Sunteți pe pagina 1din 5

Metode şi modele de stabilire a nivelului cheltuielilor publice

Introducere

Cheltuielile publice sunt consecinţa exercitării de către stat a atribuţiilor şi funcţiilor sale.
Ele sunt generate de nevoia de bani pe care o are statul în vederea îndeplinirii prerogativelor
sale în toate domeniile: ordine publică, siguranţă naţională, apărare, educaţie, economie,
gospodărire publică etc. Finanţarea acestor domenii, obiective şi acţiuni se concretizează în
bunuri şi servicii publice, de care beneficiază membrii societăţii, cât şi în punerea la dispoziţia
acestora, în anumite situaţii, a fondurilor financiare propriu-zise.

Componenţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice, cheltuielile publice reprezintă


etapa următoare constituirii fondurilor publice şi se referă la distribuirea acestor resurse
băneşti către diferite obiective sociale sau economice (reglementate de către programe
guvernamentale).

,,Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă


între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia utilizării şi
repartizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia”. (I.
Văcărel, Finanţe publice, pag. 147).

Aceste cheltuieli vizează diverse plăţi pentru atingerea obiectivelor conforme politicii
statului (servicii publice generale, acţiuni socio-culturale etc.). În funcţie de destinaţia lor, se
poate vorbi despre cheltuieli publice (cheltuielile publice) care consuma definitiv o fracţiune a
PIB (plătire curente de instituţiile publice) şi despre cheltuieli publice care reprezintă o
avansare de PIB (exprimă contribuţia statului la producerea brută de capitol de natură
materială sau nematerială).

Rolul cheltuielilor publice

In orice stat, o parte importantă din venitul național este preluat la dispoziția acestuia pentru
a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le generează îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale.
Statul, ca instituție, servește societatea din punct de vedere politic și social, adică crează
condițiile necesare pentru perpetuarea concepțiilor și instituțiilor publice, de drept, religioase,
filozofice.

Cheltuielile bugetare sunt repartizate de la bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor


militare, întreținerea aparatului de stat, plată datoriei publice, acordarea de subvenții,
dezvoltarea sectorului economic de stat, precum și a celor de cercetare-dezvoltare.

Neparticipând direct la activitatea productivă, statul își acoperă cheltuielile sale legate de
scopuri militare, întreținerea aparatului de stat, plată datoriei publice, acodarea de subvenții,
dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale precum și a celor
de cercetare-dezvoltare.Neparticipind direct la activitatea productivă, statul își acoperă
cheltuielile sale legate de scopuri militare, întreținerea organelor administrative polițienești de
justiție etc., pe seamă unei părți din venitul național creat în sferă producției materiale.

Indeplinirea celor două funcții, internă și externă se face prin intermediul unui sistem
complex și variat de instituții și organe; între acestea, armata permanentă, poliția, jandarmeria,
siguranța, justiția și procuratura, aparatul administrativ, școala și biserica joacă un rol deosebit
de important. Pentru întreținerea acestora statul cheltuiește în fiecare an importante sume de
bani.

De la o perioadă la alta, cheltuielile publice cresc atât ca expresie valorică, bănească cât și ca
mărime reală absolută. Evoluția cheltuielilor publice, exprimată în prețuri curente, este
influențată de modificarea puterii de cumpărare a monedei naționale. Deprecierea monetară ca
urmare a proceselor inflaționiste, atrage după sine majoritatea prețurilor respectiv creșterea
nominală a cheltuielilor pe care le efectuează statul cu procurarea unei cantități determinate de
bunuri și servicii. Invers, în situația reducerii prețurilor ca urmare a unor factori conjucturali
cheltuielile publice sunt influențate, deci, de mutațiile monetare determinându-se cu ajutorul
prețurilor constante.

Pentru a avea dimensiunea creșterilor reale a cheltuielilor publice este necesar ca evoluția
acestora să fie analizată în corelație cu aceea a produsului intern brut ( sau a venitului
național) și să se refere, bineneteles la același teritoriu.

Clasificare

Clasificarea cheltuielilor publice se face pe mai multe criterii:

 clasificaţia administrativă – pe criteriul instituţiilor prin intermediul cărora se


efectuează cheltuieli publice (ministere, instituţii publice autonome, unităţi
administrativ teritoriale etc.).
 clasificaţia economică – pe două criterii: al scopului în care sunt efectuate plăţile
(cheltuieli publice curente sau de funcţionare şi cheltuieli publice de capital sau de
investiţii); al existenţei sau nu a unei contraprestaţii (cheltuieli publice ale serviciilor
publice, numite şi administrative şi cheltuieli publice de transfer).
 clasificaţia funcţională – pe criteriul sectoarelor de activitate către care sunt
repartizate resursele financiare publice : a) în domeniul social: învăţământ, sanitare,
ocrotire socială etc.; b) în domeniul cercetării; c) în domeniul economic (investiţii,
acordarea de subvenţii şi facilităţi; d) în domeniul apărării şi siguranţei naţionale; e) în
domeniul administrativ public central şi local; f) în ceea ce priveşte dobânzile
aferentedatoriei publice).
 clasificaţia financiară
- pe criteriul momentului efectuării şi a efectului avut de acestea (cheltuielile
publice definitive caracterizate prin faptul că se finalizează cu plăţi la scadenţe ferme,
certificând lichidarea totală a angajării statului pentru efectuarea cheltuielilor
prevăzute în buget; cheltuieli publice temporare: majoritatea sunt operaţiuni de
trezorerie urmate de plăţi cu scadenţe certe; cheltuieli publice virtuale: pe care statul le
va realiza în anumite condiţii doar).
- şi pe criteriul forme de manifestare (cu/ fără contraprestaţie; definitive/ provizorii;
speciale/ globale

 clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în reproducţia socială – pot fi:


cheltuieli publice negative (reale) şi cheltuieli publice pozitive (economice)
 clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. – pe criteriile:
a) funcţională (cheltuielile publice sunt împărţite în cheltuieli pentru: servicii publice, apărare,
educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe şi servicii comunale, recreaţie, cultură şi religie,
acţiuni economice, alte scopuri)

b) economică (cheltuielile publice reprezentând un consum final şi cheltuielile publice în


scopul formării brute de capital)

Modelele dezvoltării creșterii cheltuielilor publice

Această abordare a problemei este cel mai bine reprezentată în lucrările lui R.A. Musgrave și
W.W.Rostow. în stadiile de început ale creșterii și dezvoltării economice, investițiile
sectorului public, ca pondere în investițiile totale ale economiei, erau considerate mari.
Sectorul public era chemat să asigure infrastructura socială globală, ca de exemplu: drumurile,
sistemul de transporturi, sistemul de canalizare, respectarea legii și ordinei, sănătatea și
învățământul și alte investiții în resurse umane. Se susține astfel că aceste investiții publice
erau neesare pentru adaptarea economiei la dinamismul spre stadiile mijlocii ale dezvoltării
economice și sociale.

în stadiile de mijloc ale creșterii, guvernul continuă să asigure investiții dar de acesta dată
investițiile publice sunt complementare creșterii investițiilor private.de-a lungul tuturor
stagiilor de dezvoltare, insuficiențele pieții există și pot împiedică statul către maturitate.
Pornind de la această idee, creșterea implicării guvernamentale capabilă să trateze cu
insuficiențele pieții este susținută teoretic și practic. Astfel, R. Musgrave susține că, după
perioada de dezvoltare, în timp ce investițiile totale , ca proporție în PIB (PNB), cresc,
proporția investițiilor sectorului public în PIB scade. Argumentele lui Rostow sunt că, odată
ce economia ajunge la stadiul de maturitate preponderentă cheltuielilor publice se va
transforma din cheltuieli publice pentru infrastructură, în cheltuieli sporite pentru educație,
sănătate și asistență socială.

Trebuie înțeles că atât modelele lui Musgrave cât și ale lui Rostow sunt vederi largi ale
procesului de dezvoltare. Opiniile lor constituie generalizări obținute din examinarea unui
număr mare de cazuri diferite de dezvoltare economică.

Metodele indirecte

Metodele indirecte utilizate pentru stabilirea bazei impozabile ajustate sunt următoarele:

a) metoda sursei și cheltuirii fondului;

b) metoda fluxurilor de trezorerie;

c) metoda patrimoniului

Selectarea metodelor indirecte pentru ajustarea bazei impozabile este de competența


organelor fiscale. Selectarea metodelor indirecte pentru ajustarea bazei impozabile se face în
funcție de situația constatată, sursele de informații și înscrisurile identificate sau documentele
obținute.

Utilizarea metodelor indirecte se poate face individual sau combinat, în funcție de


complexitatea, dificultățile, sursele de informații și de perioada verificată.
Metoda sursei și cheltuirii fondului constă în compararea cheltuielilor efectuate de o
persoană fizică cu veniturile declarate în perioada verificată. Orice cheltuială în exces față de
valoarea declarată a veniturilor poate reprezenta venit impozabil nedeclarat.

Pentru reconstituirea venitului obținut atât din surse impozabile, cât și din surse
neimpozabile, care este luat în considerare la stabilirea bazei impozabile ajustate, se au în
vedere fluxurile de numerar.

Pentru aceasta, fluxurilor de numerar li se asociază cheltuielile și veniturile persoanei fizice,


determinându-se astfel în întregime numerarul utilizat pentru efectuarea cheltuielilor, care va
fi comparat cu numerarul încasat din orice sursă.

Pentru stabilirea bazei impozabile ajustate se va calcula balanța veniturilor și cheltuielilor


efectuate, fiind luate în considerare veniturile, respectiv sumele încasate, cheltuielile totale,
veniturile neimpozabile, creșterile și descreșterile nete ale activelor în perioada verificată.

Determinarea veniturilor sustrase de la impozitare constă în compararea cheltuielilor


efectuate cu veniturile declarate în perioada supusă verificării.

Metoda fluxurilor de trezorerie constă în analiza intrărilor și ieșirilor de sume în/din


conturile bancare, precum și a intrărilor și ieșirilor de sume în numerar, pentru a stabili
mișcările de disponibilități bănești și asocierea acestor mișcări cu sursele de venit și utilizarea
acestora.

Prin utilizarea metodei fluxurilor de trezorerie se vor putea identifica venituri nedeclarate,
pornindu-se de la analiza valorii și frecvenței depunerilor în conturile bancare și a surselor
acestor depuneri.

Determinarea veniturilor sustrase de la impozitare constă în compararea disponibilităților


bănești din conturile bancare și evidențiate în documente sau folosite la plata cu numerar cu
toate veniturile din surse impozabile depuse în conturile bancare ori folosite la plata cu
numerar a unor cheltuieli în perioada supusă controlului.

Metoda patrimoniului permite stabilirea bazei impozabile ajustate pentru o persoană fizică
verificată, analizând creșterea, respectiv descreșterea patrimoniului net al acesteia.

Metoda patrimoniului constă în determinarea venitului impozabil pe baza creșterii valorii


patrimoniului net al unei persoane fizice pe parcursul unei perioade impozabile, după
ajustarea cu cheltuielile efectuate și veniturile neimpozabile. Se consideră că pentru orice
perioadă impozabilă venitul unei persoane fizice este folosit pentru elemente de cheltuieli,
inclusiv pentru creșterea patrimoniului net sau pentru scăderea obligațiilor.

Creșterea sau descreșterea valorii patrimoniului net se determină prin compararea valorii
patrimoniului net la începutul perioadei cu cea de la sfârșitul perioadei. Se vor lua în
considerare efectele pe care le au asupra patrimoniului net achiziționarea de active, reducerea
de obligații și cheltuielile efectuate din surse de venit care nu sunt declarate ca fiind
impozabile
Concluzii

Concluzia generală este că structura cheltuielilor publice este influenţată în primul rând de
puterea economică a statului, de experienţa democratică – experienţa în bugetarea
„capitalistă” a cheltuielilor – şi de gradul de dezvoltare şi civilizaţie. Eficienţa
cheltuielilor publice, însă, este mai curând legată de urmărirea realizării unor propuneri, şi
depinde de capacitatea guvernelor de a menţine consumurile în limite minime şi de a face
sacrificii, la nivel economic, acolo unde este cazul.

Bibliografie

 http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/marinescu/15.htm
 HG 248/2011 privind aprobarea Procedurii de aplicare a metodelor indirecte pentru
stabilirea bazei impozabile ajustate, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 191
din 18 martie 2011
 https://stelian23august.files.wordpress.com/2008/03/finante-publice2.pdf
 I. Văcărel, Finanţe publice, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2001
 www.mfinante.ro