Arhitectura antică (10 000 î.Hr.

- 500
î.Hr.)[modificare | modificare sursă]
Primele construcții ale oamenilor preistorici au fost corturile din piei de animale susținute de stâlpi de lemn. În zonele în care lemnul
era o raritate, pentru susținerea construcției erau folosite oase de mamut (până în anii 10 000 î.Hr.) În jurul anului 6000 î.Hr. însă,
oamenii au început să folosească cărămizi de mâl uscat și lemn pentru construirea caselor. Acopereau pereții cu o tencuială fină, pe
care pictau ornamente întrebuințând coloranți din plante. Podelele erau goale ori acoperite cu paie sau piei de animale. Mobila era
compusă din mese și paturi, făcute din cărămizi de mâl. Pentru a se feri de intemperii, primii oameni își făceau acoperișuri din stâlpi
de lemn acoperiți cu crengi și frunze, cu paie sau cu straturi groase de pământ prins între rădăcini de ierburi. În zonele cu climă
caldă se făceau acoperișuri plate, pentru ca razele soarelui să se reflecte și în clădiri să fie răcoare. Casele din Ierusalim aveau de
pildă, acoperișuri plate și împrejmuite cu parapete. În regiunile temperate, acoperișurile erau înclinate, pentru ca apa de ploaie să se
scurgă repede.
Prin 4000 î.Hr., sumerienii din Mesopotamia își construiau casele din stuful din mlaștini. Ei făceau acoperișuri mari și curbate din
mai multe straturi de stuf, dar acestea nu rezistau foarte mult timp, fiind înlocuite o dată la un interval de ani. În jurul anului 3000
î.Hr., oamenii din Europa, Egipt, America de Sud, Orientul Mijlociu și China au început să utilizeze piatra ca material de construcții.
La început au utilizat piatra necioplită. Apoi, pe măsură ce uneltele de metal au evoluat, ei au început să taie piatra în blocuri mai
mari, rectangulare. Acestea erau așezate unele peste altele. Peste pereți se ridicau acoperișuri plate sau înclinate. În Europa, primii
agricultori europeni își construiau case cu pereți din plasă împletită din rămurele și acoperite cu lut, ca să nu pătrundă vântul, ploaia
sau ninsoarea. Adesea, ei decorau pereții cu pigmenți extrași din plante. Prin 2000 î.Hr., chinezii înălțau case cu stâlpi de lemn și
acoperișuri împletite din paie. Clădirile din antichitate serveau ca locuințe, ca adăposturi pentru animalele domestice, pentru
depozitare, unele aveau destinații religioase, iar altele serveau drept morminte. Spre deosebire de construcțiile din mâl și lemn,
construcțiile din piatră s-au păstrat până în ziua de azi.

Ierihon

Imagine zoomorfă gravată pe unul dintre stâlpii de la Gobekli Tepe.

Ierihonul este considerat ca cea mai veche așezare urbană din lume, precum și așezarea cu primele fortificații din lume. El este
populat din aproximativ 9000 î.Hr. Cu o foarte mică excepție, el nu a fost locuit între 1550 și 1100 î.Hr.[1]
Fortificațiile excavate indică faptul că orașul vechi a fost construit acum aproximativ 12.000 de ani, deci undeva spre sfârșitul
perioadei mezolitice (circa 10000 î.Hr.). Este astfel primul oraș cu ziduri de apărare din lume (cunoscut până în prezent). Ceea ce
este interesant este că zidurile au fost ridicate înainte de descoperirea agriculturii în zona orientală cu cel puțin 1.000 de ani. Iar
construcțiile sunt anterioare piramidelor cu 4.000 de ani. La prima vedere, colina de doar 20 m înălțime, făcută de om, un amestec
de ruine construite peste altele anterioare, acoperite de praf și aluviuni, este dezamăgitoare. Dar arheologul Kathleen Kenyon a
descoperit, în urma excavațiilor din 1952-1958, o adevărată comoară, un turn masiv, din piatră, cu un diametru de 8 m, înalt de 8 m,
legat în partea interioară de un zid gros de 4 m. El a fost datat în perioada neolitică, fiind distrus în jurul anilor 8000-7000 î.Hr. De
asemenea, ea a demonstrat că orașul a fost distrus și reconstruit succesiv, descoperindu-se peste 23 de straturi. Pentru a se apăra,
au construit ziduri înalte de 2 m în jurul locuințelor, precum și turnul de apărare. Accesul în vârful lui se făcea pe o scara cu trepte
tăiate în piatră. S-a mai descoperit și o nișă în perete, care a fost interpretată drept altar. Zidul de apărare a fost extins în timp și
înălțat, fiind în cele din urma alcătuit din cărămizi de pământ arse, căptușit în exterior cu blocuri masive de piatră. Aceste construcții
monumentale reflectă organizarea socială și centralizarea autorității din acea perioadă.

Göbekli Tepe, Urfa

Catal Hüyük

Catal Hüyük

Descoperirile recente făcute în situl arheologic, sanctuarul Göbekli Tepe din Turcia au schimbat perspectiva istorică, conform
căreia, doar populațiile agricole stabilite au ridicat monumente importante. Templele monolitice descoperite la Gobekli Tepe datează
din anii 9000 î.Hr. și nu au putut fi construite decât de vânători-culegători, deoarece în aceea perioadă agricultura încă nu se
dezvoltase. Structura sanctuarului alcătuită din stâlpii de calcar în formă literei "T" este gravată cu desene zoomorfice și are o
înălțime de până la 7 metri și o greutate de 50 de tone. Acesta este primul sit din lume care demonstrează iscusința vânătorilor-
culegători în construirea unor structuri complexe durabile. Destinația acestei construcții este necunoscută, fiind consacrată fie unor
ceremonii religioase, fie unui proiect științific.
Schimbările climatice din perioada neolitica (8000 î.Hr.-3000 î.Hr.) au determinat dezvoltarea și extinderea agriculturii, aspect care a
condus la apariția unei societăți stabile, care și-au investit energia în construcția de locuințe permanente, realizate din lemn, nuiele
și tencuială sau cărămidă și piatră. Catal Hüyük este unul dintre cele mai timpurii și vaste situri neolitice, iar așezarea, care datează
din anii 7000 î.Hr., avea o populație ce depășea 10000 de locuitori în perioada de apogeu. Nu existau străzi, iar terasele de pe
acoperișuri reprezentau cai de acces în locuințele construite din cărămidă și nămol.
Civilizațiile timpurii s-au dezvoltat în numeroase regiuni, inclusiv în America și în China. Civilizațiile care s-au stabilit în Orientul
Mijlociu, în jurul Mării Mediterane și în nordul Indiei, sunt printre cele mai vechi și mai bine cunoscute. Primele civilizații au apărut, în
general, odată cu dezvoltarea culturilor agricole irigate. Comunitățile compacte și stabile care s-au format în aceste condiții aveau o
organizare socială ce urmăreau simplificarea modului de construcție și susținerea sistemelor de irigare sau a altor proiecte
importante. Pe Valea Indului, primele vestigii ale civilizației datează din perioada 3300-1700 î.Hr., dezvăluind o execuție
arhitecturală remarcabilă pentru vremea respectivă. Străzile erau proiectate pe un model de rețea uniformă, iar clădirile rectangulare
erau dotate cu sisteme de canalizare concepute astfel încât să separe apa folosita de cea curată. Locuitorii așezărilor de pe Valea
Indului sunt printre primii din lume care au folosit arcul, ca element de arhitectură.

Source: Wikipedia.org