Corpul mental, corpul gândurilor.

Scânteia divină sau duhul este o individualitate veşnică. Ea nu poate trăi

singură decât în sânul Tatălui. Însă, destinul ei este să cunoască opera
Tatălui, tot ce a creat El din infinitatea timpurilor. În acest scop scânteia
divină călătoreşte prin cosmos, prin cele patru universuri şi infinitatea de
sisteme solare, primind ca vehicol, în aceste călătorii de studiu, mai
multe învelişuri fluidice, care îi servesc drept instrument de cercetare şi
înregistrare a tot ce va experimenta în creaţia, în opera Părintelui său.
Cum mediile pe unde va călători au diferite consistenţe, scânteia a fost
învelită în şapte haine, sau tunici, dintre care trei central şi patru
periferice. Cele patru haine externe – corpul planetar, solar, universic şi
cosmic - sunt numite de unii ocultişti: haina astrală, datorită faptului că
este formată din materiile în care înoată miliardele de corpuri cereşti sau
astre. Celor trei învelişuri sau corpuri interne, le-am dat numele de
corpuri divine. Al treilea din aceste trei corpuri sau învelişuri divine, şi
anume cel extern, este sediul în care se alcătuiesc formele materiale care
corespund unor idei ale spiritului, al doilea înveliş este sediul memoriei
sau arhiva unde se depun toate cunoştinţele câştigate de duh în nesfârşita
lui carieră, şi, în fine, primul, cel mai profund înveliş este sediul voinţei.
Prin puterea de a crea idei, se dezvoltă cultura şi inteligenţa duhului, prin
însumarea acestor cunoştinţe se dezvoltă memoria şi sentimentele
divine, iar în prima haină se dezvoltă voinţa. Voinţa, memoria şi
inteligenţa sunt cele trei mari facultăţi pe care scânteia şi le dezvoltă în
lunga şcoală a vieţii sale În continuare ne propunem să studiem învelişul
producător de idei, sau
corpul unde iau naştere formele diferitelor idei, create de duh. Orice duh
are acest corp al gândurilor, corp mental, dar nu la toate este deopotrivă
de dezvoltat. După cum tot omul normal are ochi, dar nu toţi
oamenii văd deopotrivă de bine, după cum toţi oamenii au sistem
cerebral, dar nu toţi pot vorbi şi gândi la fel, pentru că la unul e mai
bine alcătuit şi la altul e în curs de perfecţionare, de asemenea corpul
mental, este diferit organizat şi perfecţionat la fiecare entitate spirituală.
La unele duhuri umane, el a fost pus mai demult în funcţiune, şi ca
atare organizarea lui e mai evoluată, la alte duhuri - desigur, mai tinere
sau mai neatente, mai leneşe, am putea spune - el a fost pus la treabă
mai rar, şi ca atare este mai puţin organizat. Aşadar corpul gândurilor
diferă de la duh la duh şi, ca urmare, de la un om la altul. Astfel, omul
simplu - duhul mai tânăr - nu poate crea şi recepţiona decât idei
comune, puţine la număr, şi în general din categoria celor concrete.
Omul superior duhul mai bătrân - poate crea şi primi idei superioare şi
poate înţelege conţinutul ideilor abstracte, ştiinţifice şi filosofice. Prin
urmare, între omul vecin cu animalul şi omul savant se întinde o gamă
infinită de individualităţi, care au corpul mental în diferite stadii de
dezvoltare. Duhul întrebuinţează acest instrument, corpul mental, în
veşnicie. Or prin însuşi faptul funcţionării sale, materia fluidică din care
e alcătuit se uzează şi ea, ca orice materie din lume. Din această cauză,
materia acestui corp trebuie primenită necontenit. În vederea acestui
scop, duhul execută un fel de pulsaţie - o mişcare de dilatare şi
contractare asemănătoare cu respiraţia - gratie căreia corpul
gândurilor elimină materia uzată şi absoarbe din mediul înconjurător
materie proaspătă. În acest fel corpul mental îşi poate îndeplini rolul
său de modelator al formelor ce exprimă o idee. Să nu ne închipuim că
învelişurile scânteii divine se acoperă complet unele pe altele. Fiecare
înveliş sau corp tinde să aibă contact cu planul din care provine materia
sa, deci să fie în legătură cu lumea de aceeaşi substanţă cu sine. Materia
fiecărui înveliş pătrunde printre particulele materiei învelişului extern -
care este mai dură - şi se arată la exteriorul trupului, dacă este vorba de
un duh întrupat, contribuind astfel la formarea aurei umane. Cum
corpul mental trebuie să stea în jurul scânteii divine şi cum scânteia are
sediul în sistemul cerebral sau deasupra capului - dacă duhul este mai
evoluat - se înţelege că aura gândurilor se va afla mai mult în jurul
capului. Să expunem în câteva cuvinte mecanismul vieţii omeneşti.
Trupul are o necesitate. El influenţează corpul planetar prin intermediul
corpului vital. În corpul planetar se naşte o dorinţă
corespunzătoare necesităţii sau impresiei primite de la trup.
Dorinţa corpului planetar se transmite sub formă de vibraţii, de-a
curmezişul celorlalte corpuri, până la scânteie - suveranul central.
Scânteia divină ia cunoştinţă de ce s-a petrecut în afara corpului său,
cugetă în interiorul său şi apoi se decide. Atunci, pune în acţiune voinţa
sa, după care corpul său începe să vibreze. Prin vibraţiile sale trezeşte
din corpul memoriei anumite forme sau clişee corespunzătoare dorinţei
sau necesităţii respective. În fine, potrivit celor ştiute şi experimentate
deja, se concretizează în corpul gândurilor o formă ultramicroscopică, o
individualitate de-sine-stătătoare, un corp viu, o fiinţă, numită idee.
Această idee este expulzată în afară, determinând în drumul ei anumite
vibraţii
în corpul planetar. La rândul său - datorită impulsului venit de la
această idee corpul planetar, prin intermediul corpului vital, comandă
unui anumit centru din sistemul cerebrospinal să intre în acţiune,
pentru îndeplinirea necesităţii cerute, a evitării neajunsului simţit, sau a
obţinerii lucrului dorit. Iată foarte pe scurt, traiectul acţiunilor din
afară la scânteie şi transmiterea deciziei de la scânteie spre exterior, la
trup. Lumea fizică impresionează trupul, scânteia divină ia cunoştinţă,
iar prin corpul gândurilor, emite ordine, idei, executate de trup. La
unele duhuri facultatea voinţei ia o dezvoltare deosebit de mare. Un
asemenea om are o voinţă puternică, dar neavând un capital bogat de
cunoştinţe nu prea poate realiza opere durabile şi de mare importanţă.
Există duhuri cu o mare inteligenţă, datorită faptului că şi-au exercitat
continuu şi sistematic corpul mental, acumulând cunoştinţe. Din cauza
acestei deosebite activităţi spirituale, acest corp a luat o dezvoltare, o
putere mai accentuată faţă de celelalte. Un asemenea om are o ascuţime
de spirit deosebită, fiind o mare inteligenţă în mediul său de viaţă. Unele
duhuri se silesc din răsputeri să păstreze şi să memoreze adânc
senzaţiile vizuale şi auditive. Asemenea oameni îşi dezvoltă în mod
deosebit corpul-arhivă sau memoria. Evreii memorând din copilărie
pasaje întregi din cărţile lor religioase şi-au dezvoltat memoria foarte
puternic. Prin urmare oamenii se deosebesc între ei, prin puterea
voinţei, inteligenţei şi a memoriei. Ferice de cine le va dezvolta
deopotrivă pe toate trei. Graţie impresiilor din afară - idei şi fapte,
spiritul caută mereu, în marea arhivă a corpului său memorial, ideile
corespunzătoare, pe care le înşiră, le combină şi deduce ceea ce va urma
- ca fapte, sau ceea ce va hotărî - ca idei, un altul. Acest proces, repetat
mereu, acordă acestui om o facultate superioară, numită intuiţie.
Scormonirea ideilor din rafturile corpului memorial şi punerea lor pe
primul plan se numeşte imaginaţie. Duhul nu poate imagina ceea ce nu
a recepţionat, ceea ce nu a văzut, citit sau auzit cândva. Imaginaţia este
facultatea de a crea mental idei noi, având ca model ideile deja câştigate
şi depozitate în corpul memorial. Din cele expuse mai sus se înţelege că
gândirea este materială, reprezintă o forţă deosebită şi se produce sub
impulsul voinţei duhului. O probă că ideile omului sunt materiale şi
exteriorizabile este faptul că, dacă unei persoane adormite prin fluid
magnetic i se descrie un obiect sau i se transmite mental ideea
referitoare la acel obiect, ea spune că vede acea idee, sau mai exact că
vede obiectul la care se referă acea idee. Se poate merge şi mai departe.
Luăm o foaie de hârtie şi ne gândim în faţa ei la o idee, de exemplu un
scaun. Ideea noastră se exteriorizează, se materializează şi se
înregistrează pe hârtie. Amestecăm această hârtie, pe care aparent nu e
nimic, cu alte hârtii asemănătoare la culoare, mărime şi calitate, şi le
arătăm magnetizatului, care va indica faptul că pe una din ele se vede
un scaun. Este chiar foaia de hârtie în dreptul căreia am gândit şi pe
care, pentru a o recunoaşte, am înţepat-o uşor cu un ac la un colţ, lucru
de care hipnotizatul nu avea cunoştinţă. Aşadar ideea noastră a fost
exteriorizată şi ca atare mediumul adormit a văzut-o. Când hârtia pe
care era înregistrată presupusa formă-idee - scaunul - a fost prezentată
întoarsă hipnotizatului, acesta a întrebat: „De ce mi-o prezinţi
răsturnată?” Hipnotizatul va vedea dublu atunci când este invitat să
privească hârtia printr-o prismă. Cu alte cuvinte, forma-idee este atât
de reală, atât de materială şi exterioară, încât ea trimite raze luminoase,
care trecând prin prismă, produc o dublă refracţie. Dacă e invitat să
privească printr-un binoclu, şi anume prin lentilele ocularului,
magnetizatul vede obiectul mai aproape, iar dacă priveşte prin lentilele
obiective, îl vede mai departe decât este în realitate. În fine, mediumul
va vedea imaginea reflectată şi într-o oglindă. În urma acestor
experienţe, psihologii vor fi nevoiţi să recunoască materialitatea
gândului şi anume că ideea, forma ei spirituală, a fost emisă de spirit, a
trecut prin corpul mental, s-a învelit cu o porţiune din materia lui şi
apoi a fost proiectată din corpul omului atât de obiectivă, încât a putut
fi văzută de hipnotizat sau înregistrată pe o placă fotografică. Orice idee
referitoare la un obiect din lumea fizică, va reproduce, într-o formă
microscopică, obiectul respectiv. Dacă cineva se gândeşte la idei
abstracte avariţie, justiţie, frumuseţe, sublim etc. - acestea vor fi
reprezentate prin simbolurile respective. Tot ceea ce ne înconjoară în
lumea fizică ne impresionează. Orice impresie se transmite de la
organele de simţ prin nervi, şi anume prin fluidul care înconjoară
nervii, până la sistemul cerebrospinal, mai precis până la corpul vital
ce-l înveleşte. Aici, imaginile venite din afară se transformă în senzaţii,
trec ca fulgerul prin corpurile astrale şi ajungând în corpul mental, stau
ca imagini în faţa scânteii, care le examinează şi înţelege sensul. Din
acest moment duhul a perceput înţelesul imaginilor sosite şi conform
acestor imagini decide în ce sens să acţioneze. Aşadar, din exterior spre
interior au urmat o serie de acte spirituale: impresii, senzaţii, percepţii,
concepţii. Pe măsură ce creşte numărul observaţiilor şi atenţia acordată
înregistrării lor este mai încordată, cunoştinţele vor fi mai numeroase şi
mai bine reţinute. Trăind în lumea fizică, adică în lumea materiei celei
mai dense, omul se înţelege cu semenul său prin vorbire. Vorbirea este o
vibraţie sonoră a aerului. Ea înveleşte sau conţine o imagine, o figură,
corespunzătoare unei idei. Duhurile nemaiavând trup, nu mai au
posibilitatea de a produce unde sonore. Ideile lor fiind lipsite de haina
vorbirii sonore, apar una după alta în faţa duhului, care le vede, le ştie
înţelesul şi astfel află ceea ce gândeşte „vorbitorul” său. Ideile sunt
imagini, forme, care au fiecare o culoare şi o anumită vibraţie, deci o
anumită muzică eterică. Duhul priveşte ideile colorate şi muzicale şi
înţelege prin înşirarea lor gândirea emitentului lor. Gânditorul emite
fulgerător, şi la fel de fulgerător înţelege şi răspunde receptorul.
Datorită necesităţii de a produce sunete, cu ajutorul expiraţiei şi a
vibraţiei coardelor vocale, omul trupesc vorbeşte extrem de încet, faţă
de viteza fulgerătoare a convorbirii dintre două duhuri.
În general, omul trupesc nu vede şi nu aude gândirea duhului. Unii
oameni aud această vorbire spirituală, percepând-o de parcă ar auzi o
convorbire telefonică. O aud în capul lor, în spirit, dar li se pare
exterioară, venită din afară. Aceşti foarte rari oameni se numesc
mediumi auditivi. Alte persoane, asemenea duhurilor libere, văd aceste
idei. Ele privesc un om şi văd emanând gândirea din capul său,
cunoscând ce gândeşte. Aceşti oameni sunt şi mai rari şi se numesc
cititori de gânduri. Din descrierea de mai sus se înţelege că autorul
gândirii este scânteia sau spiritul, iar corpul mental nu face decât să
procure material pentru crearea imaginilor care corespund acelor idei.
După cum, prin exerciţii fizice practicate sistematic, se dezvoltă trupul
unui om, prin studiu, meditaţii şi concentrări continue, se dezvoltă
corpul mental sau al gândurilor. Dar după cum executând un travaliu
fizic, prelungit, simţim că ne slăbesc puterile din ce în ce mai mult, până
la epuizarea completă, când vrând-nevrând suspendăm acea activitate,
corpul gândirii, tot citind sau meditând, oboseşte, se epuizează şi simte
nevoia unui repaus, pentru ca în acest interval de timp să-şi refacă
materia uzată. Am arătat că fiecare idee are o culoare proprie. Când
sunt însoţite de stări emotive, ideile sunt mai clare, mai viu colorate şi
cu o vibraţie mai puternică. Clarvăzătorii ne-au revelat câteva culori
corespunzătoare unor stări sufleteşti. Astfel iubirea se manifestă printro
culoare roză, supărarea, mânia - printr-o culoare roşie aprinsă,
egoismul - printr-o culoare mohorâtă, brună închisă, iar spiritualitatea
sau credinţa - printr-o culoare violet deschisă. Cu cât duhul evoluează,
stările sale sufleteşti se ridică din inferioare spre stări superioare.
Corpul său mental devine mai fin, se transformă, construindu-se dintr-o
materie fluidică din ce în ce mai fină, ca urmare, va avea o vibraţie tot
mai rapidă. Corpul mental format dintr-o materie de calitate inferioară
este supus influenţelor corpului fizic, şi va atrage din afară idei
inferioare, comune, cu vibraţii lente, urâte şi respingătoare ca formă şi
culoare. Veacurile trec, observaţiile permanente şi suferinţele îndurate
îl fac pe duh mai activ, mai tare în voinţă şi mai atent. Din această
cauză, el se dezrobeşte din ce în ce mai mult de influenţele şi dorinţele
corpului fizic, iar de la o vreme chiar de atracţiile, dorinţele şi
înclinaţiile materiei vii, care constituie corpul său planetar. Din acest
moment, ideile ce frământă corpul mental devin mai înalte, mai
abstracte, mai filosofice, într-un cuvânt mai spiritualizate. Suferinţele
îndurate secole nenumărate au făcut duhul mai înţelept. De acum
înainte el ştie să înfrâneze materia corpului său planetar şi să elimine
din corpul gândurilor ideile venite din afară, ideile de o calitate
inferioară. Omul ajunge uneori atât de conştient, încât în faţa unei
situaţii grave, a unei împrejurări excepţionale, pare că aude în
interiorul sufletului său o voce vocea conştiinţei sale - spunându-i cum
să decidă, ce atitudine să ia pentru a rezolva o situaţie sau împrejurare
dificilă. Această voce este graiul tăcut al duhului către sistemul său
cerebral, către personalitatea în care s-a întrupat. Duhul face o şcoală
prin intermediul instrumentelor sale, şi în special prin corpul mental, cu
care culege ideile ce plutesc prin spaţiu, ca praful prin atmosferă. Dar
pentru ca acest corp să funcţioneze perfect, se cere pace
şi calm în celelalte corpuri, şi în special în corpul planetar sau corpul
dorinţelor şi emoţiilor. Dacă aceste corpuri sunt liniştite, toate ideile
sosite din afară vor fi redate clar şi spiritul le va putea interpreta. Când
aerul e liniştit, când nu bate nici un vânt şi suprafaţa lacului este lină,
cerul şi stelele se reproduc fidel pe luciul apei, ca într-o oglindă. Pe
furtună, apa de la suprafaţă se încreţeşte şi mişcarea ei nu permite
reflectarea cerului. Tot aşa, când corpurile eterice ale omului sunt într-o
vibraţie ordonată şi calmă, în corpul gândurilor se reflectă nu numai
imaginile lumii fizice, ci chiar şi cele ale lumii fluidice. Omul ajuns la
stăpânirea de sine, vede duhurile din spaţiu, pentru că imaginile lor
fiind bine recepţionate de scânteie, sunt reflectate din interior spre
exterior, imprimându-se pe cortex. Un asemenea om, numit lucid, vede
cu ochii minţii sale entităţile spirituale din jurul său. Aşadar, facultatea
de a fi lucid are la bază dezvoltarea corpului mental, care redă perfect
imaginile lumii fizice înconjurătoare şi ale celei spaţiale. Se înţelege că
un asemenea dar nu este opera unei vieţi, ci rezultatul a numeroase
reîntrupări şi a stăruinţei, din ce în ce mai mari a duhului. Rămâne bine
stabilit că atunci când un om gândeşte, emite şiruri nesfârşite de
formeidei,
care părăsind fiinţa umană se propagă prin spaţiu. La ieşirea din
corpul duhului, ideile penetrează materia eterică, aflată peste tot în
univers. Din această cauză materia eterică ce umple universul intră în
vibraţie ondulatorie, sub forma unor sfere concentrice. Materia fluidică
a spaţiilor nesfârşite este asemănătoare apei unui imens ocean. Prin
urmare undele fluidice mentale pot fi comparate cu undele create de o
piatră aruncată în apă, unde care, pe măsură ce se îndepărtează de locul
contactului dintre piatră şi apă, pierd tot mai mult din amplitudinea
oscilaţiilor. Fenomenul propagării formelor-idei se aseamănă şi mai
mult cu vibraţiile produse de limba ce loveşte clopotul unei biserici,
vibraţii care pun în mişcare aerul ce se mişcă sub forma unor unde
sferice concentrice. La fel se petrece şi cu gândirea noastră. Ea joacă
rolul clopotului, care, vibrând, pune în vibraţie materia subtilă mentală,
risipită în universul nostru. Aceste unde ale materiei mentale întâlnesc
mii şi milioane de alte unde, trecând unele prin altele fără să-şi perturbe
vibraţiile şi fără să-şi devieze sensul mişcării. Fenomenul se aseamănă
cu fenomenul fizic numit interferenţă, când undele de lumină trec unele
prin altele fără să se deformeze. Se înţelege că puterea de propagare a
undelor mentale este direct proporţională cu puterea prin care ideile au
penetrat această materie şi au pus-o în mişcare; la rândul lor, ideile vor
avea o vibraţie, o forţă, cu atât mai mare, cu cât ele aparţin unei game
mai înalte din seria nesfârşită de idei create de duh. Anumite
împrejurări - ca de exemplu apropierea de sistemul nostru a unei
comete, stările de opoziţie sau conjuncţie ale unor planete, efluviile
magnetice mai mari ori mai slabe ale stelelor etc. - produc agitaţii în
oceanul fluidic al universului. În acest caz, propagarea undelor ce vor
purta
ideile emise de duh va fi, oarecum, paralizată. În Cer totul se petrece
asemănător ca şi pe pământ. Aceleaşi legi domnesc în toate lumile, de
toate gradele, bineînţeles adaptate mediului respectiv. În zilele când
magnetismul cosmic, solar sau planetar este mai mare, aerul e agitat şi
sunetul clopotului de la biserică moare la o mică distanţă de el. Dacă
aerul e liniştit, vibraţiile clopotului se propagă în depărtare, fiind auzite
până în satele vecine. Acelaşi fenomen se petrece şi cu propagarea
ideilor noastre prin spaţiu. Când atmosfera mentală este calmă,
gândirea noastră e purtată pe undele materiei mentale, până la locul
destinat, impresionând destinatarul gândului nostru. Ziua, din cauza
căldurii solare, aerul vibrează. Datorită curenţilor fluidici, se produc
agitaţii în atmosfera materiei mentale, motiv pentru care gândirea
noastră nu străbate prin oceanul fluidic decât foarte greu şi la o distanţă
apropiată. Noaptea, când aerul este mai liniştit şi materia gândurilor e
mai calmă, ruga noastră, sugestia noastră, poate străbate prin oceanul
fluidic la distanţe de zeci de ori mai mari decât în timpul zilei. Iată de ce
se recomandă ca rugăciunea să o înălţăm la miezul nopţii. Ea va
străbate spaţiile până la Soarele nostru, de unde anumite duhuri,
îngerisolari,
au datoria să o transmită mai departe, prin tot universul, până la
centrul Sferei divine, sediul Tatălui creator. Când un om analizează
ceva, face o reflexie, meditează asupra unei probleme oarecare, el
creează idei. Ele neavând nici o destinaţie, ieşind din corpul eteric al
omului, vor rămâne în jurul său, formând o atmosferă de gânduri în
jurul capului. Cât timp acest născocitor de idei va fi activ, preocupat de
diferite probleme ale vieţii, aceste idei nu vor avea nici un rol, nu pot
produce nici un efect. Însă de îndată ce creatorul lor va fi liniştit, cu
mintea liberă, aceste idei, prin vibraţia lor, vor pune în vibraţie materia
sa mentală, generând idei similare, cu aceleaşi forme, muzică şi culori,
care, emise în afara lor, le vor întări pe cele preexistente. Acum forţa lor
a devenit dublă. Cu o altă ocazie, ideile vor lucra din nou asupra
mentalului acestui om, şi gândul său va fi preocupat mereu de aceleaşi
idei, bune sau rele, până într-o zi când îl vor decide la o acţiune
corespunzătoare acelei gândiri sau serii de idei. Pentru a ilustra şi mai
bine influenţa gândului asupra noastră, să luăm două exemple. Cineva a
fost nedreptăţit sau păgubit de un altul. În mintea păgubaşului sau a
nedreptăţitului s-a născut ideea de ură, de răzbunare. Această gândire a
dat naştere unor forme-idei, care stau în preajma lui. Din timp în timp,
aceste forme-idei se furişează în interiorul, în mentalul său, iar spiritul,
amintindu-şi de paguba, de nedreptatea ce i s-a făcut este răscolit de
ideea răzbunării. Gânduri noi întăresc pe cele dintâi, până când ideea
urii şi a răfuielii, lucrând mereu asupra mentalului său, îl determină să
execute fapta răzbunării, ce îi încolţise în minte. Astfel, într-una din zile,
loveşte, rănind grav, sau ucigând pe cel care 1-a nedreptăţit. Nefericitul
crede că şi-a făcut dreptate, uitând că nu are dreptul să judece faptele
omului pedepsite sau nepedepsite de legile omeneşti.

Un om consideră că soarta, sau Divinitatea l-a năpăstuit şi i-a dat

nenorociri, pierderi materiale, boli sau suferinţe morale pe care i se
pare că nu le mai poate suporta. Într-o zi, răsare în mintea sa ideea că,
pierind de pe arena vieţii, va scăpa de nenorocirile ce i s-au abătut pe
cap. Se decide să se sinucidă, dar încă nu are curaj. Zilele următoare,
gândurile negre îi răsar iar în minte, şi din analiza lor ajunge la aceeaşi
soluţie - numai moartea le poate pune capăt. Azi aşa, mâine aşa, ideea
sinuciderii se înrădăcinează din ce în ce mai tare în mintea lui, şi într-o
zi, un glonţ a sfărâmat o existenţă umană. E o dezertare în faţa vieţii
terestre, pentru a scăpa de durere - crede el - dar vai lui! căci, pentru
actul său nesocotit, va suferi şi mai atroce în lumea duhurilor. Iată de ce
se impune să examinăm din timp în timp, ce fel de idei aleargă prin
mintea noastră, şi de îndată ce constatăm că ele sunt de o calitate
inferioară sau josnică, să trecem la alte idei, adică să căutăm să le gonim
din mentalul nostru, pentru a nu ne mai influenţa. Dar este posibil ca
gândul nostru să fie destinat pentru o anumită persoană. În acest caz,
această formă-gând se îndreaptă, prin spaţiu, asemenea unui glonţ,
până la persoana respectivă, şi dacă o va găsi liberă, se va introduce în
corpul gândurilor ei şi de acolo va lucra asupra spiritului, producând
anumite efecte, după natura şi destinaţia formei-gând. Dacă persoana
destinatară este ocupată, forma-gând va sta în preajma ei până în
momentul când, devenind liberă, se strecoară în interior şi o
influenţează. Să exemplificăm şi acest fenomen. O mamă află printr-o
scrisoare că fiul ei este bolnav. Această mamă îşi iubeşte copilul ca pe
ochii din cap, şi înainte de culcare înalţă o rugă fierbinte Celui
Atotputernic, ca să-i trimită sănătate fiului ei. Gândul de iubire,
rugăciunea, au dat naştere la anumite forme-idei, care s-au îndreptat ca
fulgerul către fiul ei şi vor revărsa în organismul lui toată energia
spirituală a materiei ce compune aceste idei de iubire, ale dorinţei de
însănătoşire. Sub impulsul acestei materii şi a razei desprinse din
marele curent cosmic ce cutreieră lumile solare şi planetare, fiul ei se va
vindeca. Nu este o minune, ci pur şi simplu un act de chimie spirituală,
de vindecare cerească. Cineva mi-a făcut un mare rău. Am suferit greu
de pe urma lui, şi totuşi, amintindu-mi de preceptul Luminii, numit Isus
Christos, l-am iertat. Gândul de iertare s-a dus ca o săgeată, direct la el,
dar din cauza firii, a naturii sale răutăcioase, mintea fiindu-i mereu
într-o furtună, respinge formele-idei de iertare. Ele revin la autorul lor,
dar în drumul lor de întoarcere - pe firul magnetic pe care au fost emise
- atrag din spaţiu fluide mentale de acelaşi grad superior, acoperind cu
binecuvântare emiţătorul. Acest om iertător a rupt orice legătură
karmică1 cu acel spirit inferior, pentru că l-a iertat, iar pentru gestul
său sublim a fost urcat pe o treaptă spirituală superioară. Un om poartă
o ură de moarte cuiva. A auzit de puterea gândului, şi ca atare îl
blestemă. Dar pentru ca opera să fie deplină, cere concursul unor
persoane care practică magia neagră. Forma-gând a acestui om şi a
slujitorilor săi se îndreaptă către persoana indicată. Dar dacă această
fiinţă este un suflet bun, pios şi drept, fluidele sale, având o vibraţie cu o
frecvenţă foarte înaltă, resping aceste imagini-idei trimise. Ele se întorc
pe drumul pe care au venit,
dar, în traiectoria lor prin spaţiu, atrag un val de fluide de aceeaşi
calitate inferioară, copleşindu-l pe autorul lor. Astfel se adevereşte
zicala: „Cel care pregăteşte groapa altuia, cade el în ea!” Aşadar, luaţi
seama la ce gândiţi, şi amintiţi-vă mereu că puteţi face un mare bine
prin gândurile voastre, dar şi un mare rău. Fiţi atenţi să nu greşiţi prin
gânduri, căci orice gând ce are la bază răutatea şi invidia, îşi va produce
efectul matematic. Dar vai ţie, gânditorule! Căci amarnic vei plăti
această acţiune nevăzută, dar cu efecte vizibile şi palpabile.
Karma (sanscr. - acţiune) - Legea cauzalităţii universale, care leagă
toate acţiunile de efectul lor, aceste efecte devenind cauzele unor noi
acţiuni. În virtutea legii cauzei şi a efectului, omul se naşte sub o
fatalitate care va acţiona asupra sa şi a vieţii sale, conform
determinărilor din existenţele sale anterioare. Prin urmare, karma
desemnează un grup de afinităţi benefice sau malefice, generate de egoul
uman, pe parcursul unor vieţi terestre. Karma poate fi individuală
sau colectivă, manifestânduse pe plan fizic, mental şi sentimental.
1
Amintiţi-vă mereu că cea mai mare forţă din lume este ideea sau
gândul. Cu gândul a creat divinul Tată tot ce vedem şi nu vedem. Dar
ideea cea mai sublimă este rugăciunea. În bucurie, mulţumiţi prin rugă
Tatălui. În nenorocire, înălţaţi-vă gândul la Cel care conduce şi ţine în
mână tot universul. Ideile rugăciunii se înalţă spre Centrul divin şi de
acolo coboară o rază strălucitoare, care te scaldă dându-ţi sănătate în
boală, ajutor în primejdie, mângâiere în durere, linişte şi pace sufletului
tău zbuciumat. Ştiinţa, şi în special armata, sunt preocupate, de câţiva
ani, de problema transmiterii gândului. Graţie nenumăratelor
experienţe făcute, fenomenul sugestiei a intrat, în fine, în templul unde
oficiază savanţii pământului. Oamenii pământului se înţeleg între ei
prin grai, dar fiind la distanţe mari între ei, se pot înţelege şi numai prin
puterea transmiterii gândului telepatie. Telegrafia mentală este posibilă
pentru oricine, numai că se cere o pregătire prealabilă, un exerciţiu
prelungit. Literatura parapsihologică citează diferite exerciţii. Iată, pe
scurt, un exerciţiu care trezeşte facultatea transmiterii gândului. Două
persoane dornice să dobândească acest dar, se întâlnesc într-o cameră
în fiecare zi şi la aceeaşi oră. După ce se aşează fiecare pe câte un scaun,
spate în spate, se stabileşte ca unul să fie transmiţător, iar celălalt
receptor, roluri schimbate cu vremea, pentru ca nu cumva unul să
devină prea activ, iar celălalt prea pasiv. Amândoi se hotărăsc să facă
gol în mintea lor, pentru câteva minute. Apoi, transmiţătorul gândeşte,
repetând în mintea sa o idee simplă, de exemplu a unei figuri geometrice
sau a unui obiect din cameră. Se concentrează puternic asupra acestei
idei, pentru a o trimite partenerului său. În primele zile se va constata
că din zece idei, două sunt recepţionate şi opt nu. În zilele următoare,
cinci din zece sunt primite, iar după câteva săptămâni, opt. Când
progresul a ajuns aproape sută la sută, se trece la exprimarea unei
propoziţii cât mai simple. După câteva săptămâni, când este însuşită
această formă simplă de comunicare, se trece la transmiterea de
asocieri de propoziţii, adică a unei fraze simple. Pe acest drum se
păşeşte cu răbdare şi cu o voinţă de fier, luni de zile, dar truda nu va fi
zadarnică. Reuşita se va vedea sosind curând, îndemnând la
continuarea exerciţiului. Când s-a ajuns la recepţionarea primelor
fraze, partenerii se vor separa în încăperi diferite, aflate în acelaşi
imobil. După ce reuşita a început să fie câştigată şi în acest fel, fiecare
din cei doi se înarmează cu câte un creion şi un caiet, pe care notează
cele comunicate şi primite. Adică transmiţătorul formulează în caiet
ceea ce gândeşte, iar receptorul scrie în caietul său ideile ce par să se fi
născut în mintea sa. După experienţă se compară caietele între ele,
constatându-se exactitatea sau eroarea cu care au fost recepţionate
gândurile. Prin exerciţii continue, reuşita îndeamnă partenerii să se
îndepărteze, unul fiind într-o parte a oraşului, iar celălalt în altă parte,
şi la ora convenită, unul transmite şi altul primeşte, după care îşi
controlează caietele. Urmând astfel - cu răbdare şi consecvenţă - se
poate ajunge la transmiterea unor fraze complexe, recepţionate şi citite
ca într-o carte. Telegrafia mentală este practicată de oamenii primitivi.
Trupele franceze din Senegal, sau cele engleze din Nigeria, au avut
ocazia să constate că mişcările lor erau cunoscute cu zile înainte de către
triburile aflate la mari distanţe, fără existenţa telegrafului şi a poştei.
Dacă fenomenul transmiterii gândului este un fapt cert, să-l folosim
spre binele semenilor noştri. Ştim că există persoane cu o pasiune oarbă
pentru jocurile de noroc, risipindu-şi banii şi pâinea copiilor. Prin
puterea gândului avem posibilitatea să determinăm un astfel de om să
nu-şi mai piardă nopţile, sănătatea şi rodul muncii în aceste localuri
nenorocite. În acest scop - după miezul Nopţii, când presupunem că
trupul său doarme - îi evocăm duhul. La chemarea noastră, el soseşte şi
stă în faţa noastră. Deşi nu-l vedem, îl rugăm stăruitor, cu toată puterea
de argumentare, să nu-şi mai azvârle banii la jocuri de noroc, ci să se
gândească la soţie şi copii, la responsabilitatea pe care o are de a-i hrăni,
îmbrăca şi educa. Repetând sugestia mai mult timp, constatăm cu
bucurie că am reuşit să scăpăm o familie de la mizerie. Povaţa noastră a
intrat în corpul mental al jucătorului pasionat, lucrând asupra
spiritului atât de puternic, încât la deşteptare, raţiunea l-a îndemnat
spre o nouă conduită, a simţit o poruncă internă, care l-a îndemnat să
nu-şi mai arunce la masa verde agoniseala. Am corijat un viciu, am
făcut un bine. Transmiterea şi puterea gândului a fost cunoscută cu mii
de ani în urmă de marii preoţi din India, Chaldeea şi Egipt, dar
dezvăluirea ei se pedepsea cu moartea, deoarece, dacă prin puterea
gândului, înţeleptul putea face bine, omul nepriceput putea face cel mai
mare rău semenului său. Legile divine nu sunt scrise peste tot, dar
încălcarea lor aduce asupra celui care a păcătuit toată greutatea lor. Vai
de duhul care va întrebuinţa puterea gândului pentru a nenoroci pe
altul! Am văzut cum prin puterea gândului, a rugăciunii, se poate
vindeca un bolnav. În diferite centre parapsihologice de pe glob se
recurge la vindecarea sau eliberarea de vicii pe calea magnetismului,
dar tot prin intermediul ideii1. În acest scop, bolnavul este adormit,
hipnotizat de către un magnetizor.
După ce a fost complet adormit, i se spune: „Ai fost bolnav, dar de acum
boala va trece, mâine vei fi mai bine, poimâine mai uşurat, iar peste trei
zile vei fi complet vindecat.” Dacă e vorba de un viciu, i se sugerează să
nu mai bea, să nu mai fumeze, să nu mai fure etc. De cele mai multe ori,
dacă n-au intervenit alte împrejurări, această metodă a dat rezultate
frumoase. Ca orice în lume, obişnuinţa, buna educare duc la
perfecţiune. Astfel şi corpul mental trebuie silit să lucreze ordonat, atent
şi metodic. Suntem chemaţi să facem tot posibilul ca materia mentală să
devină din ce în ce mai fină. În acest scop, vom hrăni corpul mental cu
ideile unor conferinţe morale, ştiinţifice şi filosofice. Vom citi lucrările
de seamă ale marilor gânditori ai omenirii. Dar mai presus de toate,
ceea ce contribuie cel mai mult la fabricarea şi subtilizarea materiei
mentale, este propria noastră gândire, reflectarea la ceea ce am făcut şi
urmările ei, reflectarea la ceea ce va trebui să facem şi analizarea sub
toate aspectele a efectelor ce vor urma. De la actele şi vorbele noastre,
vom trece la vorbele şi faptele celor cu care am venit în contact. Care e
dedesubtul vorbelor şi faptelor, de ce au procedat aşa şi nu altfel, ce au
vrut ei să zică etc. Deosebit de mult se dezvoltă puterea gândirii noastre,
când examinăm natura şi ordinea din ea. Gândind mereu la probleme
abstracte, filosofice, ne vom obişnui într-o asemenea măsură cu acest
grad înalt de gândire, încât ideile banale sau josnice ne vor provoca
neplăcere. O conversaţie trivială ne va determina să plecăm din acel
mediu. Obişnuit cu adevărul, mentalul nostru nu mai e capabil să emită
minciuna. Cantitatea de cunoştinţe acumulate ne face mai înţelept, aşa
că zâmbim de milă când primim explicaţii şi argumentări care denotă o
desăvârşită ignoranţă a naturii omeneşti şi a legilor naturii. Spiritul se
va ascuţi într-o asemenea măsură, încât prin inducţie sau prin deducţie,
întrevedem sau descoperim adevărul în toate situaţiile şi împrejurările
cele mai complexe. Corpul mental este o masă de fiinţe
ultramicroscopice vii şi în veşnică activitate. Ca urmare, mentalul
omului este veşnic în activitate, gândeşte mereu, secundă de secundă.
Duhul gândeşte în veşnicie, neputând sta în repaus, trebuie deci să-i
oferim idei, pe care să le frământe, să le analizeze, să tragă din ele
concluzii; pe scurt, să-şi facă educaţia, care îl va înălţa cândva la rangul
de Divinitate. Dacă îl lăsăm fără idei, fără această hrană spirituală,
duhul devine flotant şi este asaltat de valurile de gânduri de toate
calităţile, care plutesc prin spaţiu. Astfel se explică ciudăţenia ideilor ce
ne trec prin minte, mirându-ne de unde am pornit cu gândul şi unde am
ajuns. Nu e de mirare să constatăm că ne gândim la lucruri, fiinţe şi
fapte de care ne ruşinăm. Aşadar, noi trebuie să provocăm ideile,
spiritul trebuie să fie generatorul lor, pentru a nu ne lăsa influenţaţi şi
târâţi de valuri de idei sosite din afară, spre gânduri contrare naturii şi
educaţiei noastre. După cum prin exerciţii fizice sistematice dezvoltăm
trupul nostru, tot astfel trebuie să dezvoltăm şi instrumentul gândirii.
Deosebit de important este ca atunci când citim sau ascultăm ceva, să
fim atenţi, adică să facem abstracţie de tot ce există în jurul nostru, să
facem să tacă însăşi gândirea noastră
şi să ne concentrăm toată atenţia spiritului asupra cărţii citite sau
asupra oratorului. În felul acesta, toată energia fiinţei noastre o
revărsăm asupra cărţii sau oratorului, ideile scrise sau emise defilând în
forme clare prin faţa scânteii. Astfel, scânteia divină va face o înaltă
şcoală; iar conştiinţa, puterea ei de pătrundere, de înţelegere, creşte în
fiecare zi. Să nu pierdem din vedere că suma de idei, de noţiuni, depusă
în arhiva spiritului, se transformă, sau mai exact dă naştere la
aptitudini ce vor constitui în viitor comoara noastră spirituală; facultăţi
a căror totalitate va constitui forţa noastră creatoare din veacurile
viitoare. Să nu uităm că, atâta vreme cât vom peregrina din planetă în
planetă şi dintr-un sistem solar în altul, corpul nostru mental va fi
acelaşi. Din viaţă în viaţă, prin diferite întrupări, suntem chemaţi să-l
facem mai fin, mai puternic, capabil de a prinde orice noţiune, oferind
scânteii divine posibilitatea de a înţelege conţinutul ei. Animalul are
gândurile şi reflexiile sale, şi el are un corp receptor al gândurilor, un
creator de forme-gânduri, dar ce distanţă evolutivă desparte corpul său
mental de cel al omului! Priveşte în urma ta, omule, şi vezi ce drum
nesfârşit ai parcurs! Ai pornit de la somnul adânc al duhului mineral, ai
visat ca duhul vegetal, ai înţeles ca duhul animal şi gândeşti la infinit, ca
om! Eşti sus! Negrăit de sus pe scara evoluţiei, şi cu toate acestea, ce
drum nesfârşit stă în faţa ta! Curaj, alţii l-au parcurs, şi azi miliarde de
Forţe divine cântă osanale Celui dintru început. Mărire Tatălui, Fiului
şi Sfântului Duh, în veci. Amin.