Sunteți pe pagina 1din 11

CAMPANIA NATO DIN LIBIA.

,,BOMBARDAMENTUL UMANITAR” ȘI NORMELE


DIU/DICA

C U PR I NS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………... 5
CAPITOLUL I: CONTEXTUL GENERAL ȘI PARTICULAR................................................... 6
1.1. Contextul internațional la momentul declanșării campaniei..................................................... 6
1.2. Situația în Libia la momentul declanșării campaniei ............................................................... 7
CAPITOLUL II: CAMPANIA NATO ÎN LIBIA ......................................................................... 8
2.1. Factorul declanșator al campaniei NATO în Libia ……………............................................... 8
2.2. Desfășurarea campaniei NATO în Libia …………………………………………………....... 8
CAPITOLUL III: ,,BOMBARDAMENTUL UMANITAR” ȘI NORMELE DIU/DICA ........... 12
CONCLUZII .................................................................................................................................. 14
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 14

1 din 11
INTRODUCERE

Poziționarea geografică a Libiei în zona de imediată vecinătate a Europei, statutul acesteia


de deținător, producător și exportator de resurse energetice și nu în ultimul rând dimensiunea
statului libian, plasează problematica acestui stat în zona de interes a comunității internaționale.
Interesul actorilor europeni este cu atât mai justificat cu cât Libia se plasează în zona de
interes strategic al Uniunii Europene. În contextul mișcărilor ce au purtat denumirea de „primăvara
arabă” care au generat schimbări ale regimurilor politice în majoritatea statelor din nordul Africii,
înlocuind așa numitele „dictaturi de dezvoltare” cu mișcări politice de opoziție, mai mult sau mai
puțin susținute de statele dezvoltate, Libia este un caz aparte.
În prezenta lucrare prezint o analiză a intervenției militare a NATO în Libia, în contextul în
care, Libia devenise o ameninţare la adresa securităţii regionale şi internaţionale, fapt ce a
determinat punerea în aplicare a doctrinei responsabilităţii de a proteja de către membrii comunităţii
internaţionale.
Ipoteza, de la care am pornit, a fost aceea că Libia a reprezentat un test prin comportamentul
său în plan internaţional pentru implementarea doctrinei responsabilităţii de a proteja. În funcție de
nivelul de analiză, precum și în funcție de interesele diverșilor actori, percepția acestora asupra
intervenției în Libia este diferită și prin urmare diferiți actori din mediul de securitate au abordări
diferite, chiar dacă realitățile analizate sunt aceleași.
Intervenţia militară în Libia a însemnat, pe de o parte, exprimarea unor îngrijorări legitime
din partea unor state pentru faptul că este al treilea stat din Orientul Mijlociu în care SUA îşi face
simţită prezenta militară. În acelaşi timp însă avem poziţia celorlalte state, la fel de legitimă asupra
existenţei unui imperativ moral de intervenţie în conflictele interne care pun în pericol viaţa şi
siguranţa cetăţenilor.

2 din 11
CAPITOLUL I
CONTEXTUL GENERAL ȘI PARTICULAR

1.1. Contextul internațional la momentul declanșării campaniei

Din punct de vedere al contextului internațional este deosebit de util de analizat fenomenul
cunoscut sub denumirea „Primavara arabă”. Acest fenomen socio-politic a demarat în Tunisia pe 18
decembrie 2010 când Mohamed Bouazizi s-a auto-incendiat în semn de protest față de corupția din
poliție și de relele tratamente aplicate de autorități. Acest gest a determinat mișcări de stradă de
mare amploare în decembrie 2010, care au culminat cu plecarea președintelui Ben Ali în exil în
Arabia Saudită în data de 14 ianuarie 2011, încheind astfel o dominație de 23 de ani la cârma
Tunisiei. Totuși remarc faptul, că în ultimii trei ani, Tunisia a cunoscut numeroase proteste
prelungite, cum ar fi cel din zona minieră Gafsa din 2008.
Ca urmare a protestelor din Tunisia și a succesului înregistrat de protestatarii tunisieni, au
demarat în 25 ianuarie 2011 protestele din Egipt. Cu câteva zile înainte, pe data de 20 ianuarie
disidentul egiptean Mohamed ElBaradei avertiza asupra iminenței unei „explozii în stil Tunisia” la
Cairo și în întregul Egipt.
În 28 ianuarie 2011, guvernul egiptean a suspendat accesul la internet pentru ca protestatarii
să nu mai aibă posibilitatea de a se organiza utilizând rețelele de socializare. A fost pentru prima
oara când o revoltă populară a fost declanșată și organizată cu ajutorul rețelelor de socializare.
Cu toate acestea, protestele au continuat în Piata Thrir, devenită element simbolic al
libertății egiptenilor. În aceeași zi, Hosni Mubarack a demis guvernul numind, mai apoi, un nou
cabinet. Cu zeci de mii de protestatari în stradă, Mubarak a anunțat pe data de 10 februarie 2011, că
cedează puterea prezidențială Vice-Președintelui Omar Suleiman, urmând ca el să rămână
Președinte până la sfârșitul mandatului său. Cu toate acestea protestele au continuat și a doua zi,
Suleiman a anuntat ca Mubarak a demisionat și a transferat întreaga putere Forțelor Armate
Egiptene.
Revoltele în Siria au demarat în ianuarie și în aceeași perioadă, ianuarie-februarie, în Yemen,
Bahrain, Algeria, Iordania, Mauritania, Sudan, Arabia Saudită, Kuweit, Maroc și Sahara de Vest.
Practic acest val de proteste a cuprins întreaga lume arabă.
Nevoia de democrație, dreptate și echitate socială, dorința de renunțare la regimurile
autoritare și autocrate a determinat cele mai ample mișcări sociale din Africa și Orientul Mijlociu.
Întreaga lume civilizată a încurajat mișcările legitime de protest din lumea arabă, de fiecare
dată, făcând apel la liderii contestați să renunțe la putere în mod pașnic și fără a se ajunge la
victime.

1.2. Situația în Libia la momentul declanșării campaniei


3 din 11
Criza populară din Libia apare în contextul unei ample nelinişti societale, care exista deja, la
nivelul Orientului Mijlociu şi Africii de Nord. Escaladarea a ceea ce arăta a fi mişcare populară
spontană, pro-democratică, s-a extins vertiginos în întreaga zonă geografică controlată timp
îndelungat de regimuri de factură totalitară, de dreapta ori stânga, pro sau anti-Vest.
De când Muammar Gaddafi a pus mâna pe pârghiile de conducere ale Libiei, printr-o
lovitură de stat, cu peste 40 de ani în urmă, de atunci el a fost considerat ca fiind un paria la nivel
internaţional, iar brutalitatea şi forţa pe care o utliliza împotriva civililor care ameninţau, oarecum,
stabilitatea lui la conducerea statului, a fost îndeajuns de clară în ochii întreg spaţiului internaţional,
pentru a se lua măsuri coercitive împotriva lui, la nivelul ONU şi nu numai.
În decursul „domniei sale de fier” , a interzis disidenţa, cât şi constituirea oricărui alt partid
politic, în acest timp acesta a întreţinut relaţii, din postura unui stat-sponsor, cu organizaţiile
teroriste. Veniturile din petrol au însemnat o mare parte din veniturile statului, iar familia sa este
acuzată de acumularea unei averi impresionante pe baza afacerilor cu petrol (ceea ce constituie unul
din motivele principale pentru care a răsturnat monarhia, acum 40 de ani în urmă).
În primii ani ai conducerii sale, Gaddafi, a consolidat relaţiile diplomatice dintre Libia şi
Uniunea Sovietică, iar din punct de vedere politico-ideologic a susţinut conceptul mişcării Pan-
Africane în lumina constituirii unor „State Unite ale Africii”. Se presupune că s-a dedicat acestui
concept în ideea unui interes propriu, din moment ce se considera un lider geopolitic în regiunea
nord-africană.
Declarându-se un convins „anti-imperialist”, precum restul omologilor săi socialişti din
Blocul Sovietic a exercitat o politică în propriul său mod de concepere, prin brutalitatea, violenţa şi
opresiunea continuă a poporului.
Susţinerea pe care o oferit-o, necontenit, organizaţiilor teroriste din alte ţări/regiuni, a soldat
bombardarea Libiei în 1986, de către forţele armate ale SUA. De asemenea, în 1993, ONU a impus
sancţiuni împotriva Libiei. După aprecierile analiştilor şi a presei internaţionale, aceste sancţiuni se
pare că au avut un efect conciliator, în condiţiile în care, Gaddafi şi-a consolidat relaţiile sale
economice şi militare cu Vestul.
Totodată, acesta a fost de acord cu încetarea programului de armament nuclear, prin urmare,
sancţiunile ONU au fost ridicate în 2003.
Până înainte ca mişcările revoluţionare să copleşească ţara, Vestul s-a comportat cu o
oarecare deschidere diplomatică faţă de Gaddafi, îndeosebi, în relațiile economice internaţionale pe
care aceştia le întreţineau, afaceri cu petrol şi armament; o comportare politico-diplomatică, care se
desfăşura în aceeaşi manieră şi cu alte ţări din regiune.
Din punct de vedere militar, Armata Libiei, înainte de căderea regimului Gaddafi număra
50.000 militari (din care 25.000 militari în termen). Armata libiei era organizată astfel: 11 unități de
apărare a granițelor și 4 zone de securitate, 1 brigadă de securitate a regimului, 10 batalioane de

4 din 11
tancuri, 10 batalioane de infanterie mecanizată, 18 batalioane de infanterie, 6 batalioane tip
commando, 4 brigăzi SSM, 22 batalioane de artilerie, 7 batalioane de artilerie anti-aeriană.
Brigada Khamis Gaddafi a fost considerată una dintre principalele forțe de protecție a regimului.
Deși armata libiană deținea un număr mare de echipamente și tehnică militară, acestea erau
tehnologic și fizic învechite, de proveniență sovietică din anii 70-80.
Din punct de vedere al forțelor aeriene (LAF), Libia dispunea înainte de intervenția NATO
de 22 aparate MIG-17, 130 aparate MIG-23, 68 aparate MIG-25, 90 aparate Suhoi-22, 116 aparate
Soko G2 Galeb și 8 aparate Dessault Mirage III. Cu toate acestea, cele mai multe aparate de zbor
erau vechi, de proveniență sovietică cu tehnologie specifică anilor 70-80.

CAPITOLUL II
CAMPANIA NATO ÎN LIBIA

2.1. Factorul declanșator al campaniei în Libia


După succesul revoluției în Tunis, la data de 14 ianuarie 2011, se declanșează un protest în
Libia în orasul Bayda. Protestatarii s-au ciocnit cu poliția, în încercarea acestora din urmă de a
înăbuși demosntrațiile. Protestarii au atacat și incendiat birourile guvernamentale din oraș. A doua
zi, pe 15 februarie 2011, se declanșează proteste ample în Libia. Până pe data de 18 februarie
opoziția controla mare parte din orasul Bengazi, al doilea oraș ca mărime din țară.
Guvernul libian trimite trupe de elită în încercarea de a recuceri Bengazi-ul și de a înăbuși
protestele, dar acestea nu reușesc să recucerească orașul.
Până la 20 februarie 2011, protestele s-au răspândit și în capitala Tripoli. Reprimarea brutală
și sângeroasă a revoltelor opozanților regimului Gaddafi, utilizând tehnica militară, conduce la mii
de victime, fapt ce scandalizează comunitatea internațională.

2.1. Desfășurarea campaniei NATO în Libia


Ca urmare a nenumăratelor dovezi ale represiunii sângeroase și a atacurilor abominabile
asupra populației civile libiene, Consiliul pentru Drepturile Omului, prin Rezolutia A/HRC/RES/S-
15/1 din 25 februarie 2011, condamna violențele care aveau loc în Libia și solicita trimiterea de
urgență a unei comisii independente de anchetă internațională care să investigheze toate încălcările
legislației internaționale privind drepturile omului.
În aceleași zile, Liga Arabă, Uniunea Africană și Secretarul General al Organizației
Conferinței Islamice condamnă încălcările grave ale drepturilor omului și ale Dreptului
Internațional Umanitar.
La data de 26 februarie este convocat Consiliul de Securitate al ONU. În cadrul ședinței este
adoptată Rezoluția 1970 cu unanimitate de voturi.

5 din 11
Rezoluția 1970 este fundamentată juridic pe Capitolul VII, articolul 41 din Carta Națiunilor
Unite și conține următoarele idei esențiale:
 condamnă "încălcarea gravă și repetată a drepturilor omului" de către autoritățile libiene;
 cere Libiei încetarea de îndată a violențelor;
 instituie un embargou asupra armelor;
 instituie o interdicție de călătorie pentru Gaddafi, familia acestuia și principalii responsabili
ai masacrului;
 înghețarea activelor lui Muammar Al-Gaddafi, ale familiei acestuia și a înalților funcționari
ai Guvernului libian;
 sesizeaza Curtea Penală Internațională cu privire la încălcările grave ale drepturilor omului
ce se pot transforma în crime împotriva umanității.
Remarc faptul că această rezoluție nu conține autorizarea folosirii forței împotriva Libiei.
Înaintea adoptării acestei rezoluții, Secretarul General al NATO a recționat la solicitarea
Franței, Marii Britanii și SUA prin convocarea unei reuniuni de urgență a Consiliului NATO la
Bruxelles.
La începutul lui martie 2011, în repetate rânduri au fost semnalate atacuri ale forțelor loiale
lui Gaddafi desfășurate cu ajutorul elicopterelor sau cu implicarea avioanelor de luptă.
Totodată, pe data de 2 martie 2011, Organizația Mondială a Sănătății (WHO) a raportat, că
din datele pe care le deține, ar exista peste 2.000 de victime decedate ca urmare a represiunii
sângeroase.
În această perioadă NATO își extinde Dispozitivul de Supraveghere Aeriană în Mediterana
cu avioane AWACS, în așteptarea unei noi rezoluții a consiliului de Securitate al ONU.
Pe data de 17 martie 2011 Consiliul de Securitate al ONU adoptă Rezolutia 1973 cu un
număr de 10 voturi favorabile și 5 abțineri. Statele membre care au votat în favoarea Rezoluţiei au
fost : Bosnia-Herţegovina, Columbia, Gabon, Liban, Nigeria, Portugalia, Africa de Sud împreună cu
membrii permanenţi: Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, iar statele membre care s-
au abţinut de la vot au fost: Brazilia, Germania şi India, împreună cu membrii permanenţi China şi
Russia. Ceea ce este interesant este că, cu excepția Germaniei, celelale state fac parte din așa
numitul BRIC sau "The Big Four", statele cu economii emergente.
În acest caz, observăm faptul că niciun stat nu a votat împotriva Rezoluţiei, iar aparent, după
cum apreciau mulţi analişti, la momentul istoric respectiv: „Întreaga planetă era împotriva unui
singur om: Muammar Gaddafi”.
Rezoluţia 1973 cere încetarea imediată a focului şi autorizează comunitatea internaţională să
stabilească o zonă de excludere aeriană de-asupra Libiei şi să se folosească de toate mijloacele
necesare pentru a proteja civilii.
Conţinutul Rezoluţiei 1973, adoptată în temeiul capitolului VII din Carta Organizaţiei
Naţiunilor Unite cuprinde:

6 din 11
 instituirea imediată a unei încetări a focului şi a violenţei împreună cu toate atacurile
îndreptate împotriva civililor;
 impunerea unei zone de interdicţie aeriană deasupra Libiei pentru a împiedica atacarea
civililor de către forţele loiale lui Gaddafi;
 autorizează toate mijloacele necesare pentru a proteja civilii şi zonele populate de civili, cu
excepţia unei intervenţii militare terestre;
 consolidează embargoul asupra armelor şi acţiunea împotriva mercenarilor angajaţi de
Gaddafi, autorizând inspectarea navelor şi avioanelor;
 impune o interdicţie pentru toate zborurile desfăşurate de-asupra spaţiului aerian al Libiei;
 instituie îngheţarea activelor pentru toate activele deţinute de autorităţile libiene pentru ca
aceste active să poată fi folosite în beneficiul poporului libian;
 extinde interdicţia de călătorie şi îngheţarea activelor a unui număr de indivizi şi entităţi
libiene;
 stabileşte un grup de experţi pentru a monitoriza şi a pune în aplicare sancţiunile.
După adoptarea Rezoluției 1973, Secretarul general al NATO a declarat că - ,, NATO salută
Rezolutia CS al ONU. Rezoluția transmite un mesaj clar și puternic din partea întregii comunități
internaționale către regimul Gaddafi: Încetați imediat violența brutală și sistematică împotriva
poporului libian! NATO a finalizat planificarea și este gata să demareze cele mai potrivite acțiuni în
sprijinul Rezoluției CS al ONU, ca parte a efortului internațional."
Ca urmare a adoptării acestei rezoluții, NATO a decis să urgenteze pregătirile planului
pentru o posibilă intervenție în Libia, dar cu toate acestea, NATO nu a decis încă dacă va interveni
în acest conflict.
România a avut o atitudine rezervată în privința implicării în conflict, dar au fost declarații
care au sugerat posibilitatea exprimării unui vot favorabil în Consiliul Nord Atlantic.
Cu toate că Ministrul de Externe al Libiei afirma că Libia a decis încetarea tuturor
operațiunilor militare, informațiile venite infirmau această declarație, fiind semnalate multe cazuri
de încălcare a încetării focului, astfel:
 Misrata era sub asediu, semnalându-se multiple atacuri aeriene cu aparate
guvernamentale;
 explozii în jurul orașului Tripoli;
 atacuri aeriene și terestre asupra orașului Benghazi, cunoscut ca fiind fieful opozanților
regimului Gaddafi.
 sute de persoane fugeau din Benghazi incercand sa se salveze.
Pe fondul acestor situații, dimensiunea umanitară a intervenției devine dominantă,
justificând pe deplin acțiunea militară.
În urma summit-ului de la Paris la care au participat 18 țări membre, mai multe avioane de
vânătoare franceze au trecut la survolarea Libiei având misiuni de recunoaștere, ulterior au început
7 din 11
bombardamentele coaliției internaționale asupra forțelor loiale lui Gaddafi. Acest fapt a generat o
serie de critici din partea liderului Ligii Arabe, care a precizat că aceste bombardamente se
îndepărtează de la scop, acela de impunere a unei zone de restricție aeriană deasupra Libiei.
Menționez faptul că Franța a anunțat că atacă Libia în baza Rezoluției 1973 a ONU și nu ca o țară
NATO, amenințată de Gaddafi, erijându-se în liderul acțiunilor militare împreună cu Marea Britanie
cu sprijinul SUA. Remarc faptul că SUA nu și-a asumat rolul de lider în această acțiune, având o
poziție rezervată în implicarea unui nou conflict militar, lasând partenerii europeni să conducă
Coaliția Internațională. În acel moment, SUA oferea sprijin coaliției franco-britanice pentru a
demara cât mai repede acțiuni pentru punerea în aplicare prevederile Rezoluției 1973 a ONU.
În urma acestor acțiuni inițiate de Franța, privind lovirea forțelor loiale lui Gaddafi care se
îndreptau spre ținte civile, urmate de SUA, Marea Britanie și Canada, Consiliul NATO a decis și a
preluat comanda operației militare din Libia la 31 martie 2011, având ca scop următoarele:
 asumarea responsabilității asupra tuturor operațiilor militare în Libia în cadrul stabilit de
Rezoluția 1973 a Consiliului de Securitate ONU;
 protecția civililor și a zonelor populate aflate sub amenințarea unui atac din partea
forțelor loiale regimului Gaddafi;
 executarea embargoului asupra armelor și a Zonei de Restricție Aeriană.
Campania NATO în Libia s-a desfășurat până la capturarea şi uciderea liderului libian şi a
fiului său de către forţele rebele la data de 20 octombrie 2011. Mandatul NATO dat de Rezoluția
1973, a luat sfârșit, în urma declarării oficiale de încetare a ostilităților, la data de 31 octombrie
2011.
Vă prezint un scurt bilanț al acestei campanii, astfel:
a. forțe și mijloace participante: aproximativ 8.000 de militari; peste 260 de mijloace
aeriene (avioane de vânătoare, de supraveghere și de recunoaștere, de alimentare cu
carburanți aer-aer, avione fără pilot și elicoptere de atac); 21 nave maritime (nave de
aprovizionare, frigate, distrugătoare, submarine, nave amfibie de asalt și portavioane).
b. misiuni aeriene: peste 26.500 de ieșiri, din care peste 9.700 misiuni de atac.
c. ținte atinse: peste 5900 de obiective militare au fost distruse, din care peste 400 de piese
de artilerie sau lansatoare de rachete și peste 600 de tancuri și vehicule blindate.
d. asistența umanitară: peste 2.500 de mișcări de aer, sol și maritime au fost de-conflictate.
e. costuri financiare: costul intervenției NATO în Libia a fost estimat la circa 6,2 milioane
de euro / lună.

8 din 11
CAPITOLUL III
,,BOMBARDAMENTUL UMANITAR” ȘI NORMELE DIU1/DICA2

Având în vedere principala acțiune a campaniei NATO în Libia, respectiv cea de protecție a
populației civile împotriva atacurilor violente ale forțelor loiale regimului Gaddafi, intervenția
NATO în Libia poate fi catalogată drept ,,bombardament umanitar”.
Cu privire la utilizarea forței împotriva civililor în Libia apare o întrebare importantă: când
un stat comite violențe împotriva civililor această situație reprezintă un conflict armat non-
internațional? Dreptul internațional oferă o gamă de modalităţi prin care un stat sau organism
internaţional poate răspunde încălcărilor utilizării forţei, şi metodele care pot fi utilizate, de multe
ori necesită o calificare juridică a situaţiei în care încălcările au fost săvârşite.
Anumite organisme internaționale au demarat un test orientat pe două direcții pentru a
determina dacă violențele comise reprezintă un conflict armat non-internațional. Prima direcție este
intensitatea ostilităților, iar cea de-a doua direcţie este organizarea grupărilor armate.
Camera a II-a de Judecată din cadrul Tribunalului Penal Internațional a identificat, în anul
2008, factorii folosiți pentru identificarea fiecărei direcții.
Astfel pentru prima direcție, factorii includ gravitatea atacurilor şi dacă a existat o creştere a
intensităţii în conflictelor armate, răspândirea conflictelor armate în teritoriu şi perioada de timp,
orice creştere a numărului de forţe guvernamentale şi mobilizarea şi distribuirea de arme între
ambele părţi la conflict, precum şi dacă acest conflict a atras atenţia Consiliului de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi dacă au fost emise rezoluţii pe această temă. De asemenea, Camera
de Judecată a luat în considerare în acest sens, următoarele:
 numărul de civili forţaţi să fugă din zonele de luptă;
 tipul de arme utilizate, în special utilizarea de arme grele, şi alte echipamente militare,
cum ar fi tancuri şi alte vehicule grele;
 blocarea sau asedierea oraşelor şi bombardarea acestor oraşe;
 anvergura, precum şi numărul de victime cauzate de luptele armate;
 cantitatea de trupe şi unităţi utilizate;
 existenţa şi schimbarea de linii de front între părţi;
 ocuparea teritoriului, a oraşelor şi satelor;
 desfăşurarea forţelor guvernamentale pentru zona de criză;
 închiderea drumurilor;
 ordinele şi acordurile de încetare a focului şi încercarea reprezentanţilor organizaţiilor
internaţionale de a întrerupe luptele şi punerea în aplicare a acordurilor de încetare
focului.
_______________________________________________________________________________________________________________
1. DIU – Dreptul Internațional Umanitar;
2. DICA – Dreptul Internațional al Conflictelor Armate.

9 din 11
Pentru a doua direcție, au fost identificate cinci mari grupe de factori care pot indica dacă o
entitate constituie un ,,grup organizat armat” conform prevederilor DIU, astfel:
1) factori care indică prezenţa unei structuri de comandă;
2) factori care indică faptul că grupul ar putea efectua operaţiuni organizate;
3) factori care indică nivelul de logistică;
4) factori relevanţi pentru a determina dacă grupul posedă un nivel de disciplină şi
capacitatea de a implementa prevederile DIU;
5) factori care indică faptul că grupul ar putea acţiona ca o singură entitate.
Prin Rezoluția 1973, Consiliul de Securitate al ONU a autorizat intervenția militară în Libia
pentru impunerea unei zone de excludere aeriană de-asupra Libiei şi folosirea tuturor mijloacelor
necesare pentru a proteja civilii.
Având în vedere aceste considerente, conflictul din Libia devine un conflict
internaționalizat.
Conflictul din Libia îndeplineşte criteriile unui război cu implicaţii internaţionale ceea ce
impune tuturor părţilor beligerante respectarea convenţiilor internaţionale care compun dreptul
internaţional umanitar. Aceste reguli se aplică tuturor părţilor implicate în conflicte militare
indiferent dacă este vorba despre agresor sau cel care duce războiul în scopul apărării, indiferent
dacă este vorba despre forţe militare convenţionale sau actori nonstatali care nu dispun de o armată
organizată. Mai mult decât atât indivizii care nu respectă aceste reguli răspund pentru faptele lor în
faţa justiţiei. Tocmai de aceea părţilor beligerante li se cere să facă o distincţie clară între
combatanţi şi civili, iar ţintele trebuie să fie exclusiv militare. Faptul că în timpul campaniilor
aeriene există şi victime colaterale nu înseamnă că forţele militare au încălcat legile războiului.
În concluzie, misiunea NATO a îndeplinit cu succes criteriile războiului just în ceea ce
priveşte intervenţia, astfel:
 cauza justă este reprezentată de obiectivul misiunii care s-a bazat exclusiv pe protejarea
civililor aflaţi în zonele de conflict;
 a avut la bază Rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU ceea ce i-a conferit
legitimitatea necesară;
 intenţia clar exprimată a fost aceea de a proteja populaţia şi nu schimbarea regimului
politic fapt dovedit de încheierea misiunii odata cu încheierea ostilităţilor;
 proporţionalitatea a fost respectată întrucât forţele NATO nu au intervenit în luptele
dintre părţile beligerante.

10 din 11
CONCLUZII

De această dată, comunitatea internaţională a fost unanim de acord asupra intervenţiei


militare mai ales după ce toate încercările de soluţionare a crizei pe cale diplomatică au eşuat.
Membrii comunităţii internaţionale nu şi-au mai pus problema dacă folosirea forţei este sau nu
oportună, ci cum să procedeze pentru a proteja populaţia civilă aflată în pericol. Având la bază
doctrina responsabilităţii de a proteja, decizia de a interveni a mai arătat că situația din Libia
reprezenta o ameninţare la adresa securităţii regionale.
Răspunsul faţă de revoltele civile izbucnite în 2011 a fost la rândul său unul disproporţionat
arătând că regimul de la Tripoli era o ameninţare nu numai în plan regional şi internaţional, ci şi în
plan intern faţă de proprii săi cetăţeni, revoltele devenind rapid un adevărat război civil între armata
loialistă şi rebeli. Folosirea forţei excesive împotriva propriilor cetăţeni a arătat că Libia condusă de
Gaddafi nu era dispusă niciunei forme de dialog social şi că situaţia putea oricând degenera într-un
conflict de proporţii care să destabilizeze nu numai ţara, ci şi întreaga regiune.

BIBLIOGRAFIE

1. Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1970 din 2011


2. Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1973 din 2011
3. Operation Unified Protector, NATO Arms Embargo, NATO No-Fly Zone, articol accesat la
la http://www.globalsecurity.org/military/world/war/unified-protector.htm.
4. Unacknowleged Deaths. Civilian casualities in NATO’s air campaign in Libya. Human
Rights Watch, 2012, document accesat la
http://www.hrw.org/sites/default/files/reports/libya0512webwcover_0.pdf.
5. http://geimint.blogspot.com/2010/05/libyan-sam-network.html.
6. http://www.geopolitics.ro
7. http://www.nato.int.
8. Buletinul de informare al centrului de drept internațional umanitar
9. International Institute for Strategic Studies, The Military Balance 2009

11 din 11