Sunteți pe pagina 1din 2

Educaţia pentru viaţă şi nihilismul

contemporan
Ziarul Lumina de Duminică, Duminică, 1 martie 2015
Virgiliu Gheorghe, biofizician
Scriptura spune că pentru om există două căi: calea vieţii şi calea morţii. Calea vieţii este
calea binecuvântării, calea milosteniei, calea dragostei, calea a tot ceea ce înseamnă bun. Iar
calea morţii este calea blestemului, a furtului, calea minciunii, a uciderilor, a tuturor lucrurilor
rele. Şi nu este nici o comunicare, nici o legătură între cele două. După cum Mântuitorul ne
spune că nu ne putem închina la doi dumnezei, lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Calea vieţii este calea în care omul cheamă numele Domnului Dumnezeu. Din păcate, sesizăm
că, în cultura în care trăim, suntem supuşi unor forţe centrifugale care ne aruncă în afară. În
afara cui? În afara noastră înşine, a sinelui nostru, în afara lui Dumnezeu. Undeva în afară.
Poate că nu întâmplător, când Evanghelia vorbeşte despre iad, spune că este întunericul cel
mai din afară.

În mesajele pe care le transmite mass-media şi în modul cum acţionează ea asupra lumii, când
dă spiritul general pe care-l percep şi în care trăiesc oamenii astăzi, am încercat să găsesc un
numitor comun. L-am găsit la Cuviosul Seraphim Rose. Acesta este nihilismul. Pare un
concept cultural. Nietzsche l-a lansat. Dar este mai mult decât atât. E mişcarea care în esenţă
spune „nu“. Cui spune „nu“? Spune „nu“ lui Dumnezeu, spune „nu“ tuturor raţiunilor, spune
„nu“ tuturor adevărurilor.

Există patru etape ale nihilismului. Prima din ele, cu originea undeva în Renaştere, sau chiar
în Evul Mediu, e cea în care omul relativizează credinţa. Cred în Dumnezeu, dar acest lucru
nu este chiar atât de important. Adică El nu mai este o prezenţă, ci devine din ce în ce mai
mult o abstracţiune şi viaţa mea, concepţiile mele sunt tot mai mult lipsite de prezenţa lui
Dumnezeu. Omul deja a rămas singur. Aceasta este prima fază, de relativizare, faza liberală.
Imediat după aceasta, istoric vorbind, în devenirea omenirii şi în viaţa fiecăruia dintre noi
trecem la o altă etapă, cea realistă.

Realismul, naturalismul, raţionalismul este etapa în care omul îşi face dumnezeu din raţiune.
Aceasta este faza în care omul se desparte practic de Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este
perceput decât ca un concept foarte abstract, practic o construcţie a propriei noastre minţi.
Este ceea ce îndeobşte a făcut protestantismul, care a dat la o parte toată Tradiţia, s-a bazat pe
Scriptura interpretată de mintea omenească. Pentru că mintea la un moment dat s-a
autonomizat, a rămas doar mintea omului, fără Scriptură. Şi aşa ajungem să ne facem
dumnezeu din propriile noastre raţiuni.

Raţionalismul acesta, care avea mult scolasticism în el, multă morală lipsită de conţinut, adică
de viaţă, este searbăd, nu-l atrage pe om. Să ne uităm puţin la societatea americană de la
jumătatea secolului trecut. Ea era o societate puritană. Dar pentru că nu avea conţinut
puritanismul acela, generaţia anilor “60-“70 s-a dus în revolta aceea anarhică.

Sufletul omului caută tot timpul libertatea. Suntem însetaţi de libertate. Aşa am fost făcuţi
după chipul lui Dumnezeu, persoane libere. Noi hotărâm şi vrem să hotărâm în privinţa
noastră, iar Dumnezeu a îngăduit asta, pentru că venim la masa dialogului cu Dumnezeu. Însă
omul, din dorinţa de a-şi apăra libertatea, fuge de multe ori în direcţii greşite.

Faza următoare, ca reacţie la raţionalismul sec, este vitalismul. Ce presupune el? Totul începe
să se concentreze în zona trăirii, a senzaţiei. Adevărul este senzaţie. Avem de-a face acum cu
cultura mişcării, a erosului. Dar nici aceasta nu mulţumeşte pe om pentru că-l epuizează,
fiindcă vorba lui Baudelaire: „orice exces duce la negare“. Orice formă dusă în extrem ajunge
să schimbe calitatea, de la o calitate extremă ajunge să fie o negare a lucrului respectiv.
Acesta este nihilismul distrugerii. În el vom vedea toate curentele anarhice la limită,
terorismul, crimele în masă, cultura drogului, homosexualitatea şi, în ultimă instanţă, cultura
eutanasiei. Legalizarea eutanasiei va da posibilitatea omului şi-l va încuraja să se sinucidă.

Dar să ne oprim puţin la vitalism, pentru că raţionalismul a căzut şi trăim astăzi într-o cultură
a fascinaţiei, a seducţiei, unde totul ţine de trăire. Oamenii au pierdut o relaţie cu Dumnezeu
în care puteau să simtă că trăiesc şi se împlinesc şi au căpătat o frustrare a faptului că nu au un
sens mai înalt, ajungând să se mulţumească cu ceea ce le oferă cultura în care trăim. Toate
aceste lucruri, aceste fenomene culturale care se petrec în societatea noastră acţionează ca
nişte forţe reale, care încet, încet ne orientează către o anumită direcţie, ne direcţionează viaţa.
Ele acţionează prin opinia publică (nu putem spune altceva decât spun toţi, pentru că vom fi
consideraţi retrograzi, vom fi stigmatizaţi).

Studiile arată că dacă mass-media spune altceva decât majoritatea societăţii, dacă 90% dintre
oameni cred ceva, iar mass-media spune altceva, într-un interval oarecare de timp, doar 20%
vor rămâne fideli crezului lor. Iar aceşti 20% vor tăcea. Opinia publică este dumnezeul
societăţii moderne. Dacă mergi pe stradă şi 3-4 oameni se uită într-o direcţie, toţi cei care vor
trece pe lângă ei se vor uita în aceeaşi direcţie.

Există trei curente, trei trăsături specifice, care se disting unul de celălalt, dar totuşi au şi ceva
în comun. Este vorba de cultura consumului, a divertismentului şi a spectacolului. Toate sunt
dezvoltate în literatura postmodernă. Acestea trei fac parte din mişcarea vitalistă, care la
limita dusă în exces vor duce la nihilismul distrugerii, la stadiul în care omul îşi doreşte
moartea, se revoltă împotriva tuturor, se simte părăsit de Dumnezeu fără să-şi dea seama că el
a plecat dintru început de la ipoteza că Dumnezeu nu există în viaţa lui.