Sunteți pe pagina 1din 14

IOAN IANOLIDE despre ANTIHRIST - OrtodoxINFO

ortodoxinfo.ro

IOAN IANOLIDE despre ANTIHRIST - OrtodoxINFO ortodoxinfo.ro Cateva citate din Ioan Ianolide, “Detinutul Profet”, 1985:

Cateva citate din Ioan Ianolide, “Detinutul Profet”, 1985:

Detinutul simte ca intr-un viitor previzibil puterea comunista va anihilata. Si totusi el e trist si ingrijorat. Trist este pentru ca vede ca aceia care au avut puterea comunizarii tarii se pro leaza ca stapani si ai lumii care va veni. Este ingrijorat pentru ca intelege ca se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fara oponenti si fara precedent.

Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu si-a indeplinit misiunea si nu mai este necesar, deci poate sa dispara spre a transmite puterea sa unei noi forte apocaliptice…” […] Pacea de dupa primul razboi mondial a fost pacea masonica, pacea de dupa al 2 lea razboi mondial este pacea iudaica, indca s-a produs con ictul dintre capitalism si comunism. Numai evreii detin centrele de gandire si de putere, atat in lumea capitalista cat si in cea comunista. Desi puterea lor este mare si in capitalism si in comunism, ei nu sunt tolerati ca stapani de catre nimeni. Asa au ajuns evreii sa e dusmanii lui Dumnezeu, ai crestinatatii, ai

islamului, ai comunismului si ai capitalismului. Folosind aurul, minciuna si teroarea, ei umilesc omenirea intreaga. Despre ei nu se poate spune adevarul decat cu riscul cruci carii. Ei il ucid din nou pe Hristos. Ce va i?

[…]

Experienta pitesteana a esuat, dar daca omenirea nu va intelege la timp ce o asteapta, va o bezna pitesteana internationala.

O puteti citi la:

Copilăria „Dumnezeu voia să-L descopăr pe Dumnezeu duhovnicește” 27 ianuarie 1919, comuna Dobrotești, jud. Teleorman – este ziua în care se naște Ioan Ianolide, cel de-al doilea u al lui Nicolae și al Ispasiei Ianolide. Tatăl, macedonean de neam, administra moșia Berindeilor, locuind cu familia la Lunca, în apropiere de Dobrotești. Sora lui, pe nume Maria, profund legată de satul natal, devine profesoarăși se căsătorește cu un basarabean, rămânând până la moarte în casa părintească de la Dobrotești. Ca orice copil crescut la ţară în vremea aceea a gustat din bucuriile vieţii creștinești ale satului românesc de la început de veac al XX-lea: „M-am născut român și trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericești și tradiţiile obștești ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioși și o mamă evlavioasă s-au format în mine sentimentul și convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în altar cât și în su ete oamenii se întâlnesc cu El, că El plutește în văzduh cu toţi îngerii Lui, ajutându-ne să ne s nţim și să ne mântuim” .

Copilăria i-a fost liniștită. Însă vremurile tulburi în care s-a născut, între dictatura lui Hitller și a lui Stalin, pecetluiesc destinul mucenicesc al lui Ioan. Sensibil la provocările veacului său, intră în anul 1937, ca majoritatea tinerilor cu idealuri înalte din perioada interbelică,

în Frăţiile de Cruce, organizaţie naţionalistă de educaţie moral-religioasă. Su et curat,

însetat de adevăr și de dreptate, se avântă într-o luptă care îi va schimba de nitiv cursul vieţii. După absolvirea liceului, datorită situaţiei materiale bune de acasă, merge să studieze Dreptul la București, sperând într-o Românie mântuită de păcatele politicianismului burghez și de ateismul bolșevic: „Deci până la majorat am fost un creștin tradiţionalist, dar viu, Iisus ind taina și izvorul vieţii mele. Dar Dumnezeu nu voia să mă opresc aici. El voia să-L descopăr pe Iisus duhovnicește. Așa se face că la 21 de ani am intrat în temniţă” .

Arestarea

Student în anul I de Facultate este martorul unor schimbări istorice și sociale majore:

România intrase efectiv în cel de-al doilea război mondial pentru recuperarea teritoriilor răpite de URSS. „Evenimentele istorice care se abătuseră atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei și a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) și cedarea Ardealului de Nord ciuntiserăţara și făceau ca orașele și satele noastre să e pline de refugiaţi cu su etele sfâșiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. (…) Tinerii care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era șef de grup în Frăţiile de Cruce. În toamna anului 1941, după intrarea României în război, a fost arestat în pădurea Montesqieu, la marginea Bucureștiului, împreună cu un grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara. Siguranţa statului a împânzit pădurea și zona învecinată cu agenţi, care au arestat pe toţi tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturaţi astfel șaizeci și șapte de tineri. Printre cei prinși ne-am numărat și noi. Curând a fost adus lângă noi și Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit și bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal se ţinea drept și cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie și îmbărbătare pentru ceilalţi. Urcaţi în două autobuze ale Serviciului de Siguranţă am fost duși la Prefectura Poliţiei Capitalei unde au început anchetele cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoașterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan Ianolide. După câteva săptămâni de triere au rămas sub arest șaisprezece inși. În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispoziţii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe ecare să se orienteze potrivit conștiinţei personale” .

Procesul. Acceptarea fără cârtire a crucii

. Procesul. Acceptarea f ă r ă cârtire a crucii În 21 noiembrie 1941 prin sentin

În 21 noiembrie 1941 prin sentinţa nr. 2208, Curtea Marţială condamnă pe opt dintre fraţii de cruce arestaţi la 25 de ani muncă silnică: „La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide, a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să e condamnat pentru credinţa pe care o are și lupta pe care o poartă spre apărarea

neamului românesc. Ca urmare a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer și gura i s-a luminat de o bucurie interioară revărsată în zâmbet pe întreaga gură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră așa ceva până atunci (…)” . Astfel începe Golgota celor 23 de ani de temniţă prin închisorile Aiud, Jilava, Pitești, Târgu-Ocna, Galaţi, Caransebeș, Văcărești, Gherla și Aiud.

„Aiudule, temniţă cruntă…”. Despătimirea Ianuarie 1942, legat cu lanţuri la mâini și la picioare, Ioan este adus la Aiud, închisoare cu un regim de detenţie extrem de dur, cu înfometare și frig insuportabil, la care se adaugă și cruzimea directorului penitenciarului, Aurel Munteanu, făcându-le viaţa un calvar. Anii 1942-1944 poartă amprenta unor dureroase frământări și căutări su etești: „Se punea întrebarea: ce căutăm noi în temniţă la acea datăși ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam și eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise și de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei și demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism și de spirit de conservare, am fost neînţelepţi și am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim su etele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” . La „universitatea” de la Aiud are prilejul să-și completeze cunoștinţele de drept, sociologie, pedagogie, loso e, dar înclină cu precădere spre desăvârșirea propriului su et prin rugăciune neîncetată, privegheri și lectură zilnică din Sf. Scriptură. Momentul ispitirii nu întârzie să apară. Cineva din administraţia închisorii îl chinuiește ca să mărturisească că el este un bandit, iar acela un om de onoare. Ioan cedează presiunilor și trece înfrânt prin cuptorul umilinţelor, moment de răscruce în care își reconsideră întreaga vieţuire creștină: „Atunci am căzut cu faţa la pământ și pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: sunt un ticălos” . În această deznădejde a ă de rugăciunea isihastă de la un preot. O va practica neîncetat vreme de câteva luni, însă mai presus de toate: „aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredinţez toată intimitatea simţămintelor mele și să-i cer să-mi e călăuză. Știam că preotul are har și credeam că el poate să-mi transmită puterea și lumina dumnezeiască de care aveam nevoie și după care râvneam cu atâta nesaţ” . Pronia lui Dumnezeu intervine și de această dată în viaţa lui Ioan, scoţându-i în cale pe „ctitorul” su etului său, pe părintele Arsenie Papacioc. Sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan sporește pe calea desăvârșirii pentru că „descoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil” .

Urcuș spre Înviere cu Valeriu Gafencu

Prin rânduiala lui Dumnezeu, Aiudul îi ofer ă lui Ianolide o alt ă întâlnire crucial

Prin rânduiala lui Dumnezeu, Aiudul îi oferă lui Ianolide o altă întâlnire crucială pentru prefacerea lui su etească: „Când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă a am cu Marin Naidim și ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să e aproape de noi, să se împărtășească de aceleași bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deși avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei și suferise consecinţele, pentru că nu știam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu și să- i împărtășească starea și dorinţa su etului lui. Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuși și-a destăinuit toate stările su etești cu toate frământările de conștiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţișat ca pe un frate pe care de mult îl aștepta la poarta su etului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depășirii prea marii scrupulozităţi de conștiinţă, pe care se a a ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formăși un stil de viaţă întâmplătoare și închipuită, pentru a opta pentru viaţa trăită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul și Biserica Lui” .

Trăiește revelaţia curăţirii su etești prin mărturisirea propriilor păcate în faţa celor trei prieteni dragi: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim și Marin Naidim. „Stau o vreme în aceeași celulă, se mărturisesc unii altora. Își ţin su etele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obște. Această comunitate era ideală, dar nu lipsită de ispite și frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau su etele. Încercarea de rezolvare a greșelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat cu autoritate… În ciuda tuturor ispitelor, dragostea și bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creștine, căci pedagogia și îndrumarea duhovnicească sunt o artă. Ori dacă vreţi o știinţă” . Dintre toţi „Valeriu a fost cel care a ieșit primul la lumină, care a ars ca o acără în mijlocul nostru al tuturor și asta prin

valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălășluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră, datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în ne tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!”

Galda, pătimirile robiei După cel de-al doilea război mondial, România sărăcită este devastată de lipsa rezervelor de hrană. Foamea se întinde ca o molimă grea peste penitenciarele din întreaga ţară. În iarna anului 1945, printr-o dispoziţie ministerială, penitenciarele sunt nevoite să se autoîntreţină din munca deţinuţilor. Ianolide este transferat la colonia de muncă Galda de Jos împreună cu Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru pentru a munci pe proprietatea unui moșier într-un regim de semi-libertate. Viaţa de aici nu este deloc ușoară: „Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram dezbrăcaţi. Lucram în vii și grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi” – , însă are bucuriile ei răsfrânte în iubirea frăţească care domnește între deţinuţi, în posibilitatea de a comunica cu familia și de a merge la slujbele Bisericii din apropiere. În aceste condiţii Ioan o va cunoaște pe Valentina, sora mai mică a lui Valeriu, cu care se va logodi în biserica coloniei urmând să se căsătorească după eliberare. De acest regim s-au bucurat aproximativ doi ani, răstimp în care comuniștii capătă puterea deplină în ţară. Încep să se în ripe planurile de reeducare a studenţilor prin metode diabolice.

Pitești, apogeul dezumanizării

prin metode diabolice. Pite ș ti, apogeul dezumaniz ă rii Vara anului 1949, continuarea martiriului lui

Vara anului 1949, continuarea martiriului lui Ianolide la închisoarea Pitești, dupășapte ani de temniţă grea. În această „insulă a ororii absolute” începe genocidul su etelor tinerimii românești prin torturarea continuă, zicăși su etească chiar de către colegii de detenţie cu scopul de a-și denigra trecutul, de a se „reeduca”. Ianolide trece prin faza premergătoare reeducării, prin înfometare, frig și umilinţe de tot felul. La camera 4 spital

deţinuţii erau schingiuiţi în cele mai cumplite moduri. Unul din colegii de celulă, venit din „tura” reeducării, îi povestește lui Ioan despre torturile atroce de la camera 4 menite a produce mutilarea su etească a penitentului: „În timp ce-mi vorbea – mărturisește Ianolide – simţeam în mine tăria rugăciunii și groaza teroarei. Bănuiam ceva, dar nu chiar tot ce auzeam acum. Fiori reci și erbinţi mă străbăteau. Mă concentram și mai mult în rugăciune” . Este cert că rugăciunea îi dă curajul să poarte cu sine o iconiţă ascunsă în pantaloni, o cruce băgată în mâneca puloverului și o fasciculă din Biblie așezată cu grijă în saltea, „obiecte interzise” de care a ă temutul gardian Georgescu. Ioan este nevoit să le predea, dar în momentul predării crucii îi spune gardianului: „Domnule Georgescu, aveţi grijă să nu vă luptaţi cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!” Urmarea: este bătut cu ranga, călcat în picioare cu bestialitate, până se umple de sânge. Întors în celulă a ă de torturile suferite de prietenii lui de la studenţii reeducaţi și de căderea lor în iadul demascărilor: „nu vedeam nicio scăpare, deci mă aruncam deplin în voia lui Dumnezeu (…) Simţeam că mi se tulbură mintea și-L chemam mai stăruitor pe Iisus să-mi dea luminăși pace” . Arma rugăciunii i-a fost scut de apărare în aceste împrejurări teri ante: „În așteptarea turei mă rugam zece, șaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbușire în acele împrejurări indcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aș ales să mor decât să u ucis su etește și mi- aș căutat moartea dacă aș văzut că nu pot rezista” . Clipele de încordare su etească maximă sunt curmate de prima criză de hemoptizie pe care Ianolide o face la Pitești:

„plângeam încetișor, când am simţit un val erbinte că năvălește din piept spre cap. Simţeam că mă desfac, mă înec și mor. Am avut senzaţia eliberării și aproape eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gurăși pe nas (…) Eram într-un lac de sânge. Simţeam o mare ușurare în trup și în su et. Iertasem totul, îmi era milă de toţi. Așteptam să-mi dau sfârșitul și eram liniștit” . Intervenţia proniatoare a lui Dumnezeu îl salvează din iadul reeducării. Bolnav de T.B.C. este transferat la începutul lui ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu-Ocna.

lui ianuarie 1950 la penitenciarul sanatoriu Târgu-Ocna. Târgu-Ocna, suferin ţăș i har „ Ș i în

Târgu-Ocna, suferinţăși har Și în veșnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin

fericit” Condiţiile mai blânde de detenţie de la Târgu-Ocna, mâncarea relativ îndestulătoare, plimbările în aer liber îl ajută pe Ianolide să se refacă repede. Se dedică cu trup și su et

îngrijirii lui Valeriu și a celor mai suferinzi decât el. Spală hainele și așternuturile murdare ale bolnavilor, le curăţă rănile și le împlinește toate nevoile, face privegheri de toată noaptea la căpătâiul muribunzilor, jert ndu-se pentru ceilalţi până la uitarea deplină de sine. Atmosfera liniștită de la Târgu-Ocna este tulburată de sosirea, în mai 1950, a unui grup

de studenţi trecuţi prin reeducarea de la Pitești, dornici să înceapăși aici acţiunea de

reeducare. Măsurile administraţiei se înăspresc drastic așa încât o parte din deţinuţi răspund cu grevăși protest verbal. Valeriu încercă să potolească spiritele încinse prin recursul la rugăciune, în vreme ce Ianolide, pentru încercarea de a se opune procesului de reeducare, este izolat împreună cu alţi șapte mărturisitori. Nici presiunile studenţilor reeducaţi nu dispar dintr-odatăși duc la exterminarea psihică a deţinuţilor mai slabi su etește. Printre ei, Virgil Ionescu clacheazăși își taie venele de la mâna stângă „Vestea a fost egală cu explozia unei bombe. Plimbarea s-a întrerupt brusc. După o clipă de tăcere derutantă, cei din curte s-au năpustit strigând spre ușa clădirii, cu intenţia declarată de a-i pune la punct pe cei ce pregăteau reeducarea. În faţa lor, în dreptul ușii, s-a oprit cu braţele deschise, Ioan Ianolide: Staţi pe loc. Nimeni nu trece acum dincolo decât dacă mă calcă pe mine în picioare. Vreţi să faceţi și voi ce fac ei acum, să folosiţi

forţa? Opriţi-vă! Intervenţia lui s-a dovedit un gest de înţelepciune care i-a scutit pe ceilalţi

de

grave consecinţe” .

Cu

toate acestea n-a pregetat să se jertfească chiar și pentru tinerii „reeducaţi” trecuţi

prin ororile Piteștiului, spălându-le rănile, hrănindu-i, îngrijindu-i. Tentativa de reeducare

de la Târgu-Ocna eșuează. Motivele ţin de speci cul închisorii-sanatoriu care a permis

deţinuţilor o foarte bună comunicare, iar solidaritatea dintre ei a făcut posibilă oprirea bătăilor aproape imediat după începerea lor. Fără îndoială, clipele de har petrecute lângă Valeriu Gafencu rămân cele mai preţioase și mai dragi su etului lui Ianolide în această perioadă. Intensitatea trăirii lor va estompa durerea pierderii celui mai scump prieten, petrecută în ziua de 18 februarie 1952 și evocată de Ianolide ca o stare mistică de excepţie: „Su etul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire – am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. M-am gândit că sunt în

Cer. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Și în veșnicie nu-

mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că

Hristos era prezent în Valeriu (…) Credinţa lui Valeriu îmi dădea și mie tărie. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârșit iubirii lui Hristos” . După moartea lui Valeriu, pastorul Wurmbrand insistă pe lângă Ianolide să-l ajute să se boteze ortodox. Ioan îl va amâna până în vară, răstimp în care se ocupă de catehizarea

pastorului în vederea botezului care va săvârșit în mare taină de un preot. Februarie 1953, din nou la răspântie de drum. Ioan este transferat la Caransebeș, apoi la Jilava și adus în cele din urmă la Aiud.

Din nou Aiud. Su et de sfânt Decembrie 1954, în secţia de T.B.C.-osos, Ianolide își poartă povara bolii. Su etește este mult mai destins pentru că doctorul curant al secţiei, prof. universitar Gheorghiu, și el deţinut, pune la dispoziţia bolnavilor petece de hârtie rămase de la medicamente pe care deţinuţii scriu cu ajutorul unui beţișor ascuţit cursuri de loso e, matematici, chimie,

limbi străine. Și aici, dragostea lui Ioan pentru fraţii de suferinţă scrie adevărate le de pateric:

„La Aiud, Radu s-a îmbolnăvit în noiembrie 1954, într-o celulă la etajul 3, pe nord. Boala a debutat cu simptomele obișnuite ale gripei, dar febra, transpiraţiile, o stare profundă de oboseală nu s-au mai lăsat plecate. Boala lui Radu evolua. Apăruseră noi simptome printre care dureri de abdomen, din ce în ce mai mari. După un timp Radu s-a trezit. S-a ridicat pe un cot. Forţa vederea. Asupra lui se apleca umbra unui om, ce tot încerca să-i introducă în gură o lingură, ţinând în mâna stângă un acon: Stai liniștit. Stai liniștit. Deschide gura. Este un tonic bun. Ia uită-te la mine, mă cunoști? Nu, mul…. Mulţumesc.

E ta

Așa… Mai primește o lingură din tonicul pe care ţi-l oferă cu atâta grijă dl. Ianolide și după aceea ai să mai dormi, că-ţi face bine . Când Radu s-a trezit a doua oară, privirea i-a arătat clar, tot ceea ce-l înconjura. Pe marginea patului său, schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara neagră, l-a recunoscut pe Ioan Ianolide, studentul care-și deșira anii prin închisori încă din 1941” . „Repetând constant, de-a lungul a zeci de ani, rugăciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam în clipe grele, izvorul de înţelepciune și tăria de a le putea depăși; era un fel de alter-ego al lui Valeriu ”.

tare bun. Nu vă, vă, văd bine. Lu… lumina! A! Uitaţi-vă băieţi, zâmbește. S-a trezit.

Al doilea proces. Adevăruri interzise

bine. Lu… lumina! A! Uita ţ i-v ă b ă ie ţ i, zâmbe ș te.

Anul 1958, Securitatea dezlănţuie un nou val de arestări în urma retragerii trupelor sovietice din ţara noastră. Măsură preventivă pentru orice tentativă de împotrivire faţă de „democraţia populară” soldatăși cu înnoirea condamnărilor foștilor deţinuţi. Într-o seară de toamnă a anului 1958, Ioan este luat de la Aiud și dus la București pentru anchete. Moment de grea cumpănă, torturi și umilinţe pentru recunoașterea celor două capete de acuzare: că ar organizat o bandă de legionari la Târgu-Ocna și că ar dispus ca cei ce se eliberează să menţină organizaţia și să realizeze o contrarevoluţie împotriva „clasei muncitoare”. Interpretările absurde date de Securitate unor fapte creștine de genul: o nuntă este „adunare legionară contrarevoluţionară”, un cadou făcut la botez ar putea „ajutor legionar” organizat în scopuri antistatale, un pelerinaj la mănăstire este „marș legionar de antrenament în scopul cuceririi puterii politice” – stau la baza organizării unor noi procese. Cele 12 principii creștine formulate la Târgu-Ocna cu care Ianolide a îmbărbătat deţinuţii sunt catalogate de Securitate drept „principii legionare”. De altfel și el și Valeriu sunt priviţi de Securitate drept capii grupului „mistic” de la Târgu-Ocna din care mai făceau parte Aurel Dragodan, Aurelian Guţă, Constantin Ţoţea, părintele Constantin Voicescu, Mihail Lungeanu și alţii. Desemnat ca șef al lotului, Ianolide este supus la anchete exterminatoare vreme de cinci luni până când trupul îi cedeazăși este trimis la refacere în spitalul penitenciar Văcărești. Nici aici nu scapă de calvarul suferinţelor, ind chinuit fără motiv de un tânăr doctor evreu. S dând orice declaraţie a acuzaţilor, sentinţele Tribunalului, stabilite dinaintea procesului, condamnă 29 de persoane de la 15 ani de temniţă până la muncă silnică pe viaţă pentru pricini juridice închipuite, în fapt pentru curajul de a trăi creștinește. Ioan este condamnat la alţi 25 de ani de muncă silnică. Periplul prin închisorile României își continuă cursul necruţător.

Interludiul Jilava Aprilie 1960, Ianolide este transferat în infernul temutului Maromet. Încadrate în chenar roșu sunt etichetele atribuite blândului Ioan de către Securitate pe foaia de transfer:

„atenţie f. periculos legionar”, „grad de periculozitate”. E limpede că mărturisirea lui Hristos în acele timpuri era pericolul de moarte al ateismului comunist. De altfel, Ianolide

este acum într-un proces de prăbușire a rezistenţei trupești: „În una din seri, înainte de a se da masa, a fost adus în cameră un deţinut înalt, frumos, cu o bocceluţă sub braţși o batistă plină de sânge la gură: „Îl vedeţi” zise gardianul, din pragul camerei, „face închisoare de peste douăzeci de ani și este bolnav, are nevoie de pat sub geam”. Propria mărturisire este zguduitoare: „Mă numesc Ianolide Ioan, fac închisoare din 1941, de pe vremea studenţiei mele. Sunt bolnav de tuberculoză, scuip sânge, uitaţi-vă, zise el arătându-ne batista, apoi continuă: pe lângă aceasta am o boală, nu-mi pot ţine echilibrul. Am fost bătut la cap și tremur mereu, nu mă pot stăpâni!… Este printre dumneavoastră

un preot?

Dacă este, îl rog să mă binecuvânteze! Doamne Dumnezeule, binecuvântează

pe acest frate Ioan venit în mijlocul nostru! – glăsui preotul Popescu Buzău. După această binecuvântare se produseră în cameră câteva minute de tulburare. Deţinuţii din paturile de sub geam nu voiră să cedeze niciunul locul lui Ioan. Învăţat în lunga lui detenţie cu fel de fel de certuri și incidente, se așeză liniștit în pat cu Romeo Pușcașu, lipit de peretele ușii” . În ciuda suferinţelor trupești și a înfăţișării exterioare deplorabile, Ianolide poartă pe chipul lui lumina curăţiei și a s nţeniei: „A fost un adevărat sfânt. Credinţa, comportarea, gesturile lui, toate îl așază în rândurile s nţilor… În timp ce în cameră se purtau discuţii, se iscau certuri, se povesteau dureri, se iveau neliniști, Ianolide, cu gura lui de Făt Frumos, cânta psalmi, degajat de orice frământare lăuntrică. A fost un exemplu de viaţă, în închisoare, viaţă înconjurată de nimb dumnezeiesc” . Noiembrie 1960. Ia sfârșit șederea lui Ioan la Jilava odată cu transferul lui la Gherla și în cele din urmă, din nou la Aiud.

Ultimele încercări – Aiudul

urm ă , din nou la Aiud. Ultimele încerc ă ri – Aiudul Anul 1962, o

Anul 1962, o ultimă încercare de reeducare a deţinuţilor politici, la Aiud sub vigilenţa colonelului Crăciun. Vocile tot mai puternice ale forurilor internaţionale, care reclamă eliberarea deţinuţilor politici, sporesc teama partidului că „dușmanii de clasă” vor ajunge în libertate fără să fost reeducaţi. Metodele de constrângere de acum evită violenţa zicăși recurg la promisiuni de eliberare în cazul colaborării sau la înfometare, izolare și șantaj în cazul opoziţiei. Se organizează cluburi cultural-educative în care se încearcă reeducarea în spirit marxist-comunist. Intransigenţa și fermitatea lui Ianolide îl descurajează pe colonelul Crăciun, silit să recunoască: „În general este un element recalcitrant și fanatic. Începând cu anul 1962 a fost antrenat în munca cultural-educativă, unde de la început s-a postat pe o poziţie net dușmănoasă muncii culturale. Și în prezent se menţine pe aceeași poziţie de rezervă refractară, cu in uenţe negative în rândul

deţinuţilor. Nu este folosit la munci” . Este absolvit de presiuni odată cu internarea lui în secţia a XI- a T.B.C. „prăpădit de bolnav, ţintuit la pat” .

Eliberarea. Asemenea lui Iov întru ispite Anul 1964. Se emite decretul general de amnistiere a tuturor deţinuţilor politici. Cu toate acestea încercările de intimidare prin condiţionarea eliberării de reeducare și spălarea creierului continuăși în luna iulie a acestui an. Se vrea cu disperare compromiterea conștiinţelor mărturisitorilor din temniţele comuniste pe ultima sută de metri. Ziua de 31 iulie, când i se pune în mână foaia de eliberare și un bilet de tren până la București, este „un șoc” pentru Ianolide care nu poate decât să plângă spasmodic la a area veștii: „Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu știam și nu credeam că voi eliberat. Nu-mi venea să cred. Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mișc într-un mormânt și că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit și n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!” După 23 de ani de temniţă grea, anchilozat de reumatism, mânat de acea boală a temniţei numită de deţinuţi „celulită”, ca urmare a șederii prelungi în celulele insalubre și igrasioase, Ioan Ianolide va plânge tot drumul spre casă, răvășit de perspectivele în orătoare pe care le oferea societatea comunistă. Ajuns la Gara de Nord o caută pe logodnica sa, dar nici ea, nici rudele din familia lui nu îl așteptau: „prezentul și trecutul mă săgetau deopotrivă” . Ajutat de un frate de suferinţă, reușește să ajungă la mătușa sa. Lacrimi și emoţii provocate de bucuria revederii inundă su etele tuturor, dar o nouă lovitură îi frânge su etul sfâșiat de durere: mama îi murise cu trei ani în urmă, iar logodnica, Valentina, se căsătorise cu doar un an în urmă, după ce îl așteptase 18 ani: „M-am încovoiat și am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârși niciodată din su etul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină, iar eu o nălucă, o arătare, o himeră ”. La scurt timp, boala îl răpune din nou și se internează într-un spital pentru recuperare. Venită la căpătâiul lui, Valentina Gafencu mărturisește: „Mi-l aduc aminte și astăzi pe Ioan, în spital, dându-mi o hârtie și un creion ca să scriu: Iartă-mă! L-am întrebat atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi-a spus zdrobit că Taina Cununiei este mai mare decât logodna”. Încă o dată renunţă la ce avusese mai frumos în viaţă pentru porunca lui Hristos.

mare decât logodna”. Înc ă o dat ă renun ţă la ce avusese mai frumos în

Trupul lui viguros din natură i-a îngăduit să se refacă zicește, iar su etește a continuat ascensiunea. A încercat să între în mănăstire, dar autorităţile represive, care controlau și viaţa monahală, nu i-au permis. La un an de la eliberare, Dumnezeu îi mângâie su etul greu încercat rânduindu-i o soţie minunată care îl va îngriji cu dăruire până la moarte . Rămâne același su et iubitor de frumos, însetat să cunoascăși prin cultură adâncurile nelimitate ale inţei omenești, dar mai cu seamă tainele rugăciunii inimii, căreia i se dedică aproape în totalitate. Însă trăiește în continuare cu durerea de a nu putea lupta făţiș cu mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. După ce încearcă să plece din ţară, pentru că nu i se acordă pașaport, hotărăște să dea viaţă gândurilor și ideilor care îl însu eţeau, așternându-le pe hârtie.

Teofanie la capăt de drum Sute de pagini prind contur sub condeiul lui Ianolide vreme de trei ani, între 1981 și 1984. O ultimă evadare din imperiul fricii în care Securitatea încearcăși acum să-i prăbușească su etul, hărţuindu-l și urmărindu-l la ecare pas. Senin și hotărât, Ioan s dează orice pericol dinafarăși nu renunţă la libertatea de a-L mărturisi pe Hristos, posterităţii. Totuși își ia măsuri minime de precauţie. Confecţionează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascunde ecare lă scrisă. Pe una din aceste le notează: „Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranţa că aceste rânduri vor supravieţui mie” . Așa s-au păstrat manuscrisele care vor vedea lumina tiparului după revoluţia din 1989, intitulate: „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouăși „Deţinutul profet” sub diortosirea maicilor de la Mănăstirea Diaconești. „Întoarcerea la Hristos este o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu umilinţăși neţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului și ieșit curat pe malul înalt al s nţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor” .

La pu ţ in ă vreme dup ă ce î ș i împline ș te

La puţină vreme după ce își împlinește lucrarea mărturisitoare prin scris, Ianolide se îmbolnăvește de ciroză hepaticăși în urma survenirii unui neoplasm al organelor interne, pleacă la Domnul în data de 5 februarie 1986, ind înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, nu departe de locul de odihnă al duhovnicului său de după eliberare, părintele Benedict Ghiuș. „Nea Doncea, unul din muncitorii legionari bucureșteni arestat și eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormântarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane și cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au rămas de la Ioan, cu dorinţa de a dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: Purtaţi-vă crucea!” În loc de concluzie… „La sfârșitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg și veșnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui și El m-a făcut om. Nu-L pot de ni, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu și Om” . (Material realizat de mănăstirea Paltin Petru-Vodă, publicat in Nr. 32 al Revistei Atitudini)