Biochimie II

BIOCHIMIE PENTRU ASISTENTE MEDICALE

Partea a II – a

Cap. I : Metode fizice si chimice utilizate in laboratorul clinic biochimic

1. pH-metria
In diferite stari patologice caracterul acido-bazic al mediilor biologice variaza, astfel valorile pH-
ului acestora dau informatii utile clinicianului despre starea organismului, si-l ajuta la punerea unui
diagnostic corect, sau in decizii privind tratamentul bolnavului. Masurarea pH-ului se poate face pe doua
cai: a) Colorimetric, utilizand proprietatea unor substante chimice de a avea culori diferite in mediul acid
respectiv bazic. Aceste substante se numesc indicatori acidobazici.
Exemple de indicatori acido-bazici:
INDICATOR MEDIU ACID MEDIU BAZIC pH DE VIRAJ
fenolftaleina incolor rosu 8,3..10
metilorange rosu galben 3,1..4,4
rosu metil rosu galben 4,2..6,3
albastru bromtimol galben albastatru 6,0..7,6

Daca introducem o picatura de solutie indicator in mediu de cercetare sau punem o picatura de mediu de
cercetat pe o banda de hartie impregnata cu acelasi indicator (hartie indicator), atunci solutia (respectiv
hartia indicator) va avea la un pH dat culoarea conform tabelului de mai sus. De exemplu daca utilizam
albastru bromtimol, atunci la un pH mai acid ca 6, solutia (hartia indicator) va avea culoarea galbena, la
un pH mai alcalin decat 7,6 va avea culoare albastra, iar la valori de pH intermediare (intre 6 si 7,6), va
avea culori intermediare (galben-verzui, verde, verde-albastrui). Putem deci aprecia trei intervale de pH:
acid (mai acid ca valoarea inferioara a intervalului de viraj), bazic (mai bazic ca valoarea superioara a
intervalului de viraj) respectiv aflat in interiorul intervalului de viraj ("neutru"- Atentie! intervalul de
viraj poate sa fie in mediu acid ca la metilorange sau bazic ca la fenolftaleina, deci "neutru" la
metilorange nu inseamna si neutru in sens acidobazic!). Daca utilizam amestecuri de indicatori adecvat
alese atunci vom putea compara culorile obtinute cu o scala gradata de unde vom putea citi valoarea pH-
ului cu o precizie de +- 0,5 unitati pH.
b) Potentiometric (electrochimic). Metodele se bazeaza pe proprietatea unor alectrozi de a-si
schimba potentialul electric in functie de pH-ul mediului. Masurand diferenta de potential (tensiunea
electromotoate) intre electrodul de hidrogen (al carui potentia depinde de pH) si un electrod de referinta
cu potential independent de pH si constant, de exemplu electrod de calomel saturat din valoarea tensiunii
electromotoare citite se poate calcula pH-ul mediului utilizand relatii matematice:
E= εcatod - εanod
unde: E = tensiune electromotoare masurata
εcatod , εanod = potentialul de electrod de reducere al catodului respectiv al anodului

2. Spectrofotometria

Substantele colorate au proprietate de a absorbi lumina de o anumita lungime de unda. Aceasta

lungime de unda este in functie de structura lor. Daca o substanta este strabatuta de un fascicul de lumina
alba (care contine toate lungimile de unda), din fasciculul de lumina plicromatica alba substanta va
absorbi o parte din radiatia cu lungimea de unda caracteristica, si va apare colorata in culoarea
complementara. De exemplu: daca o substanta absoarbe culoarea albastra, atunci va apare colorata in
galben, iar daca absoarbe culoarea galbena, atunci va apare colorata in albastru. (Razele cu lungime
de unda mai scurte de 400 nm - si cu energie mai mare - se numesc raze ultraviolete, iar cele care au
lungime de unda mai lungi ca 760 nm - si energie mai mica - se numesc infrarosii, ambele fiind invizibile

1
 Biochimie II
pentru om.)
Daca trecem un fascicol de lumina printr-o substanta transparenta, atunci o parte este reflectata de
particulele substantei, o parte este absorbita de substanta, iar o alta parte trece prin substanta. Deci:
Iad = IR + IA + IT
unde: Iad = intensitea luminii adiacente
IR = intensitea luminii reflectate
IA = intensitea luminii absorbite
IT = intensitea luminii transmise
Tabelul I.2 : Spectrul vizibil, culorile si culorile complementare
Lungimea de unda absorbita Culoarea absorbita Culoarea complementara
(nm)
400..435 violet galben – verde
435 – 480 albastru galben
480 – 490 albastru – verde portocaliu
490 – 500 verde – albastru rosu
500 – 560 verde purpuriu
560 – 580 galben – verde violet
580 – 595 galben albastru
595 – 605 portocaliu albastru – verde
605 – 760 rosu verde – albastru

3. Turbidimetria (nefelometria)

Se bazeaza pe trasnformarea substantei de analizat intr-o substanta insolubila in mediul de reactie, care
va tulbura solutia cu atat mai intens, cu cat concentratia substantei de analizat este mai mare. Din cauza ca
in solutie exista particule solide nedizolvate, aceste particule vor reflecta o parte din lumina adiacenta in
alta directie, permitand masurarea luminii reflectate intr-o directie perpendiculara directiei de propagare a
luminii adiacente. Aparatele au aceleasi elemente consecutive ca spectrofotometrele, doar ca elementul
sensibil are alta pozitie: se afla pe perpendiculara directiei de propagare a luminii adiacente trasa din cuva
care contine substanta de analizat. Daca in cazul spectrofotometriei masuram cantitatea de lumina
absorbita de substanta, in acest caz masuram lumina reflectata. Aparatele se numesc nefelometre.
In acest scop se pot utiliza si spectrofotometrele obisnuite, dar scaderea intensitatii luminii adiacente
in acest caz este datorata nu de absorbtie, ci de reflexie.

4. Flamfotometria (fotometria in flacara)

Se bazeaza pe proprietatea unor substante (ioni) de a emite lumina de o lungime de unda data la
temperaturi inalte (temperatura flacarii), intensitatea luminii emise fiind proportionala cu concentratia
substantei de analizat.
Aparatele utilizate in acest scop se numesc flamfotometre. Constructia lor se aseamana cu a
spectrofotometrelor, dar sursa de lumina este inlocuita cu o flacara de temperatura mai constanta (flacara
de propan-butan pentru Na+,K+,Li+ respective de acetilena pentru Ca2+), iar in loc de cuva avem un
dozator, care asigura pulverizarea in flacara a unui debit constant de solutia de analizat.

5. Fluometria

Exista substante care au proprietatea de a emite lumina vizibila de o lungime de unda caracteristica
structurii lor, in cazul in care absorb lumina ultravioleta (UV). Fenomenul se numeste fluorescenta.
Cantitatea de lumina emisa in aceste conditii este proportinala cu concentratia substantei de analizat, ceea
ce permite determinarea concentratiei lor masurand emisia luminii intr-o directie perpendiculara directiei
de propagare a luminii UV adiacente cu care a fost luminata substanta de analizat. Aparatele se numesc
fluorimetre si seamana constructiv cu nefelometrele, doar ca sursa de lumina este o sursa ultravioleta
2
 Biochimie II
(lampa cu cuart, lampa cu mercur), iar lumina masurata nu este cea reflectata, ci cea emisa prin
fluorescenta.
6. Cromatografia

Este o metoda de separare a componentelor unui amestec, bazat pe diferenta de repartizare a

componentelor intre doua faze: una fixa (de obicei un solid sau un gel) si una mobila, un fluid (lichid sau
un gaz). In functie de starea de agregare a fazei mobile cunoastem doua grupuri mari de metode
cromatografice: cromatografia de gaze (faza mobila este un gaz), respectiv lichid-cromatografia (faza
mobila este un lichid). Ambele tipuri au multe subtipuri in functie de starea de agregare si forma de
prezentare a fazei fixe respectiv directia de migrare (ascendenta, descendenta, orizontala). Una din
metodele cromatografice cel mai des utilizate este cromatografia pe hartie. Este utilizata des din cauza
simplitatii metodei. Separarea are loc in felul urmator in cazul cromatografiei pe hartie:
Amestecul de separat se depune sub forma unei picaturi la 2-3 cm de baza unei benzi de hartie, apoi se
usuca. Banda de hartie se intruce intr-un vas in care se afla faza mobila intr-un strat aproximativ un cm
inaltime. (Picatura are voie sa ajunga in lichid). Apoi vasul se acopera, pentru a evita evaporarea fazei
mobile. Faza mobila, din cauza legilor capilaritatii, va migra prin banda de hartie. Cand nivelul fazei
mobile ajunge la spotul (picatura) de proba, atunci o va dizolva, migrand si antrenand cu el amestecul.
Din cauza fenomenelor de absorbtie componentele amestecului vor migra cu viteze diferite, astfel
componentele se vor separa in mai multe spoturi bine delimitate, fenomen care permite separarea si
determinarea lor calitativa si cantitativa.
Viteza de migrare depinde de repartizarea substantelor intre cele doua faze (cea mobila si cea fixa).
Substantele care se absorb puternic pe faza fiza, respectiv care sunt mai putin solubile in faza mobila vor
migra cu viteza mica, iar cele care se absorb slab pe faza fixa si au o solubilitate crescuta in faza fixa si au
o solubilitate crescuta in faza mobila vor migra cu viteza mai mare.

7. Electroforeza

Este o metoda folosita in laboratorul clinic, mai ales pentru separarea proteinelor plasmatice, dar se
mai utilizeaza si pentru separarea lipoproteinelor (lipidograma), glicoproteinelor (pentru decelarea
tipurilor de hemoglobina anormale), pentru analize ADN (analize de paternitate, cercetari genetice) etc.
Electroforeza este o metoda de separare a unui amestec, bazata pe viteza de migrare diferita in camp
electric a componentelor unui amestec.
Substantele incarcate electric migreaza in functie de incarcatura lor electrica astfel:
- cele incarcate pozitiv migreaza spre catod (polul negativ)
- cele incarcate negativ migreaza spre anod (polul pozitiv)
- cele neincarcate electric nu migreaza
Prin electroforeza in laboratorul clinic de rutina proteinele din ser se separa in cinci fractiuni:
1) Albumine
2) globuline α1
3) globuline α2
4) globuline β
5) globuline y
8. Imunoelectroforeza

Este combinarea metodelor electroforetice cu cele imunochimice si care are foarte multe variante.
Aceste metode permit analiza unor proteine date din plasma, a anticorpilor, etc.

9. EIA (enzimeimmunoassay), RIA (radioimmunoassay), LIA

(luminescenceummunoassay) si FIA (fluorescenceimmunoassay)

Sunt un grup de metode care se bazeaza pe legarea de substanta de dozat prin reactii antigen-anticorp
a unor imunoglobuline pe care s-au grefat grupari care permit determinarea complexelor formate in
3
 Biochimie II
cantitati infime prin reactii enzimatice (EIA), prin chemiluminescenta (LIA), prin radiatiile pe care le
emit (RIA), sau prin fluorescenta (FIA). Astfel se determina hormonii, markerii tumorali etc.

10. Metode titrimetrice

Constau in titrarea unei probe de analizat in care s-a adaugat indicator cu o solutie de concentratie
cunoscuta.La ora actuala sunt considerate metode depasite.

METODE CALITATIVE SI CANTITATIVE

Metodele calitative servesc la punerea in evidenta a prezentei sau absentei unor compusi in diversi
produsi biologici, care apar numai in conditii patologice. Materialul cercetat este, de obicei, urina, dar pot
fi si alti produsi. Aceste metode sunt rapide, usor de executat, chiar si de catre pacient. Rezultatul analizei
poate fi prezent sau absent (eventual neconcludent sau dubios).
Metodele calitative utilizeaza reactii rapide si cat mai specifice, care in final duc la schimbarea unei
proprietati fizice, care se poate aprecia „ochiometric” : culoare, turbulenta, efervescenta, floculare etc.
Rezultatele pot fi : „ – „ ( negativ) ; „ ± „ ( neconcludent) ; „ + „ ( slab pozitiv) ; „ ++” ( prezent,
pozitiv) ; „ +++” ( prezent, intens pozitiv) ; „ ++++” ( prezent, foarte intens pozitiv).
Avantaje : timp de executie scurt, nu necesita mult material, nici o pregatire speciala a personalului,
fara aparatura deosebita.
Dezavantaje: informatii sumare, nu permit compararea diferentelor de concentratii ce apar in timpul
tratamentului, pentru a aprecia evolutia in timp a starii bolnavului.
Metodele cantitative servesc la determinarea exacta si precisa a concentratiilor diferitelor substante,
care se gasesc in mod fiziologic in produsele biologice, pentru a compara rezultatele obtinute cu valorile
normale ale concentratiilor acestor substante , cu scopul de a trage concluzii despre starea de sanatate a
pacientului caruia i s-au recoltat probele. Determinarile sunt efectuate in laboratoare specializate , de catre
un personal calificat, utilizand una dintre metodele amintite anterior si utilizand aparatura adecvata si
reactivi adecvati.
Avantajul acestor metode este ca dau rezultate precise utilizabile la punerea unui diagnostic corect,
precum si la urmarirea evolutiei starii bolnavilor aflati sub tratament.
Dezavantajul este pretul crescut al aparaturii si al reactivilor necesari, precum si necesitatea
personalului calificat.

Cap. II : BIOCHIMIA SANGELUI

Sangele este constituit din 40 – 45% elemente figurate suspendate intr-o masa lichida denumita
plasma, care reprezinta 55 – 60% din volumul sangelui. Elementele figurate sunt : globulele rosii(hematii,
eritrocite), globulele albe ( leucocitele) si plachetele sanguine ( trombocitele).
Sangele circula in organism intr-un sistem inchis format din artere, vene si capilare. Forta motrice a
circulatiei sanguine este data de miscarea cordului care functioneaza ca o pompa, fortand sangele la o
miscare continua. Rolul principal al sangelui este asigurarea oxigenului pentru tesuturi ( necesar pt
desfasurarea proceselor aerobe) precum si transportul diferitelor substante in interiorul organismului, intre
diferitele sectoare ale acestuia.Daca inima nu mai pompeaza sangele (stop cardiac) ,echilibrul
organismului se pierde, provocand decesul. Deoarece sangele circula cu o anumita presiune, daca apare o
fisura in aparatul circulator, atunci sangele se scurge prin aceasta fisura, fenomen numit hemoragie. Daca
fisura ar ramane deschisa, tot sangele din organism s-ar scurge si ar aparea exsanguinarea ce ar duce la
deces. Organismul se apara de hemoragii prin fenomenul de coagulare.
Coagularea este un proces fiziologic in cursul caruia au loc fenomene biochimice complicate , care
duc la formarea cheagului care are rolul de a astupa fisurile aparute pe vasele sanguine si este format
dintr-o retea fina de fibrina ( se formeaza in timpul coagularii dintr-o proteina plasmatica – fibrinogen) .
Reteaua de fibrina formata inglobeaza elementele figurate ale sangelui. Cu timpul, din acest cheag se
4
 Biochimie II
separa spontan un lichid cu o compozitie asemanatoare plasmei, serul sanguin. Serul difera de plasma
prin faptul ca nu contine fibrinogenul si alte substante din care s-a format cheagul.Procesul de coagulare
se produce spontan in eprubeta in care s-a recoltat de la un pacient. Dupa separarea spontana a serului de
cheag, serul necesar analizelor se obtine prin centrifugarea eprubetei care contine sangele coagulat
(supernatantul). Pentru ca acest ser sa poata fi folosit la analize , el trebuie recoltat corect : eprubeta de
recoltare trebuie sa fie perfect curata si uscata, altfel, serul obtinut va avea o alta compozitie decat plasma
pacientului. Hemoliza este procesul de distrugere a hematiilor, care va modifica absolut compozitia
serului.Nu se pot efectua analize biochimice corecte cu sange hemolizat ! Inafara de umiditate exista si
alte cauze care duc la hemoliza : recipient prea cald, vid produs in timpul aspiratiei cu seringa, infectarea
cu germeni hemolizanti etc. Aceleasi restrictii sunt valabile si pentru acul si seringa cu care are loc
recoltarea. O greseala frecventa este recoltarea cu acul cu care s-a efectuat injectia sau perfuzia la pacient,
pentru a evita inteparea lui de 2 ori, sau din comoditate. Aceste greseli pot fi fatale la serviciul de urgente.
Timpul de coagulare ( = timpul necesar pentru aparitia primului fir de fibrina intr-o picatura de sange
depusa pe o lama) este de cca. 8 minute la un om sanatos. Alungirea timpului de coagulare este
periculoasa in cazul aparitiei hemoragiilor ( trombopenie extrema, hemofilie etc.) . Hipercoagulabilitatea
este, deasemenea, patologica, din cauza formarii cheagurilor in interiorul sistemului circulator ( apar
tromboze, tromboembolii, infarct etc.).
Timpul in care coaguleaza sangele dureaza mai mult de 8 min. ( atunci apare doar primul fir de
cheag!) . Coagularea este urmata de retractia cheagului, cu separarea serului, proces care dureaza 1-2 ore,
ceea ce face sa nu se poata efectua analizele decat dupa acest interval de timp. Pentru a scurta acest
interval de timp exista urmatoarele posibilitati :
a) recoltarea sangelui sa se faca pe substante care accelereaza procesul de coagulare si retractia cheagului
( in eprubete cu gel accelerator – „SST”-serum separation tube) ceea ce face posibila efectuarea analizei
dupa 10 min de la recoltare.Imediat dupa recoltare se agita tubul cu gel si sange, pt a evita hemoliza ;
b) recoltarea sangelui pe substante deproteinizante (defecante), cu mare grija pt respectarea raportului
dintre solutia de defecant si sangele recoltat, altfel apar erori la analiza; si in acest caz eprubeta cu cele 2
lichide tb agitata, pt a evita hemoliza; metoda are si rolul de a opri unele procese enzimatice care ar altera
determinarea unor substante ( de ex. acidul piruvic);
c) recoltarea de plasma este posibila daca se recolteaza sangele pe substante anticoagulante. Cei mai multi
coagulanti actioneaza prin indepartarea ionilor de calciu ( Ca este un factor al coagularii), cum sunt :
oxalatii, EDTA ( acidul etilendiaminotetraacetic), fluorura de sodiu, citratul de sodiu; alte substante
anticoagulante se gasesc in organism in cantitati mici, unde au rol in reglarea hemostazei (ex: heparina,
sub forma sarurilor de Na, Li, K, amoniu). Sangele recoltat se amesteca bine, prin agitare, cu obtinuta
difera de cea din sangele bolnavului prin continutul de anticoagulant folosit. Intotdeauna trebuie riguros
respectata proportia dintre anticoagulant si sangele recoltat.Deasemenea, anticoagulantul trebuie perfect
dizolvat si amestecat cu sangele, pentru a nu aparea zone diferite de coagulare, care ar deteriora
rezultatele analizei. Adaugarea de anticoagulanti are unele avantaje ( blocarea unor sisteme enzimatice
care ar modifica structura plasmei, obtinerea rapida a materialului biologic pentru analize) dar si unele
anticoagulantul si se poate supune direct centrifugarii pt separarea elementelor figurate de plasma. Plasma
dezavantaje ( alterarea analizelor de enzime prin blocarea sistemelor enzimatice, alterarea analizelor
substantelor care se gasesc si in anticoagulanti, alterarea analizelor de proteine din cauza prezentei
fibrinogenului). Nu exista anticoagulanti care sa nu aiba restrictii. In tabelul de mai jos sunt notate cu
„NU” restrictiile anticoagulantilor, spatiile libere arata utilizabilitatea lor, in paranteze fiind notate dozele
minime de anticoagulanti necesari.
PRODUS DE HEPARINAT HEPARINAT OXALAT DE
DETERMINAT DE AMONIU DE Li,Na,K EDTA CITRAT Na NaF
(mg/ml) (0,75) (0,75) (1) (5) (2) (2)
AMONIAC NU NU NU NU NU
GLUCOZA
GOT, GPT NU
γ – GT NU NU NU
UREE NU
COLESTEROL
COLINESTERAZA NU
5
Biochimie II
CPK NU NU NU
ACID URIC
FOSFATAZA NU NU NU NU
ALCALINA
FOSFATAZA NU NU NU NU NU
ACIDA
LDH NU
TRIGLICERIDE NU NU NU

Posibilitatile de recoltare a sangelui

SANGE
(elemente figurate + plasma)
1 2 3
coagulare Adaos anticoagulant Adaos deproteinizant
(impiedicarea coagularii) (precipitarea proteinelor)
Plasma deproteinizata +
Cheag + ser Sange + anticoagulant elemente figurate + proteine
precipitate
centrifugare centrifugare centrifugare
Sediment : cheag Sediment : elemente figurate Sediment : elemente figurate+
Supernatant : ser Supernatant: plasma + proteine precipitate
anticoagulant Supernatant: plasma
deproteinizata diluata cu
deproteinizant

Continutul celor 3 produse utilizate pentru analize biochimice :

 Serul contine Ca, proteine ; nu contine fibrinogen, coagulanti: nu este impurificat cu adaosuri.
 Plasma are toate elementele ( plasma heparinata), nu contine Ca, este impurificata cu
anticoagulanti
Plasma deproteinizata contine substante anorganice, substante organice solubile, este impurificata cu
apa si deproteinizant; nu contine substante proteice, Ca, substante transportate de proteine.
Coagularea este un proces biochimic complex in care intervin 12 factori de coagulare si mai multi
cofactori. Etapele coagularii sunt :
1. tromboplastinogeneza – activarea coagularii
2. trombinogeneza – formarea trombinei din protrombina
1. fibrinogeneza – formarea fibrinei din fibrinogen
2. sinereza – formarea unei retele de fibrina
3. retractia cheagului – eliberarea serului din cheagul initial
4. fibrinoliza – cheagul de fibrina este distrus de enzimele proteolitice in timp ce locul cheagului
este luat de tesutul refacut; aceasta etapa, aparent inafara procesului de coagulare, este foarte
importanta, deoarece in absenta sa vasele s-ar astupa, creind probleme de circulatie.

Elementele figurate din sange

Hematiile (globule rosii, eritrocite) alcatuiesc peste 99% din volumul elementelor figurate. Exista
~5000000 eritrocite/mm3 in sangele unui barbat sanatos, si ~4500000/mm3 la femei.Eritrocitele sunt
celule anucleate rotunde, discoidale cu diametru de 7-7,5 um si grosime de 2 um. Contin ~60% apa si
40% substanta uscata, din care 35% este hemoglobina si 65% alte substante. Din aceste “alte substante”
aproximativ doua treimi sunt de natura proteica si aproximativ o treime de natura lipidica, ambele

6
Biochimie II

fractiuni ingloband o cantitate de saruri minerale. Rolul principal al hematiilor este transportul O2 si al
CO2 prin plasma. Daca concentratia de uree,colesterol,glucoza si fosfor anorganic din hematii este
aproximativ egala cu cea din plasma, concentratia altor substante cum ar fi Na+,K+,Cl-,proteine difera
foarte mult, astfel hemoliza(distrugerea hematiilor) afecteaza majoritatea analizelor biochimice; nu se pot
efectua analize biochimice corect interpretabile din sange hemoliza!Analizele cele mai afectate sunt:
Fe(sideremia), K+, Na+, Cl-, electroforeza, probe de disproteinemie, TGO, fosfataza alcalina, fosfataza
acida, bilirubina.
Trombocitele (plachetele sanguine) sunt de asemenea celule anucleate.Rolul principal al
trombocitelor este interventia in coagularea sangelui, continand factorii trombocitari ai coagularii, dar nu
este deloc neglijat rolul lor de a fi prima bariera in sangele circulant fata de corpi straini.Valoarea normala
a numarului de trombocite este de 150000..300000/mm 3. Scaderea trombocitelor sub valoarea de
40000..60000/mm3 este grava, pentru ca hemostaza este grav afectata,aparand spontan
hematoame(microhemoragii subcutane).
Leucocitele (globulele rosii)sunt celule cu nucleu. Valoarea normala a leucocitelor este de
4000..9000/mm3. Rolul lor principal este apararea organismului impotriva agentilor
straini(infectiosi).Sunt foarte bogate in enzime.
In sangele circulant in mod normal apar trei tipuri de leucocite: monocite,limfocite, si polinucleare.
Polinuclearele la randul lor apar sub trei forme (subclase): eozinofile,bazofile si neutrofile.
Compozitia plasmei: Plasma este alcatuita din 90% apa, 7,5% proteine si 2,5% alti constituenti(organici
si anorganici).
Substante proteice

Concentratia proteinelor in ser si plasma difera.Diferenta o reprezinta fibrinogenul, factorul I al

coagularii, care nu exista in ser, dar exista in plasma.Valorile normale ale fibrinogenului sunt :0,2..0,4g/dl.
Proteinele din ser au concentratia de 6,5..8,5g/dl(g%).
Globulinele sunt formate din proteine transportate de diferite substante
(Fe:siderofilina,Cu:ceruloplasmina, lipide:lipoproteide, hormoni:tiroglobulina, enzyme, etc.)iar fractiunea
de y -globuline este formata mai ales din imunoglobuline(lgA, lgG, lgM, lgD, lgE) cu functie anticorpica.
Lipoproteidele participa la transportul compusilor lipidici prin plasma.
Hipoproteinemiile pot avea multe cause: subalimentatia, inanitie, necesitati crescute neacoperite de
aport, lipsa din alimentatie a unor aminoacizi esentiali, cause iatrogenice(tratament cu inhibitori ai
sintezelor proteice: antibiotice, citostatice, dezechilibre hormonale (tiroida, glucocorticoizi, STH,
catecolamine), insuficienta pancreatica, insuficienta hepatica, pierderi de proteine(pe cale renala: sindrom
nefrotic, pe cale enterala: enteropatie exudativa, sangerari, etc.), maldigestie si malabsorbtie(diareei
severe), boli infectioase(SIDA), cancer, hiperhidratari, etc.
Hiperproteinemiile sunt mai rare.Apar in unele paraproteinemii (mielom multiplu) sau in deshidratari.
Disproteinemiile sunt schimbarile raporturilor cantitative ale fractiunilor proteice electroforetice.De
obicei sunt insotite de hipo- sau hiperproteinemii, dar nu obligatoriu.In diferite afectiuni apar dereglari
caracteristice in aceste raporturi, ce servesc la diagnosticarea si urmarirea evolutiei unor boli.
Imunoglobulinele se pot determina cantitativ prin imunodifuzie tip Mancini.Modificarile cantitative
ale imunoglobulinelor arata afectarea sistemului imun.
Enzimele sunt proteine cu actiune catalitica caracterizate prin specificitate si activitate foarte
ridicata.Enzimele din plasma cu importanta diagnostica se clasifica dupa mecanismul aparitiei lor in
plasma in trei categori: enzime plasmatice functionale, enzime ale secreriilor exocrine, si enzime
celulare(enzime organospecifice, enzime plasmatice nefunctionale).Dozarea activitatii lor in plasma este
foarte utila in diagnosticarea si urmarirea evolutiei unor boli.

Substante organice de origine neproteica

Lipidele se gasesc in plasma sun mai multe forme: acizi grasi liberi, colesterol(colesterol liber si
colesterol esterificat),trigliceride, fosfolipide.In plasma circula sub forma unor complexe lipoproteice,
pentru ca fiind nepolare ar fi insolubile in mediu apos.Valoarea normala a concentratiei lipidelor totale

7
 Biochimie II
este de 400..800 mg/dl(mg%), iar al colesterolului total este de 120..240 mg/dl(mg%) pentru persoane
tinere si 150..280 mg/dl(mg%) pentru persoanele peste 40..50 de ani.
Hipolipidemiile sunt relative rare.Apar in unele perturbari ale metabolismului lipidelor din cauza
genetica,hipotirodism si unele afectiuni hepatice.
Hiperlipidemiile se impart in 5 categorii.Pentru a caracteriza tipul de dislipidemie trebuie efectuata
lipidograma:separarea electroforetica a lipoproteidelor, urmata de colorare cu un colorant solubil in
grasimi, apoi dozarea lor cantitativa, ca la electroforeza proteinelor.Hiperlipemiile apar in unele boli cu
caracter genetic, hipertiroidism, diabet zaharat,stres, nefroza, hipersecretie de glucocorticoizi, alcoolism,
ateroscleroza, unele afectiuni hepatice.
Glucidele
Dintre glucidele sanguine cea mai importanta este glucoza. Valorile normale ale glicemiei : 70-110
mg/dl (mg%). Dupa un pranz bogat sau dupa ingerare de glucoza (glicemie provocata), glicemia creste
atingand un maxim dupa o ora de la ingerare, apoi revine la normal dupa inca o ora (adica 2 ore de la
ingerare). La un pacient normal valoarea maxima aglicemiei nu depaseste 150 mg%. Glucoza nu apare in
mod normal in urina, doar daca glicemia depaseste „ pragul renal” de 180 mg%. Fenomenul aparitiei
glucozei in urina se numeste glicozurie.
Cauzele hiperglicemiei sunt: diabetul zaharat, hipersecretia de hormoni hiperglicemianti, distrugerea
pancreasului, diabet iatrogen, stres etc.
Cauzele hipoglicemiilor pot fi : diabetul insipid, inanitie, unele boli metabolice care privesc
metabolismul altor glucide, hiposecretie de hormoni hiperglicemianti, efort intens, hipoglicemie iatrogena
(supradozaj de insulina, derivati de tolilsulfaniluree etc) .
ATENTIE! Metodele neenzimatice de dozare a glicemiei nu fac diferenta intre glucoza si celelalte
glucide, de aceea un rezultat de hiperglicemie poate insemna, de fapt, o hiperfructozemie, sau excesul
unei alte glucide, iar o glucozurie poate fi o fructozurie, galactozurie , pentozurie sau o lactozurie. Bolile
genetice sunt foarte rare, dar tb o atentie deosebita la gravide si lauze, care fac lactozemie si lactozurie
fiziologica, nu diabet.

Compusi azotati

Ureea este produsul final al catabolismului proteic, forma de eliminare a amoniacului din organism.
Ureea este sintetizata in ficat din amoniac in ciclul Krebbs- Henseleit si se elimina prin urina. Valorile
normale ale uremiei sunt 20- 40 mg%, iar la persoanele in varsta se accepta valori de pana la 50 mg%.
Cresteri ale uremiei apar in insuficienta renala, ureea fiind unul dintre cei mai fideli indicatori ai
integritatii functiei excretoare renale. Hiperuremiile extrarenale sunt foarte rare.
Amoniacul ( NH3 ) este prezent in plasma in cantitati foarte mici si este foarte toxic pentru organism,
mai ales pentru sistemul nervos central (SNC). Concentratia plasmatica normala a amoniacului nu
depaseste 15 μg% , iar o crestere a acesteia poate aparea in stadiul final al cirozei hepatice , in coma
hepatica si in hemoragiile digestive.
Aminoacizii rezulta din degradarile proteice, respectiv din alimentele digerate si absorbite. Valorile
normale ale concentratiilor aminoacizilor : 5 – 7 mg%. Cresteri marcate apar in caz de deficiente
enzimatice ereditare care privesc metabolismul unor aminoacizi ( boala urinii cu miros de artar,
fenilcetonurie etc). In aceste cazuri gasim cantitati crescute de aminoacizi si in urina.
Creatinina este unul dintre componentii cei mai constanti ai plasmei. Rezulta din degradarea
fosfocreatinei musculare si se elimina prin urina prin filtrare glomerulara. Creatininemia este indicatorul
cel mai sensibil al excretiei renale. Valorile normale ale acesteia sunt : 0,6 – 1,1 mg%. Cresteri apar in
insuficienta renala si in distrofia musculara.
Acidul uric este termenul final al catabolismului acizilor nucleici (de fapt ai purinelor).Valorile
normale ale uricemiei sun 1,5..6 mg/dl (mg%) la femei si 2,5..7 mg/dl (mg%) la barbati. Avand in vedere
eliminarea renala cresteri apar in insuficienta renala (desi nu creste atat de sensibil ca ureea sau
creatinina). Mai apar cresteri in guta, in unele boli genetice care privesc metabolismul purinelor.
Bilirubina este un produs al degradarii hemoglobinei.Dupa formare circula legata de albumine din
cauza ca este insolubila in mediu apos. Fiind legata de albumine nu poate fi eliminata prin bila nici pe
cale renala prin urina. Se mai numeste si bilirubina indirecta, ca nu reactioneaza cu reactivul diazo
8
 Biochimie II
(utilizat pentru determinarea sa) doar in prezenta acceleratorilor. Blucuronobilirubina solubila eliminabila
prin bila, respectiv prin urina daca depaseste pragul de 3 mg/dl (mg%) se numeste bilirubina directa
deoarece reationeaza fara adaos de accelerator diazo.Suma celor doua forme de bilirubina reprezinta
bilirubina totala. Valorile normale ale bilirubinemiei sunt:
bilirubina directa: <0,25 mg/dl (mg%)
bilirubina indirecta: <0,75 mg/dl (mg%)
bilirubina totala: <1 mg/dl (mg%)
Bilirubina este toxica pentru organism. Daca se acumuleaza in organism apare fenomenul de icter, adica
ingalbenirea mucoaselor si a tegumentelor (galbeneala). Acumularea excesiva de bilirubina duce la
depunerea sa in nucleul celulelor tesutului nervos fenomen numit icter nuclear cu consecinte grave.
Cresterea bilirubinemiei intalnim in urmatoarele cazuri: icter fiziologic al nou-nascutului, boli hemolitice,
blocarea canalului coledoc - icter mecanic, boli genetice ale conjugarii, hepatite.

Substantele minerale

Sodiul :Valorile normale: 138..148 mEq/l. Este principalul cation extracelular. Homeostazia sa fiind
legata de cea a apei; dereglarile hidrice de obicei (dar nu intotdeauna) duc si la dereglari ale
sodemiei.Cresteri ale sodemiei (natremiei) apar in: dehidratari hipertonice (insuficienta ingerarii apei la
bolnavi inconstienti,dupa transpiratii abundente - munca in mediu cald, diaree, diabet insipid, diabet
zaharat cu poliurie, insuficienta renala asociata cu poliurie severa, etc.) respectiv in hiperhidratari
hipertonice, a caror cauze pot fi de exemplu administrarea de lichide hipertone (apa de mare).
Hipersodemia este insotita de sete, uscarea gurii, si - cu exceptia cazurilor in care dereglarea are ca
origine poliurie - oligurie cu densitate mare a urinii. Hiposodemiile apar in: hiperhidratari hipotonice
(consum de lichide hipotone asociata cu eliminarea defectuoasa - insuficienta renala cu oligurie,
insuficienta cardiaca, insuficienta hepatica, secretie excesiva de vasopresina), respectiv in hipohidratari
hipotonice (pierderi masive de lichide izotonice - prin diaree, sangerari sau voma - urmate de consum de
lichide hipotone, astfel pierderile de Na sunt mai mari ca cele de apa). Semnele clinice ale hipotoniei:
trecerea lichidului extracelular in spatiul intracelular, ducand la presiuni asupra SNC, ce se manifesta prin
greata, voma, cefalee, delirium. Exista si dereglari hipoelectrolitice in care sodemia nu este afectata,
acestea se numesc dereglari izotonice. Asemenea situatii sunt hipohidratarile izotonice care apar dupa
pierderi de lichide izotonice (sangerari, diaree, voma), respectiv hiperhidratarile izotonice , ale caror
cauza este secretia inadecvata de aldosteron, de glucocorticoizi sau administrare de doze mari de
corticoizi. Persoanele la care se controleaza obligatoriu sodemia sunt: persoanele in coma, cardiacii, cei
cu insuficienta renala, cei tratati cu diuretice sau cortizon in doze crescute, cei care au o poliurie marcata,
cu diaree severa.
Potasiul este principalul cation intracelular. Excretia urinara de potasiu este in relatie inversa cu cea de
sodiu si in concurenta cu cea a ionilor de H+ . Regimul hipersodat si alcaloza scad, acidoza si regimul
desodat cresc potasemia.Valorile normale : 3,5....5 mEq/l.
Calciul plasmatic se afla sub trei forme:calciu ionic, calciu nedifuzibil, calciu legat de proteine.
Valorile normale: 8,8....10,5 mg/dl (mg%) pentru Ca total si 4,2....5,4 mg/dl (mg%) pentru Ca ionic.
Fosforul (fosfatul anorganic) :Valorile normale: 2,5....4,8 mg/dl (mg%). Aceste valori sunt valabile
doar pentru adulti. La copii valorile normale variaza foarte mult cu varsta, depinzand de intensitatea
cresterii!
Magneziul : Valorile normale: 1,9....2,5 mg/dl (mg%).
Fierul :Valorile normale: 90....140 ..... pentru barbati, si 80....130 ... pentru femei. Scaderea sideremiei
este cauza anemiilor feriprive.(ATENTIE! Nu toate anemiile sunt feriprive!).
Clorul este principalul anion extracelular. Valorile normale: 350....390 mg/dl (mg%). Pragul de
eliminare al clorului este de 340 mg/dl (mg%).
Daca cloremia scade sub aceasta valoare clorul nu mai apare in urina, este reabsorbit complet. Cresterea
sau scaderea cloremiei se petrec de obicei in paralel cu variatiile sodemiei. (Majoritatea clorului se afla
sub forma de NaCl).Hipocloremii apar de exemplu in boala Addison din cauza pierderilor renale de NaCl.
Fenomenul este insotit de cresterea ureei in sange - uremie extrarenala prin cloropenie.
Ionii de H (pH-ul) :Valorile normale ale pH-ului sangelui: 7,35....7,45.
9
Biochimie II

Cap. III: BIOCHIMIA URINII

Rolul rinichilor

Rinichiul este un organ indispensabil datorita multiplelor functii pe care le indeplineste :

 Rol de excretie a substantelor inutile sau toxice organismului – produsi catabolici, substante
toxice ingerate, inhalate sau absorbite prin mucoase sau prin piele
 Rol de conservare a unor substante utile si necesare organismului – proteine, lipide,glucide, ioni
 Rol de reglare a unor procese si mentinerea unor echilibre in organism – hematopoieze,
circulatia sanguina, homeostazia majoritatii ionilor si a apei, mentinerea echilibrului acido-bazic .

Proprietatile fizice ale urinii si interpretarea variatiilor acestora

Urina normala este un lichid avand culoarea variind de la galben-citrin pana la galben- portocaliu
datorata urocromilor. Intensitatea culorii depinde de concentratia urinii ( cele concentrate au culoarea mai
inchisa decat cele diluate), de pH ( cele alcaline au culoare mai deschisa decat cele acide). Urini aproape
incolore intalnim in caz de poliurii severe, roz-rosietice pana la maroniu in caz de hematurii, galben
verzui pana la verde brun in cazul prezentei pigmentilor biliari, brun pana la negru in cazul prezentei
melaninei. Exista si medicamente care coloreaza urina : tetraciclinele, furazolidonul in galben-portocaliu
intens, piramidonul in rosu, albastrul de metilen in verde-albastrui etc.
Urina normala este limpede. Devine tulbure in caz de infectii, precipitari ale sarurilor, hematurii.
Densitatea urinii este de1012 – 1025 si creste in cazul dereglarilor hipertonice, diabet zaharat; scade
in poliurii, diabet insipid, diabet zaharat cu poliurie severa, dereglari hidroelectrolitice hipotonice.
Izostenuria ( densitatea urinii = cu a plasmei) apare in insuficienta renala cu afectare tubulara.
Debitul zilnic este de 800 – 1500 ml. Sub 500 ml/24 h vorbim despre oligurie severa, care apare in
insuficienta renala cu afectare glomerulara, hipohidratari, unele dereglari hormonale. Lipsa completa a
urinii, anurie, apare in colaps, in blocaj renal. Poliuria severa reprezinta un volum de peste 2000 ml/24 h
care apare in diabet ,hipertiroidism, infectii urinare, tratament cu diuretice.
pH – ul este slab acid ( 5,5 – 6) si scade in acidoze pana la 4,5. Creste in caz de alcaloze, infectii cu
germeni producatori de ureaza ( ex: Proteus), insuficienta renala.
Mirosul urinei este specific. In cetonurii capata miros de acetona, in infectiile urinare capata miros de
amoniac sau putrid: poate primi anumite mirosuri de la medicamente sau de la unele alimente : usturoi,
hrean etc.
Compozitia chimica a urinii: Compusii chimici care apar in urina se pot clasifica in 2 categorii:
 Compusi obligatoriu patologici – prezenta lor este un semn cert al unei situatii patologice
(proteine, glucide, saruri biliare, melanogenul, corpii cetonici, bilirubina, pigmenti biliari,
pigmenti sanguini)
 Compusi conditionat patologici – apar si in urina omului sanatos; modificarea concentratiei lor
este un indicator al unei stari patologice (urobilinogenul, aminoacizii, porfirinele, acid uric, uree,
creatinina, ioni etc).
Compusi obligatoriu patologici:
Proteinele apar in caz de boli renale cu afectare glomerulara de obicei insotite de prezenta cilindrilor
in sediment. Infectiile urinare severe, sangerarile pot determina , deasemenea, prezenta proteinelor in
urina. Electroforeza proteinelor urinare arata ca in caz de glomerulonefrita apare doar albumina sau
globuline cu masa moleculara mica, iar in caz de sangerari electroforeza are un aspect aproape identic cu
cel din ser. Aparitia microalbuminuriei in diabetul zaharat prevesteste afectarea renala, apare inaintea
semnelor clinice. Unele medicamente pot da o reactie fals- pozitiva.
Glucoza apare in cazul bolnavilor a caror glicemie depaseste pragul de 180 mg%. Reactivii folositi la
identificarea glucozei ( Fehling, Benedict sau Nylander) dau reactia de culoare cu orice monozaharida, nu
doar cu glucoza; chiar si unele medicamente dau reactii fals-pozitive ( ex. vitamina C).

10
 Biochimie II
Corpii cetonici apar in cazul intensificarii catabolismului lipidic, cel mai frecvent la acidocetoza
diabetica; apar si in caz de hipertiroidism grav, inanitie sau intoxicatii cu solventi care contin acetona.
Pigmentii biliari ( bilirubina) apar in hepatite sau in icterul mecanic.
Pigmentii sanguini apar in cazul sangerarilor pe tractul urinar cauzate de infectii sau de calculi;
femeile inainte sau in timpul ciclului au astfel de pigmenti in urina, dar au origine vaginala. Areactia
Adler care pune in evidenta hemoglobinaeste extrem de sensibila si poate da reactiifals-pozitive daca
vasul de colectare a continut sange, chiar daca a fost spalat.
Sarurile biliare apar in hepatite. Melanogenul apare in urina bolnavilor cu melanom malign in fazele
acute ale bolii; urina care a atat la aer ( nu la emisie!) capata o culoare neagra-maronie.
Compusi conditionat patologici:
Urobilinogenul este unul dintre componentii urocromului. Scade sau dispare din urina in caz de icter
mecanic, dar in bolile genetice ale conjugarii bilirubinei nu dispare ( sindrom Criglert-Najjar, Gilbert,
Arias). Porfirinele, medicamentele antipiretice, unele medicamente arometice sau unele alimente
(sparanghelul) pot da reactii fals-pozitive. Patologica este cresterea concentratiei sale in urina sau
disparitia sa.
Porfirinele sunt intermediari ai sintezei hemoglobinei si ai fermentilor herminici. Cresteri ale
concentratiei pot aparea in porfirii, in leucoze, in anumite stari febrile, in intoxicatiicu Pb, pesticide etc.
Pot fi confundate cu urobilinogenul, deoarece dau o reactie similara cu reactivul Ehrlich. O cantitate
redusa de porfirine apare si in urina omului sanatos; doar cresterea concentratiei este patologica.
Aminoacizii se elimina zilnic intre 100 – 500mg (exprimate ca azot aminoacidic).
Hiperaminoaciduriile pot fi selective ( apar in urina doar anumiti aminoacizi) in unele boli genetice ale
metabolizarii unor aminoacizi, sau neselective ( creste nivelul urinar al tuturor aminoacizilor) in caz de
soc, insuficienta hepatica grava, radioterapie, denutritie proteica, intoxicatii cu metale grele etc. Pentru
hipermainoaciduriile din scorbut si rahitism nu s-a gasit cauza.
Ureea are ca valori normale 15 – 35 g/24h, clearance-ul de uree este de aproximativ 80 ml/min.
Creatinina are ca valori normale 0,4 – 2,1 g/ 24h, iar clearance-ul de cca.125 ml/min.
Acidul uric este produsul catabolic al acizilor nucleici, iar nuvelul sau depinde de alimentatie. Nivelul
de eliminare prin urina a acidului uric scade in insuficienta renala, in hipouricemii, in cazul consumului
unor diuretice. Nivelul crescut al acidului uric apare in majoritatea hiperuricemiilor ( guta, sindrom
Lesch-Nyhan, policitemie, mielom multiplu, boala Hodgkin, psoriazis, obezitate etc.). Unele
medicamente ( paracetamol, cofeina, salicilat, vit. C, unele antibiotice) interferaza cu acidul uric dand
reactii fals pozitive. Acest inconvenient poate fi ocolit folosind reactivi enzimatici. Valorile normale : 0,08
– 1 g/24h. Hiperuricuria este periculoasa din cauza formarii de calculi de acid uric sau urati.
Sodiul creste ca excretie in cazul dereglarilor hidroelectrolitice hipertonice, tratament cu cortizon, cu
diuretice. Scaderi apar in dezechilibre hipotonice, tratament cu cortizon, hiperproductie de
glucocorticoizi. Valorile normale: 130- 260 mEq/l.
Potasiul are ca valori normale : 25- 100 mEq/24h. Potasiuriile cresc in caz de tratament cu cortizon,
tratamente cu diuretice care nu inhiba aldosteronul, alcaloza. Scad in cazul hipopotasemiilor, insuficientei
renale, acidozei, insuficientei suprarenale, diuretice care inhiba aldosteronul ( spironolactona).
Calciul urinar creste in caz de hipercalcemii, regim desodat, acidoze metabolice. Scaderi ale calciuriei
apar in caz de hipocalcemii 9 rahitism, osteomalacie, hipoparatiroidism), in regimul desodat. Valorile
normale : 100 – 200 mg/24h. Hipercalciuriile favorizeaza formarea calculilor urinari si nefrocalcinoza.
Fosfatii au ca valori normale in urina : 0,5 – 2,2 g/24h. Eliminarile de fosfati sunt crescute in
hiperparatiroidism, osteomalacie, rahitism si scazute in hipoparatiroidism, insuficienta renala.
Sedimentul urinar se obtine prin centrifugarea urinii urmata de decantarea supernatantului. Se
examineaza la microscop in vederea studierii prezentei elementelor figurate, a cilindrilor, a parazitilor, a
bacteriilor, a fungilor, a cristalelor formate prin precipitarea sarurilor greu solubile etc. Este o metoda
calitativa. Elementele gasite in sediment se clasifica in:
Sedimentul organizat contine elementele celulare (lecocite, hematii), cilindrii urinari, bacteriile, fungii si
elementele parazitare ( oua de paraziti, chisti, paraziti vii).
 Celulele epiteliale – provin din stratul superficial al tractului urinar; cresterea nr lor este un semn
al iritarii tractului urinar; daca apar doar celule plate superficiale, afectiunea nu e grava, dar

11
Biochimie II
celulele rotunde renale arata o afectare mai grava; la femei, celulele epiteliale pot proveni si din
vagin – un nr mare constituie o indicatie pt examinarea secretiei vaginale.
 Leucocitele – se gasesc in cantitate mica si in urina omului sanatos; numarul lor crescut indica o
infectie a tractului urinar si este o recomandare pt o urocultura
 Hematiile – daca sunt foarte rare, nu au semnificatie patologica; nr lor crescut indica sangerari pe
tractul urinar determinate de o infectie sau de un calcul urinar; la femei analiza nu se face in
timpul ciclului
 Cilindrii – sunt formati din albumina precipitata in tubii renali in cursul formarii urinii din
filtratul primar; prezenta lor este intotdeauna un semn patologic, arata o permeabilitate
glomerulara crescuta datorata unei infectii; de obicei sunt insotiti de albuminurie masiva.
 Flora microbiana – care apare in cazul infectiilor urinare este insotita de o leucociturie mai mult
sau mai putin importanta; daca nu este insotita de un nr mare de leucocite, atunci flora nu provine
din tractul urinar, ci este o suprainfectie; daca e insotita de un nr mare de leucocite se recomanda
efectuarea unei uroculturi, singura analiza care pune in evidenta o infectie, fara dubii.
 Levurile – de cel multe ori e vorba de un recipient murdar, mai rar poate fi o candidoza vaginala
 Trichomonas Vaginalis – parazit care traieste in vaginul femeilor sau in uretra barbatilor
infectati; este insotit de multe leucocite si flora
 Amibe – arata impurificarea urinii cu fecale
 Oua de paraziti – putem gasi oua de Schistosoma Haematobium care se elimina pe aceasta cale;
accidental pot aparea oua de oxiuri din regiunea perianalasau elemente de hidatida
 Artropode – parazitul scabiei poate ajunge de pe piele in urina.
Sedimentul neorganizat contine elemente necelulare:
 Mucus – apare in caz de iritatii pe tractul urinar
 Cristale de saruri – oxalat de Ca, acid uric, urati de Na, K sau amoniu, fosfati etc; nu au o
semnificatie patologica daca nu sunt insotite de hematii, mucus, leucocite sau semne clinice care
sa arate o calculoza pe tractul urinar

Proba Addis- Hamburger este o metoda de determinare cantitativa a numarului de elemente

figurate formate in tractul urinar in unitatea de timp. Se recolteaza urina formata in exact 3 ore in conditii
de repaus. Timpul de recoltare trebuie respectat cu strictete. O cantitate de urina sub 30-50 ml/3h tb
privita cu rezerva putand sa insemne o oligurie severa sau nerespectarea metodei de lucru. Valorile
normale: < 1000 hematii/min, < 5000 leucocite/min, 0 cilindri/min. Aceasta proba se foloseste la
aprecierea gravitatii unei afectiuni, dar mai ales, pentru urmarirea bolnavilor cu infectii urinare sub
antibioticoterapie. De obicei se cere un sumar de urina, o proba A-H si o urocultura, concomitent.
Neconcordantele dintre analize se datoreaza unei recoltari incorecte sau unor scurgeri vaginale. Trebuie ca
pacientii, mai ales femeile, sa-si faca o toaleta locala inainte de recoltarea probelor.

Modul de recoltare a examenului de sumar de urina, a probei Addis-Hamburgar si a uroculturii in

mod concomitent:Bolnavul se scoala la 3 dimineata, dupa toaleta locala, lasa sa curga un jet de urina in
WC, apoi recolteaza intr-un vas steril cativa ml de urina. Restul se recolteaza intr-un vas nesteril pentru
examenul sumar de urina. Se culca la loc si, la ora 6, dupa exact 3 ore, timp in care nu consuma nimic si
sta in pat, dupa o noua toaleta locala, recolteaza intr-un recipient separat toata cantitatea de urina pentru
proba Addis-Hamburger. Eticheteaza toate 3 recipientele pt a fi trimise la analiza.

Recoltarea urinii pentru analize cantitative: Prima urina, de la ora 6 se arunca. Toata urina recoltata in
cursul zilei, pana la ora 6 a 2-a zi, se colecteaza intr-un recipient. Ultima proba de urina se va recolta
exact la 24 de ore de la prima. Este foarte important ca recipientul sa fie destul de mare pt a incapea toata
urina. Din aceasta se va duce la laborator o proba de cca 100 ml etichetata cu datele personale si cu
volumul de urina rezultata in 24 de ore.

Cap. IV: BIOCHIMIA LICHIDULUI CEFALO-RAHIDIAN (LCR)

12
Biochimie II

Lichidul cefalo-rahidian (LCR) se formeaza in celulele plaxului coroid si indeplineste functii multiple
si complexe in fiziologia sistemului nervos.
Rolurile LCR-ului:
 Rolul sau fundamental este de asigurare a produsilor de nutritie necesari metabolismului
sistemului nervos central SNC (oxigen, glucoza etc) , respectiv eliminarea in afara spatiilor
subarahnoidiene a substantelor ce se formeaza in cursul proceselor catabolice ( dioxid de carbon,
de ex), precum si a produselor toxice
 Intervine in procesele de aparare prin proprietatile sale litice si bactericide
 Este mediul in care se acumuleaza anticorpii in starile infectioase ale meningelui si ale creierului
 Este mediul electrolitic care regleaza si mentine echilibrul osmotic al elementelor celulare,
asigurand functionarea lor normala
 Prin oscilatiile presiunii sale regleaza echilibrul normal inpresiunea ateriala, venoasa si capilara
 Are rol de sustinere si de protector mecanic al SNC fata de actiuni mecanice externe
Cantitatea de LCR este de 100 – 150 ml la un adult sanatos ( 30 – 50 ml in ventricule, 20 – 30 ml in
spatiile subarahnoidiene ale creierului).In conditii patologice cantitatea de LCR poate sa creasca – de ex.
in hidrocefalie poate ajunge la 500 ml.
Secretia zilnica de LCR este de cca 600 ml , deci zilnic toata cantitatea de LCR se reinnoieste de 4-6
ori, dandu-ne posibilitatea de a-l recolta pentru analize biochimice, citologice si bacteriologice.
Compozitia LCR: 89 – 90% apa si 11-10% substanta uscata. Din aceasta, cca 1/5 este substanta
organica si 4/5 este substanta anorganica. Comparativ cu plasma sanguina, LCR este mai sarac in
substante coloide si cu masa moleculara mare ( proteine, lipide), dar este mai bogat in substante
anorganice, ceea ce-i permite sa devina un mediu electrolitic ideal pentru echilibrarea oscilatiilor
osmotice ale SNC.
Bariera hemato- encefalica (BHE) este un mediu semipermeabil care nu permite egalizarea
compozitiei plasmei si a LCR. Deasemenea, regleaza schimbul de substante intre plasma si LCR,
nepermitand trecerea de substante care ar duce la dezechilibre. In maladiile cronice permeabilitatea BHE
sufera oscilatii, in functie de starea organismului.
Recoltarea LCR se face pe nemancate, prin punctie lombara sau suboccipitala. Se asigura conditii
de recoltare sterila pentru a nu afecta rezultatele examenului bacteriologic. Se extrag 10-20 ml LCR, iar
materialul recoltat se imparte in mai multe sticlute. Se noteaza imediat aspectul lichidului din fiecare
sticluta ( in cazul unui LCR hemoragic aspectul initial al LCR difera de aspectul dupa un timp, ceea ce
poate da informatii importante clinicianului)
Aspectul LCR
 LCR-ul normal- lichid incolor pana la slab galbui, transparent, clar; devine galben in
hiperbilirubinemie, roz-rosiatic pana la brun in caz de hemoragii; in caz de infectii devine tulbure;
densitatea normala este de cca 1006 g/L
 LCR poate deveni hemoragic – din cauza recoltei sau din cauze patologice; este foarte important
sa se faca diferenta intre cele 2 situatii
 LCR-ul intens hemoragic – rosie sau rosu- bruna; culoarea rosie arata o hemoragie mai proaspata,
iar cea bruna indica o hemoragie mai veche; in cazul hemoragiei induse iatrogen, la recoltare,
culoarea rosiatica este mai puternica in prima sticluta, intensitatea culorii scazand treptat.
In cazul unei microhemoragii caracterul hemoragic nu se recunoaste dupa aspectul macroscopic al
produsului, ci numai prin analiza citologica ( reactia Addler). Reactia Addler pune in evidenta enzima
catalaza produsa la liza hematiilor. Reactia se pozitiveaza in cazul unor hemoragii masive sau a
microhemoragiilor mai vechi, dar nu si in cazul hemoragiilor foarte proaspete, de ex cele produse la
punctie. In acest fel se poate face diferenta intre microhemoragiile reale si cele produse la recoltare.
Deoarece liza hematiilor se produce foarte repede, reactia Addler trebuie efectuata imediat dupa recoltare.
Compozitia chimica a LCR:
 pH-ul- este usor mai alcalin decat al plasmei, adica cca 7,7; pH-ul unui LCR hemoragic nu are
valoare diagnostica
 proteinele – proteinorahia (concentratia proteinelor din LCR) este de cca200 mai mica decat
proteinemia ( concentratia proteinelor din ser); raportul albumine/ globuline = 1/5; accidentele
13
Biochimie II
vasculare cerebrale sau cele mecanice cauzeaza amestecarea sangelui cu LCR, ceea ce determina
cresterea concentratiei proteinelor in LCR; la fel se intampla in cazul starilor infectioase.
Reactia Pandy pune in evidenta cresterea proteinorahiei si se poate executa usor de catre oricine; intr-
o sticla de ceas pe un fond negru , care contine reactiv Pandy ( solutie de fenol 10%) se lasa sa cada 1
picatura de LCR; reactia pozitiva consta in aparitia unei turbiditati asemanatoare fumului de tigara.
Reactia None – Appelt pune in evidenta schimbarea raportului albumine/ globuline ( scaderea acestui
raport) care apare in cazul meningitelor luetice. Cele 2 reactii calitative sunt reactii de urgenta, de care
poate depinde viata pacientului, si nu pot fi inlocuite complet de metodele mai sofisticate de analiza,
care necesita un timp mai indelungat
 glucoza – are ca valori normale : 55-70 mg%, iar coeficientul de permeabilitate al BHE este de
60-62%; glicorahia creste in diabet, hiperglicemii, tumori cerebrale, epilepsie, stari de excitatie;
scade in stari de inhibitie, in infectii meningiale de ordin tuberculos sau bacterian; in infectiile
bacteriene nivelul glucozei poate sa scada pana aproape de 0, deoarece bacteriile o consuma, ceea
ce este extrem de periculos, pt ca creierul nu poate folosi o alta sursa de energie, decat glucoza.
Atentie! Din cauza scaderii in timp a glicorahiei, analiza trebuie facuta imediat dupa recoltare.
 Aminoacizii – au ca valori normale 0,01 – 0,20 mg%; concentratia lor creste in reactii
meningeale; triptofanul se acumuleaza in meningitele tuberculoase.
 Ureea – valori normale: 6-20 mg%, coeficient de permeabilitate 60-62%; ureorahia creste in
insuficienta renala, in paralel cu uremia
 Amoniacul – este foarte toxic pentru SNC, conc lui in LCR fiind < 10 μg%; cresteri apar in
insuficiente hepatice grave,provocand coma hepatica
 Lipidele – numai sub forma de colesterol ( cca 0,2 mg%); lipidorahia creste in afectiuni ale SNC
 Acetona si acidul acetilsalicilic – denumiti corpi cetonici, sunt produsi catabolici ai lipidelor;
apar in afectiuni ale SNC si in acidocetoza diabetica; sunt toxice pentru SNC si raspund de
aparitia comei diabetice
 Enzimele – in diferita afectiuni ale SNC s-au pus in evidenta GOT, GPT, LDH, CPK etc
 Clorul – se gaseste in LCR in cantitati mai mari decat in sange, avnd ca valori normale 720-740
mg% ( exprimate ca NaCl), coeficientul de permeabilitate fiind de 125%; scaderea clorurilor sub
500mg% arata cert o meningita tuberculoasa ( > 650mg% exclude meningita tuberculoasa); in
cazul valorilor intermediare (500-650mg%) formula leucocitara are valoare diagnostica foarte
mare : limfocitoza arata o afectiune sifilitica, pe cand polinucleoza arata o infectie bacteriana
 Ionii metalici- Na se gaseste in cantitai mai mici decat in ser, iar K are valori mai mari;
concentratiile lor nu variaza in afectiuni ale SNC; Ca are valori de 5-6,5 mg% si scade simtitor in
afectiuni meningeale
 Permeabilitatea la nitrati – creste in infectii meningiene; valori normale10-12mg%
 Analiza citologica – se efectueaza atat analiza calitativa cat si cea cantitativa
 Hematiile – nu ar trebui sa se gaseasca in LCR; un nr mic de hematii si r.Addler negativa nu au
valoare patologica (din cauza punctiei); cauzele patologice ale cresterii nr de hematii sunt
accidentele vasculare, accidentele mecanice craniene, tumori craniene; reactia Addler este
intotdeauna pozitiva in cazul unei hemoragii reale!
 Leucocitele – valori normale: 0-10 leucocite/mm 3 in meningitele sifilitice apar 25-100
leucocite/mm3, cu predominanta limfocitara, in meningitele bacteriene apar 100-sute de mii
leuco./mm3, predomina granulocitele; in infectii virale apar 30-1500 leuco./mm3, cu limfocitoza.

Cap. V: BIOCHIMIA SUCULUI GASTRIC

Sucul gastric este un lichid incolor, transparent, relativ limpede, in care inoata flocule de mucina
gastrica. Are un pH puternic acid (1,5) si provine den secretia celulelor din peretele stomacului:
 Celulele parietale- secreta in special HCl si un factor care leaga vitamina B12 si face posibila
absorbtia acesteia in intestinul subtire;

14
 Biochimie II
 Celulele peptice – secreta enzime digestive si bicarbonati care tamponeaza aciditatea sucului
gastric protejandu-l de autodigestie
 Celulele mucoase ale glandelor gastrice – secreta mucoproteida gastrica solubila
 Celulele mucoasei gastrice – secreta mucus cu rol de protectia stomacului impotriva autodigestiei
si unii hormoni ce activeaza secretia gastrica ( de ex gastrina).
Compozitia sucului gastric :apa, electroliti ( Na+, K+, H+, cloruri, sulfati, fosfati acizi etc), proteine,
enzime digestive.
Formele HCl in stomac:
 O parte este legata de proteine – acid clorhidric legat
 Majoritatea se gaseste in stare libera – acid clorhidric liber
Suma celor 2 fractiuni este aciditatea totala.Concentratia sa ajunge la un maxim dupa 40-60 min. De
la un stimul alimentar sau hormonal si revine la valoarea normala dupa 2-3 ore.
Protectia stomacului impotriva autodigestiei se realizeaza prin 3 mecanisme:
1. celulele neparietale secreta bicarbonati care tamponeaza aciditatea sucului gastric;
2. enzima ureaza care hidrolizeaza ureea, cu formare de amoniac si dioxid de carbon; amoniacul
are caracter bazic si tamponeaza aciditatea HCl;
3. mucina gastrica cu rolul de bariera mecanica intre sucul gastric si peretele stomacului.
Daca mecanismele de protectie devin insuficiente apare fenomenul de autodigestie (ulcerul gastric
care duce la perforarea peretelui stomacal – ulcer perforat). La aparitia acestuia contribuie mai multi
factori : stresul, fumatul, alimente agresive, infectii cu Heliobacter Pilori etc.
Reglarea secretiei de suc gastric se realizeaza pe 2 cai:
1. secretia bazala sau spontana ( se realizeaza in absenta stimulilor) este relata pe cale neurologice,
de gastrina;
2. secretia stimulata ( stimul alimentar etc) sau secretia activa se realizeaza in 3 etape:a) etapa
cefalica ( porneste sub stimulul unor reflexe, a.i. primele inghitituri sa fie intempinate de secretia
gastrica), etapa gastrica ( alimentele ingerate stimuleaza in mod direct mucoasa gastrica) si etapa
intestinala ( porneste secretia unor substante active care inhiba secretia gastrica).
Enzimele sucului gastric
Sucul gastric contine intotdeauna saliva care contine amilaza ( hidrolizeaza amidonul). Lipaza
(hidrolizeaza lipidele) are un rol minor, datorita mediului acid. Pepsina este o enzima proteolitica care
hidrolizeaza proteinele pe care le transforma in proteoze si peptone. Renina c.oaguleaza proteinele din
lapte in prezenta ionilor de Ca.
Recoltarea sucului gastric: cu 24 de ore inainte de recoltare, pacientul nu are voie sa consume
alimente care stimuleaza sau inhiba secretia de suc gastric ( alcool, piper, cafea, ceai, pansamente
gastrica,calmante etc). Cu 12 ore inainte de recoltare, nu are voie sa manance. Recoltarea se face cu
ajutorul unei sonde de cauciuc sterile de tip Einhorn, sau, daca stimularea secretiei se face cu alimente, se
foloseste sonda Faucher, mai groasa.
Daca se foloseste sonda Einhorn, se utilizeaza pranzuri de proba chimice pentru stimularea secretiei
gastrice( pranzul cu alcool, pranzul cu cofeina, pranzul cu histamina, pranzul cu insulina, pranzul cu
pentagastrina).
Proba Leporski : dupa evacuarea continutului stomacal cu o sonda, se introduc prin sonda 300 ml
alcool 5% colorat cu 1 pic de albastru de metilen, pt stimularea secretiei gastrice. Dupa 25 min se
evacueaza din nou stomacul ( reziduul normal 70-80 ml). Din acest moment se iau probe din 15 in 15 min
timp de 1 ora.Volumul total al acestora este efortul secretor/ora ( normal 70-80 ml). Un efort secretor
crescut arata o hipersecretie, iar un reziduu crescut indica o deficienta a evacuarii stomacului.
Valorile maxime ale aciditatii se obtin dupa 40-60 min de la introducerea alcoolului ( normal 30-70
mmol/L- aciditate totala, 10-30 mmol/l – aciditate legata si 20-50 mmol/l – aciditate libera.
In ulcerul gastric se obtine un maxim putin intarziat cu valori de 40-80 mmol/L-aciditate libera, iar in
caz de ulcer duodenal se obtine o curba fara tendinte de revenire, cu maxime de 90-110mmol/L. In caz de
gastrita hipoacida, staza poate avea aciditate 0, iar maxima ajunge la 20-40 mmol/L. In cancerul gastric
apare o anaclorhidrie totala ( achilie gastrica).
Proba cu histamina : dupa sondarea pacientului se recolteaza sucul gastric care este in stomac
(staza). Dupa exact o ora de la recoltarea stazei (sau fractionat timp de 1h) se recolteaza sucul format

15
 Biochimie II
( debi oral bazal – OAS), al carui volum normal este de 40-60 ml, iar aciditatea este de 1,5-4
mmoli/L.Uneori se renunta la recoltarea acestei fractiuni. Se injecteaza pacientului intramuscular
0,01mg/kg corp histamina ( se administreaza antihistaminice celor alergici) . Dupa exact 1 ora ( sau
fractionat din 15 in 15 min) se recolteaza sucul gastric format, al carui volum normal este de 140-160 ml (
in ulcerul duodenal se ajunge la 300 ml). Cantitatea de HCl este de 12-18 mmol/h.
Determinarea aciditatii gastrice fara sonda
Inainte de inceperea probei, pacientul urineaza si i se administreaza 100 mg cofeina, pt a stimula
secretia gastrica. Dupa exact 1 ora, pacientul urineaza iar ( proba martor), apoi i se administreaza oral un
colorant care se dizolva doar in mediu acid (gastrotest). Dupa exact 1,5 ore, iar urineaza . Aceasta proba
va servi la determinarea aciditatii totale, prin dozarea cantitatii de colorant din urina. Cantitatea de
colorant va fi proportionala cu aciditatea totala.
Cea mai moderna metoda utilizeaza o endoradiosonda de marimea unei tablete care este inghitita de
pacient si care trimite prin semnale radio informatii despre aciditatea gastrica. Prin aceasta metoda se
poate urmari variatia aciditatii timp de 3-4 ore, pana la golirea totala a stomacului.
Examenul de laborator al sucului gastric:
 aspectul – lichid incolor ,relativ limpede, in care pluteste mucina gastrica sub forma unor
flocoane; devine galbui-verde in caz de reflux biliar, roz-rosietic in cazul unor sangerari produse
de sonda, brun-maroniu pana la negru in caz de sangerari vechi ( ulcer, cancer gastric); in caz de
infectii devine tulbure,iar in deficiente de evacuare contine alimente partial digerate; cantitatea de
mucina creste in caz de gastrita; mirosul normal este acru, fad; devine fetid in cancerul gastric si
fecaloid in ocluzia intestinala;
 examenul microscopic – se examineaza atat natural cat si colorat (Sudan II, Lugol); in mod
normal pot aparea rare leucocite, rare hematii, cateva celule epiteliale, rare microorganisme,
eventual levuri. In hiperaciditate apar resturi nucleare, in gastrite- abundenta de celule epiteliale si
mucus, in ulcer- frecvente hematii, in cancerul gastric – celule canceroase.
 Examenul biochimic – aciditatea se detremina prin titrare cu NaOH 0,1 N. Reactia Addler pune
in evidenta sangele. Rezultatele negative sunt concludente, iar cele pozitive pot fi indoielnice,
datorita ranirilor care pot aparea la introducerea sondei.Acidul lactic nu exista in mod normal in
sucul gastric; apare ca rezultat al unor procese de fermentatie, in caz de anaclorhidrii. Prezenta
pigmentilor biliari arata un reflux determinat de inghitirea dificila a sondei, poate falsifica
rezultatul aciditatii legate in detrimentul celei libere. Pot fi puse in evidenta si unele enzime, dar
nu prezinta interes deosebit.

Cap. VI : BIOCHIMIA BILEI

Sucul duodenal este un lichid cu reactie slab alcalina si e format dintr-un amestec de suc gastric, suc
pancreatic si bila, la care se adauga secretia celulelor mucoasei duodenale.
In mod normal, sucul duodenal este un lichid galben deschis, clar. In cazuri patologice devine tulbure,
vascos, galben-murdar (infectii) , verzui (dischinezie biliara), rosu-brun (ulcer duodenal) sau incolor (icter
mecanic- obstructia canalului coledoc). Zilnic se produce un volum de cca 1500 ml suc duodenal, din care
1200 ml reprezinta secretia biliara si 300 ml secretia pancreatica.
Formarea bilei se realizeaza in ficat si apoi bila este depozitata in colecist. Daca mecanismele de
formare si secretie a bilei nu funcrioneaza corect, apare dischinezia biliara, insotita de dureri de cap,
greata, voma, tulburari digestive.
Rolul bilei are mai multe aspecte :
1. asigurarea unui mediu acido-bazic si electrolitic pentru enzimele digestive pancreatice;
2. asigurarea acizilor biliari necesari pentru emulsionarea lipidelor din tractul intestinal
3. prin bila se elimina bilirubina glucuronoconjugata ( bilirubina directa), care este un produs de
degradare a hemoglobinei, toxic pentru organism; acumularea de bilirubina duce la fenomenul de
icter (ingalbenirea tegumentelor si a mucoaselor).
Calculii biliari apar atunci cand exista deficiente in reglarea concentrarii bilei si se creaza conditii
pentru precipitarea unor substante in bila. Calculii biliari produc disfunctii ale colecistului cu aparitia si

16
 Biochimie II
agravarea unor fenomene ca: dischinezii biliare, sindroame de maldigestie, icter mecanic, inflamatii ale
duodenului, colecistului si pancreasului. De obicei sunt calculi micsti care pot contine: bilirubina,
carbonati, colesterol, fosfati de Ca si Mg.
Recoltarea bilei se realizeaza prin tubaj duodenal ( proba Melzer- Lyon). Tubajulseexecuta dupa cel
putin 12 h de post. Serecomanda a nu se consuma cu cel putin 24 h alimente greu digerabile, condimente,
ceai, cafea, alcool sau medicamente care favorizeaza sau inhiba secretia biliara: eufilina, papaverina,
coleretice etc. Nu se recomanda (desi se practica)efectuarea tubajului duodeal impreuna cu chimismul
gastric, pentru pranzurile de proba care stimuleaza secretia biliara. Recoltarea se efectueaza cu ajutorul
sondei Einhorn, care este introdusa in stomac, ca la recoltarea sucului gastric, apoi bolnavul este culcat pe
partea dreapta, a.i. colecistul (ficatul) sa fie mai sus decat capul. Pacientul va inghiti treptat sonda, pana la
diviziunea 75 ( in cca 45 min). Inghitirea se face foarte incet pt ca sonda sa nu se incolaceasca in stomac
si proba sa esueze. Bila iese prin sonda, datorita fortei gravitationale. Pozitia sondei se poate verifica
ecografic. Se obtin 3 fractiuni de bila :
 bila A – iese prin sonda in absenta oricarui stimul; acesta este, de fapt, sucul duodenal
 bila B – este bila colecistica; se obtine dupa bila A ( 20-30 ml) prin introducerea prin sonda a
unui stimul ( sol de sulfat de Mg 33%); sub actiunea stimulului, colecistul se contracta,
golindu-si continutul in duoden; dupa 20 min se poate recolta bila B (20-30 ml), de culoare
maronie-verzuie, mai densa decat bila A
 bila C – se obtine dupa golirea colecistului; aceasta este bila hepatica, proaspat obtinuta in
ficat, de culoare galben-aurie, cu densitate mai mica decat a bilei B, deci pluteste la suprafata
acesteia.
Compozitia bilei:Bila A, fiind un amestec, are o compozitie variabila, deci nu are valoare diagnostica.
Bila B este mai concentrata, cu atat mai mult, cu cat exista o staza biliara mai pronuntata.Cu cat este mai
concentrata, cu atat are o culoare mai inchisa; are un pH de 5,5 – 7,7, reziduu uscat 4-11%, pigmenti
biliari 0,2- 1,5% , acizi biliari 1,5-10%, lipide 1,8-4,7%.
Bila C(hepatica) are o concentratie mai mica : reziduu uscat: 1-3,5% , pigmenti biliari : 0,05-0,17%, acizi
biliari : 0,2-2% , lipide : 0,1-2%.
Analiza de laborator a bilei se realizeaza macroscopic ( aspectul: culoare, turbiditate etc), analiza
bacteriologica a bilei B, examen microscopic al sedimentului, examen clinic.
 Examenul macroscopic – bila A are culoare galben-pal cu tente verzui, bila B are culoare verde-
inchis, bila C este galben-aurie.Culoarea bilei devine verde in caz de infectii ale sistemului biliar.
Culoarea brun-negricioasa a bilei A apare in caz de ulcer duodenal sieste incolora in caz de icter
mecanic. In acest caz, bila B si bila C nu se pot obtine. Aspectul bilei este limpede ( exceptie: bila
C care poate fi slab tulbure); celelalte bile devin tulburi in caz de infectii sau de precipitari de
saruri. Sedimentul biliar are un aspect mucos din cauza mucusului pe care-l contine.
 Examenul microscopic – trebuie sa se faca foarte repede dupa recoltare, pentru ca sucurile biliare
distrug elementele celulare , dar mai ales trifozoizii de Giardia Lamblia; se recomanda ca
transportuleprubetelor sa se faca in apa calda pt a pastra cat mai mult viabilitatea lambliilor; in
sedimentul normal gasim celule cilindrice sau cilindro-conice duodenale, corpi mucinosi,
cilindroizi de mucina, cristale de bilirubinat de Ca , colesterol, oxalat de Ca; in sedimentul
patologic intalnim o abundenta de elemente celulare: celulele pigmentate provin din caile biliare,
celulele poilgonale si rotunde apar in hepatite si angiocolecistite, fasii de epitelui duodenal apar in
duodenite si ulcer duodenal, celule prismatice degenerate apar in pancreatite; prezenta leucocitelor
in numar mare arata un proces inflamator; cristalele deacizi grasi gasite pe nemancate arata o staza
gastrica si o lipaza pancreatica activa. Cristalele de bilirubinat de Ca si colesterol au valoare
patologica, doar daca au un aspect aglomerat ( pericol de formare de calculi). In caz de lambliaza
gasim in bila B trifozoizi de Giardia Lamblia ( se pune in evidenta si prin analiza scaunului).
 Examenul biochimic – pH-ul celor 3 fractiuni de bila variaza intre 5,5 si 7,7. In caz de infectii ale
vezicii biliare pH-ul bilei B scade la 4-4,8. Acizii biliari scad in icter mecanic, ciroze; pigmentii
biliari si urobilina cresc la bolile hemolitice. Variatiile acestorase observa si din culoarea bilei.
Prezenta hemoglobinei se pune in evidenta cu reactia Addler.
 Examenul bacteriologic – are rolul de a pune in evidenta infectiile colecistului; se analizeaza bila
B, recoltata in conditii sterile.

17
Biochimie II

Cap. VII : BIOCHIMIA SUCULUI PANCREATIC

Sucul pancreatic este unul din componentele sucului duodenal. Este un lichid vascos, incolor,
clar, cu un pH= 8-8,3, este lipsit de miros. Contine proteoze, peptone, nucleoproteide, enzime digestive,
substante minerale.
Enzimele sucului pancreatic:
Enzime glicolitice – amilaza ( hidrolizeaza amidonul pana la stadiul de dextrine)
Enzime lipolitice – lipaza ( hidrolizeaza grasimile neutre), fosfolipazele ( hidrolizeaza fosfolipidele).
Enzime proteolitice – se gasesc in duoden si continua activitatea de digestie inceputa in stomac de
pepsina si renina. Proteinazele actioneaza asupra proteinelor sau a produsilor de degradare a proteinelor
care mai au structura secundara sau tertiara a proteinelor; au rolul de a ataca lantul polipeptidic in
interiorul lantului; sub actiunea lor se formeaza 2 peptide cu lanturi mai scurte. Peptidazele actioneaza
asupra peptidelor, transformandu-le in peptide cu 1 aminoacid mai putin + 1 aminoacid.
Proteinazele sucului pancreatic sunt tripsina ( scindeaza legaturile aminoacizilor bazici) si
chimiotripsina (actioneaza asupra aminoacizilor aromatici). Peptidazele sucului pancreatic sunt :
carboxipeptidaza A ( degradeaza produsii rezultati sub actiunea chimiotripsinei) si carboxipeptidaza B
( are rolul de a rupe aminoacidul cu grupa carboxil libera din produsii de degradare a tripsinei).
Nucleazele au rolul de a scinda acizii nucleici in nucleotide.
ROLUL SUCULUI PANCREATIC :
-De a aduce pH-ul la valori optime pentru activitatea enzinelor digestive pancreatice(mediu slab basic).La
acest process participa si secretia biliara.
-De a asigura enzimele digestive necesare digestiei duodenale(tripsina,chimiotripsina,carboxipeptidaza A,
carbopeptidaza B,polinucleotidaze,amilaza,lipaza,etc).
CONTROLUL SECRETIEI SUCULUI PANCREATIC se realizeaza printr-un mecanism triplu:
1. -Reglarea prin intermediul sistemului nervos central,prin intermediul inervatiei vagale si simpatice
2. -Reglarea prin intermediul sistemului nervos periferic.prin intermediul unor reflexe neuronice.
3. -Reglarea hormonala,prin intermediala,prin intermediul unor hormoni paracrini si endocrini.
RECOLTAREA SUCULUI PANCREATIC:Sucul pancreatic se recolteaza cu ajutorul sondei Einhorn
in prealabil introdusa in duoden.Dupa eliminarea bilei A,administrare de sulfat pt provocarea contractiei
colecistului si evacuarea bilei B se administreaza prin sonda un stimulent al pancreasului :
-60 ml lapte fiert cald sau HCl diluat sau 3 - 4 ml eter etilic.
Dupa 20 minute incepe recoltarea sucului pancreatic.
Pentru stimularea pancreasului se mai pot folosi si injectii intravenoase de acetilcolina,glucoza,pancrozinina
si secretina.Inlocuirea sondei Einhorn cu sonde diferentiate cu trei cai de tip Lagerlof-Berthalheimer a permis
obtinerea unui suc pancreatic practic neamestecat cu suc gastric sau bila.

EXPLORAREA FUNCTIEI EXOCRINE A PANCREASULUI

Pentru explorarea functionabilitatii pancreasului exocrin avem patru posibilitati :

a)Proba de digestie.care consta in analiza microscopica a fecalelor in vederea studierii gradului de
digestie a alimentelor.(vezi capitolul ‘Biochimia fecalelor’).
b)Analiza serului si a urinii inainte,respectiv dupa stimularea pancreasului cu prostigmina,secretina
sau amestec de pancreozimina si colecistokinina.Se determina amilaza si lipaza inainte de stimulare
,respectiv dupa stimulare.In cazul functionarii normale a pancreasului,are loc un salt in activitatea serica
si urinara a enzimelor sus mentionate dupa stimulare.In caz de hipofunctie a pancreasului,acest salt de
activitate nu mai are loc.(Activitatea enzimatica dinaintea stimularii este practic identica cu cea dupa
stimulare).
c)Determinarea tripsinei si a chimiotripsinei in fecale.In caz de hipofunctie de pancreas
exocrin,activitatea acestor enzime in scaun scade.(Vezi si capitolul ‘Biochimia fecalelor’).
d)Analiza biochimica a sucului duodenal recoltat dupa una din metodele aratate anterior.

ANALIZA BIOCHIMICA A SUCULUI PANCREATIC

18
Biochimie II

Determinarea amilazei:Metoda semicantitativa Wohlghemuth este o metoda de mult uitata de

Comunitatea Europeana.La noi in Romania inca se mai utilizeaza din cauza ca reactivii necesari pt
metodele moderne sunt foarte scumpi.Valorile normale ale amilazei in sucul pancreatic dupa metoda
Wohlgemuth :256..2048 UW (unitati Wohgemuth).Valori scazute indica o hipofunctie a pancreasului
exocrin,iar valorile crescute unele afectiuni pancreatice sau biliare.Valorile normale in metodele
colorimetrice moderne difera de la metoda la metoda.
Determinarea lipazei: Valori normale :50..60 ml NaOH 0,1 N la 100 ml suc pancreatic.
Enzimele amintite se pot doza si in ser,amilaza si in urina. Fiind enzime ale unor secretii
exocrine,difuzeaza pasiv plasma.Nivelul lor plasmatic creste foarte mult in pancreatita acuta,dar creste si
in alte afectiuni :amilaza serica in caz de parotidita,ulcer perforat,pancreatita cronica,dischinezii
biliare,insuficienta renala.
Amilaza urinara creste paralel cu cea serica exceptand insuficienta renala,cand scade.Lipaza serica nu
este atat de specifica ca amilaza.Pe langa afectiunile pancreatice,mai creste si in :distrugeri de tesut
gras,fracturi osoase.tubeculoza si uneori in caz de rahitism si diabet.
Determinarea tripsine:prezenta sa in sucul pancreatic se pune in evidenta calitativ.Determinarea sa in ser
nu are importanta din cauza alfa-antitripsinei serice,care o inactiveaza.

Cap. VIII : BIOCHIMIA INTESTINULUI

Intestinul uman este format din intestinul subtire (jejun si ileon) si intestinul gros (colon). In
intestinul subtire are loc definitivarea digestiei si absorbtia substantelor rezultate prin procesul de digestie.
Colonul are rol de absorbtie a apei respectiv a unor vitamine rezultate prin actiunea florei intestinale
saprofite asupra produsilor rezultati prin digestie.
Rolul intestinului in digestie: intestinul intervine in procesul de digestie prin sucul intestinal
secretat de peretele intestinal. Sucul intestinal este secretat de glandele Brunner-Lieberkuhn. Cantitatea de
suc intestinal secretat zilnic este de ≈2l/24h., si are un rol digestiv foarte important prin enzimele
digestive pe care le contine: lipaza, fosfolipaze, amilaza, dizaharidaze, peptidaze, etc. Aceste enzime
actioneaza pe produsii de degradare ai digestiei bucale, gastrice si duodenale definitivand procesul de
digestie si facand posibila absorbtia lor intestinala.
Reglarea secretiei sucului intestinal are loc atat pe cale neurologica prin reflexe (control periferic)
sau pe cale centrala (control al SNC), cat si pe cale hormonala prin hormoni paracrini.
Enzimele sucului intestinal:
Enzime care actioneaza asupra glucidelor:
- Amilaza. Si in sucul intestinal exista amilaza, enzima cu rol de a hidroliza amidonul. Actioneaza
asupra legaturilor 1-4, nu si a legaturilor 1-6.
- Izomaltaza are rolul de a hidroliza legaturile 1-6, adica sa intervina in punctele de ramificatie.
Actioneaza asupra dextrinelor si a izomaltozei (un dizaharid format din doua molecule de glucoza unite
prin legaturi 1-6). Se mai numeste si dextrinaza.
- Dizaharidazele sunt enzime care au rolul de a hidroliza dizaharidele in doua molecule de
monozazarid, care la randul lor se pot absorbi. Cele mai importante dizaharidaze sunt:
- Maltaza, care scindeaza maltoza in doua molecule de glucoza.
- Zaharaza, care scindeaza zaharoza in glucoza si fructoza.
- Lactaza, care scindeaza lactoza in glucoza si galactoza.
Absenta acestor dizaharidaze duce la dereglari in procesul de digestie manifestate prin balonari,
diaree severe. (De exemplu intoleranta la lactoza). Semnele clinice dispar imediat dupa excluderea
laptelui din alimentatie, si reapar dupa reintroducerea sa. (Vezi si capitolul “Metabolismul glucidelor” din
volumul I.).
Celuloza nu poate fi digerata de organismul uman, deoarece sucul intestinal uman nu contine
celulaza, enzima care are rolul de a hodroliza celuloza. Mici cantitati de celulaza sunt produse de flora

19
 Biochimie II
intestinala, dar fara semnificatie in procesul de digestie. Celuloza nedigerata chiar are un rol important in
procesul de digestie-absorbtie pentru ca asigura prin volumul sau un tranzit intestinal normal.
Enzime lipolitice : lipaza cu rol de a acinda grasimile neutre, si fosfolipaza cu rol de a scinda
fosfolipidele cu actiuni similare celor din sucul pancreatic.
Enzime proteolitice:dupa digestia duodenala in mod normal nu se mai gasesc proteine
nehidrolizate in intestin. Astfel in sucul intestinal nu mai gasim proteinaze care actioneaza asupra unor
substraturi care mai pastreaza elemente de structura secundara si tertiara a proteinelor, si care rup lantul
polipeptidic in mijlocul lantului (endopeptidaze). Gasim in schimb peptidaze, care actioneaza asupra
peptidelor rupand un aminoacid de pe capatul lantului polipeptidic (exopeptidaze). Dintre peptidazele si
sucul intestinal amintim:
Aminopeptidazele au rolul de a rupe un aminoacid de pe lantul polipeptidic, cel cu gruparea amino
libera, deci de pe capatul opus acelui unde actioneaza carboxipeptidazele. Sub actiunea lor se formeaza un
aminoacid si un lant polipeptidic mai scurt, cu un aminoacid in minus.
Tripeptidazele actioneaza asupra tripeptidelor cu formare de un dipeptid si un aminoacid.
Dipeptidazele actioneaza asupra dipeptidelor cu formare de doua molecule de aminoacizi.
Iminopeptidazele sunt un grup special de dipeptidaze, care actioneaza asupra unor sipeptide care au in
structura lor un iminoaminoacid (parolina, hidroxiprolina).
Enzime care actioneaza asupra acizilor nucleici : Nucleazele (ribonucleaze si dezoxiribonucleaze)
care scindeaza acizii nucleici ( ADN si ARN) in nucleotide se gasesc si in sucul intestinal.

Absorbtia intestinala a alimentelor digerate

Glucidele sunt absorbite sub forma de monozaharide.

Lipidele sunt absorbite sub forma hidrolizata, adica sub forma de glicerina, sfingozina, acizi grasi
liberi, eventual 2-monoacilglicerine.
Proteinele sunt absorbite sub forma hidrolizata, deci sub forma de aminoacizi. Doua fenomene arata ca
absorbtia proteinelor nehidrolizate este posibila:a) Trecerea imunoglobulinelor din laptele matern in
prganismul sugarului ; b) Alergiile alimentare.
Substantele minerale (Na, K, Ca, Fe, Mg, Cl, fosfati, etc.) incep sa se absoarba incepand din duoden si
continua in jejun si ileon. Absorbtia sodiului continua si in colon.
Vitaminele absorbite provin din doua surse:a) O parte din ele sunt continute in elimente. Absorbtia
acestora are loc in duoden si jejun; b) O parte din vitaminele din grupul B sunt sintetizate de flora
intestinala. Tot aici este transformata provitamina A in vitamina activa. Absorbtia acestora continua in
ileon si chiar in colon.
Acizii biliari, urobilinogenul si colesterolul, care formeaza un circuit enterohepatic, se absorb mai ales
in ileon.Majoritatea apei se reabsoarbe in colon (impreuna cu o parte din sarurile minerale).
Rolul de excretie al intestinului: intestinul nu are rol numai in digestie si absorbtia substantelor
alimentare. Prin peretele intestinal sunt excretate si unele substante.
Rolul florei intestinale in procesul digestie-absorbtie : in intestin totdeauna exista o flora
saprofita, care participa la procesul de digestie. Daca distrugem aceasta flora, atunci apar probleme de
digestie insotite de diaree si malabsirbtie. Aceasta flora sintetizeaza o parte din vitaminele necesare pentru
organismul uman. Dovada acestui fapt este aparitia fenomenelor de carenta vitaminica in cazul distrugerii
acestei flore. Aceasta flora degradeaza mai departe substantele neabsorbite cu formare de indol, scatol,
cadaverina, putresceina, etc. care dau mirosul caracteristic fecalelor. In caz de maldigestie si malabsorbtie
ajung in colon multe substante partial digerate, care sub actiunea acestei flore dau nastere la NH 3, CH4,
H2S, etc. care duc la aparitia fenomenelor de flatulenta si meteorism, respectiv se creeaza conditii pentru
proliferarea acestei flore devenit astfel patogena, sau pentru aparitia unei flore patogene care duce la
aparitia unor boli cu punct de plecare enterala. Aparitia unei flore obligatoriu patogene (Sarmonella,
Shigella, etc.) duce la aparitia unor fenomene ce cauzeaza maldigestia, malabsorbtia, diaree, etc.
Explorarea intestinului are loc pe mai multe cai:
Explorarea biochimica a sucului intestinal. Desi recoltarea sucului intestinal este posibila cu
ajutorul sondei Einhorn, care poate ajunge pana la segmentul de intestin de cercetat, analiza biochimica a

20
 Biochimie II
sucului intestinal nu are valoare diagnostica din cauza ca intotdeauna este impurificat cu suc gastric, suc
pancreatic, bila si alimente partial digerate.
Executarea analizei anatomopatologice histochimice a unor portiuni de mucoasa intestinala
recoltate prin aspiratie cu o sonda.
Explorarea röntgenografica a intestinului sau explorarea endoscopica.
Explorarea capacitatii de absorbtie prin testele de incarcare cu diferite substante farmacologice:
glucoza, fructoza, galactoza, trigliceride, etc. Probele se executa astfel:
Pacientului i se recolteaza sange pe nemancate, apoi consuma o cantitate de substanta cu actiune
farmacologica (una din cele amintite). Apoi i se recolteaza sange din 30 in 30 de minute. Concentratia
sanguina a substantei se reprezinta grafic. In mod normal curba prezinta o crestere brusca a concentratiei
urmata de o revenire mai lenta. Curbele aplatizate arata o deficienta in procesul de absorbtie.
Analiza fecalelor, care da informatii despre procesul de digestie, absorbtie, eventualele infectii,
parazitoze, etc. (Vezi capitolul “Biochimia fecalelor”).

Cap. IX: BIOCHIMIA FECALELOR

Alimentele care nu sunt digerate complet sunt excretate fie prin unele sucuri digestive , fie prin
mucoasa intestinala. Substantele excretate prin anus se numesc fecale. Cele eliminate intr-o singura priza
formeaza un scaun.
Rolul fecalelor este dublu:- eliminarea materialului rezultat in urma digestiei
- excretia unor substante inutile sau toxice.
Compozitia fecalelor consta in urmatoarele categorii de substante:
 Substante nedigerabile de origine alimentara ( celuloza, peri etc) care nu au semnificatie
patologica; celuloza are rol de avansare in tractul intestinal a materialului rezultat la digestie;
 Substante insolubile ( neabsorbabile) care se formeaza in procesul de digestie ( sapunuri de Ca si
Mg, oxalati, fosfati de Ca) – nu au importanta patologica
 Substante digerabile, dar nedigerate sau partial digerate, neabsorbabile ( fibre musculare, granule
de amidon, grasimi neutre, proteine etc)- in cantitati mici sunt normale; in exces arata o disfunctie
a sistemului digestiv:prezenta fibrelor musculare nedigerate si a granulelor de amidon , in exces,
denota o insuficienta functionare a pancreasului exocrin, iar prezenta grasimilor sugereaza o
insuficienta biliara sau hepatica.
 Substante digerate, dar neabsorbite si substante care nu necesita digestia ( vitamine)- excesul lor
arata o perturbare a procesului de absorbtie, apar ca o consecinta a diareilor.
 Substante excretate prin tubul digestiv ( bilirubina, unele vitamine)
 Substante care formeaza un circuit enterohepatic (urobilirogen, colesterol, acizi biliari)- excesul
lor indica tulburari de absorbtie la nivelul ileonului, iar absenta lor pertubari hepatice sau biliare
 Substante rezultate prin actiunea florei intestinale normale asupra substantelor neabsorbite; unele
sunt utile ( ex. vitaminele), iar altele sunt toxice (ex. cadaverina, putresceina, indolul, scatolul
etc)-acestea determina mirosul specific fecalelor normale; in caz de maldigestii, substantele
nedigerate si neabsorbite se inmultesc ceea ce permite dezvoltarea unei flore bacteriene de
putrefactie, ducand la fenomene de flatulenta si meteorism
 Cantitati mici de mucus sunt normale, dar un exces sugereaza o iritatie chimica (produsa de
alimente ca piperul, ardeiul iute) sau iritatii produse de infectii, colite, alergii
 Cateva celule epiteliale sunt fiziologice, dar excesul lor indica o iritatie
 Multe leucocite indica un proces inflamator pe tractul digestiv, fenomen insotit de obicei de o
flora microbiana abundenta
 Multe hematii indica o hemoragie pe tractul digestiv; hematiile intacte –indica fisuri anale sau
hemoroizi- scaunul prezinta striuri de sange vizibile; fecale negre (melena) si hematii decolorate,
franjurate indica sangerare pe tractul digestiv superior.
 Fecalele contin intotdeauna o flora microbiana saprofita care nu are aspect patologic, ci, din
contra, ajuta la procesul de digestie; diferenta dintre flora saprofita (normala) si cea patologica se
face prin coprocultura ( analiza bacteriologica)

21
 Biochimie II
 Apa eliminata prin fecale ajunge la 100-300 g/zi; excesul de apa este insotit de cresterea frecventei
scaunelor (diaree); cantitatea mica de apa determina rarirea scaunelor ( constipatie); diareea poate
fi produsa de infectii cu germeni ce produc fermentatii sau procese de putrefactie, alergii produse
de unele alimente, intoxicatii, cu ciuperci, de ex, lipsa unor enzime sau acizi biliari. Constipatia
poate fi determinata de o alterare a tranzitului intestinal de origine neurologica, iatrogena sau
hormonala.
 Elementele obligatoriu patologice sunt: oua de paraziti, uneori paraziti vii, prezenta protozoarelor
sub forma de oochisti, trofozoiti sau chisti.
Aspectul fecalelor poate da informatii impotante diagnostice. In mod normal se prezinta sub forma
unei mase semiconsistente de culoare maronie, forma cilindrica. Au un pH slab alcalin, uneori neutru,
miros neplacut, specific. Aceste proprietati se pot modifica:
 Mirosul – prezenta unei flore de putrefactie da un miros putrid fecalelor, fenomen insotit de
diaree si inchiderea la culoare a fecalelor; in cazul diareei de fermentatie mirosul devine acid;
uneori mirosul este dat de unele alimente.
 Culoarea – incolore in caz de icter mecanic; daca s-au fact analize cu sulfat de bariu, se pot
colora in alb ( nepatologic); galben-verzui – tranzit intesinal crescut, diaree; negru-brun – proces
de putrefactie, hemoragie in tractul superior ( ulcer, cancer etc.); sangerarea nu determina
neaparat inchiderea culorii – trebuie efectuata reactia Addler; carbunele poate determina
inchiderea culorii; striurile vizibile de sange indica o hemoragie determinata de hemoroizi sau de
fisurile anale; culoarea se poate schimba si din cauza unor medicamente ( ex. carminul determina
o coloratie roz  )
 pH-ul devine acid in procesele de fermentatie, apar iritatii in jurul anusului
 consistenta – scade la diaree; scaunele mucoide pot masca o constipatie.
Analiza biochimica a fecalelor este destul de rar folosita, uneori este, totusi necesara:
 reactia Addler – pune in evidenta sangele provenit din tractul superior, nu si cel produs de
hemoroizi, fisuri anale
 prezenta stercobilinei – exclude blocarea totala a canalului coledoc
 prezenta bilirubinei – deficienta in transformarea ei in stercobilina
 excesul de grasimi – lipsa acizilor biliari
 prezenta enzimelor digestive – buna functionare a pancreasului; lipsa lor – insuficienta
pancreatica
 lipsa lactazei – intoleranta la lactoza insotita de balonari si diaree.
Examenul microscopic se efectueaza pentru a depista unele parazitoze si pentru a determina modul de
functionare a sistemului de aditie si de absorbtie; recoltarea trebuie facuta foarte riguros.
Recoltarea fecalelor
1. pentru examenul bacteriologic ( coprocultura) – fecalele se recolteaza cu o lopatica direct din
anus pentru a nu fi contaminata proba, in vase sterile
2. pentru examenul parazitologic – nu exista restrictii deosebite; recipientele sa fie din materiale
neaderente ( de ex. cutii de medicamente din plastic, bine spalate)
3. pentru reactia Addler – se folosesc vase in care n-a fost niciodata sange, chiar daca au fost
spalate; se recomanda un regim lacto-vegetarian incepand cu 2-3 zile inainte de recoltare; este
strict interzis consumul carnii insuficient gatite ( friptura in sange) sau a altor alimente care contin
sange ( sangerete); sunt interzise medicamentele cu continut de Fe.
4. pentru examenul de digestie – trebuie asigurat un regim care sa contina toate elementele
nutritive ( carne, amidon, grasimi, proteine) si usor digerabile. Se recomanda a se consuma 3 zile
inainte de recolta regimul Schmidt- Strassburger. Inainte de primul pranz se administreaza
bolnavului 0,5 g carmin sau 1 g carbune. Se va duce la laborator prima proba de fecale eliminata
dupa fecalele colorate in roz, respectiv in negru.

Cap. X BIOCHIMIA LAPTELUI

22
 Biochimie II
Laptele de mama este secretia glandelor mamare ale femeilor lauze si este alimentul ideal pentru nou-
nascut si pentru sugarul in primele 4-6 luni de viata. Superioritatea lui fata de alimentatia artificiala consta
in faptul ca este perfect adaptat posibilitatilor de digestie si asimilare a sugarului, fiind un aliment cu o
mare valoare biologica, ce contine enzime, anticorpi, vitamine, saruri minerale, oligoelemente s.a .
substante necesare dezvoltarii organismului acestuia.
Calitatile lapelui matern :
 asigura o ratie echilibrata in principii nutritive necesare unei cresteri somatice si cerebrale
echilibrate; sugarii alimentati cu lapte matern sunt foarte rar prea slabi sau prea grasi, deoarece
cantitatea de lapte matern este reglata natural;
 protectie antiinfectioasa si antialergica realizata prin anticorpii din laptele matern care ajung in
organismul sugarului protejandu-l pana la maturizarea propriului sistem imun;
 adaptarea la nevoile sugarului consta in reglarea naturala a compozitiei laptelui in functie de
necesitatile sugarului, pe masura ce acesta creste;
 consolidarea legaturilor afective intre mama si copil se realizeaza prin contactul direct cu corpul
mamei, care-i da copilului senzatia de siguranta necesara dezvoltarii sale afective;
 implicatiile economice sunt importante, laptele de mama fiind cel mai ieftin aliment.
Secretia lactata are 2 faze distincte :
1)faza de secretie – consta in formarea laptelui in glandele mamare si in alveole; incepe in prima etapa a
sarcinii sub actiunea progesteronului si a estrogenilor. Placenta are un efect inhibitor asupra lactatiei
impiedicand secretia lactata in perioada sarcinii. In momentul nasterii legatura uterului cu placenta se
rupe si porneste secretia lactata propriu-zisa. Un alt factor declansator al lactatiei este suptul, care
stimuleaza secretia de prolactina care mentine activa secretia glandei mamare.
2)faza de ejectie – laptele alveolar este aruncat in canalele galactofore , apoi in cisterne, unde va sta la
dispozitia sugarului. Ejectia are loc sub influenta ocitocinei, hormon eliberat prin reflex neurohormonal
cat si prin reflex conditionat.
Inhibarea secretiei de lapte se produce pe baza unor mecanisme care implica sistemul nervos. Odata
oprita, secretia de lapte revine doar dupa o noua sarcina (nastere). Lipsa eliminarii laptelui din glandele
mamare, starile de anxietate si nervozitate a mamei inhiba secretia lactata.Secretia lactata impune un efort
suplimentar organismului mamei, de aceea, aceasta trebuie sa se alimenteze mai bine ca de obicei.
Subalimentarea mamei inhiba, deasemenea, secretia lactata.Consumarea unei cantitati insuficiente de
lichide , bolile infectioase sau de alta natura, inhiba secretia lactata.
Substantele din organismul mamei trec in cel al copilului prin laptele matern, de aceea mamele care
alapteaza trebuie sa se abtina de la a consuma droguri, alcool, nicotina, medicamente sau unele alimente
care pot produce dereglari in organismul copilului ( fasole boabe, varza etc).
Compozitia laptelui variaza in functie de individ, momentul zilei, varsta copilului si nu este
constanta nici macar in timpul suptului( la inceput se elimina laptele alveolar, mai concentrat, apoi cel
mai nou format, mai diluat). In primele zile de la nastere se elimina un produs mai vascos si concentrat,
numit colostru. Laptele matern contine, in medie: lipide ( 34-38 g/l), glucide (lactoza), cca. 64-70 g/l si
proteine ( 9 g/l). Comparativ, laptele de vaca contine de 2 ori mai putine glucide, mai putine lipide si de
cca 3 ori mai multe proteine.
Dintre proteine, aproape ½ este cazeina ( fosfoproteida); dupa precipitarea acesteia se obtine
lactoserul care contine α – lactalbumina, lactotransferina, imunoglobuline. Laptele uman contine toti
aminoacizii esentiali, iar sarurile anorganice au o concentratie de 1,5-1,8 g/l. Laptele de vaca contine de
3-4 ori mai multe saruri, de aceea, poate solicita functia renala imatura a copilului. Din aceasta cauza,daca
se inlocuieste laptele de mama cu lapte de vaca in alimentatia sugarului, acesta trebuie diluat de 3-4 ori cu
ceai.
Vitaminele sunt in cantitati suficiente in laptele matern, exceptie facand vitamina D. Se stie ca
majoritatea vitaminelor se distrug la fierbere, de aceea, daca se foloseste lapte praf in alimentatia
sugarului, acesta trebuie dizolvat in apa la o temperatura de 40-50˚ C.

Cap. XI BIOCHIMIA LICHIDULUI LACRIMAR

23
 Biochimie II
Lacrimile se formeaza in glandele lacrimare situate in partea superioara a orbitei. Volumul lor se
imbogateste cu secretia glandelor conjunctivale. Aparatul lacrimar are o parte secretorie ( glandele
lacrimare) si una excretorie (caile lacrimare).
Fluidul lacrimar are 2 functii :
1. asigura nutritia corneii
2. protejeaza corneea impotriva infectiilor si a agentilor externi.
Secretia lacrimara din 24 h este de cca 1,35 ml. Este formata din 2 parti :
 secretia reflexa – produsa de glanda lacrimara principala, stimulata de iluminarea
retinei. Aceasta secretie dispare in obscuritate prelungita;
 secretia de baza – este constanta si regulata si este produsa de glandele accesorii; este
singura secretie care apare si in timpul somnului.
Filmul lacrimar este format din 3 straturi : 1) strat profund mucos intim cu epiteliul corneean; 2) strat
intermediar apos; 3) strat superficial lipidic format din esteri de colesterol, lecitina, acizi grasi si
fosfolipide. Grosimea acestui strat este variabila in timp. La formare, filmul are o grosime de 8,7μm si
scade in timp. Daca filmul devine mai subtire de 4,5 μm, se produce ruptura sa. Filmul se reface dupa o
noua clipire. Ruptura se produce in medie in 13 secunde, iar in cazuri patologice in mai putin de 10 s.
Proprietatile fizice ale lichidului lacrimar : temperatura = 30-35˚C, indicele de refractie= apropiat de
cel al corneei, presiunea osmotica corespunde cu a unei solutii de NaCl 7%, iar conductibilitatea este ca a
unei solutii de NaCl 9%. Tensiunea superficiala este 2/3 din cea a apei.
Compozitia chimica a lichidului lacrimar:
 98,2% apa, restul substanta uscata ( 2/3 substante anorganice si 1/3 substante organice);
 Substante anorganice : Na+ - 146mmol/L, K+ - 14,9 mmol/L, cloruri – 135,5 mmol/L, carbonati
acizi – 26 mmol/L, fosfati – 2,5mEg/l
 pH-ul = 7,3-7,8; creste in acneea rozacee pana la 8, iar la diabetici scade;
 substante organice neproteice: glucoza – 0,65g/L, ureea – 0,3 g/L, acid citric, vitamina C, lipide,
histamina( apare in cantitati mari in alergii)
 fractiuni proteice: prealbumina (30%), β- globuline ( 4 – 8%), γ- globuline (40%), lizozim (30%).
Lizozimul are rolul de a liza membrana germanilor gram-pozitivi, concentratia sa scade in unele
conjunctivite, avitaminoze, arsuri iritatii.
Examenul lichidului lacrimar cuprinde verificarea cantitatii ( test volumetric cu hartia de filtru etc),
masurarea timpului de rupere a filmului, masurarea pH-ului, examen biomicroscopic, examenul
permeabilitatii cailor lacrimare. Foarte rar se efectueaza analiza biochimica a lacrimilor.

Patologia secretiei lacrimare

Hipersecretia lacrimara consta in curgerea spontana a lacrimilor din ochi sau prin fosele nazale
(lacrimare). Lacrimarea poate fi de 3 tipuri :
1. prin stagnare – cauzata de obstructia cailor lacrimare de origine congenitala, traumatica,
inflamatorie, tumorala
2. lacrimare paroxistica – cauzata de un reflex exagerat de natura neurologica
3. prin hipersecretie – conjunctivite, corpi straini in ochi, rinite, sinuzite, manifestari psihice ( ras,
plans, isterie), unele boli ale sistemului nervos
Hiposecretia lichidului lacrimar ( ochiul uscat) – simptome: arsuri oculare, fotofobie, dureri la
deschiderea ochilor, senzatie de corp strain in ochi. Cauzele pot fi congenitale sau dobandite
( sindrom Gougerot- Sjongren, keratoconjunctivita filamentoasa).

24