CAPITOLUL 4

ORGANIZAREA SISTEMELOR BANCARE

Obiective
- Organizarea sistemelor bancare
- Tipuri de banci la nivel international
- Categorii de clientala in Romania

4.1. Organizarea sistemelor bancare: tipuri de banci, categorii de clientela

Cea mai simpla definitie pentru activitatea unei banci comerciale o gasim în dictionarul
englezesc accesat pe Internet sursa: http://www. wordreference.com, respectiv: „O banca
comerciala este o institutie financiara care constituie depozite pentru persoane fizice sau juridice si
utilizeaza acesti bani, în principal, în acordarea de credite persoanelor fizice sau juridice.”
De asemenea, un alt dictionar englezesc accesat pe Internet sursa http://www.brittanica.com
defineste o institutie bancara ca o „institutie financiara care realizeaza tranzactii cu bani si
substitute ale banilor si furnizeaza diferite tipuri de servicii financiare. Bancile accepta depozite si
acorda credite profitul provenind din diferenta intre dobânda încasata pentru creditele acordate si
dobânda platita pentru depozitele constituite.”
Totodata sistemul bancar dintr-o anumita tara poate fi definit ca totalitatea bancilor, de toate
tipurile, organizate în cadrul de reglementare si supraveghere a unei banci centrale.
Astfel, având în vedere definitiile de mai sus, vom descrie pe scurt tipurile principale de
banci care functioneaza la nivel mondial si în România precum si principalele tipuri de clientela ale
acestora în scopul formarii unei imagini comparative, de ansamblu, intre caracteristicile sistemului
bancar din România si caracteristicile sistemelor bancare internationale.

4.2. Tipuri de banci la nivel international

Cunoscand diversitatea de banci, care opereaza intr-un sistem bancar modern si performant ,
este interesant de cunoscut care sunt criteriile conform carora acestea sunt clasificate si tipurile in
care sunt impartite. Trebuie evidentiat faptul ca fiecare criteriu de clasificare reflecta o anumita
specializare.
Cu toate ca, aparent modul de clasificare si criteriile par a fi aceleasi in sisitemele bancare din
diferite tari, apar unele nuante in modul de abordare a acestei probleme si, deci, particularitati in
definirea unui anumit tip de banca.
In literatura de specialitate sinpractica bancara internationala se intalnesc, in principal,
urmatoarele tipuri de banci:
Banca centrală – institutie bancara aflata in fruntea aparatului bancar, cu rol de supraveghere si
organizare a relatiilor monetar-financiare ale unui stat, atat pe plan intern cat si in relatiile cu alte
sisteme monetare;
Băncile comerciale – denumire generică dată celorlalte bănci (altele decât banca centrală).
In principiu, băncile comerciale işi desfasoara activitatea atat pe plan intern cat si internaţional.
Activitatea lor este diversă si se axează, in principal, pe: atragerea depozitelor si acordarea de
credite, acceptarea de depuneri de la alte banci sau firme, operatiuni valutare pentru persoane fizice
si juridice, plasamentul fondurilor si schimburilor comerciale.
Bancile comerciale sunt foarte diversificate, ele putand fi diferentiate dupa tipul operatiunilor
sau sfera teritoriala de cuprindere.
 De aceea, adesea denumirea de banca comerciala este asociata unui termen care ii defineste
specificul. Astfel sunt banci universale si banci specializate.
Bănci universale – sunt denumite acele banci comerciale care efectueaza toate operatiunile
bancare si care nu isi limiteaza activitatea la anumite sectoare (în România, societatile bancare sunt,
prin lege, banci universale).
Bănci specializate – este denumirea generica pentru a desemna bancile comerciale sau
institutiile de tip bancar, care, de regula, alaturi de operatiuni bancare de baza, dezvolta
preponderent operatiuni bancare de un anumit tip sau un anumit domeniu.
In continuare, vom prezenta cateva tipuri de banci comerciale specializate:
- banca agricola – acorda credite si alte facilitati financiare si de plata unitatilor agricole pentru
cumpararea de terenuri si utilaje agricole, ingrasaminte etc.
- banca de investitii – acorda credite, pe termen mediu si lung, intreprinderilor industriale (uneori si
din alte ramuri economice), de regula pentru investiti, procurandu-si fondurile pe baza unor forme
de economisire pe durate mai indelungate decat cele obisnuite
- banca ipotecara – acorda imprumuturi pe termen lung cu o ipoteca asupra imobilelor detinute de
debitori
- banca de export-import – crediteaza, pe diferite termene, producatorii/exportatorii autohtoni pentru
a-i sprijini in activitatea de promovare a produselor tarii respective pe pietele externe; garanteaza
creditele externe; efectueaza operatiuni de casa in favoarea importatorilor si exportatorilor etc.
- banca internationala (privata) – banca comerciala cu numeroase sucursale in alte tari si pentru care
operatiunile externe joaca un rol important, dar nu chiar preponderent;
- Termenul de banca internationala este utilizat si pentru institutii financiar-bancare
interguvernamentale al caror capital provine din doua sau mai multe tari si a caror activitate
specifica desfasurandu-se la nivel international sau mondial depaseste granitele unei tari (de
exemplu Banca Reglementarilor Internationale, Banca Europeana pentru Reconstructie si
Dezvoltare, Banca Mondiala etc).
- bancile de depozit – realizeaza cea mai mare parte a activitatilor pe plan intern prin atragerea de
depozite si acordarea de credite financiare si persoanelor private. In Franta, bancile comerciale se
numesc banci de depozit. In SUA si Gemania aceste banci se ocupa si de emisiunea si plasarea
hartiilor de valoare si acordarea de credite avand drept gaj hartiile de valoare.
- bancile de accept – sau casele de accept sunt institutii bancare care sustin, prin semnatura lor, titluri
de credit (cambii, bilete la ordin) trase de exportatorii autohtoni asupra importatorilor straini iar
titlul de credit astfel acceptat devine negociabil;
- case de emisiune – sunt institutii bancare care asigura plasarea pe piata a unor emisiuni de hartii de
valoare (actiuni, obligatiuni, etc.). In Anglia, aceste institutii sunt considerate “merchant banks”, in
timp ce in SUA sunt calificate drept “banci de investitii” (investment banks).

Fiecare sistem bancar national are particularitatile lui, in ceea ce priveste denumirea bancilor,
tipurile activitatilor cuprinse sub aceasta denumire.

4.3. Banca Centrala şi funcţiile ei

O bancă centrală nu este produsul unei evoluţii normale generate de dezvoltarea pieţelor
financiare. Ea a apărut ca urmare a unor favoruri guvernamentale, se bucură de anumite privilegii şi
are anumite responsabilităţii. În general această bancă apare ca un bancher al statului şi al
celorlalte bănci din sistem.
Sarcina principală a unei bănci centrale o reprezintă influenţarea comportamentului
sistemului într-un sens consistent cu scopurile politicii economice prin folosirea unor
instrumente specifice, atât de piaţă (cum ar fi vânzările (cumpărările de titluri sau devize) cât şi

2
administrative (cum ar fi măsurile de control selectiv al creditelor) cu un impact imediat asupra
pieţelor financiare dar îndeosebi asupra celei monetare.

4.3.1. Funcţia de bancher al statului

Motivul originar al înfiinţării primelor bănci centrale a fost de a asigura finanţarea

cheltuielilor publice. În perioada de început s-au manifestat şi costurile indirecte ale acestei
resurse, şi cu timpul, s-a impus necesitatea asigurării unei finanţări care să nu afecteze puterea de
cumpărare viitoare a monedei naţionale. Ca urmare, în majoritatea ţărilor, dreptul statului de a apela
la banca centrală pentru credite este limitat prin lege. În SUA, de exemplu, Sistemul Rezervei
Federale nu are voie să acorde Trezoreriei credite în mod direct, titlurile datoriei publice care apar
în activul SRF fiind cumpărate pe piaţa secundară.
În România prin Legea Finanţelor (art 14) se interzice acoperirea cheltuielilor
administrative centrale de stat prin recurgerea la emisiune monetară sau prin finanţare directă de
către bănci.
În majoritatea statelor banca centrală deschide Trezoreriei o linie de credit pentru a-i
asigura acesteia suficientă flexibilitate în gestiunea bugetară curentă. Finanţarea acesteia pe termen
scurt este, de regulă, deschisă automat, excepţie, făcând Germania. În această ţară creditele sunt
acordate sectorului public la discreţia acestuia. Finanţarea pe termen scurt a Trezoreriei este
plafonată în multe cazuri: în Italia la 14% din bugetul anual, în Franţa se acordă două tranşe din
care prima de 10.5 miliarde franci, în România 10% din bugetul anual, în Ungaria 3% din bugetul
anual. La aceste linii de credit dobânda percepută este diferită, dar de regulă este egală cu rata
oficială a dobânzii (rata de refinanţare sau taxa oficială a scontului) sau cu rata dobânzii de pe piaţa
interbancara.
Excepţii sunt Banca Italiei care creditează la 1%, Franţa - prima tranşă gratuit, a doua la rata
de refinanţare minimă, Banca Ungariei - 40% din rata de refinanţare şi BNR care finanţează gratuit.
Finanţarea Trezoreriei se poate face şi prin cumpărarea de titluri ale datoriei publice pe
piaţa primară. Cele mai multe bănci centrale nu operează decât pe piaţa secundară, totuşi Banca
Italiei, Banca Angliei pot cumpăra titluri pe piaţa primară.
În majoritatea statelor, banca centrală este cea care se ocupă de plata dobânzii la
împrumuturile de stat şi răscumpărarea sau retragerea din circulaţie ;la scadenţă, a titlurilor datoriei
publice, din fonduri bugetare dar prin reţeaua proprie de unităţi.

4.3.2. Funcţia de casier al statului

Banca Centrală este responsabilă pentru executarea operaţiilor de casă ale Trezoreriei şi
evidenţa contabilă a acestora. Conturile Trezoreriei sunt întotdeauna administrate de Banca
Centrală.
În majoritatea ţărilor contul curent al trezoreriei are sold creditor (în Italia soldul este în
general debitor şi acoperit prin credite ale băncii centrale). Pentru acest sold creditor în unele ţări se
bonifică dobândă (U.K., Franţa, Italia, Elveţia). Cel mai adesea ca şi pentru celelalte depozite la
banca centrală nu se bonifică dobânda (SUA, Belgia, Germania, Olanda). În unele din aceste ţări
acest fapt este compensat de faptul că disponibilităţile Trezoreriei în contul curent care depăşesc un
anumit plafon de casă sunt reinvestite în cadrul sistemului bancar. În România BNR nu va plăti
dobânzi pentru disponibilităţi (Legea 34/1991 art 29).
Pentru serviciile prestate Trezoreriei în cele mai multe ţări banca centrală nu percepe
comisioane. Pentru toate operaţiile efectuate pentru Trezoreria statului, BNR nu va percepe
comisioane (Legea 34/1991 art 28).

4.3.3. Funcţia de emisiune monetară

3
 Băncile centrale deţin monopolul emisiunilor monetare încă din a doua jumătate a
secolului XIX. De regulă , emisiunea se desfăşoară în cadrul băncii centrale conform unor proceduri
cu caracter mai degrabă tehnic. La monopolul emisiunii de bancnote s-au adăugat şi alte funcţii
vizând elementele şi funcţionarea sistemului monetar, delegate de legislativ prin statutele băncii
centrale (inclusiv în România):
 stabilirea denumirii unităţii monetare.
 stabilirea valorilor nominale, dimensiunilor, greutăţii şi desenului semnelor monetare.
 emisiunea de monedă divizionară.

4.3.4. Funcţia de centru al politicii monetare

Este funcţia prin care se susţine o creştere economică neinflaţionistă menţinând pieţe
financiare ordonate. Pentru aceasta formularea şi, mai ales, implementarea politicii monetare de
către banca centrală este esenţială.
Atât de importantă a devenit această funcţie in prezent încât ea este considerată activitatea
definitorie pentru profilul unei bănci centrale.
Trebuie totuşi să subliniem că, dincolo de specificarea deosebită a politicii monetare, ea se
interpretează în sfera politicii economice şi trebuie să conducă la acţiuni integrate care să permită
realizarea unor obiective strategice. În România BNR stabileşte şi conduce politica monetară şi de
credit, în cadrul politicii economice şi financiare a statului, cu scopul de a menţine stabilitatea
monedei naţionale. (Legea 34/1991 art 1).

4.3.5. Funcţia de verigă centrală a sistemului bancar

De când privilegiul de emisiunii de bancnote a devenit un monopol, banca centrală a devenit

diferită de celelalte bănci din sistem şi, treptat, din concurenţa lor pe aceste pieţe s-a transformat în
susţinătoare a sistemului bancar în ansamblul său. Banca centrală este în ansamblul său bancher al
celorlalte bănci sau bancă a băncilor. Banca centrală are sarcina supravegherii lichidităţii economiei
acţionând ca un creditor în ultimă instanţă.
Ponderea creditelor acordate băncilor din sistem in totalul activului băncii naţionale diferă
de la o ţară la alta. În unele ţări aceste credite ocupă ponderi semnificative (40% în Germania, 30%
în Franţa, 80% în U.K.) în timp ce la altele ponderile sunt mai reduse (10% în Japonia, 5% în
Belgia, 5% în Italia, 15% în Olanda şi Elveţia). În România aceasta pondere este în scădere (80%
în 1990 , 20% în 1991-1992 şi 30-35% în 1993-1994). Modalităţile de realizare a acestor
refinanţări sunt şi ele diverse: reescontarea, avansuri lombard ,contracte de răscumpărare, licitaţii de
refinanţare, linii de credit pe termen scurt.
De asemenea, în calitatea sa de centrul al sistemului bancar, banca centrală este abilitată să
reglementeze comerţul de bancă şi să controleze aplicarea acestor reglementări de către celelalte
bănci, inclusiv străine. La noi (art 26,27 Legea 34/1991): BNR răspunde în exclusivitate pentru
autorizarea şi supravegherea tuturor entităţilor care operează ca societăţi bancare în România şi
BNR va acţiona ca împrumutător de ultimă instanţă pentru societăţi bancare aflate în dificultate de
plată, în condiţiile stabilite de aceasta.
Exercitarea acestei funcţii de către banca centrală poate genera conflicte vis-à-vis de funcţia
de asigurare a echilibrului monetar.
 conflictul de perspectivă - pe termen lung şi la nivel macroeconomic pentru o politică
monetară raţională; pe termen scurt şi la nivel sectorial pentru credite în ultimă instanţă. Ca
regulator şi responsabil al viabilităţii bancare, banca centrală tinde să susţină sectorul de care
răspunde chiar în detrimentul întregii economii. Autoritatea monetară devine astfel, într-o
oarecare măsură, captivă faţă de sectorul controlat;
 conflictul de atitudine faţă de inovaţie; în măsura în care sistemul devine mai liber şi mai
flexibil, autoritatea monetară ar trebui să încurajeze inovarea. Pe de altă parte aceste inovaţii
fregvente sunt destabilizatoare prin efectele lor asupra cererii şi ofertei monetare. Ca urmare

4
 autoritatea s-ar putea opune inovării financiare pentru a nu altera efectul estimat al
instrumentelor sale monetare.
Ca urmare o politică monetară, care să urmărească stabilitatea puterii de cumpărare pe
termen lung, poate fi afectată negativ, dacă banca centrală este şi autoritate bancară, pe următoarele
căi:
 cu un volum limitat de resurse se naşte dilema opţiunii între domeniul prioritar şi cel
secundar.
 perspectiva pe termen scurt impusă de reglementarea activităţii bancare poate genera
ignorarea priorităţilor pe termen lung şi poate avea ca rezultat o politică monetară
destabilizatoare.
În acest context este demn de menţionat opinia lui Cargill conform căreia preocuparea
băncii centrale de a asigura reglementarea şi supravegherea activităţii bancare are un cost de
oportunitate din punct de vedere al resurselor care nu pot fii alocate funcţiilor de control monetar şi
creditor în ultimă instanţă şi, uneori, această preocupare poate intra în conflict cu aceste funcţii de
bază.
În legătură cu cea de-a doua funcţie clasică a băncilor, cea de asigurare a unei derulări
normale a plăţilor în cadrul economiei, banca centrală are, de asemenea, un rol important
materializat prin prestarea unor servicii referitoare la circulaţia instrumentelor de plată (cecuri în
principal) şi la derularea compensărilor interbancare. În diferite state aceste servicii sunt asigurate
exclusiv de banca centrală ca servicii publice sau în sistem mixt, existând şi sisteme private.

4.3.6. Funcţia de centru al politicii valutare

Băncile centrale sunt responsabile pentru asigurarea stabilităţii puterii de cumpărare a

monedei naţionale. Aceasta atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Stabilitatea pe plan extern
presupune stabilitatea relativă a cursului valutar şi echilibrarea dinamică a balanţei de încasări şi
plăţi externe. Controlul valutar este o sarcină a guvernului dar banca centrală cooperează în
formularea şi exercitarea acestuia. În România BNR stabileşte şi conduce politica valutară a
statului, cooperând cu alte organisme ale acestuia. BNR va acţiona ca agent al statului în aplicarea
prevederilor oricărei legi vizând controlul valutar (Legea 34/1991 art 32).
Intervenţia pe piaţa valutară, în toate ţările, se desfăşoară prin unităţi operaţionale ale băncii
centrale. În unele cazuri organisme separate sunt implicate în gestiunea rezervelor internaţionale,
dar ele îţi realizează, de regulă, obiectivele folosind tot structurile operaţionale ale băncii centrale.
(Franţa, Italia, Marea Britanie, SUA).
Un alt aspect al politicii valutare este cel referitor la exercitarea controlului valutar. Acesta
poate fi exercitat de:
 banca centrală printr-un departament special (România, Germania);
 de către organisme independente (Belgia , Olanda);
 în cooperare la nivel guvernamental.

4.3.7. Funcţia de reprezentant al statului în relaţiile financiare

Datorită poziţiei sale privilegiate şi deoarece aparţine sistemului instituţiilor publice dar, mai
ales, pentru că operează ca un bancher al statului, banca centrală este abilitată prin statutul său să
reprezinte statul în relaţiile financiare internaţionale şi în organismele financiare internaţionale (art
2,34 Legea 34/91).

4.4. BĂNCILE COMERCIALE ŞI OPERAŢIUNILE ACESTORA

4.4.1. Băncile comerciale – concept, tipologie

5
 Băncile comerciale îşi desfăşoară activitatea atât pe plan intern cât şi internaţional, axându-
se în principal pe: acordarea de credite populaţiei, agenţilor economici şi altor bănci; acceptarea de
depuneri de la alte bănci, populaţie şi agenţi economici; operaţiuni valutare; administrarea averilor;
plasamentul împrumuturilor; finanţarea schimburilor comerciale ale ţării unde sunt amplasate;
acordarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru export, mobilizând în acest scop fonduri prin
emiterea de obligaţiuni. De asemenea, aceste bănci acordă credite filialelor bancare sau comerciale
ale ţării în străinătate, derulează operaţiuni de schimb valutar, mobilizează împrumuturi pentru
diferiţi solicitatori străini.
În mod tradiţional, băncile comerciale îndeplinesc trei funcţii: atragerea de depozite,
acordarea de credite şi transferul fondurilor. 1 În timp, băncile au început să se implice şi să dezvolte
şi operaţiuni specifice instituţiilor financiare specializate non-bancare, operaţiuni asociate
investiţiilor financiare cum sunt: emiterea, subscrierea şi lansarea unor împrumuturi pe bază de
obligaţiuni, activităţi de brokeraj şi de dealer, managementul portofoliilor investiţionale ale
clienţilor, managementul plăţilor curente ale clientelei bancare, cuprinse în denumirea de activitate
bancară de investiţii financiare (investment banking).
Băncile comerciale, de regulă, poartă denumiri diferite sau sunt clasificate în funcţie de
anumite criterii cum ar fi: volumul activităţii, specificul operaţiunilor, domeniul, sectorul de care îşi
au, în principal, legată activitatea. Aceste clasificări, ca şi denumirea băncilor comerciale, diferă de
la o ţară la alta şi poartă amprenta evoluţiei istorice a sistemului bancar naţional, dar şi a
prefacerilor ce au avut loc în domeniul bancar la nivel internaţional.
Cel mai larg criteriu de clasificare este din punct de vedere al dimensiunii operaţiunilor:
- bănci detailiste - dezvoltă operaţiuni de valori relativ mici, se adresează publicului larg,
deservind deopotrivă persoane particulare şi firme mici şi mijlocii, au o largă reţea de sucursale
şi filiale la nivel naţional, dezvoltă în principal operaţiuni bancare tradiţionale;
- bănci angrosiste - au structuri teritoriale restrânse, de exemplu câte o sucursală în diferite centre
financiare naţionale sau internaţionale, dezvoltă operaţiuni de valori mari, clientela este formată
din mari companii sau alte instituţii financiare importante, gama operaţiunilor este foarte
diversificată atât în domeniul operaţiunilor bancare tradiţionale şi al activităţii bancare de
investiţii financiare, cât şi pe zone geografice de cuprindere – naţional şi internaţional. În
dezvoltarea operaţiunilor pe teritoriul naţional folosesc de multe ori reţele de sucursale ale
băncilor detailiste. Informatizarea activităţii bancare a diminuat aceste practici, conducând la
structuri de organizare a băncilor denumite „bănci fără pereţi”.
Un alt criteriu este cel privind spaţiul geografic în care o bancă este autorizată să îşi
desfăşoare activitatea:
 bănci locale - sunt autorizate să opereze în cadrul unei ţări, într-un teritoriu, zonă
administrativă, deservind, de regulă, publicul şi întreprinderile mici şi mijlocii, nu dezvoltă
operaţiuni cu străinătatea, în care scop utilizează serviciile altor bănci autorizate în acest sens.
Astfel sunt băncile cantonale din Elveţia, băncile locale şi regionale din Japonia, unele din
băncile statelor din SUA, băncile landurilor din Germania;
- bănci cu arie de cuprindere naţională - sunt autorizate să efectueze operaţiuni pe tot teritoriul
unei ţări, au reţea de sucursale şi de cele mai multe ori sunt autorizate să dezvolte şi operaţiuni
cu străinătatea;
 bănci internaţionale - desemnează băncile care au centrala amplasată într-o ţară, centru
financiar sau teritoriu off-shore, dar a căror activitate se desfăşoară în totalitate sau preponderent
în străinătate prin sucursalele sau subsidiarele lor (instituţii financiare sau bancare internaţionale
independente, dar pe care le controlează, de regulă, în proporţie de 30-40% din totalul
activelor). Acest termen este utilizat şi pentru instituţii financiar-bancare interguvernamentale al
căror capital provine din două sau mai multe ţări şi a căror activitate specifică, desfăşurându-se
la nivel internaţional, depăşeşte graniţele unei ţări (Banca Reglementelor Internaţionale; Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Banca Mondială etc.).

1
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 175

6
 Băncile comerciale sunt foarte diversificate, ele putând fi diferenţiate şi după tipul
operaţiunilor sau sfera teritorială de cuprindere. De aceea, denumirea de bancă comercială este
asociată unui termen care îi defineşte specificul, astfel:
 bănci universale - sunt denumite acele bănci care efectuează toate operaţiunile bancare şi care
nu îşi limitează activitatea la anumite sectoare;
 bănci specializate - este denumirea generică pentru a desemna băncile comerciale sau instituţiile
de credit care, de regulă, alături de operaţiuni bancare de bază, dezvoltă preponderent operaţiuni
bancare de un anumit tip sau într-un anumit domeniu.
Din punct de vedere al specificului operaţiunilor pe care le efectuează şi/sau al domeniului
sau sectorului de activitate pe care îl deservesc, denumirile şi grupările diferă de la o ţară la alta,
fiind foarte diverse:
 bănci de afaceri - realizează cea mai mare parte a activităţii pe plan intern, atrăgând depozite şi
acordând credite pe diferite termene agenţilor economici autohtoni, susţinându-i financiar în
activitatea lor;
 bănci de depozit - sunt, în esenţă, asemănătoare băncilor de afaceri, dar terminologia este
utilizată în unele ţări în care se face distincţie prin autorizările date de banca centrală între bănci
care au dreptul să atragă fonduri sub formă de depozite şi instituţii financiar-bancare care nu au
acest drept. În Franţa, băncile comerciale se numesc bănci de depozit. În SUA şi Germania
aceste bănci se ocupă şi de emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare, acordarea de credite pe gaj
de hârtii de valoare societăţilor financiare etc. După anii `60, băncile de depozit au început să
acorde o atenţie deosebită creditării activităţii de comerţ exterior şi operaţiunilor valutare,
înfiinţând în acest scop, sucursale şi agenţii în străinătate;
 case de emisiune - sunt instituţii bancare care asigură plasarea pe piaţă a unor emisiuni de hârtii
de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.); în Anglia aceste instituţii sunt considerate “merchant
banks”, în timp ce în SUA sunt calificate drept „investment banks”;
 case de scont - sunt specializate în acordarea de credite pe termen scurt, prin scontarea
instrumentelor de plată şi credit;
 bănci specializate pe domenii sau sectoare de activitate - sunt bănci agricole, bănci pentru
comerţ sau pentru industrie, care oferă întreaga gamă de servicii bancare predominant în
domeniul denumirii care le definesc;
 bănci de investiţii (de dezvoltare) - acordă credite pe termen mediu şi lung întreprinderilor
industriale şi din alte ramuri economice pentru investiţii, procurându-şi fondurile pe baza unor
forme de economisire pe durate mai îndelungate decât cele obişnuite;
 bănci ipotecare - acordă împrumuturi pe termen lung garantate cu o ipotecă asupra imobilelor
deţinute de debitori;
 bănci de comerţ exterior sau de import-export - creditează, pe diferite termene,
producătorii/exportatorii autohtoni, pentru a-i sprijini în activitatea de promovare a produselor
ţării respective pe pieţele externe, garantează creditele externe şi efectuează operaţiuni de casă
în favoarea importatorilor şi exportatorilor. În unele ţări (Elveţia, Belgia), finanţarea activităţii
de comerţ exterior este realizată de băncile comerciale şi într-o proporţie redusă de băncile de
depozite, fără a exista o bancă specializată în acest scop. În alte state au fost create instituţii
bancare guvernamentale cu o activitate strict profilată în acest sens, care singure sau în
colaborare cu băncile comerciale, sprijină promovarea exporturilor ţării respective (Eximbank în
SUA, Banca de import-export a Japoniei, Banca pentru Comerţ Exterior a Franţei).
După anii ’80, la nivelul sistemului bancar s-au manifestat două tendinţe. Una prin care
băncile specializate au început să desfăşoare, alături de operaţiunile specifice care iniţial le
defineau, activităţi bancare de orice tip, pentru orice client care se prezenta la ghişeu, din dorinţa de
a deveni mai competitive ca urmare a relaxării reglementărilor bancare naţionale. Aceste bănci au
fost denumite bănci globale sau universale, în sensul că dezvoltă întreaga gamă de operaţiuni
financiar-bancare indiferent de domeniul sau sectorul de provenienţă al clientului sau calitatea
juridică a acestuia. Modelul băncii universale este predominant în Europa continentală, impunându-
se în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă când bancherii au angajat băncile în activităţi
7
diverse şi în special în operaţiuni internaţionale.2
A doua tendinţă a fost dezvoltarea operaţiunilor bancare de investiţii financiare, operaţiuni
care în cazul unor bănci au devenit predominante: vânzarea şi distribuţia de noi titluri financiare
emise, eliminând intermediarii financiari tradiţionali, consultanţă financiară.

4.4.2. Reglementări privind activitatea bancară din România

Activitatea instituţiilor de credit româneşti este reglementată de legislaţia specifică

domeniului, respectiv Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, cu completările şi modificările
ulterioare, republicată în M.O. din 24.01.2005. În acelaşi timp, activitatea băncilor comerciale este
sub autorizarea şi supravegherea băncii centrale.
Băncile comerciale joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ
cu rolul pasiv jucat în perioada sistemului “monobancar”, specific economiei centralizate.
Autonomia este însă şi în prezent limitată, potrivit anumitor cerinţe pe care băncile trebuie să le
respecte.
Astfel, sunt stabilite anumite reglementări cu scopul de a asigura concurenţa în sectorul
bancar şi pentru a limita poziţiile de monopol. Băncile nu au voie să încheie contracte, înţelegeri sau
acorduri care le-ar putea conferi o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau posibilitatea de a dicta
politicile comerciale în sectorul bancar.
Un alt set de limitări are în vedere asigurarea eficienţei activităţii de supraveghere realizată
de Banca Naţională a României. Băncile comerciale trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR
şi să păstreze rezerve minime obligatorii. Totodată, băncile comerciale trebuie să întocmească
anumite situaţii, să aibă evidenţele la zi şi să pună la dispoziţia inspectorilor băncii centrale aceste
evidenţe. O altă cerinţă este asigurarea confidenţialităţii bancare.
În alte privinţe, băncile au autonomie considerabilă. Legea privind activitatea bancară
stabileşte activităţile ce se pot desfăşura de băncile persoane juridice române sau de sucursalele
băncilor străine deschise în România, în limita autorizaţiei acordate, astfel:
- acceptarea de depozite;
- contractarea de credite, operaţiuni de factoring şi scontare a efectelor de comerţ, inclusiv
forfetare;
- emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi credit;
- plăţi şi decontări;
- leasing financiar (prin societăţi distincte, constituite de bănci în acest scop);
- transferurile de fonduri;
- emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
- tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu: instrumente monetare negociabile (cecuri,
cambii, certificate de depozit); valută; instrumente financiare derivate; metale preţioase, valori
mobiliare;
- intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta;
- administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
- custodia şi administrarea de valori mobiliare;
- depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
- închirierea de casete de siguranţă;
- consultanţă financiar-bancară;
- operaţiuni de mandat.
Una dintre principalele activităţi ale băncilor comerciale este aceea de acordare a creditelor.
Băncile pot oferi o gamă variată de credite, în condiţii şi cu scadenţe diferite, decizia de acordare
sau neacordare de credite solicitanţilor având la bază bonitatea persoanelor împrumutate.
Băncile pot să cumpere, să vândă, să administreze active monetare sau să le păstreze în
2
Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2005, p. 201
8
custodie sigură, să efectueze transferuri, plăţi sau operaţiuni de compensare. De asemenea, ele pot
să deţină titluri asupra activelor monetare, fie sub forma garanţiilor pentru credit, fie în numele
clienţilor.
Băncile comerciale au o autonomie considerabila în ceea ce priveşte modul în care îşi
utilizează profiturile, cu condiţia să menţină un nivel minim de rezerve obligatorii. Băncile pot să
realizeze provizioane pentru riscuri şi credite neperformante, să constituie fonduri de rezervă,
fonduri pentru dezvoltare sau să distribuie profitul sub forma dividendelor.

4.4.3. Particularităţi ale sistemelor bancare actuale

Având în vedere sistemul de organizare şi rolul diferitelor instituţii bancare din ţările
dezvoltate şi în dezvoltare, pot fi scoase în evidenţă atât diferenţele ce există între dimensiunile şi
structurile bancare din diferite ţări, cât şi locul predominant pe care îl deţin băncile ţărilor dezvoltate
în desfăşurarea relaţiilor financiare internaţionale.
În cadrul sistemelor bancare ale ţărilor lumii, mutaţiile survenite în evoluţia economiei
mondiale şi a sistemului monetar-financiar s-au manifestat pe mai multe planuri.
În primul rând, a avut loc un puternic proces de concentrare a activităţii bancare.
Amploarea operaţiunilor derulate, fondurile tot mai mari solicitate de clienţi, riscurile de
insolvabilitate ale debitorilor, dar şi dorinţa de a-şi spori câştigurile şi puterea de penetrare pe alte
pieţe, au determinat accentuarea procesului de unificare a băncilor în consorţii sau sindicate
bancare. În fiecare ţară se regăsesc câteva grupuri bancare care domină şi controlează întreaga
activitate în domeniu.
A doua tendinţă o constituie procesul de internaţionalizare a sistemelor bancare din ţările
dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste
bănci consideră extinderea lor pe alte pieţe ca parte integrantă a politicii de dezvoltare. Această
atitudine este determinată de o serie de factori, cum ar fi: restricţiile impuse pe plan naţional privind
beneficiile sau dezvoltarea activităţii lor; posibilitatea, prin amplasarea în alte ţări, de a-şi
diversifica sursele active şi de împrumut; atitudinea defensivă sau, după caz, ca răspuns la interesele
clienţilor sau la concurenţa băncilor străine. Pentru o bancă, internaţionalizarea activităţii presupune
creşterea numărului valutelor în care operează, extinderea spaţiului geografic din care provine
clientela, implantarea de sedii în străinătate.
Ca rezultat al acestei tendinţe, anumite ţări au început să fie considerate, cu precădere, pieţe
favorabile pentru dezvoltarea operaţiunilor valutar-financiare (SUA, Singapore, Luxemburg,
Elveţia), nu numai pentru ţările dezvoltate, dar şi pentru unele ţări în dezvoltare care au dobândit
venituri (de exemplu, ţările OPEC) sau care doresc să-şi dezvolte propria reţea bancară. În acest
context, internaţionalizarea structurilor bancare din ţările dezvoltate are ca efect “strivirea”
structurilor bancare din alte ţări, în special din cele în dezvoltare.
Concentrarea forţei economice şi financiare la nivelul unui grup de state a constituit premisa
creării în aceste ţări a unor sisteme monetare şi financiare care să răspundă suplu cerinţelor deter-
minate de schimburile internaţionale iar monedele lor să ocupe un loc important în plăţile
internaţionale. În mod asemănător, alte compartimente ale economiilor naţionale ale acestor ţări -
sistemul bancar, de asigurări, financiar - şi-au diversificat gama operaţiunilor şi sfera relaţiilor,
transformându-se treptat în verigi importante în desfăşurarea relaţiilor monetar-financiare
internaţionale. Procesul s-a concretizat în formarea centrelor financiar-bancare internaţionale, care
s-au dezvoltat în oraşe aparţinând acestor ţări (Londra, Paris, New York, Tokyo, Zurich, Frankfurt).
Aceste centre s-au transformat în poli de convertire, atragere şi plasare a fondurilor la nivel
internaţional, ele deservind firmele naţionale şi pe cele din alte ţări.
Dorinţa de a-şi asigura venituri certe şi sporite a determinat o a treia tendinţă, respectiv
dispariţia treptată a deosebirilor dintre operaţiunile diferitelor instituţii bancare de tip clasic şi
ale celor nebancare, toate fiind preocupate de diversificarea serviciilor oferite clienţilor şi evoluând
astfel spre bănci globale, multifuncţionale. Marile grupuri bancare create oferă clienţilor, indiferent
de provenienţa acestora, rezidenţi sau nerezidenţi, întreaga gamă de servicii bancare, de la simple

9
convertiri valutare, până la montarea unor împrumuturi uriaşe. Procesul globalizării se manifestă nu
numai în cazul băncilor comerciale care operează la nivel internaţional, ci şi la celelalte bănci.
Restructurarea bancară constituie a patra caracteristică a sistemelor bancare actuale.
Dintre fuziunile bancare implicând ţările dezvoltate, se remarcă cele din SUA, Japonia,
Elveţia şi Uniunea Europeană.
Investiţiile străine în sectoarele bancare ale ţărilor emergente au crescut puternic în ultimii
zece ani, devenind un element important al globalizării activităţii bancare începând cu a doua
jumătate a anilor `90. Valoarea lor, cuantificată prin fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere în
sectorul bancar, s-a majorat de la 2,5 miliarde USD în perioada 1991-1995, la 51,5 miliarde USD în
următorii 5 ani şi la 67,5 miliarde USD în intervalul 2001-2005.
În aceste zone, se disting trei grupuri de investitori:
- băncile globale, care au o prezenţă globală pe numeroase pieţe din întreaga lume; în
perioada 1991-2005, ele au deţinut 1/3 din totalul investiţiilor străine în sistemul bancar al
economiilor emergente, în special din America Latină şi mai recent, din Asia;
- băncile comerciale cu o strategie regională, orientată spre ţările emergente; în America
Latină, 60% din fluxurile de investiţii străine în sectorul bancar provin de la băncile din regiune; în
Europa Centrală şi de Est, 70% din investiţiile străine au ca origine băncile europene; în Asia, 25%
din fluxurile investiţionale provin de la băncile din regiune şi o altă parte, de la entităţi stabilite în
Singapore şi Hong Kong;
- alţi investitori, incluzând fonduri private de investiţii şi corporaţii financiare; de exemplu,
fondurile de investiţii reprezintă cei mai mari investitori străini în sectorul bancar din Coreea, în
timp ce corporaţiile financiare americane şi-au făcut simţită prezenţa în afara graniţelor ţării, în
economii din centrul şi estul Europei.
După anul 1990, băncile şi-au concentrat atenţia spre raţionalizarea structurii costurilor
interne şi îmbunătăţirea eficienţei operaţiunilor desfăşurate, concomitent cu stabilitatea mai mare a
profiturilor prin diversificarea veniturilor. Un efect vizibil al acestor orientări îl reprezintă valul
achiziţiilor şi fuziunilor din sfera financiar-bancară, care a marcat a doua jumătate a deceniului
trecut.
În prezent, consolidarea rămâne o opţiune strategică pentru bancheri, în ciuda încetinirii
considerabile a ritmului fuziunilor şi achiziţiilor, comparativ cu anii `90. Consolidarea sectorului
bancar intern în Europa a continuat, chiar dacă la un nivel redus, preluările transfrontaliere scăzând
semnificativ. Dezamăgirea legată de dificultăţile întâmpinate în formarea unei pieţe bancare
paneuropene a determinat un grup de bănci europene să reducă dimensiunile jocurilor strategice
transfrontaliere, pentru a-şi adânci poziţia pe piaţa bancară internă.
Băncile din multe ţări urmăresc o strategie agresivă de expansiune bazată pe dezvoltarea
activităţii de retail, creditele ipotecare, produsele de economisire, cardurile de credit şi liniile de
credit fiind câteva din sectoarele cu o rată de creştere înaltă.
O ultimă trăsătură a sistemelor bancare contemporane rezultă din utilizarea monedei
electronice prin intermediul aplicaţiilor Internet banking şi Mobile banking. Dezvoltarea
tehnologiei informaţiei şi convergenţa pieţelor financiar-bancare şi de comunicaţii au creat cadrul
favorabil dezvoltării pieţei serviciilor de tip bancă la distanţă.3
Serviciile bancare electronice permit realizarea unor operaţiuni în timp real, asigură accesul
clientelei, fără restricţii de timp şi distanţă, la produsele şi serviciile oferite şi contribuie la
reducerea costurilor tranzacţionale ale clienţilor, prin restrângerea numărului de operaţiuni care
solicită prezenţa fizică la sediile băncilor.

4.4.4. Operaţiuni desfăşurate de băncile comerciale

Este evidentă diferenţa enormă între operaţiunile limitate, efectuate de bancheri la

începuturile activităţii bancare şi gama complexă de servicii care pot fi oferite de o bancă modernă.
3
Dardac, N., Barbu, T. - „Monedă, bănci şi politici monetare”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 208

10
Pe măsură ce băncile s-au dezvoltat, mulţi experţi au încercat să definească ce se înţelege prin
termenul de “bancă”, dar încă nu s-a ajuns la o definiţie unanim acceptată.
O bancă este o instituţie căreia i se acordă permisiunea, în general sub forma unei
autorizaţii/licenţe, de a efectua tranzacţii cu bani. Cu alte cuvinte, o companie este bancă dacă este
recunoscută oficial ca bancă. Deşi aceasta este o definiţie “închisă” (o bancă trebuie să fie
recunoscută ca bancă) ea este, în general, acceptată.
Potrivit reglementărilor care guvernează activitatea bancară din România, băncile sunt
persoane juridice autorizate să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite de la
persoane juridice şi fizice şi acordare de credite în nume şi cont propriu.
Funcţiile principale ale unei bănci sunt:4
 să atragă depozitele băneşti ale clienţilor, persoane fizice şi juridice (atragerea fondurilor).
O bancă atrage bani de la clienţii săi, persoane fizice şi/sau juridice, prin conturi bancare,
plătindu-le, în schimb, dobândă pentru depozitele constituite. Plata acestor dobânzi reprezintă o
cheltuială pentru bancă.
 să permită clienţilor să-şi retragă banii sau să-i transfere în alte conturi (transferul
fondurilor). Băncile furnizează şi servicii privind plăţile prin transferul fondurilor (atât
electronic cât şi prin instrumente de plată), în numele şi la cererea clienţilor lor. Banca percepe
un comision pentru acest serviciu, comision a cărui mărime variază în funcţie de valoarea sumei
şi tehnica de transfer a banilor.
 să acorde împrumuturi clienţilor care solicită credite, folosind depozitele atrase (plasarea
fondurilor). Băncile împrumută clienţilor lor sume de bani pentru finanţarea afacerilor acestora
sau pentru nevoi personale. Clientul trebuie să plătească comisioane şi dobândă pentru creditul
primit, care pentru bancă reprezintă un venit.
În afară de aceste operaţiuni, persoanele juridice şi, într-o proporţie mai mică cele fizice, pot
avea şi alte solicitări decât cele privind activitatea de bază a băncilor. Băncile oferă o gamă largă de
servicii care aduc venituri din comisioanele şi spezele percepute pentru efectuarea lor, astfel:
- valuta. Băncile din toată lumea vând valută la cursuri de schimb competitive şi percep un
comision pentru serviciul prestat. Principalii concurenţi ai băncilor în acest domeniu sunt casele
de schimb valutar şi agenţiile de turism, în special din zonele de destinaţie ale călătoriilor de
vacanţă.
- cecurile de călătorie. Cecurile de călătorie sunt cele mai cunoscute servicii bancare oferite
persoanelor care călătoresc. Cecurile pot fi folosite ca atare, pentru plata bunurilor şi serviciilor,
în diferite ţări ale lumii sau pot fi schimbate în numerar.
- încasarea taxelor şi amenzilor. Persoanele care trebuie să plătească taxe sau amenzi pot folosi
sistemul bancar pentru plata sumelor datorate diferitelor instituţii publice sau private.
- casetele pentru păstrarea valorilor. Clienţii unei bănci pot folosi seifurile acesteia pentru
păstrarea unor valori, banca percepând în schimb un comision. În baza acestui serviciu, clienţii
îşi pot lăsa spre păstrare articole de valoare, cutii închise, testamente sau alte documente
importante. Banca emite o chitanţă pentru bunurile lăsate în păstrare, asumându-şi astfel
răspunderea asupra acestora.
- seifurile. Acest tip de serviciu, la fel ca şi casetele de valori, implică folosirea unor spaţii
special amenajate care aparţin băncii. Clientului i se pune la dispoziţie un seif, accesul la seif
fiind sub un dublu control, banca păstrând o cheie şi clientul cealaltă. Accesul la seif poate avea
loc oricând în timpul orelor de program ale băncii, timp în care clientul poate retrage sau depune
orice obiecte sau documente.
- banca la distanţă. Această sintagmă se referă la posibilitatea băncilor de a oferi clienţilor
serviciul bancar la domiciliu, prin telefon sau Internet. Folosind metode electronice, clienţii au
acces la conturile lor fără să-şi părăsească domiciliul.
- asigurarea de călătorie. De regulă, băncile oferă un pachet standard prin care asigură clientul
împotriva principalelor riscuri de călătorie contra plăţii unei prime de asigurare. Principalul risc
acoperit prin aceste asigurări este cel privind asistenţa medicală, în puţine ţări străine având
4
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 175

11
 acces direct la un tratament de urgenţă gratuit. Asigurarea de călătorie permite rambursarea
sumelor cheltuite, deşi poate exista o limită maximă a sumei recuperabile.
- achiziţionarea şi vânzarea hârtiilor de valoare. La cererea clienţilor, băncile pot oferi servicii
de vânzare şi cumpărare de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni). Când un client doreşte să facă
astfel de afaceri, în primul rând va solicita băncii cursul pe piaţă al hârtiilor de valoare pe care
doreşte să le cumpere sau, după caz, să le vândă, informaţii pe care banca le obţine de la un
broker. In baza informaţiei primite, clientul este cel care decide. Tranzacţia este executată de
către bancă, potrivit ordinului clientului iar executarea acesteia trebuie confirmată în scris.
Pentru acest serviciu, banca primeşte un comision de la broker şi nu de la client.
- consultanţă în afaceri. Acest tip de serviciu este oferit de bănci în general agenţilor economici
de dimensiuni reduse, contra unui comision. Banca se comportă ca un analist financiar şi
sfătuieşte clientul cum să-şi amelioreze problemele financiare (bugetul de venituri şi cheltuieli,
costurile, debitorii, fluxurile de numerar).
În activitatea băncilor comerciale se disting două grupe de operaţiuni:
 operaţiuni active - reflectă utilizarea fondurilor atrase în vederea obţinerii de profit prin
diferenţa de dobândă încasată comparativ cu cea plătită pentru atragerea de resurse:
- creditele acordate clienţilor, pe diferite termene, al căror obiect de creditare este foarte
variat şi diferă de la o bancă la alta, pentru care încasează dobânzi şi comisioane;
- depozitele plasate - ca orice entitate care are fonduri temporar disponibile, o bancă
comercială le poate plasa la alte bănci pe piaţa naţională sau internaţională, de regulă pe
termen scurt, încasând dobândă;
- participaţiile - se referă la investirea fondurilor băncii în acţiuni la diferite companii. Aceste
acţiuni, ca investiţii financiare pe termen lung, aduc băncii un venit anual sub formă de
dividende;
- investiţiile financiare în alte titluri financiare - se referă la plasamente atât în titluri
financiare pe termen scurt cât şi pe termen lung, un loc important deţinându-l titlurile emise
de stat (certificate de trezorerie, obligaţiuni guvernamentale).
Toate dobânzile încasate de bănci din plasarea fondurilor sunt denumite dobânzi active.
 operaţiuni pasive - reflectă fondurile proprii sau atrase de care dispune o bancă pentru
desfăşurarea activităţii sale şi se referă la:
- capitalul social şi fondurile de rezervă - la înfiinţare, orice bancă trebuie să-şi constituie
un capital social minim, conform reglementărilor băncii centrale;
- conturile curente şi conturile la termen - reprezintă 60-70% din totalul resurselor, fiind
constituite din sumele depuse la bancă de clienţi pentru efectuarea de plăţi sau pentru
păstrare;
- împrumuturile de la alte bănci - dacă fondurile proprii şi cele atrase nu îi sunt suficiente
sau apar decalaje în raport cu obligaţiile de plată, o bancă se poate împrumuta de pe piaţa
interbancară sau de la banca centrală;
- împrumuturile subordonate - sunt împrumuturi luate de la alte bănci, pe termen lung şi
care nu pot fi rambursate anticipat, decât în caz de faliment al băncii debitoare, pentru banca
creditoare acestea fiind plasamente financiare pe termen lung. Caracteristica lor principală,
de unde şi denumirea, este că în caz de faliment sau lichidare a băncii, rambursarea lor are o
poziţie subordonată faţă de toţi ceilalţi creditori ai băncii care au prioritate la masa credală.
Dobânda plătită de bănci pentru fondurile atrase poartă denumirea de dobândă pasivă.
Principiul de bază în practica bancară este ca întotdeauna suma dobânzilor pasive să fie mai
mică decât suma dobânzilor active. Diferenţa este destinată să acopere cheltuieli curente ale băncii
(chirii, salarii, cheltuieli administrative de operare, constituire de rezerve) şi să realizeze profit.
Aceste venituri şi cheltuieli sunt reflectate în contul de profit sau pierdere.

4.5. Categorii de clientela în Romania

12
 Categoriile de clientela a bancilor din România sunt similare cu categoriile de clientela ale
bancilor internationale cu specificatia ca unele segmente de clientela nu sunt suficient definite si
diferentiate, bancile nefiind înca în masura sa ofere produse si servicii diferentiate pentru aceste
segmente (Ex: clienti private banking, microîntreprinderi, clienti corporatii internationale).
Tipuri de clienti - segmente principale
Majoritatea bancilor din România îsi împart clientela în concordanta cu strategia bancii care
stabileste segmentele de clientela prioritare în care banca actioneaza. Astfel pot fi identificate
urmatoarele categorii principale de clientela si segmentele aferente fiecarei categorii:

4.5.1. Clienti persoane juridice

Clienti persoane juridice corporate (agenti economici de stat sau privati de marime medie
sau mare care pot fi organizati sub diverse forme);
Clienti IMM (clientii sunt selectati în functie de legislatie care stabileste 2 criterii de selectie
– nr. salariati mai mic sau egal cu 250 si cifra de afaceri anuala mai mica sau egala cu echivalentul a
8 milioane EURO)
Microîntreprinderi – criteriul stabilit de lege este de maxim 9 salariati per agent economic.

4.5.2. Clienti persoane fizice

Fiecare banca îsi segmenteaza categoriile principale de clientela în functie de strategie,

forma de organizare, gradul de evolutie a managementului clientelei, însa în literatura de
specialitate distingem:
1. Persoane fizice autorizate (cabinete medicale, case de avocatura, notariate, e.t.c.)
2. Clienti private banking (clienti persoane fizice cu depozite semnificative)
3. Clienti persoane fizice
Astfel putem întâlni segmentari ce utilizeaza, în principal, urmatoarele criterii:
Criteriul „Cifra de afaceri” – criteriul utilizat în subsegmentarea persoanelor juridice
datorita volumelor mari de activitate derulate cu acesti clienti (generatoare de venituri semnificative
din dobânzi si comisioane). În general clientii cu cifre de afaceri semnificative (peste 50 milioane
EURO anual) sunt tratati cu prioritate si în anumite cazuri au personal bancar dedicat si o gestiune
separata a relatiei banca client, diferita de cea a clientilor obisnuiti Clientii corporate mari
beneficiaza în general de tarife mai reduse fata de clientii IMM sau microîntreprinderi.
Criteriul „Profit pe client” – criteriu utilizat foarte des de bancile internationale în
segmentarea clientilor atât persoane juridice cât si fizice. Din analizele efectuate de bancile
internationale reiese ca aproximativ o treime din clientii bancii sunt profitabili iar identificarea
segmentelor de clienti ce pot deveni profitabili este un factor major de influenta pozitiva a
profitabilitatii bancii.
Criteriul „Volum de depozite atrase” – criteriu utilizat în segmentarea îndeosebi a
persoanelor fizice. Depozitele persoanelor fizice reprezinta o resursa importanta pentru acordarea de
credite atât pentru activitatea de corporate cât si pentru activitatea de retail, iar stabilitatea acestei
resurse este foarte importanta pentru nivelul corespunzator al indicatorilor de lichiditate si
solvabilitate a bancilor. Clientii cu volum de resurse foarte ridicat sunt inclusi în categoria clientilor
VIP (private banking) si beneficiaza de un tratament diferentiat atât din punct de vedere al
produselor si serviciilor bancare oferite cât si al tarifelor aplicate acestora (reduse semnificativ fata
de cele ale clientilor obisnuiti).

13