Argumente aduse în sprijinul legii reîntrupării

Toate afirmaţiile referitoare la revenirea spiritului uman în corpuri

fizice noi, nu prea pot convinge pe omul care aude pentru prima oară de
acest fapt. Pe buzele tuturor se va naşte întrebarea: „Care este dovada
că într-adevăr spiritul revine pe pământ, în chip uman, în carne şi oase,
pentru o nouă viaţă terestră?” Într-adevăr, problema este de cea mai
mare importanţă, pentru că se referă la existenţa noastră, la spirit, şi
merită toată osteneala pentru a face să pătrundă acest adevăr în mintea
oamenilor. Înainte de a arăta seria de argumente care pun într-o lumină
deplin convingătoare adevărul legii reîntrupării, voi expune mai întâi
câteva obiecţii la adresa acestui adevăr. S-a afirmat: „Spiritul uman
poate să avanseze şi în cer, fără a mai fi nevoie să revină pe pământ, în
trup”. După afirmaţiile teologilor diferitelor biserici, rezultă că dacă
omul a trăit pe pământ conform anumitor precepte, când va muri,
spiritul său se va duce în cer şi acolo va trăi până la judecata cea din
urmă. Nu ni se spune nimic despre activitatea omului, atâtea şi atâtea
milioane de ani. În ce stare se găseşte el acolo? Rămâne cu aceleaşi
cunoştinţe şi conştiinţă ca pe pământ? Ni se răspunde: „El îşi duce acolo
viaţa, prosperând mereu spre perfecţiune”. Dar cum - nu ni se arată.
Noi, spiritualiştii, afirmăm: în Cer, omul face studii de ordin spiritual,
dar evoluţia cere studii şi în sânul materiei fizice. Aici, pe globul acestei
planete, sau pe alte globuri similare, se îndeplineşte progresul, mai ales
cel moral, pentru motivul că în Cer nu există atâtea tentaţii ca pe
pământ, şi deci aici pe pământ avem ocazii să ne dezvoltăm forţele,
caracterul moral şi discernământul nostru mental. În Cer trecem în
revistă faptele de la naşterea şi până la moartea noastră biologică.În
Cer nu mai există afaceri ori zbuciumări politice, care să-l preocupe pe
om şi să-1 facă să-şi dezvolte facultăţile mentale. Acolo nu există decât
probleme înalte, precum cele ale evoluţiei spiritului, fizica şi chimia
fluidelor, creaţia, pe care puţini din oamenii sosiţi în Cer sunt capabili
să le analizeze şi cerceteze pe deplin. Cei mulţi, infinit de mulţi, nu simt
nici o atracţie spre asemenea analize şi nici nu
sunt în stare să le înţeleagă, deoarece conştiinţa şi evoluţia lor sunt abia
la început. Să presupunem că am lua nouă părţi din populaţia globului
terestru şi le-am duce într-o parte a universului unde nu există afaceri,
jurnale, cărţi, teatru, cinematograf, călătorii, politică; într-un loc unde
nu au posibilitatea să mănânce, să bea, să doarmă, să muncească, să
inventeze; într-un loc unde nu este posibilă pictura, sculptura, muzica -
cu alte cuvinte, nici o ocupaţie şi nici un interes care să le preocupe
mintea, să le impulsioneze inteligenţa. Aceşti oameni s-ar plictisi
îngrozitor. O asemenea viaţă, în cerul descris de reprezentanţii
dogmelor bisericeşti, nu ar putea să- l ducă pe om la nici un progres, şi
în special pe omul sălbatic sau mediocru din punct de vedere moral.
Numai prin revenirea pe pământ, prin reîntruparea în corp fizic
omenesc reluăm firul întrerupt cu ocazia morţii fizice, şi culegem - în
această mare şcoală a Pământului - observaţii noi, trecem prin încercări
şi dureri, ne zbuciumăm şi vom pleca cu un capital bogat de cunoştinţe
şi învăţături morale, pe care le vom analiza şi din care vom scoate
rezultate ce ne vor ridica pe o nouă treaptă a evoluţiei noastre veşnice.
Unii înclină să creadă că spiritul omului se reîntrupează după o şedere
de câtva timp în spaţiile eterate, dar nu mai revine pe globul
Pământului nostru, ci se reîntrupează direct pe alte planete cu condiţii
superioare, unde progresul omului se realizează mai uşor. E drept că şi
pe alte planete există fiinţe umane; cât despre nivelul lor evolutiv, la
unele este inferior Pământului, pe când la altele este superior. Dacă
spiritul s-ar întrupa în prima categorie de planete, omul s-ar găsi acolo
în asemenea condiţii, încât în loc să progreseze ar sta pironit locului,
pentru că totul îi este inferior. În cazul în care omul s-ar întrupa pe o
planetă superioară, ar întâlni acolo condiţii şi oameni atât de avansaţi,
încât nu ar putea să-şi ducă traiul nici între cei mai sălbatici oameni ai
acelei planete. Numai pe Pământ - unde, la interval de 26.000 ani, au
sosit în valuri milioane de entităţi spirituale, ca şi cârdurile de
rândunele - putem să evoluăm, pentru că numai aici găsim totul în jurul
nostru în armonie cu natura noastră fizică şi spirituală. Oricare ar fi
mediul de unde am plecat, vom găsi aici în această perioadă de timp
multe scenarii prielnice pentru reîntrupare. Pe pământ ni se prezintă
toată gama evoluţiei: de la sălbaticul din pădurile Braziliei şi până la
sfântul religiei brahmane, mozaice sau creştine - modelul suprem al
evoluţiei pământeşti. La ce bun să rătăcească omul prin alte planete,
când el trebuie să facă şcoala de gradul corpului nostru ceresc? Numai
în anumite situaţii ar putea să se reîntrupeze pe o planetă inferioară, şi
anume când e trimis acolo ca misionar de spiritele înalte, slujitorii
Tatălui, pentru a lumina şi duce la progres rapid, anumite populaţii de
pe acea planetă, sau când fiind un spirit recalcitrant, care nu poate
progresa pe planeta noastră, e trimis pe o altă planetă, unde condiţiile
de viaţă sunt mai grele decât pe pământ. Unii afirmă că reîntruparea
este o noţiune contrară credinţei creştine. Oare de unde au scos acest
argument? când despre ea se face aluzie chiar şi în Sfânta Scriptură.
Mai întâi trebuie să ştim că această credinţă a revenirii spiritului la
viaţa terestră este veche de când lumea. În primii două sute de ani după
Christos, creştinii credeau în această revenire necontenită pe
pământ, şi numai de atunci s-a început înlăturarea acestei credinţe, prin
votul celor ignoranţi, ca fiind o părere eretică. S-a mai zis că ideea
reîntrupării nu înalţă spiritul. Părerea aceasta e cât se poate de
necugetată. Cum poate fi înălţătoare ideea că după moarte spiritul
omului pleacă în cer şi acolo duce o viaţă de visare extrafizică, nefâcând
nimic, stând alene mii şi milioane de secole?! Unde şi cum mai
avansează el când a părăsit viaţa terestră din fragedă copilărie sau
direct de la coamele plugului? Adevărul este că după ce spiritul şi-a
analizat toată viaţa pământească şi a tras învăţămintele folositoare, este
cuprins de o iubire nesfârşită faţă de cei lăsaţi pe pământ, faţă de
întreaga umanitate, în credinţa că - prin experienţa dobândită în
suferinţele şi greşelile sale trecute - le poate fi de folos, doreşte să revină
pe pământ, cu scopul de a-i îndruma şi sfătui să nu repete răul făcut de
el altădată, îndemnându-i să se ridice la fapte bune, care i-au procurat
fericire în spaţiu, provocând astfel, după puterea lui, progresul fraţilor
săi pământeni. Dorinţa duhurilor evoluate de a reveni pe pământ,
pentru sprijinirea şi povăţuirea celor înapoiaţi nu este oare un act
sublim, ce concordă cu iubirea la care ne-a îndemnat strălucitul Spirit,
sublimul nostru Domn şi Dumnezeu Isus Christos? Care concepţie este
mai nobilă? Să trăieşti etern într-un paradis, în mod inactiv şi numai
pentru tine, egoist, ori să revii periodic pe pământ şi să participi la
progresul omenirii, să-i ajuţi pe fraţii tăi mai tineri, care şovăie ori cad
în drumul evoluţiei lor? Dezbrăcaţi de povara dogmelor create
omeneşte de conducătorii bisericii creştine, dezbrăcaţi de orice
prejudecată, vom descoperi că ideea reîntrupării răspunde unui plan
sublim în evoluţia universului, planul Celui infinit în înţelepciune,
Creatorul nostru - binecuvântat fie Numele Său. Dacă viaţa noastră
terestră a fost presărată cu mai multe împrejurări şi evenimente de o
importanţă deosebită, durata şederii în sfera cerească este mai mare,
pentru ca prin examinarea vieţii terestre să putem analiza şi extrage
învăţătura morală sau ştiinţifică, înregistrată în noi sub formă de
aptitudini, înclinaţii ori facultăţi cu care vom reveni în viitoarea
reîntrupare. S-a mai afirmat: „Dacă este adevărat că omul se
reîntrupează mereu, atunci soţul va fi separat de soţie, copiii de părinţi
şi prieten de prieten, deci se elimină posibilitatea de a se regăsi în cer”.
Mulţi şi-au închipuit că întoarcerea pe pământ se face curând după
moartea fizică şi că atunci când revenim la întrupare, ai noştri s-ar sui
la Cer. Or adevărul este că şedem multă vreme în spaţiile din jurul
pământului, unde sosesc rând pe rând cei dragi. Iubirea este una din
cele mai mari forţe ale universului. Prin iubirea ce ne-a legat pe
pământ, ca prieteni, fraţi, soţi sau părinţi şi copii, ne căutăm şi ne
întâlnim în bucuria neînchipuită şi neegalată cu nimic pe pământ. În
spaţiu, toţi cei care se aseamănă se adună. Toţi cei care au suferit, au
plâns, au fost buni ca noi, cu toţii ne adunăm şi formăm, cu cei iubiţi, o
vastă familie, în cadrul căreia discutăm, observăm şi ne comunicăm
impresiile şi învăţămintele. Aşadar, nu suntem separaţi în Cer, şi ne
vedem după moartea terestră. Temporar se poate întâmpla să nu ne mai
întâlnim în reîntruparea
noastră pe pământ, pentru că ne naştem în ţări diferite, în familii
diferite bogate sau sărace etc. – după nevoile avansării noastre. Dar
această situaţie nu este cea caracteristică. Regula generală este că
spiritele, când pornesc la reîntrupare, caută să revină unele lângă altele,
în aceeaşi familie, pentru ca astfel iubirea şi sprijinul lor să continue pe
mai departe, în noua viaţă terestră. Într-adevăr, două entităţi spirituale
legate prin iubire într-o viaţă terestră, când vor reveni în laboratorul
naturii terestre vor căuta să se apropie una de alta - ca fraţi sau surori,
părinţi şi copii, ca prieteni sau rude. În aceste noi forme fizice, în aceste
noi legături, iubirea va lua altă înfăţişare, alt colorit şi în definitiv, la
fiecare întrupare ea va sfârşi mai spirituală decât era la început. În
spaţiu, în timpul analizei spirituale, ni se revelează în mod regresiv
cauzele şi împrejurările apropierii noastre de acele entităţi spirituale cu
care ne-am legat prin legătura divină a iubirii - fundamentul creaţiei
tuturor universurilor din trecut şi viitor. Prin urmare spiritul nostru
nemuritor păstrează întreaga conştiinţă: cine a fost, unde a trăit, cu cine
s-a legat în bine şi în rău, are memoria deplină a vieţilor trecute şi
dorinţa vie a unei ascensiuni ce duce la Perfecţiunea divină. Cei care nu
cred decât în lumea terestră, se agaţă mereu de fel de fel de argumente.
Astfel, ei întreabă: „Dacă actul reîntrupării este un adevăr, atunci de ce
populaţia creşte mereu pe pământ? Ar trebui ca ea să rămână
constantă. Dacă oamenii de pe pământ vor forma lumea invizibilă iar
aceştia, la rândul lor, vor reveni să-l populeze, ar trebui ca populaţia
pământului să rămână aceeaşi.” Argumentul ar putea fi valabil, dar se
uită că evoluţia este un fenomen universal, valabil pentru fiecare regn -
mineral, vegetal, animal, uman, că şi pietrele, plantele şi animalele
evoluează, urcând treaptă cu treaptă. Datorită evoluţiei, spiritul
animalelor superioare, ajuns la o anumită etapă evolutivă, se va întrupa
într-o personalitate umană, într-un corp uman aparţinând unei rase
primitive. Pe lângă acest aport venit din lumea animală, mai există şi un
contingent de spirite care au evoluat pe alte planete, inferioare
Pământului; atingând acolo maximul de evoluţie, ele vin să-şi continue
evoluţia pe planeta noastră. Este adevărat că ştiinţa a făcut progrese
mari în domeniul cercetării materiei vizibile, palpabile şi analizabile,
dar în domeniul sufletului şi mai ales al spiritului se cunoaşte prea
puţin, şi de un număr restrâns de oameni. În jurul nostru se petrec
atâtea fenomene neexplicate de ştiinţa materialistă vise, prevestiri,
materializări, vindecări, comunicări cu entităţi spirituale fapte care
probează că spiritul şi conştiinţa lui persistă de-a lungul vremii şi după
moartea corpului fizic. Dacă studiem cu atenţie aceste fapte, ajungem la
convingerea că nici una din calităţile mentale, morale şi spirituale
posedate de conştiinţa omenească nu sunt pierdute după moartea
corpului fizic, deci aceste calităţi nu pot fi produsul structurii celulare a
organismului nostru, şi nu se transmit prin ereditate fizică. Ştiinţa
revelată este Adevărul care luminează regiunile necunoscute ale
spiritului, adevăr ce satisface şi pe savantul scrupulos şi pe omul simplu,
cu condiţia să fi atins o oarecare treaptă evolutivă, puritate şi umilinţă,
şi să fie încălziţi numai de credinţa existenţei unei Providenţe creatoare.
Există două teorii importante referitoare la spirit: 1. Individualitatea
conştientă intră în acţiune numai din momentul naşterii sale pe pământ,
adică omul este o creaţie a Divinităţii, la fiecare naştere. 2.
Individualitatea conştientă există de veacuri şi ea nu face decât să
coboare, din când în când, în mijlocul materiei fizice şi să anime o
formă materială, fizică. Prima interpretate a fost dată şi susţinută de
vreo 1.500 de ani încoace. Numărul celor care susţin această teorie este
în scădere continuă, deoarece cu toată înapoierea în care ne găsim, în
ceea ce priveşte ştiinţa spirituală, logica ne arată că această teorie duce
la urmări imposibile. Într-adevăr, este absurd să presupunem că doi
soţi, prin actul lor sexual, dau naştere unei personalităţi care va trăi în
veşnicie. Normal este ca o personalitate chemată la viaţă printr-un
procedeu fizic, să înceteze de a mai trăi în urma procedeului fizic al
morţii sale. Se invocă puterea divină în creaţia acestui om chemat la
viaţa fizică. Curios, se invocă puterea creatoare a Divinităţii numai cu
ocazia unirii sexuale a oamenilor?! Dacă este vorba de creaţia de
moment a Divinităţii, ea nu s-ar putea face şi fără răscolirea pasiunilor
omeneşti? Divinitatea este infinită în putere, în înţelepciune, după cum
rezultă din tot ce este în jurul nostru. Planul urmărit este acela ca
părinţii să formeze lutul în care va veni omul spaţial, entitatea spirituală
ce va însufleţi materia fizică, născându-se un om trupesc. Prin urmare,
spiritul nu e o creaţie de moment, pentru că noi existăm de miliarde de
veacuri - de pe când animam o particulă eterică, un atom, o moleculă,
un bob de nisip, şi de alte multe miliarde de ani - de pe când eram
numai sfere luminoase în spaţiile infinite ale cosmosului. Şi apoi, cum
putem să ne închipuim o Divinitate atât de părtinitoare, atât de
nedreaptă, încât să-l aducă pe om în lumea fizică numai o dată, fără
posibilitatea ca acesta să-şi repare greşelile, să-l creeze acum şi unora să
le dăruiască calităţi mentale, morale şi spirituale înălţate până la
statura unui sfânt ori a unui savant. Iar altora să le acorde o existenţă
întunecată, ignorantă, sălbatică şi plină de mizerie? Înţelesul clar
pentru o minte dezbrăcată de prezumţii este că spiritul a preexistat
înainte de a se întrupa şi că el revine mereu în trup, ca să înveţe ceea ce
nu a ştiut în altă viaţă, să repare ceea ce a greşit şi să-şi corecteze
imperfecţiunile. Judecata - darul sfânt aşezat de Tatăl în fiinţa noastră -
ne spune că spiritul preexistă trupului, că el trăieşte după moartea
trupului, că pentru a se perfecţiona, revine mereu în mediul unde a mai
învăţat, într-o altă existenţă fizică, adică se reîntrupează. Numai graţie
acestei legi ne putem explica diferenţa dintre indivizi, pe plan trupesc,
intelectual şi spiritual. Totul depinde de evoluţie.
Astfel înţelegem că destinul nostru actual este rezultatul trecutului
nostru, iar cât priveşte naşterea noastră printr-un procedeu fizic, în
pântecele mamei, acesta este numai pentru a obţine un corp fizic, un
costum de scafandru prin intermediul căruia spiritul să-şi continue
studiile şi cercetările în sânul lumii fizice.
Dacă prin acest instrument
obţinut de la părinţi moştenim anumite însuşiri fizice – o oarecare
asemănare fizică, o predispoziţie pentru o anumită boală, nu înseamnă
că sunt ereditare şi însuşirile spirituale şi sufleteşti. Aceste însuşiri sunt
rezultatul muncii spiritului de-a lungul a mii de reîntrupări. Aşa se
explică cum în sânul unei familii simple, din părinţi fără calităţi
spirituale deosebite, se naşte un geniu. În general, omenirea crede că
trăieşte o singură dată pe pământ, uitând că viaţa noastră este scurtă,
fie ea şi de o sută de ani. În acest interval scurt de timp, nu putem
întâlni ocazii destule pentru a învăţa totul, aşa că la sfârşitul vieţii
terestre suma de cunoştinţe şi înţelepciune este foarte redusă. Ai învăţat
filologie, nu cunoşti ştiinţele naturii; ai învăţat filosofie, n-ai cunoştinţe
de artă; ai cunoscut sărăcia, nu ai idee de starea sufletului când dispune
de bunuri pământeşti - şi aşa mai departe. În acest caz, progresul
spiritului, bagajul cu care spiritul trece porţile morţii, este redus. Să nu
uităm că puţini oameni ating vârsta bătrâneţii, că există numeroase
cazuri când omul părăseşte planul fizic în tinereţe sau chiar în fragedă
copilărie. Mulţi n-au decât o existenţă de câteva zile sau ore. Ei bine, ce
învăţăminte a putut aduna acest spirit nemuritor, în decurs de câteva
zile petrecute în neştiinţă, ca sugar. Situaţia se schimbă dacă omul vine
mereu la reîntrupare. Oricât de scurte ar fi existenţele sale pământeşti,
învăţând câte ceva în fiecare viaţă, aceste puţine cunoştinţe, experienţe
şi observaţii, se acumulează în decursul a mii de reîntrupări, formând
astfel un capital vast, care va contribui la cunoaşterea esenţei creaţiei, a
Legilor divine, făcându-l pe om bun, milos şi moral. Treptat, pe
nesimţite şi fără ştirea sa, omul se va ridica la o înaltă spiritualitate.
Întrebaţi-vă judecata, şi veţi vedea că ea vă va răspunde ca fiind logică
această revenire prin reîntrupări, şi că este imposibilă o singură
existenţă. Naşterea apare chiar fără nici un rost, când părăseşti lumea
aceasta în fragedă copilărie. Pentru ce ai mai venit la viaţă? Numai să
apari ca un meteor, fără să fi gustat şi înţeles ceva din ea, şi să pieri pe
veci de pe arena vieţii? Există atâtea argumente care conduc la
admiterea adevărului revenirii prin întrupare la şcoala terestră, încât
numai cine se îngrădeşte de suficienţa cunoştinţelor sale îl mai poate
nega. Omul nu are timpul necesar să observe natura, să studieze lumea
înconjurătoare, pentru că în copilărie este prea nepriceput, sistemul său
cerebral nefiind format pentru a-i înţelege fenomenele. Mai târziu îşi
face studiile, cariera, şi este prea absorbit către o singură latură a vieţii.
Urmează familia, copiii şi grijile se adună pe capul său. Către bătrâneţe,
este mai liber, însă fizicul e gârbovit, slăbit şi nu mai dispune de
vigoarea necesară studiului şi meditaţiei asupra fenomenelor vieţii sub
toate aspectele ei. Aşadar, în această durată scurtă a traiului său pe
pământ, petrecut aproape numai pentru existenţa animalică, omului îi
rămâne puţin timp pentru studiul
naturii, pentru studiul fiinţei sale sub aspect moral şi spiritual. Este
absolută nevoie să revenim mereu pe arena globului nostru, în lumea
materiei fizice, pentru a aduna experienţe noi şi a învăţa lecţii noi. Chiar
dacă am presupune că viaţa noastră ar dura o mie de ani, inteligenţa
noastră nu este deocamdată capabilă să asimileze într-o singură
întrupare tot ce se poate cunoaşte. Numai prin reîntrupări continue,
repetate, avem posibilitatea să cunoaştem viaţa sub toate aspectele ei, să
cunoaştem toate domeniile ştiinţei, să trecem prin toate genurile de
civilizaţie şi să cunoaştem fiecare activitate umană. La începutul
existenţei sale, în primele sale întrupări, am spus că spiritul conţine în
interiorul său, în stare latentă, toate posibilităţile de înălţare morală,
intelectuală şi spirituală. Trăind zi de zi în mijlocul materiei fizice şi a
forţelor ce o pun în mişcare, ele îl impulsionează, lucrează asupra lui şi
îl fac din ce în ce mai înţelegător. Până în momentul când această
calitate nu este pusă în evidenţă, omul este imoral, ignorant, fără
spiritualitate şi stăpânit de instincte joase. Dacă suntem răi cu semenii
noştri, înseamnă că nu s-a deşteptat în noi încă mila. Dacă suntem
egoişti, înseamnă că nu am pus în vibraţie iubirea, renunţarea la ceea ce
ne este de prisos, pentru a uşura puţin viaţa celor de o esenţă cu noi, a
fratelui nostru, creat de acelaşi Tată ceresc. Rând pe rând apărând
calităţile spiritului, dispar instinctele inferioare din noi pentru că în
definitiv răul prin el însuşi nu există, ci doar lipsa binelui, absenţa
calităţilor spirituale care nefiind puse încă în activitate în fiinţa noastră,
nu ne-au permis să îndeplinim binele. Copilul mic trage de coadă, de
urechi, bietul animal şi nici prin gând nu-i trece că îi produce durere, că
a003Cface un rău. Peste câţiva ani, când sufletul copilului a mai evoluat,
când corpul său emoţional sau planetar se exprimă mai puternic, el este
mai sensibil la durerea altora şi nu mai este atât de crud. Ceea ce se
petrece, în mic, cu sufletul copilului, se petrece, în mare, cu omul, cu
evoluţia nesfârşită a spiritului. La început, omul este crud, egoist,
sălbatic şi neştiutor, absolut ignorant de tot ce se petrece în jurul său,
dar observaţiile, experienţele, încercările de tot felul îl învaţă mereu;
astfel treptat el ajunge la înţelegere, milă, iubire şi cuminţenie. A fost
imoral în primele timpuri - ajunge după nenumărate întrupări la
deplina moralitate; a fost sălbatic - ajunge înţelept. Din cele expuse se
vede că omul vine pe pământ şi învaţă tot ce-l poate lumina, tot ce-l
poate face mai bun. Înţelegând aspectele şi fenomenele vieţii, pricepem
mai uşor problema răului şi a binelui. Când toată lumea va practica
binele, frumosul şi adevărul, va dispărea răul şi suferinţa. Dar până va
ajunge omul la această înaltă etapă a evoluţiei, va învăţa la şcoala
naturii, va suferi, se va reîntrupa până când va ajunge să deosebească ce
este folositor, frumos şi moral în faptele, vorbele şi gândurile sale. De
multe ori omul deosebeşte, teoretic, binele de rău, şi totuşi alunecă şi
face răul, dar curând soseşte suferinţa şi îi atrage atenţia asupra faptei
săvârşite. Să rămână bine întipărit în mintea noastră: pe această
planetă, şi în stadiul actual de evoluţie, suferinţa este singura cale de
educaţie, de
ridicare a omului pe scara evoluţiei. Cât trăieşte pe pământ, omul
învaţă ceva - uneori şi ceva bun. Multe din cele învăţate nu le poate
utiliza în lumea de dincolo. Atunci, revine la viaţa pământească, pentru
ca aceste cunoştinţe acumulate în vieţile anterioare, sub formă de
capacităţi, să le pună în slujba omenirii şi în acelaşi timp să le
perfecţioneze. Marii oameni de ştiinţă, inventatorii, muzicienii, pictorii,
oamenii profund religioşi şi marii mistici şi spiritualişti sunt mari
pentru că au acumulat învăţăminte peste învăţăminte în multele lor vieţi
trecute. Civilizaţiile pot pieri - şi cu ele arta şi ştiinţa lor, religia şi
filosofia lor - dar fiinţele umane care au produs aceste civilizaţii nu pier.
Ele trăiesc, îşi amintesc şi după o perioadă de timp revin pe pământ,
înzestrate cu tot talentul câştigat în vieţile trecute, pentru a construi
civilizaţii mai înfloritoare. Urmărind evenimentele din trecutul istoric al
popoarelor observăm cum unele naţiuni se ridică vertiginos până la
înalte trepte ale bogăţiei, puterii şi civilizaţiei, se bucură un timp de o
prosperitate şi strălucire desăvârşită, apoi încep să dea înapoi - cad în
obscuritate sau pier de pe arena pământului. Studiem circumstanţele
exterioare care ar putea să ne explice decadenţa unui popor şi nu găsim
o explicaţie convingătoare. Constatăm o decrepitudine în toate sensurile
şi o diminuare a numărului locuitorilor, atâta tot. Cercetând prin
prisma legii reîntrupării aflăm cauzele decăderii unui popor până la
pieirea sa. Cât timp viaţa socială şi politică a unui popor este cuminte -
familia solidă, educaţia îngrijită, credinţa bine întronată în suflete, iar
guvernanţii sunt animaţi de iubirea neamului lor, spre a-l duce la un
ideal entităţile spirituale evoluate caută să se nască mereu în mijlocul
acestei naţiuni, care se ridică repede în grandoare şi exprimare pe toate
planurile. Aşadar, strălucirea unui popor depinde de valoarea
entităţilor spirituale reîntrupate în sânul său, fiind chemate de mediul
din ce în ce mai prielnic avansării lor spirituale. Imediat ce corupţia
pătrunde în masa acestui popor, când familia nu mai are temeiuri
puternice, când educaţia este şubredă şi moravurile uşoare cuprind
întregul popor, entităţile spirituale luminoase, evoluate, nu mai vin aici,
se reîntrupează în alte popoare, unde îşi pot continua evoluţia. Din acel
moment, neamul acela nu mai are oameni de seamă, pe nici un plan, iar
poporul rămâne sub conducerea spiritelor tinere, puţin evoluate
spiritual şi fără experienţă. Astfel populaţia scade cu timpul, până ce nu
mai reprezintă un factor important în concertul popoarelor, fiind
copleşit de alte neamuri. Când poporul roman a fost cuprins de corupţie
morală şi politică, entităţile spirituale care au contribuit la gloria sa s-au
întrupat la gali şi germani; e drept, mai puţin civilizaţi, dar mai puri
fiziceşte şi mai puternici în credinţa lor. Rezultatul inevitabil a fost
pieirea poporului roman, decăderea imperiului şi înflorirea naţiunilor
tinere. În decursul vieţii noastre terestre, muncim, ne hrănim, ne
distrăm, dar, în lunga sau scurta ei scurgere, contractăm datorii fizice şi
morale. Părinţii neau crescut cu mari sacrificii fizice şi sufleteşti.
Prietenii ne-au împrumutat şi mângâiat la boală sau necaz. Am adus pe
lume copii pe care nu i-am educat destul de atent şi de multe ori i-am
chinuit, şi aşa mai departe. Mereu
obligaţii, de dimineaţa până seara. Anii trec, şi, după ce firul vieţii s-a
rupt, unde şi când vom mai putea plăti toate aceste datorii de ordin
material şi moral? Am mâhnit, am furat, am omorât şi nimeni nu ne-a
ştiut. Când şi unde reparăm toate aceste ticăloşii ale vieţii noastre? În
cerul propovăduit de biserică? Nu. În spaţiile infinite, în viaţa spirituală
de dincolo de moarte, nu mai este posibilă repararea faptelor săvârşite
în lumea fizică. Am făcut aceste acte necugetate deoarece n-am avut
discernământul moral dezvoltat. Spiritul, ajuns în lumea spaţială, vede
incorectitudinea vieţii sale, vede viciul în care s-a afundat ori crima
comisă, şi atunci, fireşte, fiind mai conştient, se căieşte; ar vrea să-şi
ceară scuze, dar nu o mai poate face; ar vrea să repare greşeala fizică,
dar nu are mijloacele fizice, trăind într-un mediu spiritual. Atunci,
entitatea spirituală revine la o nouă viaţă terestră, pentru a plăti şi
repara răul produs. Consecinţa greşelii fizice este durerea fizică, şi când
o suferim, învăţăm să nu mai repetăm în viitor greşeala respectivă. O
greşeală morală, o datorie morală neachitată se va plăti printr-o durere
morală, devenind din ce în ce mai luminaţi. Astfel ne dăm seama că
orice faptă se plăteşte, orice rău săvârşit altuia se va întoarce împotriva
noastră, fie în aceeaşi viaţă, fie în viaţa următoare. Prin urmare, numai
prin legea reîntrupării înţelegem situaţiile noastre fizice şi morale,
destinul nostru, numai ea menţine şi pune în evidenţă Justiţia divină.
Reîntruparea explică şi diferitele facultăţi ale omului. Un copil se naşte
în sânul unei familii obscure, uneori vicioase, imorale, şi cu toate
acestea, copilul - deşi fizic seamănă cu unul din părinţii săi - este foarte
cuminte, inteligent şi mai târziu devine un om de valoare. Nimic din
anturajul său nu ia dezvoltat calităţile sufleteşti. De unde inteligenţa, de
unde moralitatea, de unde însuşirile lui spirituale? Răspunde Cerul:
Spiritul le-a adus cu sine din alte vieţi. El a venit în sânul acestei familii
ignorante, imorale cu scopul împlinirii unei datorii, din cauza unei
legături cu aceşti părinţi dintr-o altă viaţă, ori pentru împlinirea unei
hotărâri a Celor de sus, care au voit ca prin el să urce şi părinţii săi pe
scara spiritualităţii. Există şi cazuri, când în familii onorabile, culte,
bine sub toate raporturile, se nasc copii care amărăsc pe bieţii părinţi
tot restul existenţei lor. Seamănă fizic cu unul din generatori, dar nu
seamănă prin înclinările morale şi intelectuale cu nici unul dintre
părinţi. Din aceste exemple reiese existenţa eredităţii fizice, fiind pus în
evidenţă faptul că vehicolul fizic al copilului poate semăna cu părinţii
săi, i se pot transmite ereditar anumite însuşiri fizice de la părinţi, dar
nu sunt ereditare însuşirile sufleteşti şi mai ales cele spirituale. Părinţii
nu au făcut decât să-i procure un trup - fetusul, iar spiritul ce se
întrupează în acest corp fizic este străin, este o altă creaţie a Tatălui,
sosit prin aceşti părinţi în lumea fizică, pentru îndeplinirea destinului
său. Uneori el se ridică, alteori totul a fost de prisos, rămânând acelaşi
ca înainte de naştere.
Este adevărat că eul suprem, spiritul, este limitat până la un anumit
punct de instrumentul pe care îl va utiliza, de corpul fizic în care se va
întrupa. Astfel, omul este un complex format din calităţile fizice ale
trupului său - moştenite în parte de la părinţi, şi din însuşirile spirituale
- câştigate în vieţile trecute. În general, copiii născuţi din părinţi slabi de
spirit sau vicioşi sunt şi ei reduşi şi imorali, ca şi părinţii lor, pe de o
parte pentru că elementele generatoare procurate de la părinţi sunt de o
calitate inferioară, grosolană, iar pe de altă parte spiritele dispuse să se
întrupeze în aceste familii sunt în general slab dezvoltate. Fără
admiterea reîntrupării nu este posibilă explicarea diferenţei de
inteligenţă, cuminţenie, voinţă, caracter şi temperament între copiii
aceleiaşi familii. Fiecare vine în lumea fizică cu bagajul său de
moralitate, spiritualitate, din vieţile trecute. Prin urmare reîntruparea
ne explică diferenţele dintre oameni, diferenţe care nu sunt urmarea
unor întâmplări fără sens, nici a vreunei legi a eredităţii fizice, ci ele se
datoresc vârstei spiritului omenesc, gradului său evolutiv. Înălţimea
inteligenţei, dibăcia, talentul artistic, nobleţea sentimentului,
moralitatea, voinţa nu au fost dăruite la întâmplare de cineva, ci au fost
câştigate printr-o muncă lungă şi aspră. Nimeni nu ne-a înzestrat cu
vreo calitate oarecare, ci am dobândit-o la şcoala grea şi dureroasă a
vieţii.