) ).
∂x∂y ∂y
Derivatele parţiale mixte de ordinul doi ale lui f coincid pentru că este satisfăcută condiţia de continuitate
ce apare în consecinţa criteriului lui Schwarz).
b) Calculăm mai întâi derivatele de ordinul întâi ale lui f.
∂f
(x, y ) = 2 xy (x + y ) −2 x y = x y + 2 xy2 ,
2 2 2

∂x (x + y ) (x + y )

42
∂f
(x, y ) = x (x + y ) −2 x y = x 2 .
2 2 3

∂x (x + y ) (x + y )
Derivatele parțiale de ordinul doi ale lui f sunt:
∂2 f
( x , y ) =
(2 xy + 2 y 2 )(x + y ) − (x 2 y + 2 xy 2 )2(x + y ) = (2 xy + 2 y 2 )(x + y ) − (x 2 y + 2 xy 2 )2 =
2

∂x 2 (x + y )4 (x + y )3
2 y3
=
(x + y )3
∂2 f
(x, y ) = (x + 4 xy )(x + y ) − (x 4y + 2 xy )2(x + y ) = (x + 4 xy )(x + y ) − 3(x y + 2 xy )2 =
2 22 2 2 2 2

∂y∂x (x + y ) (x + y )
x 3 + 3x 2 y
=
(x + y )3
∂2 f −2 2x3
( x , y ) = x 3
= −
∂y 2 ( x + y )3 (x + y )3
∂f
( x, y ) se obține ∂ f (x, y ) = x + 3x 3y , care coincide cu
2 3 2
Derivând parţial în raport cu x pe
∂y ∂x∂y (x + y )
celalată derivată mixtă, criteriul lui Schwarz fiind îndeplinit.

Definiţia 5.6. Fie f : A ⊆ R 2 → R şi (a, b ) un punct interior mulţimii A. Spunem că funcţia f este

diferenţiabilă în punctul (a, b ) dacă există două numere reale λ şi µ , şio funcţie ω : A → R , continuă şi

nulă în punctul (a, b ) , astfel încât pentru orice punct ( x, y ) ∈ A să avem:

(*) f ( x, y ) = f (a, b ) + λ ( x − a ) + µ ( y − b ) + ω ( x, y )ρ ( x, y ) , unde

ρ ( x, y ) = ( x, y ) − (a, b ) = ( x − a )2 + ( y − b )2 .

Teorema 5.2. Fie f : A ⊆ R 2 → R şi (a, b ) un punct interior lui A în care f este diferenţiabilă.

Atunci ea admite derivate parţiale în acest punct şi mai mult λ = f x′ (a, b ) iar µ = f y′ (a, b ) .

Demonstraţie:
Fixăm y = b . Pentru x ≠ a , astfel încât ( x, b ) ∈ A , avem:

f ( x, b ) = f (a, b ) + λ ( x − a ) + ω ( x, b )ρ ( x, b ) .
f (x, b ) − f (a, b ) ρ ( x, b )
Obţinem de aici relaţia: = λ + ω ( x, b ) .
x−a x−a
Trecând la limită cu x → a , şi folosind faptul că ω este continuă şi nulă în (a, b ) , deci implicit

f ( x, b ) − f (a, b )
continuă parţial în raport cu variabila x în acest punct, obţinem: lim = λ , de unde rezultă
x→a x−a
faptul că f este derivabilă parţial în raport cu x în punctul (a, b ) şi că f x′ (a, b ) = λ .

Analog deducem faptul că µ = f y′ (a, b )

43
În condiţiile în care f este diferenţiabilă în punctul (a, b ) putem scrie egalitatea (*) astfel:

f (x, y ) = f (a, b ) + f x′(a , b )(x − a ) + f y′ (a , b )( y − b ) + ω ( x, y )ρ (x, y ) .

Observaţia 5.6. Dacă f este diferenţiabilă pe A atunci ea are derivate parţiale pe A.


Teorema 5.3. O funcţie diferenţiabilă în punctul (a, b ) este continuă în acest punct.
Afirmația precedentă se bazează pe faptul că toți termenii din membrul drept al egalităţii de mai sus,
cu excepţia lui f (a, b ) , au limita 0 în punctul (a, b ) , deci lim f ( x, y ) = f (a, b ) , adică f este continuă în
( x , y )→( a ,b )

punctul (a, b ) .
Consecința 5.2. Dacă f este diferenţiabilă pe A atunci ea este continuă pe A.
În practică folosim foarte des urătoarea condiţie suficientă pentru a stabili că o funcţie este
diferenţiabilă într-un punct.
Teorema 5.4. Dacă f : A ⊆ R 2 → R este o funcţie ce admite derivate parţiale într-o vecinătate a

unui punct (a, b ) , continue în acest punct, atunci f este diferenţiabilă în punctul (a, b ) .
Observaţia 5.6. Dacă derivatele parţiale ale lui f există şi sunt continue pe A, atunci ea este
diferenţiabilă pe A.
Observaţia 5.7. Reciproca teoremei de mai sus nu este adevărată.
Observaţia 5.8. Pentru o funcţie reală de n variabile reale definită pe o mulţime A ⊆ R n , se defineşte

diferenţiabilitatea într-un punct interior (a1 , a 2 ,..., a n ) ∈ A prin egalitatea:


n
f (x1 , x 2 ,..., x n ) = f (a1 , a 2 ,..., a n ) + ∑ λi (xi − a i ) + ω (x1 , x 2 ,..., x n )ρ ( x1 , x 2 ,..., x n ) , unde λi , i = 1, n sunt
i =1

n
numere reale, ρ ( x1 , x 2 ,..., x n ) = ∑ (x − ai ) , iar funcţia ω (x1 , x 2 ,..., x n ) are limita 0 în punctul
2
i
i =1

(a1 , a 2 ,..., a n ) .

5.4. Diferenţiala unei funcţii de mai multe variabile


Fie f : A ⊆ R 2 → R o funcţie diferenţiabilă în (a, b ) , punct interior mulţimii A. Putem scrie:

f (x, y ) = f (a, b ) + f x′(a , b )(x − a ) + f y′ (a , b )( y − b ) + ω ( x, y )ρ (x, y )

Diferenţa x − a se numeşte „creşterea” primei variabile de la a la x, iar diferenţa y − b se numeşte


„creşterea” celei de-a doua variabile de la b la y.
Diferenţa f ( x, y ) − f (a, b ) se numeşte „creşterea” funcţiei corespunzătoare „creşterilor” x − a, y − b
ale argumentelor.
Folosind faptul că funcţia ω are limita 0 în punctul (a, b) putem scrie, aproximativ, că:

f ( x, y ) − f (a, b ) ≈ f x′ (a, b )( x − a ) + f y′ (a, b )( y − b ) .


Deci, „creşterea” (de fapt variația) funcţiei f poate fi aproximată cu funcţia liniară
f x′ (a, b )( x − a ) + f y′ (a, b )( y − b ) .

44
Definiţia 5.7. Fie f : A ⊆ R 2 → R o funcţie diferenţiabilă în (a, b ) , interior mulţimii A.

Se numeşte diferenţiala lui f în punctul (a, b ) , funcţia liniară, notată cu df (a, b ) , dată de:

df (a, b )( x, y ) = f x′ (a, b )(x − a ) + f y′ (a, b )( y − b ) .

Diferenţiala df (a, b ) este o funcţie definită peste tot în R 2 , dar relaţia de aproximare:

f ( x, y ) − f (a, b ) = df (a, b )(x, y ) , are sens numai pentru ( x, y ) ∈ A (altfel membrul stâng nu are sens).
Adoptând o scriere mai simplă: dx = (x − a ), dy = y − b , putem scrie diferențiala astfel:
df (a, b ) = f x′ (a, b )dx + f y′ (a, b )dy .

Fără a mai pune în evidenţă punctul (a, b ) obținem expresia:

∂f ∂f
df = f x′dx + f y′dy sau df = dx + dy .
∂x ∂y
Formal ∂f poate fi interpretat ca un produs simbolic între ∂ şi f .

∂ ∂  ∂ ∂
Putem scrie: df =  dx + dy  f , cu ajutorul operatorului: d = dx + dy , care poartă
 ∂x ∂y  ∂x ∂y
numele de operator de diferenţiere.
Observaţia 5.9. Pentru cazul unei funcţii de n variabile diferenţiala este:
∂f ∂f ∂f n
∂f
df = dx1 + dx 2 + ... + dx n = ∑ dxi ,
∂x1 ∂x 2 ∂x n i =1 ∂x i

∂ ∂ ∂ n

iar operatorul de diferenţiere este: d = dx1 + dx 2 + ... + dx n = ∑ dxi .
∂x1 ∂x 2 ∂x n i =1 ∂xi

Definiţia 5.8. Fie f : A ⊆ R 2 → R o funcţie şi (a, b ) interior mulţimii A. Spunem că funcţia f este

diferenţiabilă de n ori în (a, b ) , sau că f admite diferenţială de ordinul n în (a, b ) , dacă toate derivatele

parţiale de ordinul n-1 ale lui f există într-o vecinătate a lui (a, b ) şi sunt diferenţiabile în acest punct.
Se spune că f este diferenţiabilă de n ori pe A dacă f este diferenţiabilă de n ori în fiecare punct al lui A.
Diferenţiala de ordinul n a lui f în punctul (a, b ) se notează d n f (a, b ) şi respectiv d n f , dacă nu se
mai pun în evidenţă variabilele diferenţialei.
(
Diferenţialele de ordin superior se definesc recurent prin relaţia: d n f = d d n −1 f . )
Observaţia 5.9. Dacă f este diferenţiabilă de n ori în (a, b ) , atunci toate derivatele parţiale de ordinul

n există în acest punct, iar ordinea de derivare în (a, b ) până la ordinul n inclusiv nu are importanţă.

Observaţia 5.10. Dacă funcţia f are, într-o vecinătate a punctului (a, b ) , toate derivatele parţiale de

ordin n continue în (a, b ) , atunci f este diferenţiabilă de n ori în acest punct.


Cu ajutorul operatorului de diferenţiere putem scrie:
n
∂ ∂ 
d f =  dx + dy  f .
n

 ∂x ∂y 
45
Dezvoltarea puterii de ordinul n a operatorului de diferenţiere este, din punct de vedere formal,
asemănătoare binomului lui Newton. Astfel pentru n=2,3 obţinem următoarele expresii:

∂2 f 2 ∂2 f ∂2 f
n = 2⇒ d2 f = dx + 2 dxdy + dy 2 ,
∂x 2 ∂x∂y ∂y 2
∂3 f 3 ∂3 f ∂3 f ∂3 f 3
n = 3⇒ d3 f = dx + 3 dx 2
dy + 3 dxdy 2
+ dy
∂x 3 ∂x 2 ∂y ∂x∂y 2 ∂y 3
Exemple:
1. Să se calculeze diferenţialele de ordinul unu, respectiv doi, ale funcţiei

f : R 2 → R, f (x, y ) = e − x în punctul (− 1,0 ) .


2
+3 y2

∂f 2 2 ∂f 2 2 2 2 2 2
Avem: = −2 xe − x + 3 y , = 6 ye − x + 3 y ⇒ df = −2 xe − x + 3 y dx + 6 ye − x + 3 y dy .
∂x ∂y

Notând cu df 1 , diferenţiala funcţiei f în punctul dat, avem:

df 1 = 2e −1dx .
Calculăm derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f. Avem:
∂2 f 2 2 2 2
= −2e − x + 3 y + 4 x 2 e − x + 3 y ,
∂x 2

∂2 f 2 2 2 2
= 6e − x + 3 y + 36 y 2 e − x + 3 y
∂y 2

∂2 f 2 2
= −12 xye − x + 3 y .
∂x∂y
Diferenţiala de ordinul doi este:

d 2 f = (− 2 + 4 x 2 )e − x dxdy + (6 + 36 y 2 )e − x
2
+3 y2 2
+3 y 2 2
+3 y2
dx 2 − 24 xye − x dy 2 .

Notând cu d 2 f 1 , diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în punctul dat avem:

d 2 f 1 = 2e −1dx 2 + 6e −1 dy 2 .
2. Acelaşi enunţ ca la exerciţiul precedent pentru o funcţie de trei variabile reale
f : R 3 → R, f (x, y , z ) = 2 x 2 − y 2 + z 2 − 3xyz , punctul ales fiind (1,2,1) .
Avem:
∂f
= 4 x − 3 yz ,
∂x
∂f
= −2 y − 3 xz,
∂y
∂f
= 2 z − 3 xy
∂z
Diferenţiala de ordinul întâi, într-un punct oarecare, este:
df = (4 x − 3 yz )dx + (− 2 y − 3 xz )dy + (2 z − 3xy )dz .

În punctul (1,2,1) ⇒ df1 = −2dx − 7dy − 4dz .

∂2 f ∂2 f ∂2 f
= 4, 2 = −2, 2 = 2 ,
∂x 2
∂y ∂z

46
∂2 f ∂2 f ∂2 f
= −3 z , = −3 y , = − 3 x.
∂x∂y ∂x∂z ∂y∂z
Obţinem diferenţiala de ordinul doi:
d 2 f = 4dx 2 − 2dy 2 + 2dz 2 − 6 zdxdy − 6 ydxdz − 6 xdydz ⇒

d 2 f 1 = 4dx 2 − 2dy 2 + 2dz 2 − 6dxdy − 12dxdz − 6dydz .

5.5. Derivatele parţiale şi diferenţialele funcţiilor compuse

Operaţiile algebrice efectuate cu funcţii ce au derivate parţiale sau sunt diferenţiabile conduc la funcţii
de acelaşi fel. Diferenţiabilitatea se păstrează şi prin operaţia de compunere a funcţiilor, fapt care nu se
realizează şi în ceea ce priveşte derivatele parţiale.
Teorema 5.4. Fie u , v : A ⊆ R 2 → R , două funcţii diferenţiabile în (a, b) ∈ A , şi funcţia

ϕ : B ⊆ R 2 → R , ϕ (u, v ) , diferenţiabilă în punctul (c, d ), c = u(a, b), d = v(a, b ) . Funcţia compusă

f : A → R, f (x, y ) = ϕ (u ( x, y ), v (x, y )) este diferenţiabilă în (a, b ) , şi au loc relaţiile:


∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v
= + ,
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
.
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v
= +
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y

Observaţia 5.11. Dacă funcţiile u,v sunt diferenţiabile pe A, iar funcţia ϕ este diferenţiabilă pe B,
atunci funcţia compusă f este diferenţiabilă pe A.
Teorema 5.5. Dacă u, v : A ⊆ R 2 → R au derivate parţiale continue pe A, iar funcţia

ϕ : B ⊆ R2 → R , ϕ (u, v ) , are derivate parţiale continue pe B, atunci funcţia compusă

f : A → R, f ( x, y ) = ϕ (u ( x, y ), v( x, y )) are derivate parţiale continue pe A şi


∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v
= + ,
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v
= +
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y

Teorema 5.6. Dacă u , v : A ⊆ R 2 → R au derivate parţiale într-un punct (a, b ) ∈ A , iar funcţia

ϕ : B ⊆ R2 → R , ϕ (u, v ) , este diferenţiabilă în punctul corespunzător, adică în punctul

(c, d ) ∈ B, c = u (a, b ), d = v(a, b ) , atunci funcţia compusă f : A → R, f (x, y ) = ϕ (u (x, y ), v(x, y )) are
derivate parţiale în punctul (a, b ) , şi ele se calculează cu aceleaşi formule ca în teorema precedentă.

Observaţia 5.12. Dacă funcţia ϕ nu este diferenţiabilă în punctul (c, d ) , atunci este posibil ca funcţia

compusă f să nu aibă derivate parţiale în acest punct chiar dacă funcţiile u şi v sunt diferenţiabile în (a, b ) , iar

ϕ are derivate parţiale în (c, d ) .

47
Observaţia 5.13. Dacă u , v : A ⊆ R 2 → R au derivate parţiale pe A, iar funcţia ϕ : B ⊆ R 2 → R ,

ϕ (u, v ) , este diferenţiabilă pe B, atunci funcţia compusă f : A → R, f ( x, y ) = ϕ (u ( x, y ), v( x, y )) are derivate


parţiale pe A, şi ele se calculează cu aceleaşi formule ca în teorema precedentă.

Exemple:
1. Să se precizeze dacă funcţia f : R 2 → R , f (x, y ) = ϕ (x 2 y − 3xy , sin xy ) ese diferenţiabilă pe R 2 ,
în condiţiile în care ϕ este diferenţiabilă pe domeniul maxim de definiţie, şi dacă da, să se calculeze
diferenţiala de ordinul întâi a acesteia.
Alegând u (x, y ) = x 2 y − 3 xy , v( x, y ) = sin xy , u , v : R 2 → R , ele sunt diferențiabile pe R 2 .

Cum ϕ este diferenţiabilă pe domeniul maxim de definiţie atunci și f este diferenţiabilă pe R 2 .

∂f ∂f
Avem: df = dx + dy .
∂x ∂y
Derivatele parțiale sunt date de:
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v
= + ,
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v
= +
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y
Obţinem:
∂u ∂u
= 2 xy − 3 y , = x 2 − 3 x,
∂x ∂y
∂v ∂v
= y cos xy , = x cos xy
∂x ∂y
Diferenţiala de ordinul întâi a lui f este:
 ∂ϕ ∂ϕ   2 ∂ϕ ∂ϕ 
df =  (2 xy − 3 y ) + y cos xy  dx +  (x − 3x ) + x cos xy dy .
 ∂u ∂v   ∂u ∂v 

2. Să se precizeze dacă funcţia g : R → R, g (x ) = f (x 3 + 4 x, e 2 x ) este diferenţiabilă pe R , în condiţiile


în care f este diferenţiabilă pe domeniul maxim de definiţie, şi dacă da, să se calculeze diferenţiala de ordinul
întâi a acesteia.
Alegând u (x ) = x 3 + 4 x, v (x ) = e 2 x acestea sunt derivabile pe R și deci g este diferențiabilă, cu
precizarea că u şi v sunt funcţii de o singură variabilă iar rolul funcţiei ϕ este luat de f (vezi observația 4.13).
Adaptând formulele anterioare pentru cazul în care u şi v depind de o singură variabilă, obţinem:
∂g ∂f du ∂f dv
dg = dx = + .
∂x ∂u dx ∂v dx
 ∂f ∂f 
= 2e 2 x , de unde rezultă dg =  ⋅ (3x 2 + 4 ) + ⋅ 2e 2 x dx .
du dv
= 3 x 2 + 4,
dx dx  ∂u ∂v 

48
3. Fie ϕ : R 3 → R diferențiabilă pe R 3 . Să se calculeze diferenţiala de ordinul întâi a funcţiei

(
f : R 3 → R , f (x, y , z ) = ϕ 2 x + 3 y 2 z, xe y
2
+2z2
)
, xyz , în condiţiile în care aceasta există.

u (x, y , z ) = 2 x + 3 y 2 z, v ( x, y , z ) = xe y , w(x, y , z ) = xyz ,


2
+2z2
Notând observăm că ele sunt

diferenţiabile pe R 3 .
∂f ∂f ∂f
Avem: df = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z
Adaptând formulele pentru cazul funcţiilor de trei variabile avem:
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v ∂ϕ ∂w
= + + ,
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x ∂w ∂x
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v ∂ϕ ∂w
= + + ,
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y ∂w ∂y
∂f ∂ϕ ∂u ∂ϕ ∂v ∂ϕ ∂w
= + + .
∂z ∂u ∂z ∂v ∂z ∂w ∂z
Derivatele parţiale ale funcţiilor u , v, w sunt:

∂u ∂u ∂u
= 2, = 6 yz , = 3y2 ,
∂x ∂y ∂z
∂v 2 2 ∂v 2 2 ∂v 2 2
= e y +2z , = 2 xye y + 2 z , = 4 xze y + 2 z ,
∂x ∂y ∂z
∂w ∂w ∂w
= yz , = xz , = xy .
∂x ∂y ∂z
Astfel obţinem:
∂f ∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ
=2 + e y +2 z + yz ,
∂x ∂u ∂v ∂w
∂f ∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ
= 6 yz + 2 xye y + 2 z + xz ,
∂y ∂u ∂v ∂w

∂f ∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ
= 3y 2 + 4 xze y + 2 z + xy .
∂z ∂u ∂v ∂w
şi deci
 ∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ   ∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ 
df =  2 + e y +2z + yz dx +  6 yz + 2 xye y + 2 z + xz dy +
 ∂u ∂v ∂w   ∂u ∂v ∂w 

 ∂ϕ 2 2 ∂ϕ ∂ϕ 
+ 2y + 2 xze y + z + 3 xy dz .
 ∂u ∂v ∂w 

5.6. Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile

Fie f : A ⊆ R 2 → R şi (a, b ) punct interior lui A, o funcție de n ori diferenţiabilă în (a, b ) cu


derivatele parţiale mixte de acelaşi ordin egale (ordinea în care se derivează nu contează).

49
Definiţia 5.9. Se numeşte polinom Taylor de gradul n ataşat funcţiei f în punctul (a, b ) polinomul de

două variabile, de gradul n, notat Tn ( x, y ) , dat de:

1  ∂f (a, b)
(x − a) + ∂f (a, b) ( y − b) + 1  ∂ f (a2, b) (x − a)2 + 2 ∂ f (a, b) (x − a)( y − b) + ∂ f (a2, b) ( y − b)2 
2 2 2

Tn ( x, y ) = f (a, b) + 
1!  ∂x ∂y  2!  ∂x ∂x∂y ∂y 
1  n i ∂n f i
∑ Cn n−i ( x − a) ( y − b) 
n−i
+ K+ 
n!  i=0 ∂x ∂y 
2
1∂
Tn (x, y ) = f (a, b ) +  (x − a ) + ∂ ( y − b) f (a, b ) + 1  ∂ (x − a ) + ∂ ( y − b) f (a, b) +
1!  ∂x ∂y  2!  ∂x ∂y 
n
1∂ ∂ 
+ K +  ( x − a ) + ( y − b ) f (a , b )
n!  ∂x ∂y 
Rn ( x, y ) = f ( x, y ) − Tn ( x, y ) se numeşte restul de ordinul n al formulei lui Taylor.

Relaţia f ( x, y ) = Tn ( x, y ) + Rn ( x, y ) poartă numele de formula lui Taylor de ordinul n.

Rn ( x, y ) reprezintă măsura erorii aproximării funcţiei f prin polinomul Taylor de gradul n.

Dacă funcţia Rn ( x, y ) este continuă în (a, b ) , lim Rn ( x, y ) = Rn (a, b ) = 0 , putem aproxima funcţia
x→a
y →b

f ( x, y ) cu polinomul Taylor de ordinul n pe o vecinătate a lui (a, b ) .

Teorema 5.7. Dacă funcţia f : A ⊆ R 2 → R are derivate parţiale de ordinul n continue într-o

vecinătate V a punctului (a, b ) , atunci restul de ordinul n se poate scrie sub forma:

1
R n ( x, y ) = ω ( x, y )ρ n ( x, y ) ,
n!
unde funcţia ω (x, y ) este continuă şi nulă în punctul (a, b) , lim ω ( x, y ) = ω (a, b ) = 0 , iar
x→a
y →b

ρ ( x, y ) = ( x − a )2 + ( y − b )2 .

Observația 5.13. lim Rn ( x, y ) = Rn (a, b ) = 0


x→a
y →b

Observaţia 5.14. Teorema rămâne adevărată în condiţiile în care f este diferenţiabilă de n ori într-o
vecinătate a lui (a, b ) , şi derivatele parţiale sunt continue doar în (a, b ) .

Teorema 5.8. Dacă funcţia f : A ⊆ R 2 → R este diferenţiabilă de n + 1 ori într-o vecinătate V a

punctului (a, b ) , atunci pentru orice punct ( x, y ) din această vecinătate, există un punct (ξ ,η ) ∈ A , aflat pe
n +1
1 ∂ ∂ 
segmentul ce uneşte punctele ( x, y ) şi (a, b ) , astfel că Rn ( x, y ) =  (x − a ) + ( y − b ) f (ξ ,η )
(n + 1)!  ∂x ∂y 
Observaţia 5.15. Formula lui Lagrange sau a creşterilor finite pentru o funcţie de două variabile reale
Dacă funcţia f : A ⊆ R 2 → R este diferenţiabilă într-o vecinătate V a punctului (a, b ) , atunci pentru

orice punct ( x, y ) din această vecinătate, există un punct (ξ ,η ) ∈ A , cu ξ între x şi a, şi η între y şi b, astfel

încât: f ( x, y ) − f (a, b ) = f x′ (ξ ,η )( x − a ) + f y′ (ξ ,η )( y − b )

50
5.7. Extremele funcţiilor de mai multe variabile reale
5.7.1. Extreme locale pentru funcţii reale de două variabile reale
Fie f : A ⊆ R 2 → R şi (a, b ) ∈ A .

Definiţia 5.10. Punctul (a, b ) se numeşte punct de maxim(minim) local al funcţiei f ( x, y ) dacă există

o vecinătate V a lui (a, b) astfel încât pentru orice ( x, y ) ∈ V ∩ A să avem f (a, b ) ≥ f ( x, y ) (


f (a, b ) ≤ f ( x, y ) ).
Punctul (a, b ) din definiţia anterioară se numeşte punct de extrem local (sau relativ) al funcţie f.

Observația 5.16. (a, b ) este punct de extrem local al lui f dacă diferenţa f ( x, y ) − f (a, b ) are semn
constant pe o vecinătate V a punctului considerat.
Teorema 5.9. Dacă (a, b ) este un punct interior lui A în care f are derivate parţiale, şi dacă acest punct
este punct de extrem local al lui f, atunci derivatele parţiale se anulează în acest punct, adică:
f x′ (a, b ) = 0 , f y′ (a, b ) = 0 .

Definiţia 5.11. Un punct (a, b ) interior lui A se numeşte punct staţionar al funcţiei f ( x, y ) , dacă f

este diferenţiabilă în punctul (a, b ) şi dacă diferenţiala sa este nulă în acest punct.

df (a , b ) = f x′(a , b )dx + f y′ (a, b )dy ⇒ df (a , b ) = 0 ⇔ f x′(a , b ) = f y′ (a , b ) = 0

Astfel a spune că (a, b ) este un punct staţionar al funcţiei f, înseamnă că funcţia este diferenţiabilă în
acest punct iar derivatele parţiale în acest punct sunt nule.
Observaţia 5.17. Dacă f este diferenţiabilă în (a, b ) şi (a, b ) este punct de extrem local pentru f,

atunci df (a, b ) = 0 , deci (a, b ) este punct staţionar al funcţiei f.


Observaţia 5.18. Dacă A este o mulţime deschisă şi dacă funcţia f este diferenţiabilă pe A, punctele
 f x′ (a, b ) = 0
staţionare ale lui f sunt toate soluţiile sistemului  .
 f y
′ (a , b ) = 0
Observaţia 5.19. Reciproca teoremei precedente nu este în general adevărată, adică dacă într-un punct
(a, b) avem f x′ (a, b ) = f y′ (a, b ) = 0 , nu rezultă neapărat că (a, b ) este un punct de extrem local pentru f.

 f x′ (a, b ) = 0
Punctele de extrem local ale funcţiei f se găsesc printre soluţiile sistemului  , însă nu
 f y′ (a, b ) = 0
neapărat toate soluţiile acestui sistem sunt puncte de extrem local pentru funcţia f.

Exemple:
1. Fie f : R 2 → R, f (x, y ) = x 2 − 2 y 4 − y 2 .

 f x′(x, y ) = 2 x ⇒ f x′(0,0 ) = 0
Avem:  ,
 f y
′ ( x , y ) = −8 y 3
− 2 y ⇒ f ′
y (0, 0 ) = 0

Punctul (0,0 ) nu este punct de extrem pentru f căci pe orice vecinătate a sa diferenţa f ( x, y ) − f (0,0 )
nu păstrează semn constant.

51
Astfel fie V o vecinătate oarecare a lui (0,0 ) şi fie ( x,0 ), x ≠ 0 , respectiv (0, y ), y ≠ 0 , puncte din V.
Avem:
f ( x,0 ) − f (0,0) = x 2 ›0
f (0, y ) − f (0,0) = −2 y 4 − y 2 ‹0,

deci (0,0 ) nu este punct de extrem local al funcţiei f cu toate că derivatele parţiale sunt nule în acest punct.
Punctele staţionare care nu sunt puncte de extrem se numesc puncte şa.

2. Fie f : R 2 → R, f (x, y ) = 5 x 2 + 10 y 2 + 12 xy .

 f x′(x, y ) = 10 x + 12 y ⇒ f x′(0,0 ) = 0
Avem:  ,
 f y′ (x, y ) = 20 y + 12 x ⇒ f y′ (0,0) = 0
Se observă că punctul (0,0 ) este punct staționar și este și punct de extrem pentru f căci pe orice

vecinătate a sa, de fapt pe R 2 avem: f (x, y ) − f (0,0) = x 2 + y 2 + (2 x + 3 y ) ≥ 0 , deci păstrează semn constant.
2

Teorema 5.10. (Condiţii suficiente pentru ca un punct staţionar să fie punct de extrem local)
Fie f : A ⊆ R 2 → R şi (a, b ) un punct staţionar al lui f. Dacă f are derivate parţiale de ordinul doi

continue într-o vecinătate V a lui (a, b ) , atunci:

f x′′2 (a , b ) f xy′′ (a , b )
1. Dacă > 0 , atunci (a, b ) este punct de extrem local al funcţiei f şi anume
f xy′′ (a, b ) f y′′2 (a , b )

a. Dacă f x′′2 (a , b ) > 0 , (a, b ) este punct de minim.

b. Dacă f x′′2 (a , b ) < 0 , (a, b ) este punct de maxim.

f x′′2 (a, b ) f xy′′ (a , b )


2. Dacă < 0 , atunci (a, b ) nu este punct de extrem local al funcţiei f ci este punct şa.
f xy′′ (a , b ) f y′′2 (a , b )

Una din metodele de determinare a punctelor de extrem local ale unei funcții de mai multe variabile
presupune parcurgerea următoarelor trei etape:
Etapa I: determinarea punctelor staționare ale funcției date (rezolvând sistemul obținut prin anularea
derivatelor parțiale de ordinul întâi);
Etapa II: calcularea derivatelor parțiale de ordinul doi;
Etapa III: testarea condițiilor din teorema precedentă pentru a stabili care dintre punctele staționare
este punct de extrem local.
Exemple:
1. Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f : R 2 → R, f (x, y ) = x 3 + y 3 + 12 xy − 4
Etapa I. Determinăm punctele staţionare ale funcţiei.
 ∂f
 ∂x = 3 x + 12 y
2
x2 + 4 y = 0
Avem:  ,⇒  2 .
∂f
 = 3 y + 12 x
2  y + 4 x = 0
 ∂y
52
y2
Substituim x = − în prima ecuație șiobținem:
4
y4
+ 4 y = 0 ⇒ y 4 + 64 y = 0 ⇒ y ( y + 4 )( y 2 − 4 y + 16) = 0
16
Găsim două soluţii reale pentru acest sistem: (0,0), (− 4,−4 ) .
Etapa II . Calculăm derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f.
∂2 f ∂2 f ∂2 f
Avem: = 6 x , = 6 y , = 12 .
∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y
Etapa III. Testăm pe rând care din punctele staţionare găsite este şi punct de extrem local pentru f .
∂2 f ∂2 f ∂2 f
a) Pentru punctul (0,0 ) obţinem (0,0 ) = 6, (0,0 ) = 6, (0,0) = 12 .
∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y

f x′′2 (0,0 ) f xy′′ (0,0) 6 12


Astfel = = 36 − 144 = −108 < 0
f xy′′ (0,0) f y′′2 (0,0) 12 6

Conform teoremei precedente punctul (0,0 ) nu este punct de extrem, ci este punct şa pentru f.

∂2 f ∂2 f ∂2 f
b) Pentru punctul (− 4,−4 ) obţinem (− 4 , −4 ) = −24, (− 4, −4 ) = −24, (− 4,−4) = 12 .
∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y

f x′′2 (− 4,−4 ) f xy′′ (− 4,−4 ) − 24 12


Astfel = = 24 2 − 144 = 432 > 0
f xy′′ (− 4,−4 ) f y′′2 (− 4,−4 ) 12 − 24

Conform teoremei precedente punctul (− 4,−4 ) este punct de extrem pentru f.

∂2 f
Deoarece (− 4,−4) = −24 < 0 , rezultă că (− 4,−4 ) este un punct de maxim local pentru f.
∂x 2
Maximul local al lui f este: f (− 4,−4 ) = −64 − 64 + 12 ⋅ 16 − 4 = 60 .

3. Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f : R 2 → R, f (x, y ) = (2 x − 5) + 3 y 2 .


2

Etapa I. Determinăm punctele staţionare ale funcţiei


Derivatele parțiale ale lui f sunt: f x′ = 4(2 x − 5) , f y′ = 6 y

Construim sistemul obținut prin anularea derivatelor parțiale:


4(2 x − 5) = 0 5
 ⇒ x = , y = 0 reprezintă soluţia unică a sistemului.
6 y = 0 2
Astfel funcția admite un singur punct staționar.
Etapa II. Determinăm derivatele parțiale de ordinul doi.
Avem: f x′′2 = 8, f y′′2 = 6, f xy′′ = 0 .

Etapa III. Testăm dacă punctul staționar găsit este punct de extrem.
5  5  5 
În  ,0  derivatele parțiale de ordinul doi sunt: f x′′2  ,0  = 8, f y′′2  ,0  = 6, f xy′′ = 0
2  2  2 

53
5  5 
f x′′2  ,0  f xy′′  ,0 
2   2  = 8 0 = 48 > 0
5  5  0 6
f xy′′  ,0  f y′′2  ,0 
2  2 

5  5 
Astfel  ,0  este punct de extrem local pentru f , fiind punct de minim deoarece ( f x′′2  ,0  = 8 > 0 ).
2  2 

5 
Minimul funcţiei, notat m, este m = f  ,0  = 0 .
2 
Am regăsit astfel un rezultat ce putea fi observat rapid deoarece f este o sumă de pătrate, totdeauna
pozitivă, ea fiind egală cu 0 (având deci o valoare minimă) pentru valorile ce anulează pătratele, adică pentru
x = 2, y = 0 .
Pentru cazul general, al funcţiilor ce depind de n variabile reale următoarea teoremă furnizează condiţii
suficiente pentru ca un punct staționar să fie punct de extrem local pentru f.
Teorema 5.11. Fie f : A ⊆ R n → R , care admite derivate parţiale de ordinul doi continue într-o

vecinătate a punctului a = (a1 , a 2 ,..., a n ) , interior lui A, punct staţionar pentru f.

Considerând matricea următoare:

 f ′′2 (a ) ... f x′1′xn (a )


 x1
H (a ) =  ... ... ...  ,
 
 f x′′n x1 (a ) ... f x′′2 (a ) 
 n 
care poartă numele de matrice hessiană, construim şirul format de minorii ei principali, adică şirul:
f x′′2 (a ) f x′1′x2 (a )
∆ 1 = f x′′2 (a ) , ∆ 2 = 1
,...,
1 f x′′2 x1 (a ) f x′′2 (a )
2

Dacă toţi minorii principali ai lui H sunt pozitivi ( ∆ i ›0, (∀)i = 1, n ), a este punct de minim local

pentru f, iar dacă toţi minorii principali ai lui H, considerându-i aşezaţi în ordine crescătoare după rangul lor au
semne alternând, începând cu semnul minus( ∆ 1 ‹0, ∆ 2 ›0,...), a este punct de maxim local pentru f .

Exemple:
y2 z2 4
1. Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f : (0, ∞] → R, f (x, y , z ) = x + + + .
3

16 x y z
Etapa I.
Derivatele parţiale ale lui f, de ordinul unu, sunt:
y2 y z2 2z 4
f x′ = 1 − 2
, f ′
y = − 2 , f z′ = − ,
16 x 8x y y z2
Rezolvând sistemul

 f x′ = 0

 f y′ = 0 , şi ţinând cont de domeniul de definiţie al funcţiei f , obţinem soluţia:
 ′
 fz = 0
54
4 2 4 4 
a =  ,2 2 , 8 
 2 
Astfel funcția admite un singur punct staționar.
Etapa II. Calculăm derivatele parțiale de ordinul doi pentru a construi matricea hessiană H.
Derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f sunt:
y2 1 2z 2 2 8
f x′′2 = 3
, f ′
y
′2 = + 3 , f z′′2 = + 3
8x 8x y y z

y 2z
f xy′′ = − 2
, f xz′′ = 0 , f yz′′ = − 2 .
8x y
Obținem următoarea matrice hessiană în acest punct este:
 4 3 1 
2 2 −4 0 
 2 
 1 3 4
2
H (a ) =  − 4 − .
 2 44 2 2 
 4
2 3 
 0 − 
 2 2 
4

Etapa III. Testăm dacă punctul staționar este sau nu punct de extrem local.
34 8 − 2 15
Minorii principali sunt: ∆ 1 = 24 8 , ∆ 2 = 4
, ∆3 = 4
.
2 2 8
Ei sunt toţi strict pozitivi, astfel că punctul a este un punct de minim local pentru funcţia f.
4 2 4 4  8
Minimul funcţiei este min f = f  ,2 2 , 8  = 4 = 4 4 2 .
 2  8

5.7.2. Extreme cu legături pentru funcţii de mai multe variabile


Deseori se cere aflarea punctelor de extrem pentru anumite funcţii, specificându-se că ele trebuie să
satisfacă anumite condiţii (restricţii). Astfel de probleme poartă numele de probleme de extreme cu legături sau
de extreme condiţionate.
Definiţia 5.12. Fie f : A ⊆ R n → R şi A0 ⊂ A . Spunem că funcţia f are în punctul a ∈ A0 un

extrem relativ la mulţimea A0 , dacă restricţia lui f la mulţimea A0 are în a un extrem obişnuit. Astfel, a spune

că f are în punctul a un maxim (minim) local relativ la mulţimea A0 , înseamnă că există o vecinătate V a lui a,

astfel încât să avem: f ( x ) ≤ f (a ), ( f ( x ) ≥ f (a )) (∀)x ∈ V ∩ A0 .

Considerăm că mulţimea A0 este definită ca mulţime a soluţiilor sistemului:

 F1 ( x1 , x 2 ,..., x n ) = 0
 F ( x , x ,..., x ) = 0
 2 1 2 n
 , unde p ‹ n , iar funcţiile Fi , i = 1, p sunt funcţii reale definite pe A.
...
 F p ( x1 , x 2 ,..., x n ) = 0

{
Astfel avem A0 = x ∈ A / Fi (x ) = 0, i = 1, p . }
55
Extremele funcţiei f relative la mulţimea A0 se mai numesc extreme condiţionate, sau extreme supuse

la legături (cele n variabile sunt legate între ele prin cele p relaţii ale sistemului anterior).
Metoda multiplicatorilor lui Lagrange pentru determinarea extremelor condiţionate
Principalele etape ale metodei sunt:
1. Se construieşte funcţia lui Lagrange, notată cu L, astfel: L : R n + p → R

L(x1 , x 2 ,..., x n , λ1 , λ2 ,..., λ p ) = f (x ) + ∑ λi Fi (x ), x = (x1 , x 2 ,..., x n ) ∈ A, λi ∈ R, i = 1, p .


p

i =1

Parametrii λi , i = 1, p se numesc multiplicatorii lui Lagrange.

2. Se determină punctele staționare ale funcţiei L. Sistemul ce trebuie rezolvat este:


 ∂L
 ∂x = 0
 1
 ∂L
 ∂x = 0
 2
...

 ∂L
 = 0.
 ∂x n
 F1 = 0

...
F = 0
 p



( )
Dacă a1 , a 2 ,..., a n , α 1 , α 2 ,..., α p este o soluţie a acestui sistem, punctul a = (a1 ,..., a n ) este punct

staţionar condiţionat pentru funcţia f.


3. Stabilim care din punctele staţionare condiţionate sunt puncte de extrem. Considerăm că atât funcţia f,

cât şi funcţiile Fi , i = 1, p , au derivate parţiale de ordinul doi într-o vecinătate a punctului a. Studiem

semnul diferenţei f ( x ) − f (a ) . Înlocuind în expresia funcţie L multiplicatorii lui Lagrange cu valorile

(α , α ...α ) , obținem o nouă funcție


1 2 p L ce depinde doar de (x1 , x 2 ,..., x n ) şi faptul că f ( x ) − f (a ) =
~

~
~ ~ ~ n
∂ 2 L (a )
L (x ) − L (a ) . Construim diferenţiala de ordinul doi: d 2 L = ∑ dxi dx j .
i , j =1 ∂x i ∂x j

4. Se diferenţiază sistemul ce defineşte mulţimea A0 şi se obţin p relaţii liniare de forma:


n
∂Fi
∑ ∂x
k =1
dx k = 0, i = 1, m , derivatele parţiale fiind calulate în punctul a. Din acest sistem se exprimă m
k

~
diferenţiale în funcţie de celelalte n-m şi se înlocuiesc în expresia formei pătratice d 2 L .

5. Dacă forma pătratică este definită, atunci diferenţa f ( x ) − f (a ) = L (x ) − L (a ) păstrează semn


~ ~

constant în jurul lui a, deci a este punct de extrem condiţionat pentru f, iar dacă nu este definită, atunci
~
a nu este punct de extrem condiţonat pentru f. Dacă d 2 L este pozitiv definită, avem un minim
condiţionat, iar dacă este negativ definită un maxim condiţionat.
56
Exemple:
1. Să se determine extremele funcţiei f : R+ → R, f (x, y , z ) = x 2 + 2 y 2 + z 2 , cu condiţia xyz = 4 2 .
3

Parcurgem etapele prezentate anterior.


Funcţia ce defineşte relaţia de legătură este: F ( x, y , z ) = xyz − 4 2 .
1.Construim funcţia lui Lagrange:
(
L( x, y , z, λ ) = x 2 + 2 y 2 + z 2 + λ xyz − 4 2 . )
2. Cu derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiei L construim sistemul ce defineşte punctele staţionare ale
lui L. Acesta este:
 ∂L
 ∂x =0
 2 x + λyz = 0
 ∂L =0 4 y + λxz = 0
 ∂y 
 ⇔ .
 ∂L  2 z + λxy = 0
=0
 ∂z  xyz − 4 2 = 0
 ∂L 
 =0
 ∂λ
Rezolvând acest sistem şi ţinând cont de domeniul de definiţie al funcţiei f se obţine o unică soluţie:
(2, 2 ,2,− 2 . )
( )
3. Pentru a stabili dacă punctul 2, 2 ,2 este punct de extrem condiţionat pentru f fixăm λ = − 2 şi obţinem
~
(
funcţia L = x 2 + 2 y 2 + z 2 − 2 xyz − 4 2 . )
~ ~ ~ ~ ~ ~
∂2L ∂2L ∂2L ∂2L ∂2L ∂2L
Avem: = 2, = 4, = 2, = − 2z , = − 2x , = − 2y .
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ∂x∂y ∂y∂z ∂x∂z

(
Calculând aceste derivate parţiale de ordinul doi în punctul 2, 2 ,2 obţinem: )
~ ~ ~ ~ ~ ~
∂2L ∂2L ∂2L ∂2L ∂2L ∂2L
= 2, = 4, = 2, = −2 2 , = −2 2 , = −2 .
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ∂x∂y ∂y∂z ∂x∂z
Astfel forma pătratică pe care o obţinem este:
~
d 2 L = 2dx 2 + 4dy 2 + 2dz 2 − 2 2dxdy − 2dxdz − 2 2 dydz .

4. Diferenţiem relaţia de legătură şi obţinem : yzdx + xydz + xzdy = 0 .

Pentru punctul considerat vom avea 2 2 dx + 2 2 dz + 4dy = 0 .


Putem exprima o singură diferenţială în funcţie de celelalte două, fie de exemplu dx aceasta
dx + dz
⇒ dy = − .
2
Astfel avem:
~
d 2 L = 6dy 2 + 6dz 2 + 6dydz

57
 dz  9
d 2 L = 6(dy 2 + dz 2 + dydz ) = 6 dy +  + dz 2 .
~
 2 2
~
( )
5. d 2 L este deci o formă pătratică pozitiv definită, de unde deducem că punctul 2, 2 ,2 este un punct de
minim condiţionat pentru f.
( )
Avem min f (x, y , z ) = f 2, 2 ,2 = 4 + 4 + 4 = 12 .
x, y,z
xyz =1

5.8. Funcţii implicite.

Să considerăm că f este o funcţie continuă şi strict crescătoare pe un segment [a, b ] , cu valori în

[α , β ] , atunci ecuaţia f ( x ) − y = 0 are, pentru fiecare y ∈ [α , β ] , o singură rădăcină x = ϕ ( y ) . Astfel

ecuaţia dată defineşte o funcţie ϕ pe intervalul [α , β ] şi numai una. Spunem că funcţia ϕ este definită
implicit de ecuaţia considerată.
O ecuaţie de forma F ( x, y ) = 0 poate avea (în raport cu y) una sau mai multe soluţii pe o mulţime A,
sau poate să nu aibă nici o soluţie.

Exemple:
Ecuaţia x 4 + 2 y 2 + 1 = 0 nu are nici o soluţie reală, nici în raport cu x, nici în raport cu y.

x
Ecuaţia x + 3 y = 0 are o singură soluţie reală în raport cu y pe R, şi anume f ( x ) = − .
3
Definiţia 5.13. Dacă există o singură funcţie f ( x ) definită pe o mulţime A care să verifice ecuaţia

F ( x, y ) = 0 şi eventual şi alte condiţii suplimentare, spunem că funcţia f ( x ) este definită de ecuaţia


F ( x, y ) = 0 , adică este o funcţie definită implicit, sau mai simplu funcţie implicită.

Propoziţia 5.1. Fie A ⊂ R n , n ≥ 1, x0 un punct interior lui A, B ⊂ R şi y 0 un punct interior lui B; fie funcţia

reală F : A × B → R . Dacă F ( x0 , y 0 ) = 0 şi dacă există o vecinătate U ⊆ A a lui x0 şi o vecinătate V ⊆ B

a lui y 0 astfel încât:

1. (∀)x ∈ U fixat, funcţia y → F ( x, y ) este continuă şi strict monotonă pe V;

2. (∀) y ∈ V fixat, funcţia x → F ( x, y ) este continuă în x0 ;

atunci:
a) există o vecinătate U 0 ⊆ A a lui x0 şi o vecinătate V0 ⊆ B a lui y 0 astfel încât pentru orice punct

x ∈ U 0 fixat, ecuaţia în y, F ( x, y ) = 0 să aibă o singură soluţie în V0 ,

y = f ( x ) : F ( x, f ( x )) = 0, x ∈ U 0 ,

58
b) funcţia implicită f ( x ) : U 0 → V0 , definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 verifică egalitatea f ( x0 ) = y 0 şi

este continuă, în x0 .

Înlocuind 2 prin condiţia:


2′ . Pentru orice y ∈ V fixat, funcţia x → F ( x, y ) este continuă pe U (nu numai în x0 ), atunci funcţia

implicită f ( x ) este continuă pe U 0 (nu numi în x0 ).

Teorema 5.12. Fie A ⊂ R n , n ≥ 1, x0 un punct interior lui A, B ⊂ R şi y 0 un punct interior lui B; fie funcţia

reală F : A × B → R astfel încât F ( x0 , y 0 ) = 0 . Dacă:

1. Funcţia F ( x, y ) = F ( x1 , x 2 ,...x n , y ) are derivate parţiale Fx′1 , Fx′2 ,..., Fx′n , Fy′ continue pe o vecinătate

U × V a lui ( x0 , y 0 ) ;

2. Fy′ ( x0 , y 0 ) ≠ 0 ;

atunci :
a) există există o vecinătate U 0 ⊆ A a lui x0 şi o vecinătate V0 ⊆ B a lui y 0 şi o funcţie unică

y = f ( x ) : U 0 → V0 , astfel încât y 0 = f ( x0 ) şi F ( x, f ( x )) = 0, pentru x ∈ U 0 ,

b) funcţia f ( x ) = f ( x1 , x 2 ,..., x n ) are derivate parţiale f x′1 , f x′2 ,..., f x′n continue pe U 0 , şi acestea sunt

date de relaţiile:
Fx′i ( x, f ( x ))
f x′i = − , x ∈ U 0 , i = 1, n
Fy′ ( x, f ( x ))
c) dacă F derivatele parţiale de ordinul k sunt continue pe U × V , atunci funcţia implicită f are derivate
parţiale de ordinul k şi acestea sunt continue pe U 0 .

Pentru cazurile n=1, respectiv n=2, teorema anterioară devine:


Teorema 5.13. (n=1) Fie F ( x, y ) o funcţie definită într-o vecinătate V ⊂ R 2 a unui punct ( x0 , y 0 ) şi care se

anulează în acest punct: F ( x0 , y 0 ) = 0 . Dacă F are derivate parţiale Fx′, Fy′ continue pe V, iar

Fy′ ( x0 , y 0 ) ≠ 0 , atunci există o unică funcţie ϕ ( x ) definită şi continuă într-o anumită vecinătate a lui x0 , cu

ϕ ( x0 ) = y 0 şi astfel ca funcţia y = ϕ ( x ) să fie o soluţie a ecuaţiei F ( x, y ) = 0 , adică F ( x, ϕ ( x )) ≡ 0 .


Fx′ ( x, y )
Funcţia ϕ are derivată continuă şi are loc egalitatea: ϕ ′( x ) = − , ( y = ϕ ( x )) .
Fy′ ( x, y )

Teorema 5.14. (n=2) Fie F ( x, y, z ) o funcţie definită într-o vecinătate V ⊂ R 3 a unui punct ( x0 , y 0 , z 0 ) şi

care se anulează în acest punct: F ( x0 , y 0 , z 0 ) = 0 . Dacă F are derivate parţiale Fx′, Fy′ , Fz′ continue pe V, iar

Fz′(x 0 , y 0 , z 0 ) ≠ 0 , atunci există o unică funcţie f ( x, y ) definită şi continuă într-o anumită vecinătate a lui

(x0 , y 0 ) , cu f (x0 , y 0 ) = z 0 şi astfel ca funcţia z = f ( x, y ) să fie o soluţie a ecuaţiei F ( x, y, z ) = 0 , adică

Fx′ Fy′
F ( x, y, f ( x, y )) ≡ 0 . Funcţia f are derivate parţiale continue şi au loc egalităţile: f x′ ( x ) = − , f y′ = − .
Fz′ Fz′

59
5.9.Probleme rezolvate

 xy
 , ( x, y ) ≠ (0,0)
1. Să se studieze continuitatea funcţiei f : R → R , f ( x, y ) =  x 2 + 4 y 2
2
.
 1 , ( x, y ) = (0,0)

Soluţie:

În mod evident, funcţia f este continuă pe R 2 − {(0,0)}.

Calculăm limita în punctul (0,0) .

Fie {(xn , y n )}n∈N astfel încât x n → 0, x n ≠ 0 şi y n = mx n .


n →∞

Astfel ( x n , y n ) → (0,0 ) şi ( x n , y n ) ≠ (0,0) .


n →∞

xn yn x mx m
Avem f ( xn , yn ) = ⇒ f ( xn , mxn ) = 2 n n2 2 = .
x + 4 yn
2
n
2
xn + 4m xn 1 + 4m 2

m
Deci f ( xn , mxn ) → .
n → ∞ 1 + 4m 2

Cum limita depinde de valoarea lui m, funcţia din enunţ nu are limită în punctul (0,0) , deci, cu
atât mai mult, nu este continuă în acest punct.

 4 x3 y
 , ( x, y ) ≠ (0,0)
2. Fie funcţia f : R 2 → R , f ( x, y ) =  x 4 + 2 y 4 .
 0 , ( x, y ) = (0,0)

Să se arate că este continuă parţial în raport cu fiecare variabilă în toate punctele lui R 2 , (deci şi în
(0,0) ) dar nu este continuă în (0,0) .
Soluţie:

Evident f este continuă pe R 2 − {(0,0)}, deci conform teoremei precedente este continuă parţial

în toate punctele lui R 2 − {(0,0)}. Vom arăta că f este continuă în raport cu variabila x în origine şi
vom deduce că ea este continuă şi în raport cu y, deoarece x şi y au roluri simetrice.

4x3 ⋅ 0
Avem lim f ( x,0) = lim = 0 = f (0,0) , ceea ce justifică afirmaţia precedentă.
x →0 x →0 x 4 + 04

Vom studia continuitatea lui f în (0,0) .

→ 0 şi y n = mx n avem:
Pentru x n n
→∞

60
4 xn3 y n 4m
f ( xn , y n ) = = .
x n + 2 y n 1 + 2m 4
4 4

4m
Deci f ( x n , y n ) n→
→∞
, limită ce depinde de m.
1 + 2m 2

Deducem de aici că f nu are limită în punctul (0,0) , deci f nu este continuă în (0,0) .

3. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul întâi ale funcţiilor

a) f : R 2 → R , f (x, y ) = x 3 y 2 + 5x 2 y 2 − xy − 2 y ,

sin( x + 3 y )
b) f : R 2 − {(0,0)} → R , f (x, y ) = .
x2 + y2

Soluţie:

Aplicând regula de calcul pentru derivatele parţiale obţinem:

∂f
a) (x, y ) = 3x 2 y 2 + 10 xy 2 − y , ∂f (x, y ) = 2 x 3 y + 10 x 2 y − x − 2
∂x ∂y

∂f
( x, y ) = cos( x + 3 y )(x +2 y )2−2sin(x + 3 y )2 x
2 2
b) ,
∂x (x + y )
∂f
( x, y ) = cos( x + 3 y )3(x 2+ y )2 −2 sin(x + 3 y )2 y
2 2

∂y (x + y )

4. Să se calculeze derivatele parţiale de ordinul doi pentru funcţiile:

a) f : R 2 → R , f ( x, y ) = 2 x 3 y + x 2 y 2 − 3x 2 y + 4 x

xy
f : (0, ∞ ) → R , f ( x, y ) =
2
b) .
x+ y

Soluţie:

a) Calculăm mai întâi derivatele de ordinul întâi ale lui f.

∂f
(x, y ) = 6 x 2 y + 2 xy 2 − 6 xy + 4 ,
∂x

∂f
( x, y ) = 2 x 3 + 2 x 2 y − 3 x 2 ,
∂y

Derivatele parțiale de ordinul doi ale lui f sunt:

61
∂2 f
(x, y ) = 12 xy + 2 y 2 − 6 y
∂x 2

∂2 f
(x, y ) = 6 x 2 + 4 xy − 6 x
∂y∂x

∂2 f
( x, y ) = 2 x 2
∂y 2

∂2 f
(x, y ) = 6 x 2 + 4 xy − 6 x
∂x∂y

Se observă că cele două derivate parţiale mixte de ordinul doi ale lui f coincid, pentru că, după
cum se poate verifica imediat, este satisfăcută condiţia (de continuitate) ce apare în consecinţa
criteriului lui Schwarz, consecința 4.1.

5. Să se arate că pentru funcția f : R 2 → R f ( x, y ) = x 2 y 2 − 5 xy + cos(2 xy ) , au loc relațiile:

∂f ∂f
a) − = ( x − y )(5 − 2 xy + 2 sin(2 xy ))
∂x ∂y

∂2 f  2 ∂2 f 2 ∂ f
2

b) 2 xy −  x + y  = 2 xy (2 xy − 5 − 2 sin (2 xy )) .
∂x∂y  ∂x 2 ∂x 2 

Soluţie:

a) Într-adevăr avem:

∂f
= 2 xy 2 − 5 y − 2 y sin(2 xy )
∂x

∂f
= 2 x 2 y − 5 x − 2 x sin (2 xy ) .
∂y

Astfel obținem:

∂f ∂f
− = 2 xy ( y − x ) − 5( y − x ) − 2 sin(2 xy )( y − x ) =
∂x ∂y
= ( x − y )(5 − 2 xy + 2 sin(2 xy ))

b)Calculând derivatele parțiale de ordinul doi avem:

∂2 f
= 2 y 2 − 4 y 2 cos(2 xy )
∂x 2

∂2 f
= 2 x 2 − 4 x 2 cos(2 xy )
∂y 2

62
∂2 f
= 4 xy − 5 − 2 sin(2 xy ) − 4 xy cos(2 xy )
∂x∂y

Astfel avem:

∂2 f  2 ∂2 f 2 ∂ f
2

2 xy −  x + y  =
∂x∂y  ∂x 2 ∂x 2 

= 2 xy (4 xy − 5 − 2 sin(2 xy ) − 4 xy cos(2 xy )) −

− (x 2 (2 y 2 − 4 y 2 cos(2 xy )) + y 2 (2 x 2 − 4 x 2 cos(2 xy ))) =

= 2 xy (2 xy − 5 − 2 sin (2 xy )) .

6. Să se arate că funcția f : R 2 → R f (x, y ) = ln (2 x 2 + 2 y 2 ) satisface ecuația lui Laplace:

∂2 f ∂2 f
+ = 0.
∂x 2 ∂y 2

Soluţie:

Avem:

∂f 4x 2x ∂f 4y 2 xy
= 2 = 2 , = 2 = 2 .
∂x 2 x + 2 y 2
x + y2 ∂y 2 x + 2 y 2
x + y2

Astfel derivatele parțiale de ordinul doi sunt:

∂ 2 f 2(x 2 + y 2 ) − 4 x 2 2 y 2 − 2 x 2
= = ,
∂x 2 (x 2 + y 2 )2 (x 2 + y 2 )2
∂ 2 f 2x 2 − 2 y 2
=
∂x 2 (x 2 + y 2 )2

Prin însumarea celor două relații găsim într-adevăr:

∂2 f ∂2 f
+ = 0.
∂x 2 ∂y 2

Deci funcția dată satisface ecuația lui Laplace.

7. Să se determine diferenţiala de ordinul unu în punctul (− 2,1) pentru funcţia f : R 2 → R ,


f (x, y ) = −2 x 4 y + x 3 y 2 − 3 y + 5 x

Soluţie:

63
∂f
= −8 x 3 y + 3x 2 y 2 + 5 ⇒
∂x
∂f
(− 2,1) = −8 ⋅ (− 2 )3 ⋅1 + 3 ⋅ (− 2 )2 ⋅ 12 + 5 = −64 + 12 + 5 = −47
∂x
∂f
= −2 x 4 + 2 x 3 y − 3 ⇒
∂y
∂f
(− 2,1) = −32 + 2(− 2 )3 − 3 = −32 − 16 − 3 = −51
∂y
∂f ∂f
df = dx + dy ⇒ df (− 2,1) = −47dx − 51dy.
∂x ∂y

8. Să se calculeze diferenţialele de ordinul unu, respectiv doi, ale funcţiei f în punctul (0,1) .

f : R 2 → R, f ( x, y ) = e x
2
+4 y2
.

Soluţie:

Fără să mai punem în evidenţă argumentele funcților care apar, avem:

∂f 2 2 ∂f 2 2
= 2 xe x + 4 y , = 8 ye x + 4 y
∂x ∂y

2
+4 y2 2
+4 y 2
⇒ df = 2 xe x dx + 8 ye x dy .

Notând cu df 1 , diferenţiala funcţiei f în punctul dat, avem:

df 1 = 8e 4 dy .

Pentru a obţine diferenţiala de ordinul doi calculăm derivatele parţiale de ordinul doi ale lui f.

Avem:

∂2 f x 2 +4 y 2 2 x2 +4 y2
= 2 e + 4 x e ,
∂x 2

∂2 f 2 2 2 2
= 8e x +4 y + 32 y 2 e x +4 y ,
∂y 2

∂2 f 2 2
= 16 xye x + 4 y .
∂x∂y

Obţinem d 2 f = (2 + 4 x 2 )e x dxdy + (8 + 32 y 2 )e x
2
+4 y2 2
+4 y2 2
+4 y2
dx 2 + 32 xye x dy 2 .

Notând cu d 2 f 1 , diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în punctul dat, avem:

d 2 f1 = 2e 4 dx 2 + 40e 4 dy 2 .

64
9. Să se determine y′ și y ′′ dacă y=y ( x ) este funcția definită implicit de ecuația:

y 5 + x 2 y 3 + x 2 + y = 0 în vecinătatea punctului (0,0 ).

Soluție:
Fie F (x, y ) = y 5 + x 2 y 3 + x 2 + y , ( x, y ) ∈ R 2 .
Evident, F este de clasă C 1 pe R 2 .
∂F
( x, y ) = 2 xy 3 + 2 x .
∂x
∂F
( x, y ) = 5 y 4 + 3 x 2 y 2 + 1 .
∂y

∂F
(x, y ) ≠ 0 .
∂y

Astfel ecuația F ( x, y ) = 0 definește pe y ca funcție de x în vecinătatea oricărui punct ( x0 , y 0 )


din mulțimea R 2 care verifică ecuația dată. Punctul (0,0) satisface această condiție.

Pentru orice x dintr-o vecinatate a punctului x 0 , ecuatia data are solutie unica y ( x ) iar derivata
acesteia se calculează cu formula din teorema 4.13:
∂F
( x, y (x ))
y ′( x ) = − ∂x .
∂F
( x, y (x ))
∂y

Astfel pentru orice x din vecinătatea lui 0 ecuația dată are soluție unică y = y (x ) .
Calculând derivatele acestei funcții obținem:
2 xy 3 + 2 x
y ′(x ) = − , adică y ′(0) = 0 .
5 y 4 + 3x 2 y 2 + 1

y ′′( x ) = −
(2 y 3
+ 2 x 3 y 2 y ′ + 2 )(5 y 4 + 3x 2 y 2 + 1) − (2 xy 3 + 2 x )(20 y 3 y ′ + 6 xy 2 + 6 x 2 yy ′)
=
(5 y 4
+ 3x 2 y 2 + 1)
2

 3  2 xy 3 + 2 x   4   2 xy 3 + 2 x  
 2 y + 6 xy 2  − 4
 
 + 2 
 (5 y + 3 x 2 2
y + 1) − (2 xy 3
+ 2 x )
 (20 y 3
+ 6 x 2
y )
 − 
 + 6 xy 2


 5 y + 3x y + 1    5 y + 3x y + 1 
2 2 4 2 2

=−   
(5 y + 3x y + 1)
4 2 2 2

Obținem: y ′′(0) = 2 .

10. Să se determine y′ și y ′′ dacă y=y ( x ) este funcția definită implicit de ecuația:

y 2 + x 5 − 1 = 0 în vecinătatea punctului (0,1).

Soluție:
Fie F ( x, y ) = y 2 + x 5 − 1, (x, y ) ∈ R 2 .

65
Evident, F este de clasa C 1 pe R 2 .
∂F
( x, y ) = 2 y + 5 x 4
∂x
∂F
( x, y ) = 2 y
∂y

∂F
(x, y ) ≠ 0 , dacă y ≠ 0 .
∂y

Astfel ecuatia F (x, y ) = 0 definește pe y ca funcție de x în vecinătatea oricărui punct (x0 , y0 ) din
multimea R 2 , cu y 0 ≠ 0 , care verifică ecuația dată. Punctul (0,1) satisface acestă condiție.

Pentru orice x dintr-o vecinătate a punctului x 0 , ecuația dată are soluție unică y ( x ) iar derivata
acesteia se calculează cu formula din teorema 4.13:
∂F
( x, y (x ))
y ′( x ) = − ∂x .
∂F
( x, y (x ))
∂y

Astfel pentru orice x din vecinătatea lui 0 ecuația dată are soluție unică y = y (x ) .
Calculând derivatele acestei funcții obținem:
2 y + 5x 4
y ′(x ) = − , adică y ′(0) = −1 .
2y

y ′′( x ) = −
(2 y ′ + 20 x )2 y − (2 y + 5x )(2 y ′) = − 40 x
3 4 3
y − 10 x 4 y ′
4 y2 4y2

Obținem: y ′′(0) = 0 .

11. Să se determine y′ și y ′′ dacă y=y ( x ) este funcția definită implicit de ecuația:

4 x 2 − xy + y 2 − 4 = 0 în vecinătatea punctului (1,1).

Soluție:
Fie F (x, y ) = 4 x 2 − xy + y 2 − 4, ( x, y ) ∈ R 2 .

Evident, F este de clasa C 1 pe R 2 .


∂F
( x, y ) = 8 x − y
∂x
∂F
(x, y ) = − x + 2 y
∂y

∂F
(x, y ) ≠ 0 , dacă − x + 2 y ≠ 0 .
∂y

66
Punctul (0,1) satisface condițiile: F (1,1) = 0 și − 1 + 2 = 1 ≠ 0 , astfel că pentru orice x dintr-o
vecinătate a punctului 1, ecuația dată are soluție unică y = y (x ) , iar derivata acesteia se calculează cu
formula din teorema 4.13:
∂F
( x, y (x ))
y (x ) = −
′ ∂x .
∂F
( x, y (x ))
∂y

Astfel pentru orice x din vecinătatea lui 1 ecuația dată are soluție unică y = y (x ) .
Calculând derivatele acestei funcții obținem:
8x − y
y ′(x ) = − , adică y ′(1) = −7 .
− x + 2y

y ′′( x ) = −
(8 − y ′)(− x + 2 y ) − (8 x − y )(− 1 + 2 y ′) = − 15 y − 15xy ′ , adică y ′′(1) = −
15 + 105
= −120 .
(− x + 2 y )2 (− x + 2 y )2 1

12. Să se determine derivatele parțiale de ordinul întâi și doi ale funcției z definite implicit de
ecuația:

3 x 2 − y 2 + z 2 − 3 xz + 2 y = 0 .

Soluţie:
Fie F ( x, y , z ) = 3 x 2 − y 2 + z 2 − 3 xz + 2 y .
Evident F este de clasă C 1 pe R 3 .
Derivatele ei parțiale de ordinul întâi sunt:
∂F ∂F ∂F
= 6 x − 3z , = −2 y + 2 , = 2 z − 3x .
∂x ∂y ∂z

Ecuația F (x, y , z ) = 0 definește pe z ca funcție ce depinde de x și y în vecinătatea oricărui punct

(x0 , y 0 , z0 ) din mulțimea: A = {(x, y, z ) ∈ R 3 / F (x, y, z ) = 0, 2 z − 3x ≠ 0}.


Aplicăm formulele din teorema 4.14 calculăm derivatele parțiale de ordinul întâi ale lui z:

∂F ∂F
∂z
(x, y ) = − ∂∂Fx (x, y, z (x, y )) , ∂z (x, y ) = − ∂∂Fy (x, y, z (x, y ))
∂x (x, y, z (x, y )) ∂y (x, y, z (x, y ))
∂z ∂z
Obținem:
∂z
( x , y ) = − 6 x − 3z = 3z − 6 x , ∂z
( x, y ) = − − 2 y + 2 = 2 y − 2 .
∂x 2 z − 3x 2 z − 3 x ∂y 2 z − 3x 2 z − 3x

Pentru calculul derivatelor parțiale de ordinul doi vom deriva, ținând cont de faptul că z = z ( x, y )
în relațiile obținute.

67
Astfel găsim:
 ∂z   ∂z 
 3 − 6 (2 z − 3x ) − (3z − 6 x ) 2 − 3 
∂ z 2
3z − 6 x  ∂x   ∂x =
(x, y ) = =
∂x 2 2 z − 3x (2 z − 3x )2

 3z − 6 x   3z − 6 x 
3 − 6 (2 z − 3 x ) − (3z − 6 x ) 2 − 3
2 z − 3x  2 z − 3x
=  =
(2 z − 3x ) 2

 9 z − 18 x − 12 z + 18 x   6 z − 12 x − 6 z + 9 x 
 (2 z − 3 x ) − (3z − 6 x ) 
2 z − 3x 2 z − 3x
=   =
(2 z − 3x ) 2

=
(− 3z )(2 z − 3x ) − (3z − 6 x )(− 3x ) = − 6 z 2 + 18 xz − 18 x 2
(2 z − 3x )3 (2 z − 3x )3

 ∂z  2y −2 
2(2 z − 3 x ) − (2 y − 2 ) 2  4 z − 6 x − (2 y − 2 ) 2 
∂ z 2
 ∂y   2 z − 3x 
( x, y ) = = =
∂y 2 (2 z − 3x )2 (2 z − 3x )2

=
(4 z − 6 x )(2 z − 3x ) − (2 y − 2)(4 y − 4) = 8z 2 − 8 y 2 + 18 x 2 − 24 xz + 16 y − 8
(2 z − 3x )2 (2 z − 3x )2

 ∂z   ∂z 
 3 (2 z − 3x ) − (3z − 6 x ) 2 
∂ z 2
∂  ∂y  =
(x, y ) =  
y
∂y∂x (2 z − 3x )2

 2y − 2   2y − 2 
3 (2 z − 3x ) − (3z − 6 x ) 2 
2 z − 3x   2 z − 3x  =
=
(2 z − 3x )2
 6y − 6   4y − 4 
 (2 z − 3x ) − (3z − 6 x ) 
=
2 z − 3 x   2 z − 3x  = 6 xy − 6 x .
(2 z − 3x )2 (2 z − 3x )3

68
6. INTEGRALE DUBLE ŞI TRIPLE

6.1. Noţiunea de integrala dublă


Fie D ⊂ R 2 o mulţime închisă şi mărginită (compactă) și f : D ⊂ R 2 → R o funcţie mărginită pe D.
Definiţia 6.1. Se numeşte diviziune a domeniului D un şir finit de submulţimi închise şi mărginite ale
lui D, D1 , D2 ,...., Dn , ce au proprietatea că au interioarele disjuncte două câte două, iar reunite dau mulţimea
o o n
D, adică Di ∩ D j = ∅, i ≠ j; U Di = D . Se mai spune că ele formează o diviziune ∆ a domeniului D.
i =1

Definiţia 6.2. Numărul pozitiv, notat cu d i , dat de relaţia d i = sup d (P, Q ) , unde d (P, Q )
P ,Q∈Di

reprezintă distanţa euclidiană dintre P şi Q , puncte din R 2 se numește diametrul submulţimii Di .

Exemple:
Di - disc circular împreună cu frontiera sa ⇒ d i este diametrul său;

Di -suprafaţă dreptunghiulară ⇒ d i este lungimea diagonalei dreptunghiului

Definiţia 6.3. Se numeşte normă a diviziunii ∆ , numărul notat ∆ , dat de ∆ = max d i .


i =1, n

Definiţia 6.4. Fie ∆ o diviziune a lui D, ω1 , ω 2 ,..., ω n ariile corespunzătoare mulţimilor închise şi

mărginite D1 , D2 ,...., Dn ale diviziunii considerate, iar Pi (ξ i ,η i ) ∈ Di câte un punct intermediar din fiecare
n
Di , i = 1, n , expresia σ ∆ ( f , Pi ) = ∑ f (ξ i ,η i )ω i se numeşte suma Riemann a funcţiei f relativă la
i =1

diviziunea ∆ şi la punctele intermediare Pi , i = 1, n .

Definiţia 6.5. Se numeşte suma Darboux inferioară a funcţiei f relativă la diviziunea ∆ expresia
n
s ∆ ( f ) = ∑ mi ω i , unde mi = inf f ( x, y ), i = 1, n (f este presupusă mărginită, deci ∃mi (∀)i = 1, n ).
i =1
( x , y )∈Di

n
Expresia S ∆ ( f ) = ∑M ω i i , unde M i = sup f ( x, y ), i = 1, n , se numeşte suma Darboux
i =1 ( x , y )∈Di

superioară a funcţiei f relativă la diviziunea ∆ .


Observaţia 6.1. Sumele Darboux nu depind de alegerea punctelor intermediare şi verifică relaţia
s ∆ ( f ) ≤ σ ∆ ( f , Pi ) ≤ S ∆ ( f ) .

Definiţia 6.6. Spunem că funcţia f : D ⊂ R 2 → R este dublu integrabilă (integrabilă) pe compactul

D, dacă există un număr real I cu proprietatea că (∀)ε ›0, (∃)δ (ε ) ›0 astfel încât pentru orice diviziune ∆ , cu

∆ ‹ δ (ε ) şi orice alegere a punctelor intermediare Pi ∈ Di să avem: σ ∆ ( f , Pi ) − I ‹ ε (şirul sumelor


Riemann pentru diviziuni cu normele tinzând la zero este convergent).
Numărul I cu proprietatea de mai sus se numeşte integrala dublă a lui f pe D şi se notează

I = ∫∫ f ( x, y )dxdy .
D

69
Criterii de integrabilitate
Criteriul I. Funcţia f : D ⊂ R 2 → R ste integrabilă pe compactul D dacă și numai dacă oriare ar fi

şirul de diviziuni ∆ p { } p∈N


{ (
cu ∆ p → 0 , şirul sumelor Riemann σ ∆ p f , Pi
p
)}
p∈N
convearge către I pentru

orice alegere a punctelor intermediare.


Criteriul II. (Darboux) O funcţie mărginită este dublu integrabilă pe D dacă și numai dacă pentru
orice ε ›0, există numărul δ (ε ) ›0, astfel încât pentru orice diviziune ∆ cu ∆ ‹ δ (ε ) să avem

S ∆ ( f ) − s∆ ( f ) ‹ ε .
Criteriul III. Dacă f este continuă pe D atunci f este integrabilă pe D.

6.2. Proprietăţi ale integralelor duble


1. Dacă f , g : D → R sunt integrabile pe D şi λ , µ ∈ R , atunci funcţia λf + µg este integrabilă pe D şi
avem:

∫∫ (λf (x, y ) + µg (x, y ))dxdy = λ ∫∫ f (x, y)dxdy + µ ∫∫ g(x, y )dxdy .


D D D

2. Dacă f este integrabilă pe D şi D se descompune în două subdomenii disjuncte D1 , D2 (ca în figură),

printr-o curbă C, atunci f este integrabilă pe D1 şi pe D2 şi are loc relaţia:

∫∫ f (x, y )dxdy = ∫∫ f (x, y )dxdy + ∫∫ f (x, y )dxdy


D D1 D2

Proprietatea poartă numele de aditivitatea integralei duble faţă de domeniul de integrare.

C D2
D
D1

O x

3. Dacă funcţia f este integrabilă pe D şi f ( x, y ) ≥ 0 (∀)( x, y ) ∈ D , atunci ∫∫ f (x, y )dxdy ≥ 0 .


D

Astfel,dacă f şi g sunt integrabile pe D şi f ( x, y ) ≥ g ( x, y ) atunci

∫∫ f (x, y )dxdy ≥ ∫∫ g (x, y )dxdy (proprietatea de monotonie a integralei duble).


D D

4. Dacă funcţia f este integrabilă pe D, atunci şi f este integrabilă pe D, iar

∫∫ f (x, y )dxdy ≤ ∫∫ f (x, y )dxdy .


D D

5. Dacă m ≤ f ( x, y ) ≤ M , (∀)( x, y ) ∈ D , atunci există un număr µ ∈ [m, M ] astfel încât:

70
∫∫ f (x, y )dxdy = µaria(D ) .
D

6. Dacă f este continuă pe D atunci există un punct (ξ ,η ) ∈ D astfel încât:

∫∫ f (x, y )dxdy = f (ξ ,η )aria(D ) .


D

6.3. Interpretarea geometrică a integralei duble


Să considerăm un reper cartezian în spaţiu şi un domeniu D situat în planul xOy. Fie f : D ⊂ R 2 → R o
funcţie integrabilă pe D.
Volumul V, al corpului cilindric ce are ca bază domeniul D, generatoarea paralelă cu axa Oz și este
mărginit în partea de sus de suprafaţa S, de ecuaţie z = f ( x, y ) , se calculează cu formula:

V = ∫∫ f ( x, y )dxdy .
D

y
O

x
D

Dacă f (x, y ) = 1, (∀ )(x, y ) ∈ D , suprafaţa S va fi paralelă şi congruentă cu D, iar înălţimea h a cilindrului

drept format va fi egală cu unitatea. Astfel, volumul cilindrului va fi: V = aria (D )h = aria (D ) ⋅ 1 = aria (D ) .

Deducem de aici relaţia: ∫∫ dxdy = aria(D ) .


D

6.4. Calculul integralei duble


În general calulul integralelor duble se poate reduce la calculul unor integrale simple.
Teorema 6.1. Dacă f : I = [a, b ]× [c, d ] → R este mărginită şi integrabilă pe I şi dacă pentru orice
d
x ∈ [a, b] există integrala F ( x ) = ∫ f (x, y )dy ,iar F ( x ) este integrabilă pe [a, b] , atunci:
c

b
d 
∫∫ f ( x, y )dxdy = ∫  ∫ f ( x, y )dy dx .
I ac 
b
Observaţia 6.2. Dacă pentru orice y ∈ [c, d ] există integrala F ( y ) = ∫ f (x, y )dx ,iar F ( y ) este
a

integrabilă pe [c, d ] , atunci:


71
d
b 
∫∫ f ( x, y )dxdy = ∫  ∫ f ( x, y )dx dy .
I ca 
Observaţia 6.3. Dacă f ( x, y ) = f1 ( x ) f 2 ( y ) , cu f 1 , f 2 integrabile pe [a, b ] , respectiv [c, d ] , atunci
b d

∫∫ f (x, y )dxdy = ∫ f (x )dx ⋅∫ f ( y )dy (integrala dublă se calculează ca un produs de integrale simple).
I a
1
c
2

Exemple:
1. Să se calculeze ∫∫ (3 + 2 x )(1 + xy )dxdy, I = [1,4]× [0,1] .
I

O 1 4 x

Putem aplica și teorema precedentă dar şi observaţia ce-i urmează. Calculăm integrala în ambele
moduri.
Varianta 1- vom face mai întâi integrarea în raport cu variabila y şi apoi în raport cu variabila x (ca în
teoremă).
1
Calculăm astfel pentru orice x din [1,4] valoarea integralei ∫ (3 + 2 x )(1 + xy )dy .
0

1
1
 3y2 
F (x ) = ∫ (3 + 3xy + 2 x + 2 x y )dy =  3 y + x
2
+ 2 xy + x 2 y 2  =
0  2 0 .
3x
= 3+ + 2x + x2
2
F este integrabilă pe [1,4] , fiind o funcție continuă pe acest interval.
Aplicând teorema precedentă deducem că:
4

4
7x 2  7x2 x3 
∫∫I (3 + 2 x )(1 + xy )dxdy = ∫1  3 + 2 + x dx =  3x + 4 + 3  .
 1

225
Astfel ∫∫ (3 + 2 x )(1 + xy )dxdy =
I 4
.

Varianta 2 - schimbăm ordinea de integrare, integrând mai întâi în raport cu x, deci:


 1 4
 
1
129 
∫∫ (3 + 2 x )(1 + xy )dxdy = ∫  ∫ (3 + 3xy + 2 x + 2 x y )dx dy = ∫  24 + y dy =
2

I 0 1  0  2 
1
 129 2  225
=  24 y + y  =
 4 0 4

∫∫ (1 + x )(x + y )dxdy, I = [− 1,3]× [1,2] .


2
1. Să se calculeze
I

72
y

1
-1 O 3 x

Varianta 1- Integrăm în raport cu variabila y mai întâi, iar apoi în raport cu variabila x.
2
Calculăm astfel pentru orice x din [− 1,3] valoarea integralei ∫1 (1 + x )(x + y )dy .
2

2
2
 y2   3
F (x ) = (1 + x )∫ ( x + y )dy = (1 + x ) xy +  = (1 + x 2 ) x +  = x 3 + x 2 + x + .
2 2 3 3
1  2 1  2 2 2

F fiind o funcție continuă este integrabilă pe [− 1,3] .


Obținem:
3
 3 3 2
3
3  x 4 x 3 x 2 3x 
∫∫I (1 + 2
x )( x + y )dxdy = ∫  x + x + x +  dx =  + + +  = 44 .
−1  2 2  4 2 2 2  −1

∫∫ (1 + x )(x + y )dxdy = 44 .
2
Astfel
I

Varianta 2 - schimbăm ordinea de integrare:


3
3 3 2
 2
 x4 x3 x2 
∫∫I (1 + 2
x )( x + y )dxdy = ∫1  −∫1
 (x + x 2
y + x + y )dx 
dy = ∫1  4 3
 + y + + xy  dy =
   2  −1
2
   40   20 2 
2 2
28
= ∫  20 + y + 4 + 4 y  dy = ∫  24 + y  dy = 24 y + y  = 44
1 3  1 3   3 1

3. Să se calculeze ∫∫ e
2x+ y
dxdy , I = [0,4]× [0,2] .
I

O 4 x

Observăm că e 2 x + y = e 2 x ⋅ e y .
Folosind ultima observaţie putem calcula integrala din enunţ ca pe un produs de două integrale simple.
Avem astfel:
4 2 4

∫∫ e dxdy = ∫ e dx ⋅ ∫ e dy =
2x+ y 2x y 1 2x
e ⋅ey
2
= (e − 1)(e 2 − 1).
1 8
I 0 0 2 0
0
2

73
Definiţia 6.7. Dacă D = {( x, y ) / a ≤ x ≤ b, ϕ ( x ) ≤ y ≤ ψ ( x )} , şi ϕ ,ψ sunt două funcţii continue pe

[a, b] astfel încât ϕ (x ) ‹ψ (x ) , (∀)x ∈ [a, b] , spunem că D este un domeniu simplu în raport cu axa Oy.

ψ(x,y)
y

D
ϕ(x.y)

O a b x

Definiţia 6.8. Dacă D = {( x, y ) / c ≤ y ≤ d , ϕ ( y ) ≤ x ≤ ψ ( y )} , şi ϕ ,ψ sunt două funcţii continue pe

[c, d ] astfel încât ϕ ( y ) ‹ψ ( y ) , (∀)y ∈ [c, d ] , spunem că D este un domeniu simplu în raport cu axa Ox.
Teorema 6.2. (Descompunerea integralei duble în integrale simple)
Fie f o funcţie definită şi integrabilă pe domeniul D simplu în raport cu axa Oy. Dacă pentru orice
ψ (x)
x ∈ [a, b] există integrala F ( x ) = ∫ f (x, y )dy ,iar F (x ) este integrabilă pe [a, b] , atunci:
ϕ (x)

ψ ( x )
b 
∫∫ f ( x, y )dxdy = ∫  ∫ f ( x, y )dy dx .
 
D a  ϕ (x) 
Observaţia 6.4. Analog, dacă f este o funcţie definită şi integrabilă pe domeniul D simplu în raport cu
ψ (y)
axa Ox, şi dacă pentru orice y ∈ [c, d ] există integrala F ( y ) = ∫ f (x, y )dx , iar F ( y ) este integrabilă pe
ϕ(y)

[c, d ] , atunci:
ψ ( y )
d 
∫∫ f ( x, y )dxdy = ∫  ∫ f ( x, y )dx dy .

c  ϕ(y)

D 
Observaţia 6.5. Dacă domeniul D nu este simplu în raport cu nici una din axe, atunci domeniul D se
împarte în subdomenii simple în raport cu una din axe.
Exemple:
1. Să se calculeze ∫∫ (2 x − 3 y )dxdy , unde D este domeniul din plan mărginit de dreptele
D

y = x, y = 3 x, x = 1, x = 2 .

O
1 2 x

D poate fi definit astfel: D = {(x, y ) / 1 ≤ x ≤ 2, x ≤ y ≤ 3 x}, deci este simplu în raport cu axa Oy.
74
3x
 3 2
3x
Astfel: F : [1,2] → R, F ( x ) = ∫ (2 x − 3 y )dy =  2 xy − y  = −8 x 2 , aceasta fiind integrabilă pe
x  2 x
domeniul de definiţie.
2
2
8 56
Avem deci: ∫∫ (2 x − 3 y )dxdy = ∫ − 8 x dx = − x 3 = − .
2

D 1 3 1 3

∫∫ (x + 3 y )dxdy ,
2
2. Să se calculeze unde D este domeniul din plan mărginit de dreptele
D

y = 0, y = 2, x = 0, y = − x + 3 .

y
3

2
D

O
x
3

Domeniul este simplu în raport cu axa Ox deci:


3− y
 3− y
2
 2
 x2 2 
∫∫ (x + 3 y2
)dxdy = 
∫ ∫ ( x + 3 y 2
)dx 
 dy = ∫  2 + 3 y x  dy =
D 0 0  0 0
2
2
 19 2 9  3 y 4 19 y 3 3 2 9  49
∫0 
 − + − +  =  − + − y + y  =
3
3 y y 3 y dy
2 2  4 6 2 2 0 3

6.5. Schimbarea de variabilă în integrala dublă


Fie D un domeniu mărginit de o curbă simplă închisă Γ , situat în planul xOy şi D ′ un domeniu
mărginit de o curbă simplă închisă Γ ′ , situat în planul uO ′v , şi corespondenţa

 x = α (u, v )
 ,
 y = β (u, v )
cu α , β : D ′ → R , funcţii (bijective) care asociază fiecărui punct din D ′ un punct în D şi invers, realizând o
corespondenţă biunivocă între cele două domenii. Această corespondenţă poartă numele de transformare
punctuală (biunivocă), sau mai simplu transformare.
Definiţia 6.9. Transformarea se numeşte regulată în punctul ( x0 , y 0 ) interior lui D ′ , dacă funcţiile

D ( x, y )
α şi β au derivate parţiale continue în acest punct, şi dacă determinantul, notat cu , dat de relaţia:
D(u, v )
∂α ∂α
D (x, y ) ∂u ∂v ,
=
D (u, v ) ∂β ∂β
∂u ∂v
este nenul în punctul considerat.

75
D ( x, y )
Definiţia 6.10. poartă numele de jacobianul transformării.
D(u, v )
Definiţia 6.11. Corespondenţa dintre D ′ şi D se numeşte directă, dacă atunci când un punct se
deplasează pe Γ ′ în sens trigonometric (direct), punctul corespunzător se deplasează pe Γ tot în sens
trigonometric. În caz contrar corespondenţa se spune că e inversă.
Teorema 6.3. (Formula de schimbare de variabilă la integrala dublă)
Dacă funcţia f este continuă pe domeniul D mărginit de curba închisă Γ , şi transformarea
 x = α (u, v )
 , α , β : D ′ → R este regulată pe D ′ , atunci are loc:
 y = β (u, v )
D (x, y )
∫∫ f (x, y )dxdy = ∫∫ f (α (u, v ), β (u, v )) D (u, v ) dudv .
D D′

Observăm că pentru a realiza corect o schimbare de variabilă trebuie să avem în vedere trei elemente:
1.Faptul că vechiul domeniu D (parcurs de (x, y ) ) trebuie înlocuit cu noul domeniu pe care se va

calcula integrala, și anume D′ , domeniul parcurs de noile variabile (u, v ) ;


2.Faptul că integrandul trebuie să conțină numai noile variabile (vechile variabile se înlocuiesc peste
tot cu noile expresii), formal f (x, y ) se înlocuiește cu f (α (u, v ), β (u, v )) ;
3.Faptul că integrarea se va face în raport cu noile variabile, ceea ce formal înseamnă că dxdy trebuie

D (x, y )
substituit și el folosind relația: dxdy = dudv .
D (u, v )
Exemple:

1. Să se calculeze ∫∫ xydxdy , unde D este un sfert de disc ce are centrul în origine şi raza 3.
D

y y
3

r
t
O 3 x O x

Vom calcula această integrală utilizând trecerea de la coordonatele carteziene la cele polare, dată de
transformarea de coordonate:
 x = r cos t
 .
 y = r sin t

 π
Pentru ca ( x, y ) să parcurgă domeniul D din enunţ trebuie ca r ∈ [0,3], t ∈ 0,  .
 2

 π α (r , t ) = r cos t
Considerăm deci funcţiile α , β : D ′ = [0,3]× 0,  → R date de  .
 2 β (r , t ) = r sin t
76
Jacobianul acestei transformări este:
D (x, y ) cos t − r sin t 0
 π
= = r ≠ 0 , pentru toate punctele din D ′ = (0,3) ×  0,  .
D (r , t ) sin t r cos t  2

 x = α (r, t ) = r cos t
Transformarea  este deci o transformare regulată ce duce domeniul D în D ′ şi
 y = β (r, t ) = r sin t
invers.
Aplicând formula de schimbare de variabilă în integrala dublă obţinem:
π π π
27 (− cos 2t ) 2 27
3
3
r4 1 2
2

∫∫D = ∫∫D′ ⋅ = ∫0 ∫0 = ⋅ ∫ sin 2tdt = ⋅ =


2 3
xydxdy r sin t cos t rdrdt r dr sin t cos tdt
4 0 20 4 4 0 8

x2 + y2
2. Să se calculeze ∫∫ e
D
dxdy , unde D este semicoroana circulară cuprinsă între cercurile cu centrele

în origine şi de raze 1 şi 4.

Aceeaşi schimbare de variabile ca în exemplul precedent transformă domeniul D într-un interval


bidimensional, D ′ = [1,4]× [0, π ] . Astfel avem:
4 π 4
π
2r 1 2
(e − e1 ) .
2 4
+ y2 2 2 2

∫∫ e
x
dxdy = ∫∫ e r rdrdt = ∫ e r rdr ⋅ ∫ dt = π ⋅ ∫ e r ⋅ dr = π ⋅ ⋅ e r = 16

D D′ 1 0 1 2 2 1 2

6.6. Aplicaţii ale integralei duble


1. Calculul volumelor unor corpuri
V, volumul unui corp mărginit lateral de un cilindru cu generatoarele paralele cu axa Oz şi care are la
bază domeniul D din planul xOy, iar superior este mărginit de suprafaţa de ecuaţie z = f ( x, y ) se calculează
astfel:

V = ∫∫ f ( x, y )dxdy
D

2. Calculul ariei unei suprafeţe plane


Aria unei suprafeţe plane D se poate calcula cu ajutorul integralei duble astfel:

aria (D ) = ∫∫ dxdy
D

3. Calculul masei unei plăci plane


Masa, notată cu M, a unei plăci plane, de densitate variabilă ρ , placă ce ocupă domeniul D, se
calculează cu formula:

M = ∫∫ ρ ( x, y )dxdy .
D

4. Aflarea coordonatelor centrului de greutate al unei plăci plane omogene


77
Coordonatele lui G, centrul de greutate al unei plăci plane situată în planul xOy , ce ocupă domeniul
D din acest plan, sunt date de relaţiile:

∫∫ xdxdy ∫∫ ydxdy
xG = D
, yG = D
.
∫∫ dxdy
D
∫∫ dxdy
D

Dacă placa nu este omogenă ci prezintă o densitate variabilă ρ , avem formulele:

∫∫ xρ (x, y )dxdy ∫∫ yρ (x, y )dxdy


xG = D
, yG = D

∫∫ ρ (x, y )dxdy
D
∫∫ ρ (x, y )dxdy
D

5. Aflarea momentelor de inerţie pentru o placă plană omogenă


Considerând o placă situată în planul xOy, ce ocupă domeniul D din acest plan şi notând cu
I O , I Ox , I Oy momentele de inerţie în raport cu originea şi cu axele de coordonate Ox şi Oy avem relaţiile:

( )
I O = ∫∫ x 2 + y 2 dxdy I Ox = ∫∫ y 2 dxdy , I Oy = ∫∫ x 2 dxdy .
D D D

Dacă placa nu este omogenă ci prezintă o densitate variabilă ρ , avem formulele:

I O = ∫∫ (x 2 + y 2 )ρ (x, y )dxdy , I Ox = ∫∫ y 2 ρ ( x, y )dxdy , I Oy = ∫∫ x 2 ρ ( x, y )dxdy .


D D D

Exemple:
1. Să se calculeze volumul unui paraboloid de rotaţie de înălţime h şi raza bazei R, ecuaţia unui astfel

de paraboloid fiind z =
h
2
(
R2 − x2 − y2 . )
R
Baza acestui paraboloid este un cerc de rază R, cu centrul în origine. Avem deci:

V = ∫∫
h
2
(
R 2 − x 2 − y 2 dxdy . )
D R

 x = r cos t
Trecând la coordonatele polare  , deducem că r ∈ [0, R ], t ∈ [0,2π ].
 y = r sin t
Obţinem:
R

2πh  R 2 r 2 r 4  πhR 2
R

∫( )
h
V= 2 R − r rdr ⋅ ∫ dt = 2 
2 2
−  = .
R 0 0 R  2 4 0 2

2. Să se regăsească formula pentru calculul ariei unui disc de rază R.


Notând cu D domeniul ocupat de disc şi cu A aria sa, avem relaţia:

A = ∫∫ dxdy .
D

Trecând la coordonatele polare obţinem:


2π R R
r2
A = ∫∫ rdrdt = ∫ dt ⋅ ∫ rdr = 2π ⋅ = πR 2 .
D′ 0 0
2 0

78
3. Să se afle poziţia centrului de greutate al unei plăci plane omogene având forma unui sfert de disc
de rază 4.
Folosind formulele de mai sus şi trecerea la coordonatele polare şi ţinând cont că pentru a parcurge un
 π
sfert de disc de rază R, r ∈ [0,4], t ∈ 0,  , avem:
 2
π
4 2

∫∫ xdxdy ∫ r dr ⋅ ∫ cos tdt


2
4
π
1 r3 16
xG = D
= 0 0
= ⋅ ⋅ sin t 02 = ,
∫∫ dxdy π 42 4π 3 0 3π
D
4
π
4 2

∫∫ ydxdy ∫ r dr ⋅ ∫ sin tdt


2
4
π
1 r3
⋅ (− cos t )02 =
16
yG = D
= 0 0
= ⋅ .
∫∫ dxdy π 42 4π 3 0 3π
D
4
Rezultatul confirmă faptul că centrul de greutate al plăcii se găseşte pe axa de simetrie a acesteia, care
este prima bisectoare a axelor de coordonate.

4. Să se afle momentele de inerţie ale unei plăci plane dreptunghiulare de dimensiuni 2, 5, omogene,
faţă de două din laturile sale.
Considerăm că deptunghiul are unul din vârfuri în originnea axelor de coordonate, lungimea OA = 2 ,
iar lăţimea OB = 5 . Astfel momentul de inerţie faţă de latura OA (situată pe axa Ox) este:
2 5
53 375
I OA = ∫∫ y 2 dxdy = ∫ dx ⋅ ∫ y 2 dy = 2 ⋅ = .
D 0 0 3 3
În mod analog găsim momentul de inerţie faţă de latura OB:
2 3 40
I OB = ∫∫ x 2 dxdy = 5 ⋅ = .
D 3 3
Remarcăm că momentul de inerție este mai mare față de latura de lungime mai mică.

6.7. Integrala triplă

Noţiunea de integrală (Riemann) se poate extinde şi pentru funcţii de trei sau mai multe variabile într-
un mod analog modului de extindere pentru funcţii de două variabile.
Fie f : D ⊂ R 3 → R o funcţie mărginită definită pe un domeniu închis şi mărginit din spaţiu.
Definiţiile enunţate pentru integralele duble rămân valabile şi pentru integralele triple înlocuind, acolo unde
apar, ariile prin volume, şi ţinând cont că distanţa este în acest caz distanţa euclidiană din R 3 .
Integrala triplă a funcţiei f pe domeniul D (limita şirului sumelor Riemann) se notează astfel:

∫∫∫ f (x, y, z )dxdydz , sau ∫∫∫ fdv , iar dacă nu apar confuzii ∫ fdv .
D D D

Rămân valabile şi criteriile de integrabilitate de la integrala dublă, cel mai important fiind următorul:
O funcţie continuă pe un domeniu închis este integrabilă pe acest domeniu.

79
Proprietăţile integralelor duble, adică: aditivitatea şi omogenitatea faţă de funcţii, aditivitatea faţă de
domenii (aici presupunem că domeniul D este împărţit în două subdomenii D1 , D2 printr-o suprafaţă de
volum nul), monotonia şi formulele de medie, se păstrează şi în cazul integralelor triple, chiar sub aceeaşi
formă, mai puţin formulele de medie, unde aria lui D e înlocuită cu volumul lui D, iar integralele duble cu cele
triple.

6.8. Calculul integralelor triple


În cazul unei integrale triple, calculul se poate reduce la acela al unei integrale siple şi al unei integrale
duble, sau la calculul a trei integrale simple.
În cele ce urmează vom presupune că toate integralele scrise există. În particular, acest lucru este
asigurat impunând condiţia ca domeniile să fie închise şi funcţiile care intervin să fie continue.
Dacă D = {( x, y, z ) / ( x, y ) ∈ σ , ϕ ( x, y ) ≤ z ≤ ψ ( x, y )}, cu σ domeniu închis din planul xOy, de arie
S, iar funcţiile ϕ ,ψ definite şi continue pe σ , avem formula:

ψ ( x, y ) 
∫∫∫ f ( x , y , z )dxdydz = ∫∫ 
 ∫ f ( x , y , z )dz dxdy .

D σ  ϕ ( x, y ) 
Dacă domeniul σ este, de exemplu, simplu în raport cu Oy, adică
σ = {( x, y ) / a ≤ x ≤ b, α ( x ) ≤ y ≤ β ( x )} , cu α , β funcţii continue pe [a, b] , putem scrie:
 β ( x ) ψ ( x, y )
b  
( )   ( ) dy dx .
∫∫∫ f x , y , z dxdydz = ∫  ∫  ∫
f
a  α ( x )  ϕ ( x, y )
x , y , z dz
 
D  
Dacă domeniul σ este, de exemplu, simplu în raport cu Ox, adică
σ = {(x, y ) / c ≤ y ≤ d , α ( y ) ≤ x ≤ β ( y )} , cu α , β funcţii continue pe [c, d ] , putem scrie:
d  β ( y ) ψ (x, y )
  
∫∫∫ f ( x, y , z )dxdydz = ∫  ∫  ∫ f (x, y , z )dz  dx dy .

c  α ( y )  ϕ (x, y )

D  
Se pot scrie și alte formule pentru cazurile în care ordinea de integrare este alta.
6.9. Schimbarea de variabilă în integrala triplă
 x = α (u, v, w )
 D (α , β , γ )
Dacă  y = β (u, v, w ) ; (u, v, w) ∈ Ω; α , β , γ ∈ C 1 (Ω ); ≠ 0 , atunci:
 z = γ (u, v, w ) D (u, v, w )

D (α , β , γ )
∫∫∫ f (x, y, z )dxdydz = ∫∫∫ f (α (u, v, w ), β (u, v, w ), γ (u, v, w))⋅ D (u, v, w) dudvdw .
D Ω

Cazuri importante de schimbări de variabilă


3. Coordonate sferice
 x = ρ cos θ sin ϕ
 D (α , β , γ )
 y = ρ sin θ sin ϕ ; ρ ≥ 0, θ ∈ [0,2π ], ϕ ∈ [0, π ]; = ρ 2 sin ϕ
 z = ρ cos ϕ D (u, v, w )

3. Coordonate sferice geenralizate

80
 x = aρ cos θ sin ϕ
 D (α , β , γ )
 y = bρ sin θ sin ϕ ; ρ ≥ 0, θ ∈ [0,2π ], ϕ ∈ [0, π ]; = abcρ 2 sin ϕ
 z = cρ cos ϕ D (u, v, w )

3. Coordonate cilindrice
 x = ρ cos θ
 D (α , β , γ )
 y = ρ sin θ ; ρ ≥ 0, θ ∈ [0,2π ], z ∈ [h, H ]; =ρ
z = z D (u, v, w )

Exemple:
1. Să se calculeze ∫∫∫ (xy + 3)dxdydz , I = [0,1]× [2,4]× [1,2].
I

Domeniul pe care se calulează integrala este un paralelipiped dreptunghic, de diemnsiuni: 1,2,1. Putem
integra astfel în ordinea în care dorim.
Varianta 1. Putem scrie deci:

∫∫∫ (xy + 3)dxdydz = ∫  ∫  ∫ (xy + 3)dz dy dx = ∫  ∫  (xy + 3)∫ dz dy dx = ∫  ∫ ((xy + 3)(z ) )dy dx =
1
42   1
4 2
  1
4 2
1
I 0 21   0 2 1   0 2 
4
4
1
 1
 y2  1
= ∫  ∫ ((xy + 3))dy dx = ∫  x + 3 y  dx = ∫ (6 x + 6 )dx = (3 x 2 + 6 x ) 0 = 9
1

02  0 2 2 0

Varianta 2.
Vom calcula integrala schimbând ordinea în raport cu care facem integrarea.
Astfel putem scrie:
24 
1
41
2
    x2  dx =   y + 3 dy dx =
2 4

∫∫∫ ( xy + 3)dxdydz = 
∫1  ∫2  ∫0
 ( xy + 3)dx  dy
  dz = ∫1  ∫2  2
 y + 3 x 
 dy ∫1  ∫2  2  
I        0   

 y2
2
 
4
2

= ∫  + 3 y  dx = ∫ (3 + 6)dx = 9 x 1 = 9
2


1  4 2
 1

2. Să se calculeze ∫∫∫ 5zdxdydz , unde D este un fert de sferă de rază unitară.


D

Varianta 1.
Putem reprezenta domeniul D astfel:
D = {(x, y , z ) / x 2 + y 2 + z 2 = 1, x ≥ 0, y ≥ 0, z ≥ 0}=
{
= (x, y , z ) / x ∈ [0,1], 0 ≤ y ≤ 1 − x 2 , 0 ≤ z ≤ 1 − x 2 − y 2 }.
Astfel avem:

1 1− x 2  1− x 2 − y 2   1

∫∫∫ ∫



∫0
dy dx = 5 (1 − x ) dx .
2 3

3 ∫0
5 zdxdydz =  5 zdz
0
  
D

0
  

 π
Calulăm integrala rămasă făcând schimbarea de variabilă: x = cos t ⇒ t ∈ 0, , dx = − sin tdt .
 2
81
Obţinem:
π π 2 π

 1 − cos 2t 
1 0

∫ (1 − x )  dt = ∫ (1 − 2 cos 2t + cos 2t )dt =


2 2
2 3 12
dx = − ∫ sin 4 tdt = ∫ sin 4 tdt = ∫  2

0 π 0 0 2  40
2

π π π π π
1 1 2
π 12 π 1 2 1 3π
= (t − sin 2t ) + ∫ cos2 2tdt = + ∫ (1 + cos 4t )dt = + t + sin 4t =
2 2
.
4 0 4 0 8 8 0 8 8 0 4 0 16

Deducem că:
 1− x 2  1− x 2 − y 2  
dy dx = 5 ⋅ 3π = 5π
1
 
∫∫∫ 5 zdxdydz = ∫
0
 ∫  ∫0 5 zdz
  3 16 16
D

0
  


Astfel integrala din enunţ are valoarea .
16
Varianta 2.
Pentru a calcula integrala precedentă putem folosi schimbarea de variabilă în integrala triplă,
trecând la coordonatele sferice:
 x = ρ cos θ sin ϕ
  π  π D (α , β , γ )
 y = ρ sin θ sin ϕ ; ρ ∈ [0,1], θ ∈ 0, , ϕ ∈ 0, ; = ρ 2 sin ϕ
 z = ρ cos ϕ  2  2 D (u, v, w )

Astfel avem:
 π2  π2   π π
  1
  5 1 2 2

∫∫∫ ∫∫∫ ρ ϕρ ϕ ϕ θ ρ ρ ρ ∫ ∫ sin 2ϕdϕ = .


θ
2 ∫0
5 zdxdydz = 5 cos 2
sin d  
d d = 3
d d
D 000   0 0
   
1 π
5 ρ4  π
 1  2 5 1 π  1 1  5π
=   (θ ) 02  − cos 2ϕ  = ⋅ ⋅ ⋅  +  = .
2 4 0  2  0 2 4 2  2 2  16

6.10. Aplicaţii ale integralelor triple

1. Calculul volumelor corpurilor


Calculul volumului unui corp, volum notat cu V, ce ocupă în spaţiu domeniul D se face cu formula:

V = ∫∫∫ dxdydz .
D

2. Aflarea masei unui corp


Masa unui corp de densitate variabilă µ ( x, y, z ) ce ocupă domeniul D din spaţiu se calculează cu
formula:
M = ∫∫∫ µ (x, y , z )dxdydz .
D

3. Aflarea coordonatelor centrului de greutate


Coordonatele centrului de greutate, G, pentru un corp omogen ce ocupă domeniul D din spaţiu se află
cu formulele:

82
∫∫∫ xdxdydz ∫∫∫ ydxdydz ∫∫∫ zdxdydz
xG = D
, yG = D
, zG = D
.
V V V
Pentru corpurile neomogene a căror densitate este µ ( x, y, z ) avem:

∫∫∫ xµ (x, y, z )dxdydz ∫∫∫ yµ (x, y, z )dxdydz ∫∫∫ zµ (x, y, z )dxdydz


xG = D
, yG = D
, zG = D
.
M M M
4. Aflarea momentelor de inerţie
Momentele de inerţie în raport cu axele Ox, Oy, Oz, în raport cu planele xOy, xOz, yOz, şi în raport
cu originea O, pentru un corp omogen ce ocupă domeniul D din spaţiu, se calculează astfel:

( ) ( )
I Ox = ∫∫∫ y 2 + z 2 dxdydz , I Oy = ∫∫∫ x 2 + z 2 dxdydz , I Oz = ∫∫∫ y 2 + x 2 dxdydz , ( )
D D D

I xOy = ∫∫∫ z 2 dxdydz , I xOz = ∫∫∫ y 2 dxdydz , I yOz = ∫∫∫ x 2 dxdydz ,


D D D

(
I O = ∫∫∫ x 2 + y 2 + z 2 dxdydz . )
D

În cazul unui corp neomogen de densitate µ , momentele de inerţie se calculează analog flosind formulele:

I Ox = ∫∫∫ ( y 2 + z 2 )µ (x, y , z )dxdydz , I Oy = ∫∫∫ (x 2 + z 2 )µ (x, y , z )dxdydz ,


D D

I Oz = ∫∫∫ ( y 2 + x 2 )µ (x, y , z )dxdydz ,


D

I xOy = ∫∫∫ z 2 µ ( x, y , z )dxdydz , I xOz = ∫∫∫ y 2 µ (x, y , z )dxdydz , I yOz = ∫∫∫ x 2 µ ( x, y , z )dxdydz ,
D D D

I O = ∫∫∫ (x 2 + y 2 + z 2 )µ (x, y , z )dxdydz .


D

5. Calcularea potenţialului newtonian sau gravitaţional al unui corp


Potenţialul newtonian sau gravitaţional al unui corp D omogen, sau neomogen (având densitatea µ ), în

punctul M ( x0 , y0 , z0 ) , este dat de formula:

µ ( x, y , z )
U ( x0 , y 0 , z 0 ) = ∫∫∫ dxdydz .
D (x − x0 ) 2
+ ( y − y 0 ) + (z − z 0 )
2 2

Exemple:
1. Să se calculeze volumul unui corp ce ocupă în spaţiu domeniul D mărginit de planele: xOz, yOz,
z=0, z=6, x+2y=4.

Aplicăm formula: V = ∫∫∫ dxdydz .


D

83
Observăm că putem scrie: D = {(x, y , z ) / (x, y ) ∈ σ , 0 ≤ z ≤ 6} , cu σ domeniu închis din planul xOy,
mărginit de axele Ox, Oy și de dreapta x+2y=4. Observăm că el este un triunghi dreptunghic de catete: 4,
4⋅2
respectiv 2. Astfel σ are aria S = = 4.
2
Obținem deci:
6  6  6
∫∫∫ dxdydz = ∫∫  ∫ 
 dz  dxdy =  ∫ dz  ∫∫ dxdy = z 0 S = 6 ⋅ 4 = 24 .
D σ 0  0 σ
Observăm că D reprezintă o prismă dreaptă triunghiulară, ce are înălțimea egală cu 6 um și baza un
triunghi dreptunghic de catete 2 um și 4 um.

3. Să se calculeze masa unui corp ce ocupă în spaţiu domeniul D mărginit de planele: xOz, yOz, z=1,
z=5, 2x+y=6, știind că densitatea este direct proporțională cu z, factorul de proporționalitate fiind
4.
Corpul are densitatea variabilă µ ( x, y , z ) = 4 z

Aplicăm formula: M = ∫∫∫ µ (x, y , z )dxdydz ⇒ M = ∫∫∫ 4 zdxdydz .


D D

Observăm că putem scrie: D = {(x, y , z ) / (x, y ) ∈ σ , 1 ≤ z ≤ 5}, cu σ domeniu închis din planul xOy,
mărginit de axele Ox, Oy și de dreapta 2x+y=6. Observăm că σ este un triunghi dreptunghic de catete: 3,
3⋅ 6
respectiv 6. Astfel σ are aria S = =9.
2
Obținem deci:
5  5  5
∫∫∫ 4 zdxdydz = ∫∫  ∫
 4 zdz 
 dxdy =  ∫ 4 zdz  ∫∫ dxdy = 2 z 2 1 S = 2 ⋅ 24 ⋅ 9 = 432 .
D σ 1  1 σ

3. Să se afle abscisa centrului de greutate, G, pentru un corp omogen mărginit de domeniul D


(porțiune dintr-un elipsoid):
x2 z2
+ y2 + = 1, y≥0
4 16
Abscisa centrului de greutate, pentru un corp omogen, se află cu formula:

∫∫∫ xdxdydz
xG = D
.
∫∫∫ dxdydz
D

Vom folosi coordonatele sferice generalizate pentru calculul integralelor triple din formulă:
 x = 2 ρ cos θ sin ϕ
 D (α , β , γ )
 y = ρ sin θ sin ϕ ; ρ ∈ [0,1], θ ∈ [0, π ], ϕ ∈ [0, π ]; = 8ρ 2 sin ϕ
 z = 4 ρ cos ϕ D (u, v, w)

1 π π

∫∫∫ xdxdydz = ∫ ∫ ∫ 2ρ cosθ sin ϕ ⋅ 8ρ sin ϕdρdθdϕ


2

D 0 0 0

84
VII. ELEMENTE DE TEORIA CÂMPURILOR

7.1. Vectori liberi. Expresii analitice ale operaţiilor cu vectori (recapitulare)

În studiul ştiinţelor naturii apar trei tipuri de mărimi: scalare, vectoriale, extensive (tensoriale).
Mai des întâlnite sunt primele două tipuri de mărimi.

Mărimile scalare sunt bine determinate prin cunoaşterea unui singur număr real care exprimă
în ce raport se găsesc ele față de o unitate de măsură aleasă ca etalon (alegerea fiind convenţională).

Exemple de mărimi scalare: lungimea, aria, volumul, masa, densitatea, lucrul mecanic,
temperatura, energia potenţială, energia cinetică, etc..

Spre deosebire de acestea, mărimile vectoriale, pentru a fi bine determinate, au nevoie nu


numai de măsura intensităţii lor ci şi de alte elemente (origine, direcţie, sens). Ele se reprezintă prin
vectori.

Definiţia 7.1. Numim vector un segment de dreaptă orientat.

Elementele caracteristice ale unui vector sunt:

1. direcţie- dată de dreapta suport

2. sens –dat de modul de parcurgere a segmentului

3. mărime (sau modul) –dată de lungimea egmentului

4. origine

Notaţia folosită pentru a desemna un vector este: AB , unde A este originea, B poartă numele

de extremitate (sensul de parcurs fiind de la A la B). Mărimea vectorului se notează cu AB .

Vectorii mai pot fi notaţi pentru simplitate cu o singură literă astfel: a , v1 ,V2 ,....

Exemple de mărimi vectoriale: forţa, viteza, acceleraţia, etc.

Un vector cu mărimea egală cu unitatea poartă numele de vector unitar.

Vectorul pentru care extremitatea coincide cu originea se numeşte vector nul. Mărimea sa
este deci zero, direcţia şi sensul fiind nedeterminate. El se notează cu 0 .

Clasificarea vectorilor

Vectorii se împart în trei mari categorii:

85
1. Legaţi - au originea într-un punct fix din spaţiu; de exemplu viteza unui punct material în
mişcarea pe traiectorie.

2. Alunecători - originea se poate deplasa în lungul dreptei suport; de exemplu forţa care
acţionează asupra unui solid rigid, deoarece punctul de aplicaţie al acesteia poate fi situat
oriunde pe dreapta suport, efectul este acelaşi.

3. Liberi- originea poate fi situată oriunde în spaţiu.

Definiţia 7.2. Doi vectori sunt egali dacă au aceeaşi, direcţie, acelaşi sens şi acelaşi modul. În cazul
vectorilor legaţi ei trebuie să aibă şi aceeaşi origine. .

Definiţia 7.3. Doi vectori se numesc paraleli dacă au aceeaşi direcţie.

Definiţia 7.4. Doi vectori se numesc coliniari dacă au ca suport aceeaşi dreaptă.

Observaţia 7.1. Pentru cazul vectorilor liberi cele două noţiuni coincid (a spune că doi vectori sunt
paraleli este echivalent cu a spune că sunt coliniari).

Definiţia 7.5. Doi vectori se numesc echipolenţi dacă au aceeaşi direcţie, acelaşi sens şi acelaşi
modul, cu alte cuvinte dacă pot fi suprapuşi printr-o mişcare de translaţie.

Observaţia 7.2. Pentru cazul vectorilor liberi noţiunea de echipolenţă este echivalentă cu cea de
egalitate.

Definiţia 7.6. Doi vectori se numesc opuşi dacă au aceeaşi direcţie, acelaşi modul şi sensuri
diferite. În cazul vectorilor legaţi ei trebuie să aibă şi aceeaşi origine.

Opusul unui vector v se notează − v .

Vectorii liberi sunt cei mai des utilizaţi şi în cele ce urmează, dacă nu se specifică, vectorii cu
care operăm vor fi consideraţi vectori liberi.

Precizăm de asemenea că dacă avem mai mulţi vectori liberi ei pot fi aduşi astfel încât să aibă
aceeaşi origine.

Operaţii cu vectori

Definiţia 7.7. (Regula paralelogramului) Fie V1 şi V2 doi vectori daţi, pe care-i considerăm ca

având originea în punctul O. Se numeşte sumă a vectorilor V1 şi V2 , vectorul OA , unde A este


vârful opus lui O în paralelogramul construit cu ajutorul celor doi vectori (fig.1). Notaţia folosită
este cea obişnuită pentru adunare:

V1 + V2 = OA

86
A
V2

O Fig.1.

Definiţia 7.8. (Regula liniei poligonale închise) Se numeşte sumă a vectorilor V1 şi V2 , vectorul

OA , unde O este originea primului vector, iar A este extremitatea celui de-al doilea, acesta din
urmă având originea în extremitatea primului (fig.2.).

O Fig.2.

Această regulă este echivalentă cu regula paralelogramului, dar prezintă avantajul că poate fi
uşor aplicată cazului în care avem de făcut suma a n vectori n ≥ 2, n ∈ N .

Fig.3.
6
S = ∑ Vi .
i =1

Propoziția 7.1. Adunarea vectorilor are următoarele proprietăți

1. V1 + V2 = V2 + V1 (comutativitate).

2. (V1 + V2 ) + V3 = V1 + (V2 + V3 ) (asociativitate).

3. V1 + 0 = V1

4. V1 + (− V1 ) = 0

Definiţia 7.9. Diferenţa dintre vectorii V1 şi V2 este un vector, V , ce reprezintă de fapt suma dintre

primul vector şi opusul celui de-al doilea: V = V1 − V2 = V1 + (− V2 ) .

87
Fig. 4.

Se observă că vectorul diferenţă are originea în extremitatea scăzătorului şi extremitatea în cea


a descăzutului.

Definiţia 7.10. Se numeşte produs dintre scalarul a şi vectorul V un alt vector, notat aV , care are
aceeaşi direcţie cu vectorul dat, acelaşi sens sau sens opus cu V după cum a este strict pozitiv, sau
strict negativ, iar modulul este dat de relaţia: aV = a V

Observaţia 7.4.Prin înmulţirea unui scalar nul cu orice vector se obţine vectorul nul.

Propoziția 7.2. Înmulțirea vectorilor cu scalari are următoarele proprietăți:

1. (a + b )V = aV + bV (este distributivă faţă de adunarea scalarilor).

2. a(V1 + V2 ) = aV1 + aV2 (este distributivă faţă de adunarea vectorilor).

3. a (bV ) = (ab )V .

Definiţia 7.11. Se numeşte versor al unui vector un vector unitar care are aceeaşi direcţie şi acelaşi
sens cu vectorul dat. Versorul vectorului V se notează cu versV şi este dat de relaţia:
V
versV = .
V

Descompunerea unui vector după două direcţii concurente din plan

Fie d1 , d 2 două direcţii în plan ce se intersectează în punctul O. Considerăm vectorul dat, V ,


situat în planul celor două direcţii, având originea în O şi extremitatea în punctul A (Fig.5). Din A se
duc paralele la d1 şi d 2 şi se notează cu A1 , A2 punctele de intersecţie.

Avem relaţia: V = OA = OA1 + OA2 . Vectorii OA1 , OA2 se numesc componentele vectoriale

ale vectorului dat faţă de direcţiile d1 , d 2 .

88
A

O
Fig.5.

Descompunerea unui vector după trei direcţii concurente necoplanare.

Fie d1 , d 2 , d 3 cele trei direcţii concurente în O şi V vectorul dat, având originea în punctul O
(fig.6).

B Fig. 6.

Din extremitatea A a vectorului dat, ducem o paralelă la dreapta d 3 până când aceasta

intersectează planul format de d1 , d 2 în B. Din B ducem apoi paralele la d1 , d 2 şi notăm cu A2 , A1


aceste intersecţii, iar din A ducem o paralelă la OB şi notăm cu A3 intersecţia ei cu d 3 .

Notând V1 = OA1 , V2 = OA2 , V3 = OA3 , obţinem:

V = V1 + V2 + V3 ,

iar V1 , V2 , V3 poartă numele de componentele vectorului dat după cele trei direcţii.

Propoziţia 7.3. Dacă vectorii V1 ,V2 sunt coliniari atunci între ei există relaţia αV1 + β V2 = 0 , cu

α , β ∈ R* .

Observaţia 7.5. Doi vectori V1 ,V2 sunt coliniari dacă şi numai dacă există un scalar a ∈ R * astfel

încât V1 = aV2 .

Proiecţia unui vector pe o axă

Prin axă înţelegem o dreaptă pe care s-a stabilit un sens pozitiv de parcurgere a punctelor
sale. Vectorial o axă este caracterizată de un versor.

89
Definiţia 7.12. Numim unghi a doi vectori V1 ,V2 unghiul din intervalul [0, π ] format de sensurile

lor pozitive, pe care-l notăm prin (V1 ,V2 ) .

Considerăm un vector AB = V şi o axă D, de versor u

D
Fig.7.

Definiţia 7.13. Numim proiecţie a vectorului V pe axa D un scalar egal cu produsul dintre modulul
vectorului considerat şi cosinusul unghiului format de acest vector cu axa D. Notăm:

prDV = V cos (V , D ) sau pru V = V cos (V , u ).

Se observă că proiecţia unui vector pe o axă este un scalar pozitiv sau negativ, după cum unghiul
dintre vector şi versorul axei este în primul sau al doilea cadran (ascuţit sau obtuz).

Expresia analitică a vectorilor

Să considerăm trei drepte D1 , D2 , D3 , concurente într-un punct O, şi ortogonale două câte

două. Orientăm aceste trei drepte cu ajutorul versorilor i , j , k astfel încât triedul O(i , j , k ) să fie

direct, adică un observator situat de-a lungul versorului k , cu capul în sensul lui k să observa
suprapunerea versorului i peste j de la dreapta spre stânga după un unghi de 90 o . Figura
geometrică astfel construită se numeşte reper cartezian ortogonal, iar axele se notează de obicei cu
Ox, Oy, Oz.

Să considerăm un punct M în spaţiu.

M3
z M

O M2
y

M1 Fig.8.
x

90
Vectorul OM se numeşte vector de poziţie al punctului M. Descompunem acest vector după
direcţiile axelor Ox, Oy, Oz. Astfel obţinem:

OM = OM 1 + OM 2 + OM 3 .

Vectorii OM 1 , OM 2 , OM 3 poartă numele de componentele vectoriale ale vectorului OM .

După cum se observă imediat vectorii ce reprezintă componentele vectorului de poziţie al lui
M faţă de cele trei direcţii sunt coliniari cu versorii acestora. Astfel există scalarii x, y, z astfel încât

OM 1 = xi , OM 2 = yj , OM 3 = zk şi deci

OM = xi + yj + zk .

Definiţia 7.14. Scalarii care apar poartă numele de componentele sau coordonatele scalare ale
vectorului OM .

O notaţie echivalentă pentru vectorul OM este aceea care precizează doar componentele
scalare ale vectorului, adică: OM ( x, y, z )

Relaţia OM = xi + yj + zk poartă numele de expresia analitică a vectorului OM . Scalarii


x,y,z se numesc coordonatele carteziene ale punctului M; x poartă numele de abscisă, y se numeşte
ordonata iar z cota punctului M. Fiecărui punct din spaţiu îi corespunde în mod unic un triplet
(ordonat) de numere reale, coodonate carteziene ale sale, şi reciproc.

Considerăm acum un vector oarecare determinat de coordonatele extremităţilor sale


A( x1 , y1 , z1 ) (origine), şi B( x 2 , y 2 , z 2 ) .

Avem: V = AB = OB − OA . Dar OA = x1i + y1 j + z1 k , iar OB = x 2 i + y 2 j + z 2 k , astfel că


obţinem:

V = OB = ( x 2 − x1 )i + ( y 2 − y1 ) j + ( z 2 − z1 )k .

z
A

y
O
Fig.9.
x

Scalarii ( x 2 − x1 ) , ( y 2 − y1 ) , ( z 2 − z1 ) se numesc componentele scalare ale vectorului AB .

91
Transcrierea analitică a operaţiilor studiate.

Considerăm doi vectori daţi prin expresiile lor analitice:

V1 = x1i + y1 j + z1 k şi V2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k .

V1 = V2 ⇔ x1 = x 2 , y1 = y 2 , z1 = z 2 ;

aV1 = ax1i + ay1 j + az1 k .

V = V1 + V2 , are expresia analitică: V = ( x1 + x 2 )i + ( y1 + y 2 ) j + ( z1 + z 2 )k .

n
 n   n   n 
În cazul sumei a n vectori avem relaţia: V = ∑ Vm =  ∑ x m i +  ∑ y m  j +  ∑ z m k .
m =1  m=1   m =1   m =1 

V = V1 − V2 , avem expresia analitică: V = ( x1 − x 2 )i + ( y1 − y 2 ) j + ( z1 − z 2 )k .

Observaţia 7.6. Doi vectori V1 ,V2 sunt paraleli (coliniari) dacă şi numai dacă ∃α ∈ R astfel încât:

x1 y z
V1 = αV2 ⇔ = 1 = 1 .
x2 y 2 z 2

Produsul scalar

Definiţia 7.14. Se numeşte produsul scalar a doi vectori V1 ,V2 , un scalar notat V1 ⋅ V2 , egal cu
produsul dintre modulele celor doi vectori şi cosinusul unghiuli format de aceştia, adică

V1 ⋅ V2 = V1 V2 cos(V1 , V2 ) .

În cazul particular al vectorilor egali obţinem: V = V ⋅ V .

Propoziţia 7.4. Produsul scalar a doi vectori are următoarele proprietăţi:

1.Produsul scalar este nul în următoarele situaţi:

a) Dacă cel puţin unul dintre vectori este vectorul nul

b) Când vectorii, fiind nenuli, sunt ortogonali, deoarece în acest caz cosinusul unghiului
dintre ei este egal cu zero.

De aici putem deduce următoarea propoziţie: condiţia necesară şi suficientă ca doi vectori
nenuli să fie ortogonali este ca produsul lor scalar să fie nul.

2. Produsul scalar a doi vectori este egal cu produsul dintre modulul unui vector şi proiecţia
celuilalt pe el, adică:

92
( )
V1 ⋅ V2 = V1 prV1V2 , sau schimbând rolurile vectorilor , V1 ⋅ V2 = V2 prV2 V1 . ( )
3. Proiecţia unui vector pe o axă este egală cu produsul scalar dintre vectorul dat şi versorul axei.

4. Este comutativ, adică V1 ⋅ V2 = V2 ⋅ V1 .

5. Este distributiv faţă de adunarea vectorilor, adică:

V1 ⋅ (V2 + V3 ) = V1 ⋅ V2 + V1 ⋅ V3 .

6. Dacă a, b sunt scalari, avem: (aV1 )⋅ (bV2 ) = (ab )(V1 ⋅ V2 ) .

Observăm că avem următoarele relaţii:

i ⋅i = j ⋅ j = k ⋅k = 1 i ⋅ j = j ⋅ k = k ⋅i = 0

Considerăm V1 = x1i + y1 j + z1 k şi V2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k .

Expresia analitică a produsului scalar este:

V1 ⋅ V2 = x1 x 2 + y1 y 2 + z1 z 2 .

În cazul particular al vectorilor egali obţinem:

V ⋅V = x 2 + y 2 + z 2 ⇒ V = x 2 + y 2 + z 2 .

Deducem formula cu ajutorul căreia putem calcula cosinusul unghiului format de doi vectori
(direcţii) şi apoi expresia analitică a sa. Avem:

V1 ⋅ V2
cos(V1 ,V2 ) = ⇒
V1 V2

x1 x 2 + y1 y 2 + z1 z 2
cos(V1 ,V2 ) = .
x12 + y12 + z12 x 22 + y 22 + z 22

Observaţia 7.7. O condiţie necesară şi suficientă ca doi vectori să fie ortogonali este:

V1 ⊥ V2 ⇔ x1 x 2 + y1 y 2 + z1 z 2 = 0 .

Definiţia 7.15. Cosinusurile unghiurilor pe care le face un vector cu axele reperului cartezian poart
numele de cosinusurile directoare al vectorului considerat.

Notând cu α , β , γ unghiurile pe care le face V = xi + yj + zk cu axele de coordonate, atunci:

x y
cos α = cos(V , i ) = , cos β = cos(V , j ) = ,
x +y +z
2 2 2
x + y2 + z2
2

93
cos γ = cos(V , k ) =
z
.
x + y2 + z2
2

Expresia analitică a versorului lui V este:

V xi + yj + zk
u= = = cos αi + cos β j + cos γk .
V x2 + y2 + z2

Exemple:

1. Se dau vectorii V1 = 2i + 3 j − 4k şi V2 = 2 j − k . Să se determine produsul lor scalar, modulele şi


versorii lor precum şi unghiul dintre cei doi vectori.

Soluţie: Produsul lor scalar este:

V1 ⋅V2 = 6 + (− 1)(− 4) = 10

Modulele lor sunt: V1 = 2 2 + 3 2 + (− 4 ) = 56 , V2 = 2 2 + (− 1) = 5


2 2

Versorii celor doi vectori sunt:

V1 2 3 4 V2 2 1
u1 = = i+ j− k , u2 = = j− k
V1 56 56 56 V2 5 5

Unghiul dintre cei doi vectori este determinat cu ajutorul cosinusului său:

V1 ⋅ V2
cos(V1 ,V2 ) = (
⇒ cos V1 , V2 = ) 10
=
5
.
V1 V2 56 5 14

2. Pentru ce valori ale numărului real m vectorii V1 = mi + 2 j + k şi V2 = i + mj − 3k sunt


ortogonali?

Soluţie: V1 ⊥ V2 ⇔ V1 ⋅ V2 = 0 , şi deci 3m − 3 = 0 ⇒ m = 1 .

Produsul vectorial.

Definiţia 7.16. Produsul vectorial a doi vectori V1 ,V2 , consideraţi în această ordine, este un vector

notat V1 × V2 , perpendicular pe vectorii V1 ,V2 , orientat astfel încât triedul V1 ,V2 ,V1 × V2 să fie drept
(orientarea este dată de regula mâinii drepte sau a burghiului, adică este sensul de înaintare a
burghiului astfel încât vectorul V1 să se suprapună peste V2 pe drumul cel mai scurt), iar modulul
este dat de relaţia:

V1 × V2 = V1 V2 sin (V1 , V2 ) .
94
Propoziţia 7.5. Produsul vectorial are urătoarele proprietăţi:

1. Modulul produsului vectorial este un scalar reprezentând aria paralelogramului construit pe cei
doi vectori;

Fig. 10

De aici putem deduce o formulă pentru calculul ariei unui triunghi ABC. Avem:

1
σ ABC = AB × AC
2

2. Produsul vectorial se anulează în următoarele situaţii:

V1 = 0 sau V2 = 0 sau V1 = V2 = 0 ,

sin (V1 ,V2 ) = 0 ⇒ (V1 ,V2 ) = 0 sau (V1 ,V2 ) = π ;

3. V1 × V2 = −V2 × V1 (este anticomutativ);

4. (aV1 )× (bV2 ) = (ab )(V1 × V2 ) , pentru orice scalari a,b;

5. V1 × (V2 + V3 ) = V1 × V2 + V1 × V3 (este distributiv faţă de adunarea vectorilor).

Expresia analitică a produsului vectorial

Pornind de la relațiile evidente:

i ×i = j × j = k ×k = 0

i × j = k, j × k = i, k ×i = j ,

obținem următoarea expresie analitică a produsului vectorial al lui V1 = x1i + y1 j + z1 k cu

V2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k , în această ordine:

i j k
V1 × V2 = x1 y1 z1
.
x2 y2 z2

95
Exemple:

1. Se dau vectorii V1 = 4i + 3 j − k şi V2 = 3i + 2 j − 2k . Să se determine versorul unei


direcţii perpendiculare pe planul determinat de cei doi vectori.

4 3
Soluţie: Vectorii daţi sunt necoliniari  ≠  şi deci irecțiile lor determină într-adevăr un plan.
3 2
Toate dreptele perpendiculare pe planul determinat de vectorii daţi sunt paralele între ele. Astfel,
există două direcţii (drepte orientate) cu proprietatea din enunţ, una având drept versor versorul lui
V1 × V2 şi cealaltă versorul opus.

i j k i j k
3 −1 4 −1 4 3
V1 × V2 = x1 y1 z1 = 4 3 − 1 = i −j +k = −4i + 5 j − k
2 −2 3 −2 3 2
x2 y2 z2 3 2 − 2

4 5 1
Astfel unul din versori este: u = − i+ j− k.
42 42 42

4 5 1
Celălalt versor este: − u = i− j+ k.
42 42 42

2. Fiind date punctele A(− 1,3,1) , B(1,1,1) şi C (0,−1,2 ) să se determine perimetrul şi aria
triunghiului pe care aceste îl determină .

Soluţie: Calculăm lungimile laturilor triunghiului. Avem:

AB = 2i − 2 j ⇒ AB = 8 , AC = i − 4 j + k ⇒ AC = 18 ,

BC = −i − 2 j + k ⇒ BC = 6 .

Astfel PABC = 8 + 18 + 6 .

1
Aria este dată de: σ ABC = AB × AC .
2

i j k
1
AB × AC = 2 − 2 0 = −2i − 2 j − 6k ⇒ AB × AC = 44 , deci σ ABC = 44 = 11
2
1 −4 1

96
Produsul mixt

Definiţia 7.17. Produsul mixt a trei vectori V1 , V2 , V3 , consideraţi în această ordine, este un scalar,

notat (V1 , V2 , V3 ) , egal cu produsul scalar dintre vectorii V1 şi V2 × V3 , adică,

(V ,V ,V ) = V ⋅ (V
1 2 3 1 2 × V3 ) .

Observaţia 7.7. Valoarea absolută a produsului mixt este egală cu volumul paralelipipedului
construit pe cei trei vectori.

O
Fig.11

Produsul mixt a trei vectori V1 = x1i + y1 j + z1 k , V2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k , V3 = x3 i + y 3 j + z 3 k , are


următoarea expresie analitică:

x1 y1 z1
(V ,V ,V ) = x
1 2 3 2 y2 z2 .
x3 y3 z3

Propoziţia 7.5. Produsul mixt are următoarele proprietăţi:

1. (V1 , V2 , V3 ) = (V2 , V3 , V1 ) = (V3 , V2 , V1 ) ,

2. (aV1 , bV2 , cV3 ) = (abc )(V1 , V2 , V3 ) ,

3. Este aditiv în oricare dintre argumentele sale, de exemplu


(V ,V ,V
1 2 3 + V4 ) = (V1 , V2 , V3 ) + (V1 , V2 , V4 ) , deoarece

4. (V1 ,V2 , λV2 ) = 0, (∀)λ ∈ R .

5. Trei vectori: V1 = x1i + y1 j + z1 k , V2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k şi V3 = x3 i + y 3 j + z 3 k sunt coplanari


dacă şi numai dacă

97
x1 y1 z1
(V ,V ,V ) = x
1 2 3 2 y2 z2 = 0 .
x3 y3 z3

Exemple:

1.Se dau trei forţe: F1 = −i + 3 j + 2k , F2 = −i − 6 j + 2k , F3 = −3i + 12 j + 6k . Să se arate


că toate acţionează în acelaşi plan.

Soluţie: Folosim condiţia necesară şi suficientă ca trei vectori să fie coplanari:

−1 3 2
(F , F , F ) =
1 2 3 −1 − 6 2 = 0 .
− 3 12 6

Dublul produs vectorial.

Definiţia 7.18. Dublul produs vectorial a trei vectori V1 , V2 , V3 , consideraţi în această ordine, este

un vector, notat cu V , dat de egalitatea: V = V1 × (V2 × V3 ) .

Propoziţia 7.6. Vectorul V = V1 × (V2 × V3 ) este coplanar cu vectorii V2 ,V3 şi verifică relaţia:

V = V1 × (V2 × V3 ) = (V1 ⋅ V3 )V2 − (V1 ⋅ V2 )V3 ,

aceasta purtând numele de formula de descompunere a dublului produs vectorial.

7.2. Elemente de teoria câmpurilor

Amintim că se numeşte câmp scalar o funcţie scalară reală u definită pe un domeniu D.

Presupunem că D este un domeniu din spaţiul euclidian tridimensional şi că este raportat la un


reper cartezian ortogonal cu originea în O şi cu versorii axelor i, j , k . Orice punct din D, definit

prin vectorul lui de poziţie x = xi + y j + z k , poate fi precizat prin cele trei coordonate ( x, y, z ) .

Astfel câmpul scalar este o funcţie:

()
u : D → R , u x = u ( x, y , z ) .

Exemple de câmpuri scalare: masa specifică, sarcina specifică, temperatura într-un corp,
presiunea într-un fluid, etc..

98
În cele ce urmează vom caracteriza variaţia câmpului în raport cu argumentele spaţiale. Pentru
a putea face această caracterizare presupunem că funcţia u are derivate parţiale de ordinul întâi
continue şi că cel puţin una dintre acestea este nenulă.

Definiţia 7.19. Se numeşte suprafaţă de nivel mulţimea tuturor punctelor din D pentru care câmpul
are aceeaşi valoare (funcţia u rămâne constantă).

()
Ecuaţia unei suprafeţe de nivel este: u x = c .

Observaţia 7.8. Se deduce de aici că două suprafeţe de nivel nu se pot intersecta fără să coincidă.

Justificarea rezultă din faptul că dacă avem două suprafeţe de nivel distincte u x = c1 , ()
()
u x = c 2 , c1 ≠ c 2 şi presupunem că ele ar avea puncte comune, acestea ar fi soluţiile sistemului

()
u x = c1
 ,
()
u x = c 2

de unde c1 = c 2 , adică o contradicţie, Astfel, prin orice punct din D trece o suprafaţă de nivel şi
numai una.

Noţiunea de suprafaţă de nivel permite construirea unei imagini geometrice a câmpului


scalar, independentă de sistemul de coordonate ales.

()
Într-un domeniu cu două dimensiuni, ecuaţia u x = u ( x, y ) = c , reprezintă o curbă de nivel.

7.2.1. Derivata după o direcţie a câmpului scalar.

()
Fie o suprafaţă de nivel u x = c , şi un punct P ce se poate deplasa fie pe suprafaţa
considerată, fie în afara acesteia. Analizăm cele două situaţii.

a) Deplasarea se face pe suprafaţa de nivel (fig. 1).

Q
P

O Fig.1

La o deplasare infinitezimală a punctului corespunde variaţia funcţiei ce îndeplineşte condiţia:


du = 0 . Cum

99
∂u ∂u ∂u
du = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z

putem considera că membrul drept provine dintr-un produs scalar a doi vectori:

∂u ∂u ∂u
G= i+ j+ k şi d r = idx + jdy + kdz .
∂x ∂y ∂z

Astfel obţinem: G ⋅ d r = 0 .

Cum d r se află în planul tangent în punctul P la suprafaţa de nivel, deducem că G este vector
normal în P la suprafaţa de nivel considerată.

∂u ∂u ∂u
Definiţia 7.20. Vectorul G , notat gradu , dat de: G = gradu = i+ j + k , poartă numele de
∂x ∂y ∂z

gradientul funcţiei u.

∂ ∂ ∂
Definiţia 7.21. Operatorul ∇ sau nabla, dat de ∇ = i + j + k , poartă numele de operatorul
∂x ∂y ∂z

lui Hamilton.

Putem scrie simbolic gradientul astfel:

 ∂ ∂ ∂
G = gradu =  i + j + k u = ∇u .
 ∂x ∂y ∂z 

b) Deplasarea se face în afara suprafeţei de nivel (fig. 2).

Q
P

Fig.2
O

( ) ()
Variaţia câmpului scalar la trecerea din P în Q este: δu = u r + d r − u r , ea depinde atât de

distanţa PQ , cât şi de direcţia de deplasare S , de versor s .

Elementul liniar pe direcţia de versor s este:

δs = PQ = d r .
100
Definiţia 7.22. Se numeşte derivata funcţiei u după direcţia de versor s în punctul P, sau derivata
δu
câmpului scalar u după direcţia de versor s , limita raportului , pentru δs → 0 , atunci când
δs
du
limita există. Se notează . Avem:
ds

du δu
= lim .
ds δs →0 δs

Notând cu α , β , γ unghiurile pe care le face direcţia s cu axele Ox,Oy, Oz avem relaţia:

s = cos α i + cos β j + cos γ k .

De asemenea se ştie că d r = s d r = sδs .

De aici obţinem:

dxi + dy j + dz k = cos αδdsi + cos βδs j + cos γδs k ,

de unde rezultă relaţiile:

dx = cos αδs , dy = cos βδs , dz = cos γδs .

Astfel obţinem:

δu = u (x + cos αδs, y + cos βδs, z + cos γδs ) − u ( x, y, z ) .

Funcţia fiind diferenţiabilă avem:

∂u ∂u ∂u
δu = u ( x, y, z ) + dx + dy + dz + R − u ( x, y, z ) , cu
∂x ∂y ∂z

R
lim = 0.
δs →0 δs

Deducem că

δu ∂u ∂u ∂u
lim = cos α + cos β + cos γ .
δs →0 δs ∂x ∂y ∂z

Astfel derivata funcţiei scalare u după direcţia s se obţine folosind relaţia:

du
= G ⋅ s = gradu ⋅ s .
ds

101
Ţinând cont de proprietăţile produsului scalar putem spune că derivata funcţiei scalare u după
direcţia s reprezintă proiecţia gradientului pe direcţia de versor s

du
ds
( ) ( )
= G s cos s, G = G cos s, G .

Observaţia 7.9. Modulul gradientului reprezintă derivata câmpului scalar u după direcţia normalei
în punctul respectiv la suprafaţă. Deducem de aici că:

du
G= n.
dn

Justificarea este imediată deorarece dacă s = n , obţinem:

du
dn
( )
= G cos G, n = G cos 0 0 = G

Observaţia 7.10. Mărimea gradientului este valoarea maximă între derivatele după o direcţie
oarecare.

Avem într-adevăr:

du
ds
( )
= G cos s, G ≤ G ⇒ max
du
ds
= G .

Observaţia 7.11. Derivatele după direcţiile pozitive ale axelor de coordonate coincid cu derivatele
parţiale în raport cu variabila respectivă, iar cele în raport cu direcţiile negative sunt opusele
derivatelor parţiale.

De aici ca o concluzie deducem că derivata după o direcţie depinde nu numai de direcţia


respectivă ci şi de sensul ales pe această direcţie.

Propoziția 7.7. Gradientul are următoarele proprietăți:

1. grad (αϕ ) = α gradϕ , dacă α = const. ,

2. grad (ϕ + φ ) = gradϕ + gradφ ,

3. ∇(ϕφ ) = ϕ∇φ + φ∇ϕ ,

4. ∇(F (ϕ ( x, y, z ))) = F ′(ϕ )∇ϕ .

Propoziția 7.8. Proprietăţile derivatei unui câmp scalar după o direcţie sunt:

d
1. ( f + g ) = df + dg
ds ds ds

102
d
2. ( fg ) = g df + f dg
ds ds ds

3.
d
(F (ϕ )) = F ′(ϕ ) dϕ .
ds ds

Exemple: Fie câmpul scalar u : R3 → R , u (x, y , z ) = 2 xy + x 2 z + 3 y și direcția de versor


s=
1
(i + j − k ) . Să se calculeze gradientul lui u și derivata sa după direcția dată, în punctul
3
A(− 1,0,2 ) .

∂u ∂u ∂u
gradu = i+ j+ k .
∂x ∂y ∂z
Derivatele parțiale de ordinul întâi ale lui u sunt:
∂u ∂u ∂u
= 2 y + 2 xz , = 2x + 3 , = x2 .
∂x ∂y ∂z

Obținem: gradu = (2 y + 2 xz )i + (2 x + 3) j + (x 2 )k .
În punctul dat gradientul este: gradu(− 1,0,2 ) = −4i + j + k .
du
Pentru calculul derivatei lui u după direcția dată aplicăm formula: = gradu ⋅ s
ds

− (x 2 )
du 1 1 1
Astfel obținem: = gradu ⋅ s = (2 y + 2 xz ) + (2 x + 3) .
ds 3 3 3
În punctul A, derivata lui u după direcția dată este:
du
(− 1,0,2 ) = − 4 + 1 − 1 .
ds 3 6 6

Definiţia 7.23. Se numeşte câmp vectorial o funcţie vectorială V definită pe un domeniu D .

Ca şi în cazul câmpului scalar presupunem că D este un domeniu din spaţiul euclidian


tridimensional şi că este raportat la un reper cartezian ortogonal cu originea în O şi cu versorii
axelor i, j , k .

Exemple de câmpuri vectoriale: câmpul vitezelor, câmpul acceleraţiilor, câmpul momentelor,


câmpul electromagnetic, câmpul gravitaţional, câmpul obţinut prin aplicarea operatorului grad unui
câmp scalar, etc..

Faţă de un reper cartezian ales, câmpul vectorial se defineşte prin funcţiile reale P, Q, R ,

componentele funcţiei vectoriale considerate, pe care le presupunem în general de clasă C 1 (D ) .

Avem astfel V ( x, y, z ) = P( x, y, z )i + Q( x, y, z ) j + R(x, y, z )k .

În continuare vom caracteriza variaţia spaţială a unui câmp vectorial.

103
Pentru a calcula variaţia unui câmp vectorial în vecinătatea unui punct M, de vector de poziţie
r , câmp ce variază diferit pe diferitele direcţii ale spaţiului, vom considera o dreaptă ce trece prin
M de versor s , sau o curbă a cărui tangentă în M are direcţia de versor s , pe care alegem punctul
M ′ , de vector de poziţie r + d r , şi procedând ca în cazul câmpului scalar obţinem pentru variaţia

δ V a funcţiei vectoriale V expresia:

∂V ∂V ∂V
δV = cos αδs + cos βδs + cos γδs , unde α , β , γ sunt unghiurile pe care le face
∂x ∂y ∂z

direcţia s cu axele Ox,Oy, Oz.

Definiţia 7.24. Se numeşte derivata funcţiei V după direcţia de versor s sau derivata câmpului
δV
vectorial V după direcţia de versor s , limita raportului când δs → 0 , atunci când această
δs
dV δV
limită există. Se notează: = lim .
ds δs → 0 δs

d V ∂V ∂V ∂V
Avem: = cos α + cos β + cos γ .
ds ∂x ∂y ∂z

Cu ajutorul operatorului gradient putem scrie mai simplu relaţia precedentă:

dV
ds
( )
= s ⋅∇ V .

Propoziția 7.9. Proprietăţile derivatei unui câmp vectorial după o direcţie sunt:

1.
d
ds
(V +W =
ds
)
d V dW
+
ds

2.
d
ds
( ) df
fV = V + f
ds
dV
ds

3.
d
ds
(V ×W = )
dV
ds
×W + V ×
dW
ds

4.
d
ds
(V ⋅W =)dV
ds
⋅W + V ⋅
dW
ds
.

Definiţia 7.25. Se numeşte derivata vectorului V în raport cu vectorul A expresia:

dV
( )
= A ⋅ ∇ V = Ax
∂V
∂x
+ Ay
∂V
∂y
+ Az
∂V
∂z
.
dA

104
∂P ∂Q ∂R
Definiţia 7.26. Funcţia scalară + + se numeşte divergenţa funcţiei vectoriale V de
∂x ∂y ∂z
componente P( x, y, z ), Q( x, y, z ), R( x, y, z ) .

Se notează astfel:

∂P ∂Q ∂R
divV = + + , sau divV = ∇ ⋅ V .
∂x ∂y ∂z

Propoziția 7.10. Divergența prezintă următoarele proprietăți:

( )
1. div V + W = divV + divW ,

( )
2. div f V = gradf ⋅ V + fdivV

Exemplu: Fie câmpul vectorial v : R 3 → R 3 , v (x, y , z ) = xyi + 2 zj − 3x 2 yzk . Să se calculeze divv în


punctul A(0,1,2 ) .
∂P ∂Q ∂R
Se știe că div v = + + , unde P,Q, R reprezintă componentele scalare ale lui v .
∂x ∂y ∂z
Avem:
P ( x, y , z ) = xy , Q ( x, y , z ) = 2 z, R (x, y , z ) = −3x 2 yz .

∂P ∂Q ∂R
=y, =0, = −3 x 2 y .
∂x ∂y ∂z

Obținem astfel: div v = y + 0 − 3x 2 y .

În punctul A divergența câmpului vectorial dat este: div v (0,1,2 ) = 1

Definiţia 7.27. Se numeşte rotorul sau vârtejul câmpului vectorial V şi se notează cu rotV sau
∇ × V vectorul dat de relaţia:

 ∂R ∂Q   ∂P ∂R   ∂Q ∂P 
rotV =  − i +  −  j +  − k .
 ∂y ∂z   ∂z ∂x   ∂x ∂y 

Propoziția 7.11. Rotorul prezintă următoarele proprietăți:

i j k
∂ ∂ ∂
1. rotV = ,
∂x ∂y ∂z
P Q R

( )
2. rot V + W = rotV + rotW ,

( )
3. rot f V = gradf × V + frotV .

105
Exemplu: Fie câmpul vectorial v : R 3 → R 3 , v (x, y , z ) = (x + 2 y )i + ( y 2 − 3z ) j + xyzk să se caluleze
rotorul acestuia în punctul A(1,2,0 )
 ∂R ∂Q   ∂P ∂R   ∂Q ∂P 
Se știe rot v = 
că − i +  −  j +  − k , unde P,Q, R reprezintă
 ∂y ∂z   ∂z ∂x   ∂x ∂y 
componentele scalare ale lui v .
Avem:
P ( x, y , z ) = x + 2 y , Q (x, y , z ) = y 2 − 3z, R (x, y , z ) = xyz .

Derivatele parțiale necesare în formulă sunt:


∂P ∂P ∂Q ∂Q ∂R ∂R
=2, = 0, =0, = −3 , = yz , = xz .
∂y ∂z ∂x ∂z ∂x ∂y

Obținem astfel: rot v = (xz + 3)i + (− yz ) j + (− 2 )k


În punctul A rotorul câmpului vectorial dat este:
rot v (1,2,0 ) = 3i − 2k

7.3. Probleme rezolvate:

1. Fie câmpul scalar u : R 3 → R , u (x, y , z ) = x 2 yz + 3 xz 3 și direcția d = 2i − j + k . Să se calculeze


gradientul lui u și derivata sa după direcția d , în punctul A(− 1,2,1) .
∂u ∂u ∂u
Soluţie: gradu = i+ j+ k .
∂x ∂y ∂z
Calculând derivatele parțiale de ordinul întâi avem:
∂u ∂u ∂u
= 2 xyz + 3z 3 , = x2z , = x 2 y + 9 xz 2 .
∂x ∂y ∂z

Obținem: gradu = (2 xyz + 3z 3 )i + (x 2 z ) j + (x 2 y + 9 xz 2 )k .


În punctul dat gradientul este: gradu (− 1,2,1) = −i + j − 7k .
Pentru calculul derivatei lui u după direcția dată trebuie mai întâi calculat versorul acesteia s , iar
du
apoi aplicată formula: = gradu ⋅ s
ds
d 2i − j + k 2 1 1
Versorul direcției date este: s = = = i− j+ k.
d 4 +1+1 6 6 6

= gradu ⋅ s = (2 xyz + 3z 3 ) − (x 2 z ) + (x 2 y + 9 xz 2 )
du 2 1 1
Astfel obținem: .
ds 6 6 6
În punctul A, derivata lui u după direcția dată este:
du
(− 1,2,1) = − 2 − 1 − 7 1 .
ds 6 6 6

106
xyzπ 
2. Fie câmpul vectorial v : R 3 → R 3 , v (x, y , z ) = x 2 yi + sin  j − 2 xyz k . Să se calculeze
2

 2 
divv în punctul A(2,1,−1) .

Soluţie:
∂P ∂Q ∂R
Se știe că div v = + + , unde P,Q, R reprezintă componentele scalare ale lui v .
∂x ∂y ∂z
Avem:
 xyzπ 
P (x, y , z ) = x 2 y , Q (x, y , z ) = sin , R (x, y , z ) = −2 xyz .
2

 2 
∂P ∂Q xzπ  xyzπ  ∂R
= 2 xy , = cos , = −4 xyz .
∂x ∂y 2  2  ∂z
Obținem astfel:
xzπ  xyzπ 
div v = 2 xy + cos  − 4 xyz .
2  2 
În punctul A divergența câmpului vectorial dat este:
− 2π  − 2π 
div v (2,1,−1) = 4 + cos  + 8 = 12 − π cos(π ) = 12 + π .
2  2 

3. Pentru câmpul vectorial din problema precedentă să se caluleze rotorul în punctul precizat.
Soluţie:
 ∂R ∂Q   ∂P ∂R   ∂Q ∂P 
Se știe rot v = 
că − i +  −  j +  − k , unde P,Q, R reprezintă
 ∂y ∂z   ∂z ∂x   ∂x ∂y 
componentele scalare ale lui v .
Avem:
 xyzπ 
P (x, y , z ) = x 2 y , Q (x, y , z ) = sin , R (x, y , z ) = −2 xyz .
2

 2 
∂P ∂P ∂Q yzπ  xyzπ  ∂Q xyπ  xyzπ  ∂R ∂R
= x2 , =0, = cos , = cos , = −2 yz 2 , = −2 xz 2 .
∂y ∂z ∂x 2  2  ∂z 2  2  ∂x ∂y
Obținem astfel:
 xyπ  xyzπ   yzπ  xyzπ  2 
rot v =  − 2 xz 2 − cos  i + (2 yz ) j +  cos  − x k
2

 2  2   2  2  
În punctul A rotorul câmpului vectorial dat este:
 2π   −π 
rot v =  − 4 − cos(− π )i + 2 j +  cos(− π ) − 4 k .
 2   2 
π 
rot v = (− 4 + π )i + 2 j +  − 4 k .
2 

107
4. Să se deducă pe baza proprietăţilor mărimilor ce intervin relaţiile următoare:

∂2 ∂2 ∂2
a) div gradf = ∆f , unde ∆ = 2 + 2 + 2 ,
∂x ∂y ∂z

b) rot rotV = grad divV − ∆V .

Soluţie: Relaţiile se deduc prin calcule directe.

∂f ∂f ∂f
a) Avem gradf = i + j +k .
∂x ∂y ∂z

∂f ∂f ∂f
De aici deducem componentele reale ale câmpului vectorial gradf . Acestea sunt: , ,
∂x ∂y ∂z

∂2 f ∂2 f ∂2 f
Aplicând definiţia divergenţei găsim: div gradf = + + = ∆f .
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2

b) Pentru a demonstra relaţia de egalitate între vectori vom demonstra că cele trei componente
scalare ale lor coincid.

Fie V ( x, y, z ) = P( x, y, z )i + Q( x, y, z ) j + R(x, y, z )k , atunci:

i j k
 ∂R ∂Q   ∂P ∂R   ∂Q ∂P  ∂ ∂ ∂
rotV =  − i +  −  j +  − k ⇒ rot rotV = .
 ∂y ∂z   ∂z ∂x   ∂x ∂y  ∂x ∂y ∂z
∂R ∂Q ∂P ∂R ∂Q ∂P
− − −
∂y ∂z ∂z ∂x ∂x ∂y

Dezvoltând determinantul după elementele din prima linie găsim componentele vectorului
după cele trei axe de coordonate.

∂  ∂Q ∂P  ∂  ∂P ∂R  ∂ 2 Q ∂ 2 P ∂ 2 P ∂ 2 R
Componenta în lungul axei Ox este:  − −  − = − − +
∂y  ∂x ∂y  ∂z  ∂z ∂x  ∂y∂x ∂y 2 ∂z 2 ∂z∂x
Pentru componenta în lungul axei Ox a membrului drept avem:


∂x
( ) ∂  ∂P ∂Q ∂R   ∂ 2 P ∂ 2 P ∂ 2 P  ∂ 2Q ∂ 2 R ∂ 2 P ∂ 2 P
divV − ∆P =  + + − + + = + − −
∂x  ∂x ∂y ∂z   ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2  ∂x∂y ∂x∂z ∂y 2 ∂z 2
.

Cum V ∈ C 1 (D ) ⇒ derivatele parţiale mixte sunt egale, şi astfel componentele coincid.

Analog se demonstrează şi egalitatea componentelor în lungul axelor Oy, Oz, deci vectorii
sunt egali, adică: rot rotV = grad divV − ∆V .

108
8. INTEGRALE CURBILINII ȘI DE SUPRAFAŢĂ

8.1. Integrale curbilinii


8.1.1. Integrale curbilinii în raport cu coordonatele (de speța a doua)
Vom considera mulțimea punctelor din plan (spațiu) raportate la un reper cartezian
{ } { }
ortonormat R = O, i, j . ( R = O, i, j, k . .
Definiția 7.1. Fie I un interval al axei reale. Se numește curbă plană parametrizată de clasă
C k , o aplicatie α : I ⊂ R → R 2 , α (t ) = (ϕ (t ),ψ (t )), astfel încât componentele scalare ale lui α să
aibă derivatele de ordinul k și ele să fie continue pe I.
Se mai spune că ea este reprezentată de ecuațiile paramtrice (sau scalare)
 x = ϕ (t )
 , t∈I
 y = ψ (t )
Mulțimea punctelor din plan de coordonate (ϕ (t ),ψ (t )) , t ∈ I (sau de vector de poziție
r (t ) = ϕ (t )i +ψ (t ) j ), notată Γ , se numește suportul sau urma curbei (uneori o vom numi simplu
curbă).
Pentru un același suport Γ , din plan, există mai multe reprezentări parametrice.
Definiția 8.2. Fie două curbe plane parametrizate de clasă C 1 (netedă), α1 : I 1 → R 2 și
α 2 : I 2 → R 2 . Spunem că ele sunt echivalente dacă există o funcţie µ : I 2 → I 1 bijectivă de clasă
C 1 cu µ −1 tot de clasă C 1 aşa încât α 2 = α1 o µ . Funcţia µ se numeşte schimbare de parametru.
Dacă în plus ea este strict crescătoare, spunem că cele două reprezentări parametrice sunt
echivalente și cu aceeaşi orientare.
Evident ele au același suport Γ în plan.
Definiția 8.3. Dacă M (ϕ (t ),ψ (t )) , spunem că t reprezintă coordonata curbilinie a punctului M,
și convenim să notăm M (t ) .
Definiția 8.4. M se numește punct simplu dacă există o singură valoare t 0 ∈ I , astfel încât
(ϕ (t0 ),ψ (t0 )) să reprezinte coordonatele lui M.
Definiția 8.5. Un punct M se numeşte punct ordinar (sau nesingular, regulat) al curbei
parametrizate de clasă C 1 dacă (ϕ ′(t 0 ))2 + (ψ ′(t0 ))2 ≠ 0 , unde t0 este coordonata curbilinie a lui
M. În caz contrar el se numște punct singular al curbei.
Vectorul r ′(t ) = ϕ ′(t )i + ψ ′(t ) j este tangent la curbă în punctul M (t ) .
Dacă I = [a , b] , atunci A(a ) , respectiv B (b ) se numesc capetele curbei.
Dacă α (a ) = α (b ) spunem că Γ reprezintă o curbă închisă.
Fie o curbă simplă (formată doar cu puncte simple) deschisă, orientată, de suport Г, din
planul xOy, dată parametric: x = ϕ (t ), y = ψ (t ), t ∈ [α , β ] , iar A și B două puncte de pe aceasta (A
considerat punctul inţial şi B punctul final, este important sensul de parcurs pe Γ ) și fie F(x,y)
o funcţie reală, mărginită, definită pe ea .

B=Tm
T2 Tm-1
A=T0 T1

Definiția 8.6. Punctele Ti ( i=0,…,m), așezate pe urma curbei în ordinea T0, T1, …,Tm, cu T0=A
şi Tm=B, ce o împart în m arce (ce au evident interioarele disjuncte) constituie o diviziune ∆ a
curbei AB .

109
Fie t 0 = α , t1 ,...t m = β valorile parametrului t, din [α , β ] , corespunzătoare punctelor alese. Ele
constituie o diviziune a intervalului [α , β ] .
m −1
Notăm l (∆ ) = ∑ d (Ti , Ti +1 ) , unde d (Ti , Ti +1 ) reprezintă distanța euclidiană între punctele Ti , Ti +1 .
i =0

Observația 8.1. Pentru o curbă parametrizată de clasă C 1 există sup l (∆ ) (se mai spune că este

rectificabilă), și această margine superioară, notată cu L, poartă numele de lungimea curbei. Ea


se evaluează astfel:
β
L = ∫ ϕ ′2 (t ) +ψ ′2 (t )dt
α

Definiţia 8.7. Prin norma diviziunii ∆ înţelegem cea mai mare dintre lungimile coardelor
Ti −1Ti , i=1,m, şi o notăm N( ∆ ).

Pe fiecare arc Ti −1Ti alegem câte un punct arbitrar, denumit punct intermediar, M i (ξi ,ηi ) .
Considerăm suma dată de:
m m
(1) s = ∑ F (ξ i ,ηi )(ϕ (ti ) − ϕ (ti −1 )) = ∑ F (ξ i ,ηi )(xi − xi −1 ), xi = ϕ (ti ), i = 1, n .
i =1 i =1

Definiţia 8.8. Dacă pentru orice şir de diviziuni {∆ n }n∈N ale curbei AB, cu N( ∆ n)→0, sumele
corespunzătoare sn tind către o limită independentă de alegerea şirului de diviziuni {∆ n }n şi de
alegerea punctelor intermediare, această limită se numeşte integrala curbilinie a funcţiei F(x,y)
în raport cu x.
Această limită se notează astfel:

∫ F (x, y )dx
AB
.

Teorema 8.1. Fie Г o curbă simplă parametrizată de clasă C 1 dată de:


x = ϕ (t ), y = ψ (t ), t ∈ [α , β ] , și F(x,y) o funcţie continuă pe Г. În acest caz, există integrala
curbilinie a funcţiei F(x,y) în raport cu x pe curba Г şi are loc egalitatea:
β

∫ F (x, y )dx = ∫ F (ϕ (t ),ψ (t ))ϕ (t )dt


'
(*).
AB α

Observaţia 8.2. Dacă ecuaţia curbei Г este de forma y=f(x), cu f continuă pe [a,b], iar F(x,y)
b
este continuă pe curbă, atunci: ∫ F (x, y )dx = ∫ F (x, f (x ))dx
AB a

Analog se poate vorbi despre integrala curbilinie în raport cu y a unei funcţii G(x,y),
înlocuind sumele integrale de forma (1) cu sume integrale de forma:
n n
s = ∑ G (ξ i ,ηi )(ψ (ti ) −ψ (ti −1 )) = ∑ G (ξ i ,ηi )( y i − y i −1 ), y i = ψ (ti ), i = 1, n
i =1 i =1

Integrala se notează: ∫ G (x, y )dy .


AB

Observaţia 8.3. Dacă G este continuă integrala curbilinie în raport cu y se calculează astfel:
β

∫ G (x, y )dy = ∫ G (ϕ (t ),ψ (t ))ψ (t )dt (**)


'

AB α

Observaţia 8.4. Dacă F și G sunt continue, atunci:

110
β

∫ Fdx + Gdy = ∫ Fdx + ∫ Gdy = ∫ (F (ϕ (t ),ψ (t ))ϕ (t ) + G (ϕ (t ),ψ (t ))ψ (t ))dt .


' '

AB AB AB α

Observaţia 8.5. Dacă F ( x, y , z ) , G ( x, y , z ) și H (x, y , z ) sunt funcții contiue definite pe curbe în


R3, definim analog ∫ F ( x, y, z )dx , ∫ G ( x, y, z )dy , respectiv ∫ H (x, y, z )dz .
AB AB AB

Are loc relația: ∫ Fdx + Gdy + Hdz = ∫ Fdx + ∫ Gdy + ∫ Hdz ,


AB AB AB AB

unde
β β

∫ F (x, y, z )dx = ∫ F (ϕ (t ),ψ (t ), λ (t ))ϕ (t )dt , ∫ G (x, y, z )dy = ∫ G (ϕ (t ),ψ (t ), λ (t ))ψ (t )dt ,
' '

AB α AB α

∫ H (x, y, z )dx = ∫ H (ϕ (t ),ψ (t ), λ (t ))λ (t )dt .


'

AB α

β
Astfel ∫ Fdx + Gdy + Hdz = ∫ (Fϕ ′ + Gψ ′ + Hλ ′)dt .
AB α

Integralele curbilinii de tipul precedent se mai numesc integrale curbilinii de speţa a


doua.

Proprietăţi ( pentru integrala curbilinie în raport cu x )


1. Dacă F1(M) şi F2(M) sunt integrabile pe Г de la A la B, atunci F1(M)+ F2(M) este integrabilă
şi are loc relaţia:

∫ (F + F )dx = ∫ F dx + ∫ F dx
AB
1 2
AB
1
AB
2

2. Dacă F(M) integrabilă pe Г de la A la B, atunci αF (M ) este integrabilă, oricare ar fi α ∈ R


şi are loc relaţia:

∫ αF (M )dx = α ∫ F (M )dx
AB AB

3. Dacă C ∈ Γ între A şi B şi dacă există integrala funcţiei F(M) de la A la C şi de la C la B,


atunci există şi integrala lui F(M) de la A la B şi are loc:

AB
∫ Fdx = ∫ Fdx + ∫ Fdx
AC CB

4. ∫ Fdx = − ∫ Fdx
BA AB

5. Dacă Г este un segment perpendicular pe axa Ox, atunci:

∫ Fdx = 0 .
Γ

Proprietăți analoage au loc și pentru celelalte integrale (în raport cu y, respectiv z).
Observaţia 8.6. Dacă Г este o curbă plană simplă închisă orientată în sens direct, atunci :

∫ (Fdx + Gdy ) = ∫ (Fdx + Gdy ) + ∫ (Fdx + Gdy ) ,


Γ AMB BNA

unde A, M, B, N sunt puncte de pe curbă scrise în ordinea orientării.

111
A N

M B
În mod analog de defineşte integrala curbilinie pe o curbă închisă în R3.

8.1.2. Integrale curbilinii în raport cu lungimea arcului (de speța întâi)


Fie Г o curbă simplă parametrizată de clasă C 1 de extremităţi A şi B, fie F(x,y) o funcţie
definită pe Г și ∆ o diviziune a lui AB (dată cu ajutorul punctelor A=T0,…,Tm=B).
Definiţia 8.9. Prin normă a diviziunii ∆ înţelegem, în acest caz, cea mai mare dintre lungimile
arcelor Ti −1Ti .

Considerăm pe fiecare arc Ti −1Ti câte un punct arbitrar, notat cu Mi . Formăm sume de
m
forma: σ = ∑ F (M i )si , unde si este lungimea arcului Ti −1Ti .
i =1

Definiţia 8.10. Dacă pentru orice şir de diviziuni {∆ n }n∈N ale curbei AB, cu N( ∆ n)→0, sumele
corespunzătoare σ n tind către o limită independentă de alegerea şirului de diviziuni {∆ n }n şi de
alegerea punctelor intermediare, această limită se numeşte integrala curbilinie a funcţiei F(x,y)
în raport cu lungimea arcului, și se notează astfel:

∫ F (M )ds .
AB

Integrala precedentă mai poartă numele de integrala curbilinie de prima speţă a lui F.
Observaţia 8.7. Dacă Г este dată de:
x = x (s ), y = y (s ),0 ≤ s ≤ L ,
L
unde s este lungimea arcului AM , iar L lungimea curbei, atunci ∫ F (M )ds = ∫ F [x (s ), y (s )]ds .
AB 0

Observaţia 8.8. Dacă x = ϕ (t ) şi y = ψ (t ) sunt ecuaţiile parametrice ale curbei simple


parametrizate de clasă C 1 , Г, notând prin s(t) lungimea arcului AM, avem relaţia:
s ' (t ) = ϕ ' (t ) + ψ ' (t ) .
2 2

β
Pentru t ∈ [α , β ] obţinem: ∫ F (M )ds = ∫ F [ϕ (t ),ψ (t )] ϕ (t ) + ψ (t ) dt
' 2 ' 2

AB α

Observaţia 8.9. Dacă Г este dată sub forma:


b
y = f ( x ), x ∈ [a, b] ⇒ ∫ F (M )ds = ∫ F (x, f (x )) 1 + f (x ) dx .
' 2

AB a

Observaţia 8.10. Dacă F şi G sunt continue pe curba netedă Г iar α este unghiul dintre sensul
pozitiv al tangentei la curbă (sensul determinat pe ea de sensul creșterii arcului AM) şi sensul
pozitiv al axei Ox, atunci:

∫ Fdx + Gdy = ∫ (F cosα + G sin α )ds .


AB AB

112
Exemple:

∫ (x + 3 y 2 )ds , unde AB reprezintă suportul unei curbe dată


2
1. Să se calculeze
AB

parametric astfel: x = 2t + 1, y = t − 2, t ∈ [0,1] .


În acest caz ϕ (t ) = 2t + 1, ψ (t ) = t − 2, t ∈ [0,1] , deci sunt funcții de clasă C 1 și
ϕ ′(t ) = 2 ψ ′(t ) = 1, t ∈ [0,1] .

[ ] 5dt =∫ (7t
1 1

∫ (x + 3 y 2 )ds = ∫ (2t + 1) + 3(t − 2 ) − 8t + 13) 5dt =


2 2 2 2
Astfel avem:
AB 0 0

1
 t3  34 5
= 5  7 − 4t 2 + 13t  = .
 3 0 3

2. Să se calculeze ∫ 2 xyds , unde AB reprezintă porţiunea din cadranul doi a elipsei:


AB

x2
+ y2 = 1 .
9

π 
O reprezentare parametrică a curbei AB este: x = 3 cos t , y = sin t , t ∈  , π  .
2 
π
În acest caz ϕ (t ) = 3 cos t , ψ (t ) = sin t , t ∈  , π  , deci sunt funcții de clasă C 1 și
2 
π 
ϕ ′(t ) = −3 sin t , ψ ′(t ) = cos t , t ∈  , π  .
2 
π
Astfel avem: ∫ 2 xyds = π∫ 6 cos t sin t
AB
9 sin 2 t + cos 2 t dt .
2

Făcând schimbarea de variabilă: u = 9 sin 2 t + cos 2 t ⇒


du = (18 sin t cos t − 2 sin t cos t )dt = 16 sin t cos tdt
3du
Astfel, 6 cos t sin tdt = . Obţinem deci:
8

( ) (
1

)
π
3 u 3 2 23 1 1 1

∫π + = ∫4 8 = u = 1 − 33 = 1 − 3 3 .
2 2
6 cos t sin t 9 sin t cos t dt du
83 3 4 4
2

3. Să se calculeze ∫ xyds , unde AB reprezintă arcul de parabolă: y = x 2 de la A(1,1) la


AB

B (3,9 ) .

Observăm că arcul este dat ca în observația 7.9, cu F (x, y ) = xy , f (x ) = x 2 , x ∈ [1,3]


3 3

∫ xyds = ∫ x 1 + (2 x ) dx = ∫ x 1 + 4 x dx .
3 3 2 2
Astfel
AB 1 1

Făcând schimbarea de variabilă t 2 = 1 + 4 x 2 ⇒ 2tdt = 8 xdx , și obținem


37

(t − 1)t t dt = 1  t − t  ( ) ( )


3 37 5 3
1 1 1
∫x 1 + 4 x dx = ∫ = 106 ⋅ 37 3 − 50 5 = 1961 3 − 25 5
3 2 2

1 4 5 4 16  5 3  5
16 ⋅ 15 120

113
8.2.Integrale de suprafaţă

8.2.1. Aria unei suprafeţe


Fie Σ o suprafaţă netedă definită parametric astfel:
 x = f (u, v )

 y = g (u, v ) (u, v ) ∈ D ⊆ R 2
 z = h(u, v )

cu f , g ∈ C 1 (D ), A2 + B 2 + C 2 ≠ 0 , unde
∂g ∂g ∂h ∂h ∂f ∂f
∂u ∂v ∂u ∂v ∂u ∂v
A= , B= , C= .
∂h ∂h ∂f ∂f ∂g ∂g
∂u ∂v ∂u ∂v ∂u ∂v
Amintim că are loc de asemenea relaţia:
A2 + B 2 + C 2 = EG − F 2 ,
unde
2 2 2
 ∂f   ∂g   ∂h 
E =  +  +  ,
 ∂u   ∂u   ∂u 
2 2 2
 ∂f   ∂g   ∂h 
G =  +  +  ,
 ∂v   ∂v   ∂v 
∂f ∂f ∂g ∂g ∂h ∂h
F= + + .
∂u ∂v ∂u ∂v ∂u ∂v
v

Divizăm domeniul D din planul (u,v) prin drepte paralele cu axele de coordonate.
Obţinem δ={D1,D2,…,Dn } şi corespunzător ei, diviziunea ∆= { S1,S2,…,Sn}.
Definiţia 8.11. Se numeşte norma diviziunii ∆, numărul notat υ (∆ ) = ∆ = max{diam(S i )},
i =1, n
3
unde diam(Si) reprezintă diametrul celei mai mici sfere din R ce conţine Si .
Analog definim norma diviziunii δ ca fiind:
υ (δ ) = max{diam(Di )}
i =1, n

Observaţia 8.11. Este adevărată următoarea relaţie:


υ (δ ) → 0 ⇔ υ (∆ ) → 0
Observaţia 8.12. Aria suprafeţei Σ se poate calcula astfel:
114
Aria (Σ ) = ∫∫ EG − F 2 dudv
D

Observaţia 8.13. Dacă Σ este dată sub forma: z=z(x,y),(x,y) ∈ D


∂z ∂z
atunci aria este dată de: Aria (Σ ) = ∫∫ 1 + p 2 + q 2 dxdy , unde p = ,q = .
D ∂x ∂y
Observaţia 8.14. Dacă Σ este dată prin ecuaţia implicită Φ(x,y,z)=0→z=z(x,y), avem :
∂Φ ∂Φ
∂z ∂y
p = − ∂x , q = =− ⇒
∂Φ ∂y ∂Φ
∂z ∂z
2 2 2
 ∂Φ   ∂Φ   ∂Φ 
  +   +  
 ∂x   ∂y   ∂z 
ariaΣ = ∫∫ dxdy
D
∂Φ
∂z

Observaţia 8.15. Elementul dσ = EG − F 2 dudv se numeşte elementul de arie al suprafeţei


Σ.

8.2.2. Integrala de suprafaţă în raport cu elementul de arie (de speța întâi)


Fie suprafaţa netedă Σ dată parametric sub forma:
 x = f (u, v )

 y = g (u, v ) ,
 z = h(u, v )

cu (u , v ) ∈ D ⊂ R 2 , D compact şi δ={D1,D2,…,Dn }o diviziune a lui D iar ∆ = { S1,S2,…,Sn} o
diviziune a lui Σ, aceasta fiind presupusă a fi o suprafaţa netedă.
Fie F: Σ→R şi un sistem de puncte intermediare M i (ξi ,ηi ) ∈ Si . Construim o sumă
integrală de forma:
n
σ D (F , M i ) = ∑ F (ξ i ,η i , ζ i )ariaS i
i =1

Definiţia 8.8. Dacă pentru orice şir de diviziuni {Dn} ale lui Σ, şirul {σ Dn (F, M i )} are o limită
finită I, când şirul normelor υ(Dn) tinde la zero, pentru orice sistem de puncte intermediare,
spunem că această limită I reprezintă integrala de suprafaţă a funcţiei F în raport cu elementul
de arie, sau integrala de suprafaţă de prima speţă a funcţiei F pe suprafaţa Σ .
Notaţia folosită este: I = ∫∫ F ( x, y, z )dσ
Σ

Elementul dσ din formula precedentă reprezintă elementul de arie. Astfel se obţine


relaţia:

I = ∫∫ F ( f (u , v ), g (u , v ), z (u , v )) EG − F 2 dudv
D

Observaţia 8.16. Dacă Σ este dată de z = z ( x, y ), ( x, y ) ∈ D , unde D reprezintă proiecţia lui Σ


pe planul xOy (D=prxOy Σ ) atunci avem:

115
∫∫ F (x, y, z )dσ = ∫∫ F (x, y, z (x, y ))
Σ D
1 + p 2 + q 2 dxdy ,

∂z ∂z
unde p = ,q = .
∂x ∂y

8.2.3. Formula lui Green (formulă care leagă integrala curbilinie de integrala dublă)
Fie un domeniu D din plan, definit prin inegalităţile: a ≤ x ≤ b, f1 ( x ) ≤ y ≤ f 2 ( x ) , unde f1
şi f2 sunt continue pe [a,b] şi f1 ( x ) < f 2 ( x ) , a<x<b (simplu în raport cu Oy). Fie Г frontiera
domeniului. O vom considera orientată direct.

f 2 (x )
y

D
f1 (x )

O a b x

∂F
Fie F(x,y) continuă pe D astfel încât (x, y ) există şi este continuă pe D. Are loc relaţia:
∂y
∂F
∫∫ ∂y dxdy = − ∫ Fdx .
D Γ

Fie acum un domeniul D (simplu în raport cu Ox), astfel încât: g1 ( y ) ≤ x ≤ g 2 ( y ) şi


c ≤ y ≤ d , cu g1 şi g2 continue pe [c,d] şi g1(y)<g2(y), c<y<d. Notăm cu Г frontiera sa,
presupusă orientată direct.
∂G
Fie G ( x, y ) continuă pe D astfel încât (x, y ) există şi este continuă pe D . Are loc
∂x
relaţia:
∂G
∫∫ ∂x dxdy = ∫ Gdy
D Γ

Dacă D este simplu în raport cu ambele axe atunci are loc relaţia (formula lui Green):
 ∂G ∂F 
∫ Fdx + Gdy = ∫∫  ∂x − ∂y dxdy
Γ D

În continuare vom studia condiţiile în care integrala curbilinie ∫ Fdx + Gdy


AB
nu depinde

de drum, adică nu depinde de curba Г ce leagă punctele A şi B, ci doar de aceste puncte.

Teorema 8.2. Integrala curbilinie de mai sus nu depinde de drumul în domeniul D dacă şi
numai dacă ea este nulă pe orice curbă închisă conţinuă în D.

Teorema 8.3. Dacă F(x,y) şi G(x,y) sunt funcţii continue în domeniul D, integrala curbilinie nu
depinde de drumul ales în domeniul D dacă şi numai dacă există V(x,y) diferenţiabilă în D
astfel ca dV=Fdx+Gdy.
116
În acest caz are loc relaţia:

AB
∫ Fdx + Gdy = V (B ) − V ( A)
Observaţia 8.18. Dacă integrala curbilinie nu depinde de drum, ea se notează simplu:
B

∫ (Fdx + Gdy ) .
A

Teorema 8.4. Fie F(x,y) şi G(x,y) două funcţii continue în domeniul simplu D ( adică, dacă D
include o curbă închisă Г, el include şi domeniul mărginit de Г ). Dacă
∂F ∂G
şi există şi sunt continue în D,
∂y ∂x
∂F ∂G
atunci ∫ Fdx + Gdy nu depinde de drumul în domeniul D dacă şi numai dacă:
AB ∂y
=
∂x
.

∫∫ (x + y + z )dσ , unde Σ : x + y 2 + z 2 = 4, z > 0 .


2
Exemplu: Să se calculeze
Σ

Soluţie: Observăm că Σ reprezintă o sferă cu centrul în origine de rază 2. O reprezentare


parametrică a ei este:
x = 2 sin u cos v,
 π
y = 2 sin u sin v, cu (u , v ) ∈ D =  0,  × (0,2π ) .
 2
z = 2 cos u
Evaluând A, B, C, E, G, F, ca în 7.2.1. deducem că: A 2 + B 2 + C 2 = EG − F 2 = 16 sin 2 u .
Notând cu I integrala cerută, obţinem:
I = ∫∫ (2 sin u cos v + 2 sin u sin v + 2 cos u )4 sin ududv = 8π .
Σ

8.2.4. Integrala de suprafaţă în raport cu coordonatele (de speța a doua)


Să considerăm o suprafaţă Σ dată de: f(x,y), cu (x,y)єD ⊂ R2, D mulţime compactă.
Presupunem că Σ este bordată de curba Г. Fie C=prx0yГ şi D domeniul pe care-l mărgineşte C .

z
n −n

y
D
x
C

117
În fiecare punct al suprafaţei Σ se pot considera doi vectori normali la suprafaţă, având
sensuri opuse. Unul dintre ei va face un unghi ascuţit cu axa Oz, iar celălalt va face un unghi
obtuz. Se deosebesc astfel două feţe ale lui Σ: faţa pozitivă (superioară) reprezentată de
suprafaţă Σ în punctele căreia se ataşează vectorul normal care face unghiul ascuţit cu axa Oz şi
faţa negativă (inferioară) pentru care unghiul este obtuz.
Pe conturul Г al suprafaţei Σ care se proiectează pe xOy în conturul C al lui D, se pot
alege două sensuri. Sensul asociat feţei superioare va fi acela care prin proiecţia pe xOy a lui Г
ne dă sensul direct pe C. Feţei interioare i se asociază sensul opus. În mod analog se defineşte
un sens pe conturul oricărei porţiuni din suprafaţa Σ. Se zice că suprafaţa Σ este orientată.
Astfel, considerând că Σ este o suprafaţă orientată, putem spune că oricărei curbe Г de pe
suprafaţa orientată considerată îi corespunde un sens direct de parcurs. Sensul direct este acela
conform căruia dacă un observator se mişcă pe curba considerată în sens indicat (direct), el
vede normala la suprafaţă totdeauna la stânga.
Fie F: Σ ⊂ R3→R, Σ netedă şi D=prx0y Σ.
Fie D = {S1 , S 2 ,..., S n } o diviziune a lui Σ ce determină pe D o diviziune δ={D1,D2,…,Dn }.

Notăm ω i = ± aria (Di ) , semnul plus, respective minus, corespunzând cazului în care S i
se găseşte pe suprafaţa exterioară, respectiv interioară. Fie de asemenea un sistem de puncte
intermediare Mi ( xi, yi, zi) є Si , i = 1, n . Construim suma integrală, notată σ D (F, M i ) dată de:
n
σ D (F , M i ) = ∑ F ( xi , y i , z i )ω i .
i =1

C
Dar ω i = γ i ⋅ aria (S i ) , unde γ i = , reprezintă cosinusul unghiului pe
± A2 + B 2 + C 2
care îl face normala la fața orientată, în punctul corespunzător, cu axa Oz.
Considerând (Dn )n∈N un şir de diviziuni ale lui Σ pentru care calculăm sume integrale ca
cele de mai sus, obţinem un şir de numere reale.
Definiţia 8.9. Dacă pentru orice şir de diviziuni (Dn)nєN, cu şirul normelor tinzând la zero, şi
( )
pentru orice sistem de puncte intermediare, şirul sumelor σ Dn F , M in are o limită finită, notată
cu I, atunci aceasta reprezintă integrala de suprafaţă Σ a lui F în raport cu coordonatele x şi y.
Notaţia folosită este: I = ∫∫ F ( x, y, z )dxdy = ∫∫ F ( x, y, z )γdσ .
Σ Σ

Observații:
 x = f (u, v )

1) Dacă suprafaţa este dată parametric: Σ:  y = g (u, v ) , (u,v) ∈ D,
 z = h(u, v )

Ai + Bj + Ck
atunci n = = αi + β j + γ k ,
± A2 + B 2 + C 2
A B C
cu α = ,β = γ= , și deci:
± A +B +C
2 2 2
± A +B +C
2 2 2
± A + B2 + C 2
2

I = ± ∫∫ F ( f (u, v ), g (u, v ).h(u, v ))Cdudv


D

Semnul ,,+” se alege când integrarea se face pe faţa exterioară


Semnul ,,-” se alege când integrarea se face pe faţa interioară
118
2) Dacă suprafaţa este dată astfel:
Σ: z=z(x,y),(x,y)є(D),
atunci avem relaţia:

∫∫ F (x, y, z )dxdy = ± ∫∫ F (x, y, z (x, y ))dxdy


Σ D

Analog se definesc ∫∫ F (x, y, z )dxdz = ∫∫ F (x, y, z )βdσ și ∫∫ F (x, y, z )dydz = ∫∫ F (x, y, z )αdσ
Σ Σ Σ Σ

Formula generală a integralei de suprafaţă în raport cu coordonatele este:

∫∫ P(x, y, z )dydz + Q (x, y, z )dxdz + R(x, y, z )dxdy = ∫∫ (P (x, y, z )α + Q (x, y, z )β + R(x, y, z )γ )dσ
Σ Σ

Are loc următoarea formulă integrală (formula lui Stokes):


 ∂R ∂Q   ∂P ∂R   ∂Q ∂P 
∫ P (x, y, z )dx + Q (x, y, z )dy + R(x, y , z )dz = ∫∫  ∂y − dydz + ∫∫ 
∂z 
− dxdz + ∫∫  −  dxdy .
∂y 
Γ Σ  Σ  ∂z ∂x  Σ  ∂x

Observaţia 8.19. Dacă V : Ω → R, V ( x, y, z ) = P( x, y, z )i + Q( x, y, z ) j + R( x, y, z )k , iar

r = xi + y j + z k este vectorul de poziţie al unui punct pe Г , atunci dr = dxi + dy j + dz k , şi de


aici deducem că: Pdx + Qdy + Rdz = V ⋅ d r . Astfel:
 ∂R ∂Q   ∂P ∂R   ∂Q ∂P 
∫ V ⋅ dr = ∫∫  ∂y − dydz + ∫∫ 
∂z 
−  dxdz + ∫∫  − dxdy
∂y 
Γ Σ  Σ  ∂z ∂x  Σ  ∂x

Observaţia 8.20. Ținând cont de relaţiile:


dydz = αdσ

dxdy = γdσ
dxdz = β dσ

obţinem forma vectorială a formulei lui Stokes:

∫ V ⋅ d r = ∫∫ rotV ⋅ rdσ .
Γ Σ

Observaţia 8.21. (Formula Gauss-Ostrogradski- leagă integrala triplă de integrala de


suprafaţă)
Fie Ω un domeniu din R3 simplu în raport cu axele de coordonate şi Σ=FrSi. Dacă V : Ω → R
∂P ∂Q ∂R
este astfel încât , , sunt continue în Ω, iar Σ este formată dintr-o reuniune finită de
∂x ∂y ∂z
porţiuni netede atunci are loc relaţia:
 ∂P ∂Q ∂R 
∫∫ Pdydz + Qdxdz + Rdxdy = ± ∫∫∫ ∂x + ∂y + ∂z dxdydz ,
Σ Ω

semnul ,,+” alegându-se când integrala se calculează pe faţa exterioară a lui Σ .

119
BIBLIOGRAFIE

1. Brînzănescu V., Stănăşilă O., Matematici Speciale, Editura All Educational, Bucureşti, 1998.
2. Caius I., etc., Matematici clasice şi Moderne, Ed. Tehnică, Bucureşti 1979.
3. Creţ F., Rujescu C., Capitole speciale de analiză matematică şi geometrie analitică, Ed.
Mirton, Timişoara 1999.
4. Cristescu R., Matematici Generale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
5. Danko P. E., Popov A. G., Kozhevnikova T.Ya., Higher mathematics in problems and
exercices, Mir Publishers, Moscow, 1983.
6. Donciu N., Flondor D., Simionescu GH., Algebră şi Analiză Matematică, Culegere de
probleme, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
7. Filipescu D., Grecu E., Medinţu R., Matematici Generale pentru Subingineri, Culegere de
probleme, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
8. Kecs W., Complemente de matematică cu aplicaţii în tehnică, Editura Tehnică, Bucureşti,
1981.
9. Megan M., etc. Bazele Analizei Matematice prin Execiţii şi Probleme, Ed. Helicon Timişoara
1996.
10. Mihnea G., Matematici Aplicate, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000.
11. Nicolescu M., Dinculeanu N., Marcus S., Analiză Matematică (vol I), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1966.
12. Pătrăşcoiu C., Grecu L., Bordeaşu I., Matematici aplicate în tehnică, Ed. Politehnica, Timişoara
2003.
13. Popescu O., etc., Matematici aplicate în economie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 1997.
14. Silov G.E., Analiză matematică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.
15. Siretchi Gh., Calcul diferential si integral, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985.
16. Stamate I., etc., Matematici superioare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.

120