Sunteți pe pagina 1din 22

CAPITOLUL I.

STRATEGII DE ATAȘAMENT

1.1 Atașamentul - noțiuni generale

Teoria atașamentului este considerată ca fiind o teorie socioemoțională, însă aceasta este
de fapt o teorie developmentalistă, dinamic structural, ce perimte o adaptare succesivă având
predicții neliniare (realizată după principiile: autoorganizare, diferențiere, integrare) și predicții
neevidente (Stroufe, Egeland, Carlson, Collins, 2005).

Conform acestei teorii, Bowlby (1982), fondatorul teoriei atașamentului, spene ca


indivizii se nasc cu un sistem comportamental de atașament, care se activează atunci când aceștia
se află în dificultate, scopul acestuia fiind de a menține un sistem de siguranță. În momentul un
care un individ este speriat, obosit sau bolnav, acesta va căuta protecție și confort de la un
ingrijitor primar care îi oferă protecție (apud, Feeney, Collins, 2001).

Există numeroase definiții și perspective asupra atașamentului, care sugerează faptul că


atașamentul reprezintă “o relație afectivă între două persoane, care învinge timpul și distanța”.

După Field (1994), atașamentul este “relația ce se crează și se dezvoltă între două sau
mai multe ogranisme în momentul în care sistemele lor fiziologice și comportamentale intra în
raport de afinitate și rezonanță reciprocă” (apud, Ana Muntean, 2009, p.194).

În viziunea lui Sroufe, Egeland, Carlson & Collins, atașamentul reprezintă un număr
important de funcții jucat de părinți colegi, și frați, toți contribuiind la dezvoltarea atașamentului
unui individ. Atașamentul reprezintă o legătură emoțională puternică dintre oameni și are un rol
fundamental asupra sănătății umane, reprezentând un sistem de organizare de bază în funcție de
care individul se dezvoltă. Comportamentul se dezvoltă pe baza atașamentului pe care induvidul
îl întalnește la persoanele din zona proximei dezvoltări și prin contactul pe care îl are cu o
persoană numită figură de atașament în diferite momente ale vieții, dar mai ales în momentele de
dificultate deoarece acesta se apropie de persoanele pe care le consideră de încredere, care îl
susțin și îl încurajează.
Modul în care atașamentul se dezvoltă încă de la naștere și pe parcursul copilăriei
contribuie la formarea relațiilor emoționale viitoare dintre două persoane. Există doi factori
importanți în dezvoltarea atașamentului: pe primul plan este sensibilitatea adultului, persoana
care este figură de atașament pentru copil, trebuie să răspundă în mode adecvat la semnalele
transmise de acesta și să comunice cu el pentru a-i modela stările emoționale; iar în planul doi se
află modul în care adultul stimulează copilul prin inițierea interacțiunii cu acesta (Ana Munteanu,
2009).

Legătura timpurie dintre mamă și copil are un rol foarte important în construirea unui
relații emoționale interumane. Bowlby (1988) este cel care a dezvoltat conceptul de atașament
referitor la relația timpurie dintre mama și copil, aceștia vând o tendință prezentă încă de la
naștere de a se apropia cât mai mult unul de altul, creîndu-se o relație afectivă de atașament.
Persoana care îi va satisface copilului nevoiele (hrănire, curățare, grijă), care se va apropia fizic
pentru a-i aduce liniște și care care îi va da copilului o stare de bine, fiind prezentă în majoritatea
timpului lângă acesta va fi numită figură de atașament. Construirea personalității copilului în
raport cu atașamentul primit în copilărie, influențează modul în care, copilul devenit adult, oferă
afecțiune în relația de cuplu.

Pentru a întări cele spuse mai sus, în lucrarea lui Bowlby John, Clinical Application Of
Attachment Theory: A Secure Base (1988) prezint, în traducere, un paragraf despre clasica teorie
a atașamentului: “Atașamentul reprezintă orice formă de comportament prin care persoana se
plasează și menține proximitatea cu un anumit individ pe care îl vede ca fiind mai capabil de a se
confrunta cu dificultățile vieții. Atașamentul este evident de fiecare dată când persoana este
speriată, obosită sau bolnavă și când are nevoie de îngrijire și reconfortare. În alte momente
atașamentul nu este atât de evident. Persoanei atașate care știe că figura de atașament este
disponibilă și sensibilă față de ea, acest lucru îi dă un sentiment general, puternic de securitate și
o încurajează să valorizeze și să continuie relația. Deși comportamentul de atașament este cel
mai evident în copilărie el poate fi observat de-a lungul tuturor ciclurilor vieții, mai ales în
momente de urgență. Deoarece poate fi observat la toate ființele umane (deși funcționând
conform unor tipare diferite), este considerat ca parte integrantă a naturii umane și ca o trăsătură
pe care noi o împărtășim (într-o măsură variabilă) cu membrii altor specii. Funcția biologică
atribuită atașamentului este aceea de a proteja. Desigur, a rămâne într-o situație ce ne permite un
acces facil la o figură familiară despre care știm că e gata și că dorește să ne vină în ajutor în cad
de urgență este o bună poliță de asigurare, indiferent de vârstă (p.27).”

Prin urmare, atașamentul este acel comportament prin care o persoană caută proximitate
față de cineva familiar, numit figură de atașament, simțindu-se în siguranță în preajma acelei
persoane. În acest fel, persoana este echipată cu mecanisme, pentru a crește potențialul de
supravețuire, într-o lume în care necesită protecție și îngrijire, Bowlby a numit persoana
respectivă “mai puternică, mai înțeleaptă” (apud, Morgan, Shaver, 1999).

Teoria atașamentului are o istorie de dezvoltare îndelungată. A fost formulată și


consolidată pentru prima dată de psihiatrul John Bowlby și de către psihologul Mary Ainsworth,
influențati de Freud și alți gânditori psihanalitici.

Aceasă teorie a apărut pentru prima dată în urma unei cercetări în care au fost examinați
copii spitalizați separați de părinții lor, realizate de către Bowlby (1948). După doi ani de la
colectarea datelor Bowlby a constatat că nu poate continua cercetarea, însă s-a simțit obligat sa
facă ceva pentru acei copii, încercând să îi ajute prin diferite mijloace. Concluzia majoră a lui
Bowlby întemeiată pe dovezile empirice disponibile, a fost aceea că pentru a crește sănătos
mintal un copil, acesta trebuie să aibă o relație caldă și o experiență continuă cu mama sa, sau
înlocuitorul acesteia, un alt îngrijitor care să ofere satisfacție și bucurie (Bowlby, 1951, apud ,
Bowlby, Ainsworth,1992).

În lucrarea Originile teorii atașamentului: John Bowlby și Mary Ainsworth (1992),


Bowlby și Ainsworth au lucrat împreună pentru a explora și a pune primele baze ale teorii
atașamentului.

Prima formulare teoretică cu privire la atașament, bazându-se pe concepte de etiologie și


psihologia dezvoltării a fost prezentată societății de psihanalitică din Londra, în trei lucrări
clasice: “Natura copilului în legătură cu mama sa” (1958), “Separare și anxietate” (1959) și
“Durere și doliu la sugari și copilăria timpurie” (1960); în 1962, Bowlby a completat cu încă
două lucrări privind procesele de apărare legate de doliu. Aceste cinci lucrări, dintre care doar
primele trei au fost publicate au reprezentat primul plan de bază al dezvoltării teoriei
atașamentului.
În anul 1969, Bowlby a lucrat la primul volum din trilogia atașamentului. Prima jumătate
a primului volum a cuprins stabilirea datelor teorii cu privire la atașament, începând prin a
observa organismele la diferite niveluri de manifestare a comportamentelor înnăscute. În a doua
jumătate a volumului, acesta a aplicat ideile formulate într-un domeniu specific referitor la
atașamentul mamei infantile. Bowlby definește atașamentul ca fiind un comportament de
apropiere de o figură de atașament care oferă protecție în fața unui pericol. În al doilea volum
Bowlby (1973) vorbește despre separarea mamei de copil, iar în al treilea volum despre pierdere
mamei (1980), aceste lucrări acoperă mai multe teme teoretice pe care le implică titlurile lor.

În formularea principiilor de bază ale teorii atașamentului, Bowlby a folosit ca și strategie


testarea intuitivă a constatărilor empirice disponibile și a conceptelor din domenii aferente,
păstrând astfel teoria deschisă pentru a putea fi schimbată sau studiată de alți cercetători.

După publicarea acestui volum au urmat mulți alți cercetătoari care au studiat
atașamentul la copii din numeroase perspective, printre care îi avem și pe: Silvia Bell (1973) a
studiat capacitatea copiilor cu temperament sigur și nesigur de a se angaja în activități de joc și
rezolvarea problemelor. Mary Blehar (1974) a efectuat primul studiu privind atașamentul și
îngrijirea copilului de o altă persoană (nematernă), iar Alicia Lieberman (1977) a investigat
atașamentul și relațiile preșcolarilor.

Primul studiu cu privire la relațiile de atașament dintre adulți a fost inițiat la începutul
anilor 1970 cu un studiu privint decesul unuia dintre adulți (Bowlby & Parkes, 1970; Parkes,
1972) și separarea maritală (Weiss, 1973, 1977). În continuare, Shaver si Hazan (1988) au tradus
modelele de atașament realizate pe copii, în modele pentru adulți, arătând că adulții care se
descriu ca fiind siguri, evitanți sau anxioși/ambivalenți cu privire la relațiile romantice, sunt
asemenea relațiilor pe care le-au avut în copilărie în relația dintre părinte și copil (apud Bowlby,
Ainsworth,1992).

Prin urmare, este fosrte important să înțelegem relația de atașament constituită în


copilărie, întru-cât este un model pe baza căruia se vor forma relațiile romantice la vârsta adultă.
Acest aspect nu reflectă în mod automat faptul că stilurile de atașament nu pot lua o altă formă
prin implicarea în alte relații semnificative sau prin restructurarea lor viitoare din punct de vedere
afectiv emoțional (Muller, 2014).
1.2 Stiluri de atașament vs. Strategii

Stilul de atașament este unul dintre cei mai împortanți factori care contribuie la
menținerea stabilității unui cuplu. Atașamentul, în termeni generali, poate reprezenta o legătură
emoțională puternică și de lungă durată cu o anumită persoană. Schaffer, 2007 sugerează faptul
că legăturile sunt redate prin anumite trăsături: sunt selectative deoarece permite indivitului să iși
aleagă singur figura de atașament, se deduce o căutare a proximității fizice întru-cât pentru a
putea menține apropierea de figura atașamentului este nevoie să se depună un minim de efort,
acesta oferă securitate și confort persoanei, astfel separându-se pot produce anxietate, atunci
când această legătură este pusă în pericol sau nu se poate obține proximitatea (apud, Rusu,
Mureșan, 2014).

Stilul de atașament este foarmat din două modele: în copilărie, modelele de atașament se
referă de obicei la comportamentul de atașare pe care îl are copilul față de o anumită persoană și
atașamentul adulților reprezentat de relațiile interpersonale, respectiv de stategiile pe care le
folosesc pentru a se simți în siguranță lângă o anumită persoană (Bartholomew, 2009).

Conform teoriei atașamentului există trei stiluri de atașament: sigur, evitant și


anxios/ambivalent descrise pentru prima dată de Bowlby (1987). După Schaffer (2007) copii cu
atașament securizant, îl reprezintă pe îngrijitor (în general sunt părinții, mai ales mama) ca fiind
o sursă de securitate și sprijin deoarece aceștia le-au oferit siguranță/proximitate fizică; după
Ainsworth (1978), din modelul atașamentului insecurizant fac parte: atașamentul
anxios/ambivalent ce presupune răspunsuri inconștiente pe care copilul le primește din partea
îngrijitorului ca urmare a unei sensibilități materne scăzute, copilul își dorește să fie în
proximitatea părintelui însă are dificultăți în a realiza acest lucru; și atașamentul evitant în care
copilul se adaptează la reacțiile negative de exprimare a emoțiilor părintelui (apud, Rusu,
Mureșan, 2014).

În studiile lor, Hazan și Shaver (1987, 1990) au dezvoltat descrieri scurte pentru
fiecare dintre cele trei tipuri de atașament, experimentate în general de către fiecare timp de
indivit: atașamentul de tip evitant: se simt incomod, devin nervoși atunci când sunt foarte
aproape de alte personae și li se pare dificil să aibă încredere în ele; atașament sigur: li se pare
ușor și confortabil să se apropie de ceilalți, nu își fac griji de faptul că vor putea fi abandonați sau
că cineva ar putea să se apropie prea mult de ei; atașamentul anxios-ambivalent: deseori se
îngrijorează că pacientul lor nu îl mai iubește cu adevarat sau că nu vor să fie împreună, vor să
ajungă cât mai aproape de partenerul lor. Aceste descrieri s-au bazat pe observarea celor trei
modele de sugari sintetizate de către Ainsworth (1978).

Participanții au fost rugați să se gândească la relațiile lor romantice și să identifice cu care


dintre cele trei caracterizări se descriu cel mai bine specificând momentul în care le-au
experimentat. S-a constatat că oamenii au raportat modelul de atașament cu o serie de vaiabile
relevante, inclusiv experiențele timpurii cu părinții în relația de afecțiune, de dragoste (apud,
Fraley, Shaver, 2000).

La vârsta adultă, stilul de atașament reflectă modul în care se formează reprezentările


mentale despre relația de dragoste dintre două persoane. Literatura de specialitate ne arată faptul
că persoanele cu atașament securizant se apropie cu ușurință de ceilalți, în relațiile romantice
fiind fericiți și încrezători; cei cu atașament evitant se simt inconfortabil în încercarea de a se
apropia de ceilalți, ceea ce duce la o frică a intimității în relațiile romantice; iar la persoanele cu
atașament anxios/ambivalent, din frica de a nu fi respinși de ceilalți, au o atracție sexuală
ridicată, sunt obsesive și pline de gelozie (Hazan și Shaver, 1987, apud, Rusu, Mureșan, 2014).

Cercetările au folosit și modelul implementat de Bartholomew și Horowitz (1991), care


descrie tipurile de atașament după “categorii ortogonale, de sine și de altul, cu poli pozitivi și
negativi, și care împart stilurile în: securizant (imagini pozitive despre sine și despre alții),
preocupat (imagini negative despre sine, pozitive despre alții), dezaprobator evitant (imagini
pozitive despre sine, negative despre alții) și temător-evitant (imagini negative despre sine cât și
despre alții)” (apud, Soponaru, 2016, p.110).

Modelele diferite de atașament reprezintă distincte strategii de reglementare a situațiilor


conflictuale în cuplu și norme care conduc persoanele la reacții emoționale stresante în diferite
situații (Kobak & Sceery, 1988 apud Feeney, Collins, 2001).

Cercetătorii au identificat numeroase strategii prin care indivizii încearcă să repare sau să
întărească calitatea relației de cuplu, prin gesturi romantice, cum ar fi oferirea unor cadouri cu
valoare sentimentală, discuții deschise despre starea relației, dar și o varietate de strategii
antisociale care acționează neadecvat situației. Aceștia au constatat ca fiind sugestive
următoarele ipoteze de cercetare: persoanele cu atașament securizant vor avea mai multe șanse să
adopte strategii prosociale și mai multe șanse să adopte strategii antisociale, față de persoanele
care au un atașament nesecurizant (Simon, Baxter, 1993).

1.3 Atașament romantic

Majoritatea cercetătorilor care studiază relațiile romantice au descoperit că predicțiile


bazate pe teoria atașamentului au fost realizate în studii în care au fost implicați adoleșcenți și
adulți, deoarece cele mai productive idei de cercetare despre atașamentul romantic au apărut din
examinarea atentă a atașamentului din copilărie, fiind util să se ia în considerare modul în care se
dezvoltă relația dintre copil și îngrijitor, înainte de a se lua în considerare relația romantică a
adulților. Astfel, modul în care îngrijitorul răspunde nevoilor copilului în copilărie reflectă modul
în care acesta va lega relații romantice cu o persoană (Morgan, Shaver, 1999).

Stilul de atașament romantic, față de atașamentul infantil, nu prezintă diferențe


semnificative. Hazan și Zeifman (1994), au analizat posibilitatea conform căreia adulții în relația
pe care o au cu partenerii romantici au aceleași trăsături de atașament conform celor pe care le-au
avut în relația cu părinții lor. Pentru început, este căutată proximitatea față de partenerii
romantici, după care ei devin “raiul sigur” către care se vor îndrepta în perioadele de dificultate
din viața lor, în final aceștia devenind bază de siguranță. Acest comportament al unei personae
este dfinit ca fiind “dezvoltarea normative a atașamentului” (apud, Dănilă, 2016, p.215).

Teoria atașamentului romantic a fost formulată inițial de către Shaver si Hazan (1980).
Relațiile de atașament joacă un rol important în viața emoțională a adulților deoarece cele mai
intese emoții apar în timpul formării, întreținerii sau întreruperii unei relații romantice. Adulții se
simt de obicei mai siguri atunci când partenerul se află în apropiere, este disponibil și receptiv la
nevoiile celuilalt. În aceste condiții, partenerul este considerat ca fiind o “bază sigură” cu care să
exploreze mediul înconjurător sau să participe la acțivități creative în timpul liber (apud Fraley,
Shaver, 2000).

Atașamentul este considerat ca fiind una dintre cele mai cuprinzătoare teorii pentru
înțelegere în relația de cuplu (Mikulincer, Shaver, 2007). După Bowlby (1969/1982), intimitatea
romantică este considerată ca fiind o necesitate pentru producerea stării de bine a unui individ,
fiind unul dintre cele mai înalte valori ale existenței umane. Prin urmare, acestu lucru poate fi
privit ca un mijloc prin care se crează legături semnificative și satisfăcătoare între indivizi ceea
ce duce la întărirea stabilității în cuplu (apud, Dandurand, Lafontaine, 2013).

Comportamentul de atașament “reprezintă o caracteristică a naturii umane pe parcursul


întregii noastre vieți, de când ne naștem și până murim” (Bowlby, 1998). Atașamentul la adulți
duce la comportamente asemănătoare cu cele ale sugarilor și copiilor, diferența apare atunci când
atașamentul față de îngrijitori este înlocuit treptat cu cel oferit partenerilor romantici. La
maturitate sistemul de atașament este atribuit pentru a menține relațiile afective, înainte, în
copilărie, menținând legăturile cu îngrijitorii. La fel ca și sugarii adulții sunt pregătiți să aleagă
un partener cu care să dezvolte legături emoționale de durată, astfel intrând într-o relație
romantică aceștia nu o vor părăsi cu ușurință chiar dacă relațiile lor nu sunt tocmai ideale
(Morgan, Shaver, 1999).

Atașamentul romantic se deosebește de atașamentul regăsit în relația dintre părinte și


copil prin cel puțin trei aspecte: în primul rând relațiile romantice sunt bazate mai mult pe
reprezentări, adulții au abilitatea de a lega relații emoționale, de a se simți în siguranță, chiar și
atunci când persoana de care este atașată se află la distanță fizică; pe când copii au nevoie ca
figura de atașament să fie prezentă aproape permanent; în al doilea rând relațiile romantice dintre
adulți stau sub semnul sexualității care întăresc în mod semnificativ atașamentul dintre cei doi
parteneri; și în al treilea rând relația de atașament la adulți este transmisă din ambele părți, fiind o
relație de reciprocitate, în timp ce la copii, figura de atașament este cea care oferă siguranță
copilului (Dănilă, 2016).

Atașamentul la maturitate prezintă numeroase caracteristici asemănătoare cu cele din


copilările, spre exemplu, în copilărie, proximitatea joacă un rol important în alegerea figurilor de
atașament, situația fiind asemănătoare cu cea de mai târziu în cazul adulților. Aceștia au mai
mari șanse să devină prieteni sau să lege relații romantice cu persoane cu care împart spații
comune, trăiesc în apropiere unul de celălalt, lucrează împreună sau urmează o formă de
învățământ comună.
Stilurile de atașament (sigur, evitant și anxios/ambivalent), sunt asociate cu modul în care
indivizii se angajează în relația de cuplu dar și proporția de stabilitate a acesteia. Hazan și Shaver
(1987) au constatat că adulții cu atașament sigur au avut relații romantice de durată mai lungă,
față de adulții cu atașament evitant sau anxios și au fost mai puțin predispuse la divorț. Alte
studii transversale sugerează că, adulții cu atașament evitant experimentează mai des despărțirile
față de adulții cu atașament sigur (Shaver, 1987, Kirkpatrick & Hazan 1994).Cu toate acestea
Kirkpatrick & Hazan (1994) au examinat stabilitatea relațiilor adulte (studiu care s-a realizat pe
durata a 4 ani), au constatat că majoritatea subiecților care sau desparțiț au avut relații de lungă
durată instabile. Adulții cu atașament anxios au avut rate mai mari de a se despărți de partenerii
lor comparativ cu cei cu atașament sigur, pe parcursul celor 4 ani de cercetare, însă o treime din
cazuri au reluat curând relația (apud, Morgan, Shaver, 1999).

După Johnson (2013) terapia centrată pe emoții, model bazat pe teoria atașamentului,
cuprinde trei caracteristici esențiale pentru formarea unor legături puternice, care sa le ofere
ambilor parteneri o bază de siguranță, disponibilă pe parcursul întregii vieți. Acestea sunt
definite în cea mai recentă lucrarea a sa ca fiind: accesibilitatea (partenerii răspund emoțional la
cerințele celuilalt și iși acordă atenție), disponibilitatea (partenerii oferă grijă, siguranță și sunt
receptivi la nevoile pe care le au), implicarea (partenerii sunt implicați în relația pe care o au și
sunt prezenți emoțional (apud, Dănilă, 2016).
CAPITOLUL II. STABILITATEA RELAȚIEI DE CUPLU

2.1 Cuplu-noțiuni generale

Noțiunea de cuplu a apărut pentru prima dată în secolul al XII-lea în limba franceză,
pentru a constitui legătura dintre un bărbat și o femeie. Termenul este de origine latină copula,
care înseamnă legatură. În general cuplul este definit ca fiind o pereche formată din două
persoane, care se bazează pe o legătură permanentă sau poate fi și o apropiere de moment.

Dicționarul explicativ al limbii române (2009), definește cuplul ca fiind o legătură dintre
două persoane de sex opus, bărbat și femeie, un ansamblu de puteri egale din partea celor doi,
dar și de sensuri opuse, din prisma diferențelor dintre cele două persoane.

După Iolanda Mitrofan (1998), cuplul este considerat ca fiind un sistem dintre două
persoane, de tip biologic, psihologic și social, bazat pe activitatea oamenilor ca fiind expresia
unei alegeri libere (libertatea de a-și alege partenreul, modul în care aceștia își satisfac nevoiile,
se stimulează, se dezvoltă și se realizează ca persoane cu trăsături afective și sociale, unul prin
intermediul celuilalt. Se subliniază ideea de a primi și a oferi în egală măsură, precum și
împlinirea prin partener.

În opinia lui Suzanne Lilar (2008), cuplul reprezintă locul în care individul iși poate
exprima totalitatea finței sale, acest lucru nu semnifică doar actul sexual, ci îl presupune și pe
celălalt. Reprezintă grija, atenția și toatalitatea sentimentelor pozitive pe care le avem pentru
celălalt partener cu care formăm un cuplu.

În trecut, cuplul era reprezentat de barbat și femeie, astăzi termenul s-a generalizat foarte
mult, ajungând să includă și cuplurile premaritale, consensuale sau homosexuale. În sens
restrâns, cuplul constă în diada dintre bărbat-femeie, întâlnită în toate aspectele veții lor zilnic, în
care afectivitatea și sexualitatea apar ca fiind centrale. În sens larg, cuplul semnifică originea
simultan biologică, emoțională, socială și culturală care în cazul unei rupturi definitive a
legăturii, sexualitatea, procreare, rezultă din reuniunea unor diferiți parteneri (bărbat-femeie,
bărbat-bărbat sau femeie-femeie) între care există relații afective și/sau sexuale (Turliuc, 2004).
Iolanda Mitrofan (1989), evidențiază noțiunea de “nevoia de celălalt” ca fiind o însușire
permanentă și neschimbătoare a omului, indiferent de originea și cultura din care face parte,
indiferent de durata menținerii unui relații cu o persoană de sex opus. Pentru început apare
perioada de îndrăgostire în care partenerul apare ca fiind perfect și de multe ori vedem doar
lucrurile ideale, însă realitatea vieții în doi poate fi diferită, de multe ori pot să apară conflicte pe
care le pot rezolva doar cuplurile care se confruntă cu greutățile întâmpinate, față de cele care le
ignoră (apud, Dumitru, 2014).

Misterul trăirii „vieții în doi” poate fi accentuat pornind de la ideea de bază prin care este
sugerat faptul că o persoană este atrasă fizic de o altă persoană, de aici rezultând modul în care
ne alegem partenerul. De cele mai multe ori angajamentul unei relații de cuplu rezultă dintr-o
alegere conștientă, dar în cea mai mare parte sunt dorințe inconștiente care acționează în mod
repetat față de persoana aleasă (Mitrofan, 1989).

După mai 1968, cuplul se axa pe a pune în valoare și pe prim plan “libertatea”, libertatea
sexuală a fiecăruia, autonomie și realizarea dorințelor individuale. Astăzi, însă a fost înlocuit cu
un alt model bazat pe „încredere” și „fidelitate”, deoarece acestea sunt două concepte importante
în menținerea și stabilitatea unei relații. Relația de cuplu este susținută prin aceste două modele
care sunt în strânsă legătură cu așteptările cuplurilor: „seducția” și „solidaritatea”. Fidelitatea
este necesitatea care răspunde nevoii de a ne simți importanți, puși în valoare și recunoscuți de
partenerul ales, iar încrederea este legată de nevoia de a aparține unei persoane care să fie un loc
de securitate: casă-cuplu. Cele două sintagme care sunt suportul necesar cuplurilor de astăzi, pe
de o parte seducția, care semnifică atracția pe care o are o persoană față de o altă persoană, iar pe
de altă parte solidaritatea, modul prin care oamenii sunt determinați să ofere ajutor și sprijin unei
persoane, apar în mod evident în așteptările cuplurilor (Neuburger, 20016, p.33).

2.2. Tipuri de cuplu

Irene Thery (1995) a precizat cinci tipuri de cupluri: cuplul conflictual este reprezentat de
acei parteneri care sunt predispuși să vorbească în contradictoriu, deoarece găsesc un echilibru în
conflict, astfel relația ar putea deveni monotonă și plictisitoare. Acest lucru duce la reaprinderea
pasiunii dintre cei doi pentru moment, nefiind stabile în timp; cuplul „Pygmalion” este cel în
care cei doi parteneri nu investesc sentimente în egală măsură. De regulă unul dintre cei doi este
deschis în fața celuilalt și oferă tot ce are, în schimb celălalt se hrănește cu acest lucru dar nu
oferă prea mult în schimb; cuplul fuzional, de tip Tristan și Isolda, este cel care trăiește într-o
pătrundere reciprocă. Pentru ca această relație să nu se termine ei trebuie să iși vorbească fără a
mai privi prin ochii celorlalți, de a-și impune propriile alegeri; cuplul aflat în decalaj este
reprezentat de acele cupluri care au întodeauna o dispoziție diferită, iar pasiunea lor reiese din
absența celuilalt, acest lucru poate crea pemanente dispute; cuplul asociativ presupune unirea
celor doi parteneri pentru a realiza rezultate deosebite pe care cu greau ar ajunge să le
îndeplinească individual. Este unul dintre cele mai stabile și satisfăcătoare relații de cuplu prin
modul în care cei doi reușesc să comunice (apud Turliuc, 2004).

Neuburger (2016), în lucrarea sa vorbește despre un alt tip de cuplu denumit cuplul-
pasiune. Este cuplul cel mai rar întâlnit în care partenerii exprimă un interes excesiv doar pentru
partenerii lor, considerând că ei pot să le ofere totul, celelalte persoane fiind neimportante în
viața lor. Aceste relații nu au o durată foarte mare, cauza principală fiind faptul că nu poți
menține acest tip de relație și în același timp și cu alte persoane cum ar fi familia, prietenii sau
colegii pe care îi au. Cuplurile de acest tip sunt considerate asociale, deoarece reprezintă o relație
închisă dintre două persoane, ei neputând fi autonomi din punct de vedere social.

Tipurile de temperament au un rol important în formarea unei relații de cuplu, deoarece


fiecare persoană este diferită de celelalte, iar majoritatea cuplurilor descoperă că au trăsături de
temperamentale distincte, care la rândul lor constituie noi tipuri de cuplu. Acest lucru poate avea
consecințe pozitive care fac ca relația să fie mai interesantă deoarece fiecare dintre cei doi
parteneri se buncură de personalitatea diferită a celuilalt, dar și consecințe negative deoarece din
cauza diferențelor dintre cei doi, nu reușesc să îl înțeleagă pe celălalt (Littauer, 2004).

În literatura de specialitate sunt descrise patru tipuri de temperament, verificate științific


pentru prima dată de Hans Eysenck, iar pentru această descriere au fost folosite denumirile
grecești: sangvinic (personalitate iubitoare de distracții, este sociabil și deschis caută atenție și
aprobarea celor din jur, sunt optimiști și bine dispuși de obicei dar pot fi și neatenți, împrăștiați
sau dezorganizați), melancolic (sunt persoane creative și perfecționiste, nu iși recunosc greșelile,
insă le observă fosrte ușor la ceilalți mai ales la partenerul de cuplu, sunt gânditori și sensibili),
coleric (sunt eprsoane care cred că au întodeauna dreptate, sunt puternice și agresive, sunt
încăpățânați și nepăsători față de sentimentele celorlalți) și flegmatic (în general este calm,
comod și nepăsător fiind foarte ușor să trăiești cu ei, de asemenea este politicos, amabil și liniștit
(Betty, D. W. Holbrook, 2003).

Au fost cercetate cateva subiecte în care au fost implicate diferite tipuri de temperament
care reflectă modul de a acționa în diferite situații a cuplurilor. Situația financiară cauzeă deseori
neînțelegeri în relație, sangvinicul care este lipsit de griji are tendința de a cheltui banii pe orice,
fără a se gândi la consecințele pe termen lung; melancolicul este foarte atent la banii pe care
urmează să îi investească; colericul încearcă întodeauna să găsească cel mai bun mod de profi;
iar flegmaticii așteaptă ca celălalt să aibă grijă de buget; de aici pot apărea deseori discuții în
contradictoriu în relația de cuplu. Atunci când vine vorba de activități sociale unele personalități
pot cauza neânțelegeri în cadrul unui cuplu. Sangviniciii sunt încântați să participe la activități
sociale, în timp ce melancolicii se simt întodeauna epuizați. Melancolicii fiind foarte liniștiți, în
conversațiile pe care le au cu partenerul lor pot deveni plictisitori. Flegmaticii sunt ușor de
mulțumit în cadrul unor activități sociale, însă partenerii lor de cuplu pot ajunge să se simtă
dezamăgiți de lipsa de entuziasm a acestora. În ceea ce privește peronalitatea și sexualitatea, în
cuplul format din temperamente opuse este nevoie de răbdare și înțelegere. Așteptările diferite
pot răni sentimentele celuilalt sau pot conduce la conflicte în cuplu, de aceea este important tipul
de temperament pe care îl are persoana cu care formăm un cuplu (Littauer, 2001).

Literatura de specilitate descrie și patru tipuri de cupluri căsătorite: tradiționale,


independente, separate și cuplurile mixte. Cuplurile tradiționale, apreciează stabilitatea, sunt
dependente unul de celălalt și au mai puțină autonomie față de celelalte tipuri de cuplu, sunt
dispuși să se ocupe împreună în rezolvarea conflictelor. Cuplurile independente, prețuiesc
apropierea psihologică, dar și independența este importantă, sunt dispuși să se angajeze în
conflicte, ambii dorind să dețină controlul. Cuplurile separate, prezintă un sentiment de distanță
psihologică deoarece nu vor să sacrifice independența individuală, exprimă sentimente mai puțin
pozitive, fiind separați tind să evite conflictul cu partenerii lor. Cuplurile mixte sunt diferite față
de celelalte căsnicii, unul fiind separat, iar altul de tip tradițional (Kelley, 1999).
2.3. Factori ai stabilității cuplului

Cuplul reprezintă legătura dintre două persoane, în scopul ralizării unui destin
comun și al unui model de viață unic. În menținerea stabilității cuplului sunt necesari anumiți
factori care contribuie la formarea și menținerea cuplului: atracție reciprocă și interese comune
ale celor două persoane de sexe diferite, afecțiune din partea ambilor parteneri, fiecare trebuie să
confirme că partenerul său reprezintă o persoană potrivită cu și pentru el, să se completeze unul
pe celălalt, să fie complementari, să aibă un caracter asemănător, cei doi parteneri să prezinte
aceleași trăiri interioare (personalitate, modul în care gândesc și sensibilitate) și construirea unui
ideal comun în viață (Enăchescu, 2008).

Stabilitatea unei relații interpersonale ține de prezența și acceptarea multor elemente din
viața unui cuplu: mediul din care provin cele două persoane, modul în care aceștia socializează în
relația lor, modelul pe care l-au primit de la părinți, funcționalitatea relației, temperamentul lor,
dorințe, capacitatea de adaptare, de interacțiune, cooperare și de acceptare a rolurilor pe care le
au în viața de cuplu (Apostu, 2013).

Menținerea relației poate fi reprezentată de apropierea și gradul de potrivire dintre cei doi
parteneri, de capacitatea de comunicare, participarea și colaborarea la diferite acțiuni sociale,
potrivirea dorințelor și mulți alți factori exteriori care acționează asupra statorniciei conviețuirii
în cuplu (Ghebrea, Matei, Mitrea, 1996).

Prima sursă de menținerea a stabilității în viața unui cuplu, poate fi, nivelul de cunoaștere
reciprocă al partenerilor. În momentul în care începem o relație de cuplu cu o anumită persoană
este nevoie de o perioadă suficient de mare de evaluare a partenerului. Înainte de a lua decizia de
a se căsători, cei doi parteneri trebuie să cunoască felul de-a fi al celuilalt, modul în care se
raportează la responsabilitățile pe care le are, felul în care răspunde la nevoile emoționale, la
necesitățile fizice și grija pe care o are față de partenerul său. Perioada premaritală necestită
timp, în care cei doi să iși evalueze nivelul de încredere și mai ales modul în care reacționează în
situațiile de stres (Apostu, 2013).

Homogonia, este unul dintre cei mai importați factori atunci când vorbim destre
stabilitate, care cuprinde o serie mare de elemente de armonie. Aceasta măsoară nivulul nivelul
de asemănare a celor doi parteneri, referitor la numeroase aspecte ale vieții. Homogonia nu
impune identitate, dar o asemănare cât mai mare a celor doi parteneri oferă stabilitate. Faptul că
cei doi au numeroase lucruri în comun, crește posibilitatea de a crea un mediu intim și cât mai
plăcut din care partenerii pot extrage energia de care au devoie pentru a se dezvolta și exprima
(Apostu, 2013).

Intemeierea treptată a unui mediu intim este importantă pentru formarea unui relații de
cuplu stabile. Intimitatea vieții de cuplu are un rol deosebit în creșterea compatibilității, care face
posibilă apropierea cât mai mare a celor doi parteneri și foarmarea unui spațiu comun de
încredere reciprocă și formarea unor idealuri comune. După H. S. Kaplan, intimitatea este
momentul în care două persoane sunt aproape una de cealaltă sub aspect emoțional. Aceasta
răspunde unor nevoi esențiale în viața unui individ, nevoia de protecție, de împlinire a nevoilor
de dependență reciprocă socio-afectivă, oferind celor doi parteneri o sursă întăritoare împotriva
neliniștei și firicii pe care o au cu privire la singurătate (Mitrofan, Ciupercă, 1998).

Intimitatea răspunde constant nevoilor de protecție și acceptare necondiționată, devenind


o importantă sursă de energie pentru parteneri, rezistență împotriva stresului și creează acea
“imunitate psiho-socială”. Funcția de bază a intimității este reprezentată de dezanxietate,
“consolidarea sentimentului acceptării de sine și confirmarea importanței și valorii fiecăruia
pentru celălalt” (Mitrofan I., Mitrofan N., 1994, p.152).

Într-o relație este important să ca intimitatea să crească în timp, iar acest lucru se
realizează prin parcurgerea unor etape, iar pentru fiecare dintre ele este important ca eventualele
conflicte sau neînțelegeri să nu fie amânate, ci rezolvate la timp. După schema dată de Gary
Smalley, se pot observa cinci stadii ale intimității. Parcurgerea acestor stadii succesiv pot reflecta
gradul de stabilitate a unui cuplu, începând cu prima înteracțiune a celor doi parteneri și până
ajung până la cel mai intens moment.

Primul stadiu este reprezentat de vorbirea „în clișee” și presupune prima etapă de
interacțiune a cuplului în care cei doi parteneri identifică primele informații referitoare la
celălalt, este momentul în care vorbirea este superficială și fără profunzime. Pentru început
partenerii discută despre ideei comune din experiențele anterioare pe care le-au avut, iar mai apoi
încearcă să le personalizeze cu propriile idei și încep să se descopere în timp (Gary Smalley,
2005).
Al doilea stadiu identificat de Gary din intimitate implică “faptele concrete”. Partenerii
încep să dezvolte o relație bazată pe o comunicare mai eficientă și se dezvoltă calitatea și
intimitatea în relațiile lor. Nivelul de cunoaștere reciprocă crește atunci când cei doi parteneri
învață să se asculte reciproc (Wolfgang Mertens, 2004, p.47).

Stadiul al treilea al relației arată momentul “împărtășirii opiniilor”. Dacă în stadiile


descrise anterior cei doi parteneri au cules informații unul despre celalalt, acum trec la
împărtășirea propriilor opinii, idealuri, dorințe și despre viziunea pe care o au despre viață. Este
perioada în care partenerii se confruntă trăirile și părerile de viață ale celuilalt, prin urmare
trebuie să ținem cont că în acest stadiu opiniile diferite pot duce la conflicte. Stabilitatea unui
cuplu ține cont de modul în care partenerii se adaptează și țin cont de diferențele dintre ei (Gary
Smalley, 2005, p.23).

În stadiul al patrulea partenerii își pot împărtăși sentimentele pe care le au unul pentru
celălalt. Este perioada în care cuplul se atașează iar legătura dintre cei doi este mai mare,
comunicarea este mai aficientă și gradul de acceptare a celuilalt crește. Stadiul „împărtășirii
sentimentelor” este momentul în care partenerii construiesc un set comun de valori, la care
adaugă sentimente și emoții și trec la un alt nivel al intimității (Apostu, 2013).

Ultimul stadiu, Apostu (2013), vorbește despre „împărtășirea nevoiilor”, în care emoțiile
ajung la intensitate maximă, iar relația atinge cel mai înalt nivel. Cei doi parteneri se cunosc
suficient în momentul în care răspund la nevoiile celuilalt.

Un alt factor de stabilitate al cuplului este sexualitatea. Cel mai intens mod de
manifestare intimă dintre cei doi parteneri sunt relațiile intime. Iubirea dintre cei doi, trăirile
emoțioale și fizice reprezintă condiție importantă a stabilității cuplului. Sexualitatea reprezintă
modul în care partenerii iși exprimă sentimentele fizice și este o dovadă vie a dragostei dintre cei
doi. Intensitatea trăirii acestui sentiment asigură vitalitatea într-un cuplu. Ea este “creația comună
a două personalități, una prin intermediul celeilalte, un mod auteentic de a fi unul cu celălalt,
unul prin celălalt și unul pentru celălalt” (Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, 1994, p.105).

După Benson (1971), sunt descrise șase obligații de bază pentru asigurarea stabilității
unei relații. Acestea pot fi utile pentru cei care formează o relație de cuplu și intenționează să se
căsătorească: partenerii trebuie să fie sinceri, corecți, deschiși și să iși dovedească permanent că
pot avea încredere unul în celălalt; să iși împartă sarcinile și obligațiile ce revin relației de cuplu
în mod egal; să fie prieten unul cu celălalt și să îi ofere afecțiune și simpatie atunci când este
necesar; să comunice în mod eficient cu partenerul, prin emiterea mesajelor verbale și ascultate;
să ofere satisfacție sexuală și înțelegerea partenerului în acest context; să fii voluntar pentru
partenerul tău, fără a fi rugat să faci ceva pentru el. Aceștia sunt factorii care contribuie la
stabilitatea cuplului, însă trebuie să fie asumare din partea celor doi a schimbărilor care apar pe
parcursul unei relații (Mitrofan I., Mitrofan N., 1994).

2.4. Dovezi empirice cu privire la relația dintre strategiile de atașament și stabilitate

Atașamentul oferă un sentiment de stabilitate care permite individului să exploreze lumea


în siguranță și să iși dezvolte interesele și abilitățile mai ușor decât în cazul în care relația nu ar fi
funcționat. Teoreticientii atașamentului au avut numeroase discuții detaliate în ceea ce privește
calitatea relației de atașament. Îndiferent de modul în care este reflectat atașamentul, acesta are o
funcție importantă care conduce comportamentul în relațiile romantice, fiind stabil în timp și
reflectând așteptările pe care le are o persoană față de partener. În cazul în care așteptările nu
sunt împlinite, relația se poate rupe și se trece la cătarea unui alt partener pentru recrearea stilului
de atașament de bază (Karner, 2016).

După Bowlby (1979), fințele umane indiferent de vârsta lor, sunt mai fericite și au mai
multă siguranță în propriile abilități, atunci când știu că în spatele lor se află una sau mai multe
persoane de încredere care vor veni în ajutorul lor atunci când vor apărea dificultăți. Majoritatea
adulților au mai mult de o figură de atașament, însă de obicei au o preferință mai mare pentru o
anumită persoană, care nu poate fi schimbată cu nimeni altcineva, fiind unic pentru acea
persoană (apud Morgan, Shaver, 1999).

Pentru a întări ideea conform căreia atașamentul contribuie în mod semnificativ la


creșterea stabilității relației dintre două persoane, Fraley. R. C., Vicary, A. M., Brumbaugh, C.
C., și Roisman, G.I. (2011), au realizat o cercetare cu privire la legătura dintre atașament și
stabilitatea relației de cuplu. Pentru a face acest lucru au fost investigați adulți, implicați într-o
relație romantică, care au fost împărțiți în două grupe. Un eșantion realizat zilnic pe o perioadă
de 30 zile, iar celălalt, o dată pe săptămână pe o perioadă de 12 luni pentru a măsura stabilitatea
la diferite scale de timp. Analizele au arătat faptul că în rândul persoanelor care au fost
examinate pe o perioadă mai lungă de timp, nivelul de stabilitate a fost mai mare, comparativ cu
persoanele care au fost examinate pe o perioadă mai scurtă de timp. Acest lucru oferă un sprijin
în ideea că, la începutul relației de cuplu atașamentul persoanelor implicate este în desfășurare,
acesta crește pe măsură ce relația trece la un alt nivel.

Scharfe și Cole (2006), afirmă faptul că stilurile de atașament evidențiază o stabilitate


moderată de-a lungul vieții și pot avea implicații asupra relației de cuplu, atât în ceea ce privește
statornicia relației, cât și asupra destrămării lor. Faptul că stilul de atașament apare și în
momentele de stres, el poate să contribuie la abilitatea de a menține sau a ieși dintr-o relație de
cuplu (Diac, 2016).

Hazan și Shaver (1987, 1990), Feeney și Noller (1990), Levy și Davis (1988), și Simpson
(1990), au arătat că nivelul de stabilitate al unei persoane în relația de cuplu este în strânsă
legătură cu stilul de atașament pe care îl are. Într-un studiu longitudinal realizat pe cupluri de
studenți care aveau relații constante sau serioase a arătat că stilul de atașament securizant au un
nivel mai ridicat de satisfacție, încredere și angajament în relațiile lor, în timp ce persoanele cu
un stil evitant au un nivel mai scăzut al acestor caracteristici. Cuplurile formate din bărbați
evitanți cu femei anxios-ambivalente, pe o perioadă de 4 ani a relației, au prezentat același nivel
de stabilitate ca și cuplurile în care ambii parteneri au un atașament securizant, lucru analizat ca
o confirmare a însușirilor comune pe care le au cei doi parteneri, în care femeile se consideră că
sunt axate mai mult pe relații comparativ cu bărbații care sunt mai puțin implicați în menținerea
stabilității relațiilor de cuplu. Cuplurile formate din bărbați anxioși-ambivalenți cu femei evitante
au avut posibilitatea cea mai mică de a rămâne împreună pe durata studiului (Karner, 2016).

Cercetările din ultimul deceniu au confirmat că stilul de atașament este asociat cu


satisfacția relației și cu modelul prin care sunt rezolvate conflictele în cuplu (de exemplu,
Corcoran, Mallinckrodt, 2000; Feeney, 1999). Încercarea de a rezolva conflictele contribuie
foarte mult la satisfacția relației. Partenerii care iși exprimă sentimentele unul față de celălalt,
valorifică opiniile celuilalt și discută atunci când au un conflict, le permite să se dezvolte, să
aprofundeze relațiile lor, promovând înțelegerea reciprocă, și contribuind la menținerea
sentimentelor față de parteneri. Stilul de atașament reflectă modul în care relațiile sunt menținute
în strânsă legătură, fiind cel mai probabil să se activeze în situațiile stresante, astfel accentuînd
importanța menținerii unui parteneriat cooperativ și necesitatea sprijinului psihologic din parte
partenerilor. Dovezile empirice indică faptul că atașamentul pentru adulți este legat de
comportamentul de rezolvare a conflictelor în relațiile romantice. De exemplu, prtenerii cu
atașament securizant se angajează în niveluri mai ridicate de conversație și de înțelegere,
utilizând strategii de integrare și de acceptare reciprocă. Într-un studiu realizat pe un eșantion
format din 448 de persoane (240 femei și 208 bărbați), studenți de licență, care au avut o relație
serioasă la un momendat, durata medie fiind de aproximativ 24 luni, a fost examinat dacă
atașamentul la adulți a reprezentat un factor important pentru modul de rezolvare a conflictelor și
satisfacția în relațiile romantice, rezultatele fiind pozitive în acest caz (Shi, 2003).

Studiile longitudinale ale cuplurilor premaritale au stabilit că, cu cât relația este mai
lungă, cu atât posibilitatea de a rămâne împreună este mai mare, de asemenea cu cât nivelul de
angajament este mai mare, cu atât posibilitatea stabilității relației este mai mare. Simpson (1987),
a arătat că calitatea relației, statisfacția și durata acesteia au contribuit în mod semnificativ la
stabilitatea relației. Aceste date au fost integrate în teoria investițiilor, care sugerează faptul că
angajamentul față de relație are două aspecte: decizia de a fi împreună și atașamentul resimțit
față de partener, care determină trei niveluri: satisfacție, disponibilitate și investiție (Kirkpatrick,
Davis, 1994).
BIBLIOGRAFIE

Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, 2009,


“Dicționar explicativ al limbii române”, Editura Univers Enciclopedic, București, ed. a III-a

Apostu I., 2013: “Căsătoria între stabilitate și disoluție”, Editura Tritonic

Bartholomew, K., 2009: “Assessment of Individual Differences in Adult Attachment”, 23-


67

Betty, D. W. Holbrook, 2003: „Înainte de a spune da”, Editura „Viață și sănătate”,


București

Bowlby, J., 1988: „Clinical Application Of Attachment Theory: A Secure Base”

Bowlby, J., Ainsworth, M., 1992: „The origins attachment theory: John Bowlby and
Mary Ainsworth”, Developmental Psychology

Brooke, C. Feeney, Nancy, L. Collins, 2001: “Predictors of Caregiving in Adult Intimate


Relationships: An Attachment Theoretical Perspective”, 972-994

Dandurand, C., & Lafontaine, M.-F., 2013: “Intimacy and Couple Satisfaction: The
Moderating Role of Romantic Attachment. Internationa Journal of Psychological Studies”, 74-90

Dănilă, O., 2016: „Atașamentul romantic”, în Boncu, S. & Turliuc, M. N. (Coord.),


“Relațiile intime. Atracție interpersonală și convețuire în cuplu”, Editura Polirom, 214-224

Diac, G., 2016: „Destrămarea relațiilor intime”, în Boncu, S. & Turliuc, M. N. (Coord.),
“Relațiile intime. Atracție interpersonală și convețuire în cuplu”, Editura Polirom, 396-407

Dumitru R., 2014: „Influența familiei de origine asupra funcționalității cuplului marital
tânăr”, Editura Pim

Enăchescu, c., 2008: “Tratat de psihosexologie”, Editura Polirom


Fraley, R. C., Shaver, P. R., 2000: “Adult Romantic Attachment: Theoretical
Developments Emerging Controversies, and Unanswered Questions”, 132-154

Fraley, R. C., Vicary, A. M., Brumbaugh, C. C., și Roisman, G.I.: „Patterns of stability in
adult attachment: An empirical test of two models of continuity and change. Journal of
Personality and Social Psychology”, 974-992

Gary, S., 2005 : „Când unu plus unu fac NOI”, Editura Curtea Veche, București

Ghebrea, G., Matei, A., Mitrea, G., 1996: „Relația cu familia și generația adultă” în Ioan
Mărgineanu. (coord.), „Tineretul deceniului unu. Provocările anilor ’90”, Editura Expert,
București

Hillary, J. Morgan, & Phillip, R. Shaver, 1999: “Attachment Processes and Commitment
to Romantic Relationship. Handbook of Interpersonal Commitment and Relationship Stability”,
109-124

Karner, H. A., 2016: „Angajamentul în relație”, în Boncu, S. & Turliuc, M. N. (Coord.),


“Relațiile intime. Atracție interpersonală și convețuire în cuplu”, Editura Polirom, 301-309

Kelley, D. L., 1999: “Relational Expectancy Fulfillment as an Explanatory Variable for


Distinguishing Couple Types. Human Communication Research”, 25(3), 420-442

Kirkpatrick, L. A., & Davis, K. E., 1994: „Attachment style, gender, and relationship
stability: A longitudinal analysis. Journal of Personality and Social Psychology”, 502-512

Lilar, S., 2008: “Cuplul” Editura Institulul European

Littauer, F., 2001: “Personalitate Plus Viața în doi”, Editura Business Tech International
Press

Mitrofan I., Ciupercă C., 1998: „Incursiuni în psihosociologia și psihosexologia cuplului


și a familiei”, Editura Șansa, București

Mitrofan. I., 1989: „Cuplul conjugal. Armonie și dizarmonie, Editura Științifică și


enciclopedică”
Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1994: “Elemente de psihologia cuplului”, Casa de editură și
presă „Șansa”, București

Muller, R.T., 2014: „Love’s: Attachment and the dissolution of a relationship”

Muntean A., 2009: „Psihologia dezvoltării umane”, Editura Polirom

Neuburger, R., 2016: „Cuplul – între dezirabil și periculos”, Editura Trei

Rusu, A., Mureșan, V., 2014: “Satisfacția în cuplu. Cercetări din psihobiologia
sexualității”, Editura XXX

Shi, L., (2003): „The Association Between Adult Attachment Styles and Conflict
Resolution in Romantic Relationships. The American Journal of Family Therapy”, 31(3), 143-
157

Simon, E. P., & Baxter, L. A., 1993: “Attachament-style differences in relationship


maintenance strategies. Western Journal of Communication”, 416-430

Soponaru, C., 2016: „Alegerea partenerului romantic”, în Boncu, S. & Turliuc, M. N.


(Coord.), “Relațiile intime. Atracție interpersonală și convețuire în cuplu”, Editura Polirom,
105-115

Sroufe, L. A., 1993: „Attachment and development: Aperspective, longitudinal study from
birth to adulthood. Attachment & Human Development”, 349-367

Turliuc M. N., 2004: “Psihologia cuplului și a familiei” Editura Performatica

Wolfgang, M., 2004: “Introducere în terapia psihanalitică”, vol. 2, Editura Trei,


București

S-ar putea să vă placă și