Lect. univ. dr.

Andrea-Brandușa IGNAT

FINANȚE INTERNAȚIONALE

Tîrgu-Mureș

1
 CUPRINS
CAPITOLUL 1 CONCEPTUL ŞI SFERA FINANŢELOR INTERNAŢIONALE
1.1. Conţinutul şi sfera finanţelor internaţionale
1.2 Mutaţii şi tendinţe în finanţele internaţionale
1.3 Globalizarea financiară și efectele acesteia
1.4 Rolul sistemelor financiare internaționale în dezvoltarea economică şi reducerea sărăciei
CAPITOLUL 2 INVESTIŢII STRĂINE DIRECTE
2.1 Conceptul şi sfera de cuprindere a investițiilor străine directe
2.2 Componentele investițiilor străine directe
2.3 Tipurile investițiilor străine directe
2.4 Investiții străine directe în România
2.2 Investiţii financiare indirecte
CAPITOLUL 3 EURO – MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ
3.1 Calendarul introducerii monedei EURO
3.2 Funcţiile şi formele monedei Euro
3.3 Criteriile prevăzute în Tratatul de la Maastricht în vederea trecerii la euro
3.4 Convergența nominală și reală
3.5 Efectele introducerii monedei Euro
CAPITOLUL 4 OPERAŢIUNI SPECIALE DE FINANȚARE ŞI CREDITARE
INTERNAȚIONALĂ
4.1 Forfetarea- formă specială de finanţare a comerţului internaţional
4.2 Factoring-ul internaţional de export
4.3 Leasing-ul internațional
CAPITOLUL 5 FORMAREA ŞI UTILIZAREA REZERVELOR INTERNAŢIONALE
5.1 Lichiditatea internaţională
5.1.1 Structura lichidităţii internaționale
5.1.2 Rolul lichidităţii internaționale
5.1.3 Componența lichidităţii internaționale
5.1.4 Lichiditatea şi solvabilitatea internațională
5.2 Rezervele internaţionale
5.2.1. Concepte privind rezervele valutare
5.2.2. Componenţa rezervelor valutare
5.2.3. Sursele rezervelor valutare
5.2.4. Destinațiile rezervelor valutare
CAPITOLUL 6 BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNĂ
6.1 Conceptul de balanţă de plăţi externă
6.2 Rolul balanţei de plăţi externe
6.3 Structura balanţei de plăţi externe
CAP. 7 RISCURILE FINANŢĂRII INTERNAŢIONALE
7.1 Riscul de ţară
7.2 Riscul valutar
7.3 Înşelătorii financiare-mici moduri prin care poți fi păcălit de "experții" piețelor financiare
BIBLIOGRAFIE

2
 CAPITOLUL 1
CONCEPTUL ŞI SFERA FINANŢELOR INTERNAŢIONALE

1.1. Conţinutul şi sfera finanţelor internaţionale

Pe plan internațional, lucrurile se complică:

distanțele sunt mai lungi;

mai puține cunoștințe despre parteneri;

mai mult timp;

medii diferite;

naștere sau accentuarea diferitelor tipuri de riscuri
Raporturile economice de schimb şi de transfer de creanţă care se exprimă şi se realizează
prin intermediul valutelor, monedelor internaţionale şi instrumentelor de credit şi de plată, pentru
a asigura dezvoltarea economică a ţărilor, desfăşurarea schimburilor comerciale internaţionale
sunt tratate in mod frecvent cu denumirea de finanţe internaţionale.
Finanţele internaţionale reflectă procesele economice şi relaţiile sociale ce se formează la
nivel internaţional pentru susţinerea schimburilor comerciale, a dezvoltării economice a ţărilor,
precum şi pentru asigurarea cooperării economice şi sociale.

1.2 Mutaţii şi tendinţe în finanţele internaţionale

Până la începutul anului 1970, în sfera relaţiilor valutar-financiare internaţionale se

încadrau mecanismele şi tehnicile de formare şi utilizare a resurselor în valută necesare
schimburilor economice şi cooperării internaţionale şi de asigurare a echilibrului valutar în
relaţiile economice internaţionale.
Creşterea cuantumului resurselor financiare redistribuite pe plan internaţional şi
diversificarea mecanismelor financiare şi valutare au contribuit la lărgirea sferei relaţiilor
valutar-financiare internaţionale.
Modificările profunde din structura mecanismelor şi tehnicilor valutar-financiare
internaţionale au fost determinate de abandonarea cursurilor fixe şi de trecerea la cursurile
flotante în anii 1971-1973, de procesele de integrare economică, de liberalizarea mişcărilor de
capital, de apariţia şi dezvoltarea pieţei eurovalutelor, de reciclarea capitalurilor provenite din
producerea şocurilor petroliere, de renunţarea la aur în calitate de mecanism central al sistemului
valutar, de creşterea schimburilor internaţionale şi de programele de dezvoltare economică
aplicate în diverse ţări.

3
 În ceea ce priveşte evoluţia sistemului financiar global din ultimele decenii, se poate
constata o modificare majoră. Dacă până în anii '90 accesul la sistemul internaţional al finanţelor
al ţărilor în curs de dezvoltare şi al economiilor emergente se limită la asistenţă, investiţii externe
directe şi, uneori, la împrumuturi bancare, din acest moment, pieţele financiare interne ale
acestor ţări s-au deschis în faţa investitorilor internaţionali, ţările respective beneficiind astfel de
afluxuri financiare considerabile. Cea mai mare proporţie a acestor fluxuri financiare s-a
îndreptat spre economiile în tranziţie din fostele ţări comuniste, în timp ce ţările cele mai sărace
din lume au ramas la periferia sistemului, fiind dependente de fluxurile oficiale de asistenţa
internaţională.

1.3. Globalizarea financiară și efectele acesteia

Din punct de vedere economic globalizarea înseamnă accentuarea integrării economiilor

naţionale, adâncirea relaţiilor economice şi extinderea fluxurilor comerciale şi financiare
internaţionale.
Termenul de globalizare semnifică, la modul generic, procesul de extindere a activităţilor
sociale, economice şi politice peste graniţele naţionale sau regionale, astfel încât evenimentele
apărute sau deciziile luate într-o anumită zona a lumii ajung să capete semnificaţii şi să
influenţeze viaţa şi activitatea celor aflaţi în altă zonă a arealului mondial.
Globalizarea în domeniul relaţiilor financiare internaţionale se reflectă prin creşterea
fluxurilor internaţionale de capital şi prin modificările profunde în structura mecanismelor de pe
pieţele financiare.
Deschiderea spre exterior a pieţelor financiare naţionale, precum şi modificările din unele
compartimente au contribuit la extinderea operaţiilor pe pieţele financiare. Înlăturarea
delimitărilor dintre activităţile băncilor comerciale şi cele ale băncilor de investiţii, precum şi
dintre jobberi şi brokeri a determinat universalizarea operaţiunilor bancare şi financiare.
Crearea unor instrumente noi în domeniul financiar a influenţat pieţele financiare
internaţionale. Instrumentele financiare au devenit alături de instrumentele de politică monetară
mecanisme de influenţare a operaţiilor pe pieţele financiare internaţionale.
Globalizarea stimulează dezvoltarea fluxurilor financiare internaţionale, reducerea costului
tranzacţiilor, conexiunea pieţelor financiare, diversificarea riscurilor din relaţiile economice
internaţionale.

4
 Fluxurile financiare, componentă a fluxurilor economice internaţionale

Prin intermediul pieţelor globale se măresc şansele de acces la resurse financiare de pe

pieţe mai puternice, la tehnologie, la importuri şi exporturi. Participarea pe pieţele globale
necesită politici raţionale de valorificare şi sprijinire a ţărilor sărace de către comunitatea
internaţională.
Globalizarea a imprimat pieţelor pe lângă capacitatea de a atrage şi dirija fonduri
importante şi pe aceea de a oferi instrumente de prevenire şi atenuare a riscurilor din relaţiile
economice internaţionale.
În acelaşi timp globalizarea a determinat mutaţii în structura riscurilor din relaţiile
economice internaţionale.
Procesul de globalizare generează unele efecte pozitive în domeniul relaţiilor valutar
financiare internaţionale, printre care:
- ţările beneficiază de mecanisme de gestiune a echilibrului extern;
- liberalizarea mişcărilor de capital asigură o alocare mai eficientă a resurselor datorită
instrumentelor de plasament şi de finanţare;
- se diversifică activele financiare;
- modernizarea sistemelor financiare datorită concurenţei de pe plan internaţional;
- finanţarea diverselor activităţi economice se realizează în aceleaşi condiţii;
- tehnologiile de transmitere a informaţiilor favorizează dispersia operatorilor pe pieţele
financiare.

5
Sistemul Financiar Internaţional
- Sistemul Financiar Internaţional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme şi
tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să
coordoneze şi să organizeze comportamentul ţărilor membre în domeniul fluxurilor
financiare şi monetare internaţionale generate de derularea unor operaţiuni comerciale sau
necomerciale internaţionale.
- Sistemul Financiar Internaţional poate fi privit şi ca ansamblul de pieţe, instituţii,
instrumente şi fluxuri financiare menit să asigure deplasarea în timp şi în spaţiu a resurselor
de capital de la cei care le deţin (creditorii sau investitorii internaţionali) către cei care au
nevoie de acestea (debitorii sau beneficiarii finanţării).
Sistemul Financiar Internaţional – funcţii de bază
- Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc mai puţin
decât câştigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult decât câştigă).
- Promovează eficienţa economică prin alocarea optimă a resurselor de capital (riscuri şi
costuri scăzute);
- Permite valorificarea oportunităţilor de investiţii (fondurile sunt transferate dinspre sectoare
sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu productivitate ridicată);
- Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăţi;
- Stimulează nivelul economisirilor şi al investiţiilor;
- În concluzie: SFI are un impact major asupra dezvoltării economice.
Sistemul Financiar Internaţional – premisele dezvoltării
Dezvoltarea SFI a fost potenţată de:
- Dezvoltarea fluxurilor comerciale internaţionale;
- Globalizarea pieţelor
- Avansul tehnologic
- Expansiunea monetară
- Necesitatea alocării riscurilor (a dus la dezvoltarea unor instrumente şi operaţiuni specifice);
- Variaţia temporală a consumului (raportul consum / venituri variază în timp);
- Separarea administrării afacerii de proprietatea asupra capitalurilor

1.4 Rolul sistemelor financiare internaționale în dezvoltarea economică şi

reducerea sărăciei

Criza financiară mondială a adus în prim plan rolul sistemelor financiare în dezvoltarea
economică şi reducerea sărăciei, arată un raport al Băncii Mondiale referitor la Dezvoltarea
Globală Financiară – Regândirea rolului băncilor de stat în domeniul financiar.
6
 Criza globală financiară a amplificat ideea că implicarea activă a statului în sectorul
financiar ar ajuta la stabilitatea economică, ar duce la creştere economică şi ar crea locuri de
muncă. Există dovezi că unele intervenţii s-ar putea să fi avut un impact, cel puţin pe termen
scurt, dar există, de asemenea, dovezi că pe termen lung aceste intervenţii ar putea avea efecte
negative. Evidenţele arată că în cazul în care criza slăbeşte, ar putea fi nevoie de ajustarea rolului
statului de la intervenţie directă la o implicare mai puţin directă.
Acest lucru nu înseamnă că statul ar trebui să se retragă complet din supravegherea
finanţelor. Dimpotrivă, are un rol important, în special în a oferi supervizare, a asigura o
competiţie sănătoasă şi a întări infrastructura financiară.
În timpul crizei, multe economii în dezvoltare au apelat la băncile de stat pentru a depăşi
criza creditelor. În ţări precum Chile şi Tunisia, guvernele au oferit capital băncilor de stat,
pentru a acoperi împrumuturile existente sau pentru a asigura împrumuturi noi exportatorilor sau
întreprinderilor mici şi mijlocii.
“Aproximativ 16% din împrumuturile Grupului Băncii din timpul crizei financiare au mers
către sectorul financiar – dublând cele 8% în împrumuturi de dinaintea începerii crizei”, afirma
Janamitra Devan, vice-preşedinte al Băncii Mondiale, Dezvoltarea Sectorului Financiar si Privat.
Principala provocare a politicilor din sectorul financiar este să coreleze corect motivaţiile
private cu interesul public, fără a taxa sau a cere plata parţială pentru asumarea unor riscuri.
Politicile publice trebuie să găsească balanţa corectă-să promoveze dezvoltarea, într-un mod
sustenabil. Această abordare conduce spre anumite provocări şi situaţii de compromis.
În reglementare şi supervizare, una dintre lecţiile crizei este importanţa primirii drepturilor
de bază primele. Asta înseamnă cadrul instituţional legal, solid şi transparent, pentru a promova
stabilitate financiară, acţiuni de supraveghere ferme şi la timp, corecte şi care pot fi anticipate,
completate cu o disciplină de piaţă. În multe economii în dezvoltare, combinaţia ingredientelor
de bazăDe asemenea, statul trebuie să încurajeze contestabilitatea, prin intrarea pe piaţă a unor
instituţii bine capitalizate şi ieşirea la timp a celor insolvente. Criza a dat naştere unor critici
privind o competiţie prea mare în sectorul financiar, care a condus la instabilitate. Totuşi, factori
precum un mediu de reglementare slăbit şi asumarea unor riscuri distorsionate promovează
instabilitatea, nu competiţia. dacă există reglementări în domeniu şi o bună supraveghere,
competiţiile între bănci pot fi mai eficiente şi pot creşte accesul la serviciile financiare, fără să
submineze stabilitatea sistemului. Creditarea de către băncile cu capital de stat poate juca un rol
pozitiv în stabilizarea tuturor creditelor, dar poate duce şi la alocarea incorectă a resurselor şi
deteriorarea calităţii intermedierilor. Unele bănci deţinute de stat au jucat, din păcate, un rol
contra-ciclic în timpul crizei financiare.

7
 CAPITOLUL 2
INVESTIŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE

2.1 Conceptul şi sfera de cuprindere a investițiilor străine directe

Investiția financiară străină directă reprezintă o relație investițională de durată între o

entitate rezidentă și o entitate nerezidentă.
De regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative
în întreprinderea în care a investit. Investitiţile străine directe (ISD) aduc o contribuţie esenţială
la creşterea economică. Acestea creează locuri de muncă, optimizează alocarea resurselor, permit
transferul de tehnologie şi stimulează comerţul.
Mediul de afaceri din România are nevoie de libertate economică şi fiscalitate prietenoasă
pentru întreprinzători, inclusiv pentru investitorii străini.
Crearea unui cadru favorabil mediului economic prin promovarea unor condiţii prielnice
pentru atragerea investitorilor străini, cum ar fi: un tratament corect, echitabil şi
nediscriminatoriu; protecţie faţă de exproprierile ilegale; recursul direct la arbitrajul internaţional,
precum şi transformarea României într-un mediu atractiv din punct de vedere fiscal.
Întrucât, în ultimele decenii, între ţările lumii s-a încins o concurenţă acerbă în privinţa
creării celor mai favorabile condiţii pentru atragerea ISD, experienţa mondială arată că
ameliorarea climatului investiţional reprezintă condiţia principală de atragere a investitorilor
străini.
ISD reprezintă un element important al dezvoltării economiei oricărei ţări şi a funcţionării
acesteia pe principiile economiei de piaţă. Ele au o importanţă mare pentru consolidarea
economiei ţărilor în tranziţie şi integrarea acestei categorii de ţări în economia mondială.
Cu ajutorul ISD, are loc procesul de modernizare a economiilor naţionale, în special a celor
în tranziţie, prin implementarea tehnologiilor avansate, know-how-urilor, utilajului cel mai
performant, noilor standarde de calitate, prin trecerea la un tip superior de creştere economică.
Eficienţa ISD depinde de calitatea acestora, precum şi de ramurile în care sunt atrase. ISD
se află la temelia creşterii economice a unor ţări, precum China, Hong-Kong, Coreea de Sud,
Singapore, Malaezia.
Tranziţia ţărilor foste socialiste din centrul si estul Europei către economii de piaţă mai
mult sau mai puţin funcţionale s-a produs pe fondul expansiunii în regiune a investiţiilor străine
directe. Experienţa unor ţări aflate în tranziţie (Polonia, Republica Cehă, Ungaria) demonstrează
că ISD au contribuit la modernizarea radicală a economiilor acestora prin folosirea noilor
tehnologii, prin folosirea celor mai moderne metode de gestionare a afacerilor, pentru reducerea

8
handicapului enorm de competitivitate care separa economiile noilor state membre ale Uniunii
Europene, de cele ale ţărilor dezvoltate.
Măsurile de stimulare a investiţiilor către sectoarele inovative împreună cu măsurile de
relaxare fiscală vor constitui argumente forte în perioada următoare, atât în ceea ce priveşte
capacitatea României de a atrage investiţii străine directe, dar şi în puterea de convingere a
investitorilor străini de a dezvolta o afacere profitabilă în România, decât în ţara sa de rezidenţă.

2.2. Componentele investițiilor străine directe

Sunt considerate investiții străine directe:

- Capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor nerezident care deține cel puțin
10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi rezidente, creditele dintre acest investitor
sau grupul din care face parte acesta și întreprinderea în care a investit, precum și profitul
reinvestit de către acesta.
- De asemenea, sunt considerate investiții străine directe capitalurile din companiile
rezidente asupra cărora investitorul nerezident exercită o influență semnificativă pe cale indirectă,
și anume: capitalurile proprii ale asociatelor și filialelor rezidente ale întreprinderii rezidente în
care investitorul nerezident deține cel puțin 10% din capitalul social subscris.
Investitorul străin direct reprezintă persoana juridică, persoana fizică sau grup de persoane
ce acționează concertat, care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris (respectiv din
capitalul de dotare al entităților fără personalitate juridică) sau cel puțin 10% din voturi într-o
întreprindere situată în afara propriei țări de rezidență.
Capitaluri proprii: capitalul social subscris și vărsat, atât în numerar, cât și prin
contribuții în natură, deținut de nerezideni în companii rezidente, precum și cota aferentă din
rezerve; în mod corespunzător, în cazul sucursalelor, se ia în considerare capitalul de dotare aflat
la dispoziția acestora;
Creditul net: creditele primite de către întreprinderea investiție străinădirectă de la
investitorul străin direct sau din cadrul grupului de firme nerezidente din care face parte acesta,
mai puțin creditele acordate de către întreprinderea investiție străină directă investitorului străin
direct sau unei alte firme din cadrul grupului respectiv de firme.
Creditul net cuprinde atât creditele pe termen mediu și lung, cât și pe cele pe termen scurt
acordate de către investitorii străini întreprinderilor lor din România, atât direct, cât și prin
intermediul altor firme nerezidente membre ale grupului.

2.3 Tipurile investițiilor străine directe

În economie există mai multe tipuri de investiții. Unele dintre acestea presupun tranzacții
financiare între agenții economici, altele presupun implicarea în tranzacții și a unor bunuri
9
materiale cum ar fi clădirile, echipamentele industriale mijloacele de transport etc. În primul caz,
investitorul intră în posesia unor active specifice: acțiuni, obligațiuni, certificate de depozit sau
bouri de tezaur. În al doilea caz activele rezultate au cu totul altă natură: fabrici, companii de
transport, hoteluri sau magazine. În primul caz este vorba despre investiții financiare, iar în al
doilea caz de investițtii reale. De cele mai multe ori nu se poate face o delimitare precisă,
deoarece cele două tipuri coexistă. Trebuie reținut că în perioadele precapitaliste majoritatea
investițiilor reale nu implicau nici un fel de tranzacții financiare. În societatea modernă, aproape
orice investiție reală are și o importantă latură financiară.
Investițiile străine directe pot fi diferențiate după contribuția fluxului de participații străine
la capital în întreprinderile investiție străină directă astfel:
• Greenfield: înființarea de întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini
(investiții pornite de la zero);
• Fuziuni și achiziții: preluarea integral sau parțial de întreprinderi de către investitori
străini de la rezidenți;
• Dezvoltare de firme: majorarea deținerilor de capital ale investitorilor străini în
întreprinderi investiție străină directă.

Tipurile investițiilor străine directe în România

După cum se poate observa, în România, cea mai mare pondere o dețin investițiile pentru
dezvoltarea de firme.

2.4 Investiții străine directe în România

Facilități pentru investiții

Conform legislației naționale în vigoare, investitorii care aleg România ca destinație de
implementare și dezvoltare a proiectelor proprii de investiții se bucură de aceleași drepturi și sunt
ținuți de aceleași obligații, fie ei cetățeni români sau străni, rezidenți sau nerezidenți.

10
 Urmare a aderării la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), România beneficiază de
asistență financiară din partea Uniunii acordată sub forma fondurilor structurale și de coeziune
alocate pe durata a 5 ani consecutivi, respectiv perioada 2007-2013.
Motive de a investi în România
Considerând România o posibilă locație pentru dezvoltarea afacerilor lor, investitorii străini
analizează avantajele oferite de țara noastra pentru atragerea investițiilor străine directe:
• Avantaje oferite de piața și de poziția geografică
• Avantaje datorate resurselor
• Advantaje politice
• Avantaje rezultate din relațiile internaționale
• Avantaje Economice
• Avantaje sociale
• Avantaje legislative
• Alte avantaje
Avantaje oferite de piața și de poziția geografică
• Una dintre cele mai mari piețe din Europa Centrală și de Est (locul 7 în UE, cu peste 21
milioane de locuitori)
• Poartă de access la piața unică europeană (aproximativ 500 milioane consumatori)
• Locație atractivă – situată la intersecția dintre Uniunea Europeană, Balcani și CIS
(Commonwealth of Independent States), România este traversată de trei importante coridoare
pan-europene: coridorul nr. 4, care leagă Vestul de Estul Europei; coridorul nr. 9, care face
legătura între Nordul și Sudul continentului și coridorul nr. 7, care facilitează navigația în
interiorul Europei.
Avantaje datorate resurselor
• Forță de muncă înalt calificată, la prețuri competitive (cunoștinte solide în domeniul
limbilor străine, tehnologiei, IT, inginerie, etc)
• Resurse naturale bogate, incluzând ape de suprafață și subterane, terenuri agricole fertile,
petrol și gaze naturale
• Potențial turistic semnificativ
Advantaje politice
• Factor de stabilitate în regiune – stat membru NATO
• Garanție a stabilității în Sud-Estul Europei
• Stat membru UE
Avantaje rezultate din relațiile internaționale

11
 • Acordurile bilaterale încheiate de România cu alte state privind promovarea și protejarea
reciprocă a investițiilor
• Relații diplomatice bilaterale cu 177 de state din cele 191 state membre ale ONU, la care
se adaugă Sfântul Scaun, Ordinul Suveran Militar de Malta și Autoritatea Națională Palestiniană
• Membru al Națiunilor Unite și al altor organizații internaționale: OSCE, Consiliul
Europei, Organizația Internațională a Francofoniei
• Tratate de comerț liber cu țările UE, EFTA,CEFTA
• Membru al Organizației Mondiale a Comerțului (WTO) din Ianuarie 1995
Avantaje Economice
• Scheme de ajutor de stat pentru sprijinirea dezvoltării de proiecte investiționale
• Interes major din partea investitorilor străini – destinație principală a fluxului ISD în
regiune
• Politica fiscală competitivă (taxa corporativă de 16%)
Avantaje sociale
• Acorduri între Guvern și sindicatele reprezentative
• Inexistența unor mișcări sindicale majore
• Piața muncii și relațiile de muncă legiferate prin Codul Muncii
Alte avantaje
• Infrastructura supusă unui proces continuu de modernizare (angajament la nivel
guvernamental în vederea alinierii infrastructurii rutiere la nivelul standardelor UE)
• Retele de telefonie mobilă in sisteme GSM bine dezvoltate
• Infrastructura industrială puternic dezvoltată, inclusiv industria petrolieră și petrochimică
• Prezența băncilor internaționale pe piața autohtonă
• Facilități extinse de navigație maritimă și fluvială
Recunoașterea internațională
• Fitch a majorat calificativul de țară pentru România. Agenția de evaluare financiară Fitch
Ratings a majorat calificativul de țară pentru România cu o treaptă, până la BBB+, clasă
recomandată pentru investiții, oferind și perspectivă stabilă. Calificativul pentru credite pe
termen lung în lei a fost revizuit în urcare de la „BBB -“ la „BBB“. Astfel România se regăsește
în categoria statelor recomandate pentru investitori, această upgradare reprezentând un semnal
pozitiv, important pentru mediul de afaceri internațional și pentru piețele financiare externe,
unde încrederea în România crește, mai ales în condițiile în care contextul economic european
este dificil.
• România are un risc fiscal de două ori mai mic decât Grecia (conform unui Raport al
Comisiei Europene). România are un risc fiscal apropiat de media Uniunii Europene (UE) și de

12
două ori mai mic decât cel al Greciei, acesta reflectând vulnerabilități legate de necesarul de
finanțare actual și proiectat al statului, potrivit unui raport al Comisiei Europene.
O valoare ridicată a indicatorului de risc fiscal denotă nevoia urgentă de adoptare aunor măsuri
fiscale substanțiale, se arăta în raportul "Reforme fiscale în statele membre 2011".
Pentru România, indicatorul calculat de CE se situează la 0,54 puncte, ușor peste media UE, de
0,51 puncte. Grecia prezintă cel mai ridicat risc din UE, de 1,02 puncte, urmată de Italia, cu 0,88
puncte.
• Compania de consultanță AT Kearney: Economia României rămâne atractivă în anul
2012 pentru delocalizarea serviciilor globale, fiind poziționată pe locul al 25-lea din 50 de țări
analizate. În rândul țărilor din regiune, România se poziționează mai bine decât Ungaria (locul
31), Cehia (locul 35), Slovacia (locul 40). Deși Top 35 este de notorietate pentru comunitatea
business internațională dateaza din 2003, este pentru al doilea an consecutiv când RO se
regăsește în acest clasament, urcând o treaptă față de poziționarea de anul trecut. Au fost luate în
considerare potențialul surselor de energie eoliană – uscat/apă, solară, geotermală, al biomasei,
precum și al infrastructurii. România a cumulat 44 de puncte);
• România ocupă poziția 21 în cadrul ultimului Top 35 Țări atractive pentru investitori în
energia regenerabilă (-„Renewable Energy Country Attractiveness Indices 2011”)publicat
Ernst&Young.
• Bucureștiul unul dintre cele mai bune orașe europene pentru demararea unei afaceri.
Bucureștiul ocupa locul 27 în topul celor mai bune 36 de orașe pentru demararea unei afaceri în
Europa, urcând 8 poziții față de cea deținută în ediția precedentă a raportului, înregistrând astfel
cel mai mare avans dintre destinațiile analizate, potrivit raportului „European Cities Monitor
2011”, realizat de Cushman&Wakefield. În ceea ce privește costurile cu spațiile de birouri
Bucureștiul ocupă locul 4 în urcare cu 17 poziții, față de anul trecut. Referitor la disponibilitatea
spațiilor de birouri București a înregistrat de asemenea progrese situându-se pe poziția secundă
în clasament, față de locul 24 ocupat în 2010. La acest criteriu, Bucureștiul este depășit doar de
Berlin. Costul cu forța de muncă a plasat din nou Bucureștiul în poziția de lider al clasamentului
privind acest indicator. Atractivitatea climatului de afaceri a poziționat Bucureștiul pe locul 4, în
urcare 15 poziții, față de cea ocupată în 2010.
• Companiile românești domină cea de-a patra ediție a „SEE TOP 100”, clasamentul anual
al celor mai mari businessuri din Sud-Estul Europei (SEE) în funcție de veniturile totale, publicat
de SeeNews în parteneriat cu AT Kearney și Euromonitor International. Grupul OMV Petrom
conduce clasamentul pentru cel de-al treilea an, după ce în 2010 a înregistrat venituri totale de
3,627 miliarde de euro. Companiile românești aflate în „SEE TOP 100” contribuie cu 40
miliarde de euro la veniturile totale adunate de la cele 100 cele mai performante societăți și care

13
au atins 87,4 miliarde de euro în 2010. La categoria instituții de credit, locul întâi este ocupat de
BCR Erste Bank, cu active de peste 16 miliarde de euro și un profit net de 170 milioane de euro
în 2010. Printre companiile românești care figurează în SEE top 100 se mai remarcă Automobile
Dacia, Romgaz și Hidroelectrica. Potrivit raportului România este cel mai mare contributor la
PIB-ul SEE (Sud-Estul Europei).
• România pe primul loc în Europa și pe locul patru în lume în funcție de viteza medie a
conexiunilor la internet. România se situează pe primul loc în Europa și pe locul patru la nivel
mondial în ceea ce privește viteza medie a conexiunilor la internet, conform raportului
companiei Akamai “The state of Internet”. România înregistra o viteză medie a conexiunilor la
internet de 7 Mbps în trimestrul al treilea al anului trecut, în urcare cu 12% față de aceeași
perioadă a anului 2009. România este depășită numai de Coreea de Sud (14 Mbps), Hong Kong
(9,2 Mbps) și Japonia (8,5 Mbps).
În anul 2011, valoarea investiţiilor străine noi s-a ridicat la peste 455,3 mil. euro, adică
24% din totalul ISD în anul 2011 (1,9 mld. lei), conform datelor publicate de BNR. Diferenţa se
explică prin includerea în calculul valorii ISD a proiectelor de investiţii aflate în derulare în anul
2011.
Investitiile străine directe (ISD) au ajuns la 621 milioane de euro la jumătatea anului 2012,
valoare de 15 ori mai mică față de aceeași perioadă din 2008, când se ridicau la peste nouă
miliarde de euro, potrivit datelor publicate de BNR
În primul semestru al acestui an, comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut, investițiile
realizate în economia națională au crescut cu 20%, până la 28,89 miliarde lei.
Sub impactul crizei economice şi financiare, ISD au continuat să scadă în anul 2011.
Volumul ISD a fost de 1,9 mld. euro, cu 13,6% mai mic în anul 2011 faţă de anul anterior .
Totuşi, România a atras mai multe investiţii străine decât Bulgaria, care a înregistrat un nivel al
ISD de 1,34 mld. euro sau decât Grecia, cu intrări de ISD-uri de 1,3 mld. euro în anul 2011.
Sectorul care a atras cea mai mare valoare ISD este cel industrial, datorită prețului mai
scăzut la terenuri în comparațe cu alte țări din regiune, forței de muncă înalt calificate la prețuri
competitive, precum și disponibilităților privind capacitățile de producție și tradiției existente la
nivel de sector.

14
Repartizarea soldului investițiilor străine directe pe principalele activități economice

Industria prelucrătoare

Imobilizările corporale și necorporale în întreprinderile ISD

15
 Repartizarea pe țări de origine a soldului ISD

În prezent, pentru atragerea investițiilor directe se acordă o serie de facilități cum ar fi:
legislația română prevede: recuperarea pierderilor fiscale din profitul impozabil, amortizarea
accelerată, facilități oferite de autoritățile locale, stimularea ocupării forței de muncă și
perfecționării profesionale, stimulente pentru susținerea creșterii economice. Alte facilițăi
financiare sunt acordate printr-o serie de scheme de ajutor de stat.
Principalele avantaje pentru investițiile în parcuri industriale sunt: posibilitatea
implementării de proiecte Greenfiled and Brownfield; acces la utilități; pachete de servicii oferite
de administrația parcurilor; scutirea de la plata impozitelor pe teren și pe clădiri.
Greenfield / Brownfield reprezintă construcții pe terenuri unde nu este nevoie de amenajare,
demolări ale unor stucturi existente. Parcuri industriale dezafectate sau abandonate sau
insuficient folosite, instalații industriale și de afaceri disponibile pentru re-utilizare.
Domenii în care are nevoie România de investiții străine. România are nevoie de investiții
străine directe (ISD) în domenii economice orientate către export, cum ar fi industria
prelucrătoare sau agricultură, a declarat Florin Eugen Sinca, analist în cadrul Direcției Strategie
Cercetare de Piață și Macroeconomică din cadrul BCR. În afară de investițiile străine directe,
fondurile europene reprezintă o șansă deosebită pentru dezvoltarea agriculturii românești și
reducerea dependenței de starea vremii.

16
 CAPITOLUL 3
EURO - MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ

În cadrul procesului de transformare a Sistemului Monetar European (SME) în Uniune

Economică şi Monetară, reuniunea la nivel înalt de la Madrid, din 15-18 decembrie 1995, a intrat
în istorie prin hotărârile adoptate: introducerea de la 1 ianuarie 1999 a monedei unice europene,
stabilirea denumirii monedei - EURO şi adoptarea scenariului tehnic al tranziţiei.

3.1 Calendarul introducerii monedei EURO

1. Începutul anului 1998 - şefii de state şi guverne ale celor 15 ţări membre ale Uniunii
Europene au selecţionat ţările participante la zona EURO, în baza respectării criteriilor de
convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht
2. 01.01.1999 EURO a devenit monedă cu funcţii depline, ratele de conversie ale
monedelor participante s-au fixat de o manieră irevocabilă; s-a realizat trecerea la EURO a
pieţelor financiare şi valutare, pentru tranzacţiile interbancare de mare valoare; s-a instaurat
astfel Uniunea Monetară Europeană; politica monetară unică a zonei EURO a trecut sub
responsabilitatea Băncii Centrale Europene înfiinţată la 01.06.1998;
3. Până la 31.12.2001 moneda unică dematerializată, scripturală a circulat în paralel cu
monedele naţionale, funcţionând principiul “fără interdicţii şi fără obligaţii” în utilizarea EURO.
Perioada de tranziţie a fost menită să permită tuturor persoanelor fizice şi juridice trecerea în ritm
propriu la EURO;
4. La 01.01.2002 s-au pus în circulaţie monedele şi biletele de bancă. Timp de 6 luni
acestea au circulat în paralel cu monedele naţionale;
5. La 01.07.2002 EURO a rămas singurul mijloc de plată legal, bancnotele naţionale fiind
retrase din circulaţie.
Cine foloseşte moneda euro?
În prezent, euro este moneda a 330 milioane de persoane care locuiesc în cele 17 țări din
zona euro. De asemenea, este folosit, fie ca mijloc legal de plată, fie din motive practice, de o
serie de alte țări, cum ar fi statele vecine sau fostele colonii.
De aceea, nu este surprinzător că moneda euro a devenit rapid a doua monedă
internațională, ca importanță, după dolar, iar în unele privințe (de exemplu, numerarul aflat în
circulație) chiar a depășit moneda americană.

3.2.Monedele și bancnotele EURO

17
 Euro, de la introducerea sa, a devenit pentru cetățenii Uniunii un simbol tangibil al
identității lor europene.
În ianuarie 2002 au fost puse în circulație șapte bancnote și opt monede.
Bancnotele au același desen în toate țările din zona euro. Monedele au un desen comun pe
o față și un desen specific fiecărui stat pe cealaltă.
Ca toate monedele, euro are un nume şi un simbol:
Numele – euro – a fost ales de către Consiliul European reunit la Madrid, în 1995, în cadrul
pregătirilor pentru moneda unică.
Simbolul monedei euro – € – a fost inspirat de litera grecească epsilon (Є). Totodată, este şi
prima literă a cuvântului „Europa” scris în alfabetul latin, iar cele două linii paralele care îl
străbat simbolizează stabilitatea.
Conștient de faptul că apariția monedei unice europene joacă un rol în stabilirea încrederii
publice atât în aspectul politic, cât și în cel economic al unei Europe unificate, Institutul Monetar
European a organizat, între februarie si septembrie 1996, un concurs oficial de design. În afară
de câteva restricții practice, concurenților le era interzisă folosirea unor imagini care ar putea fi
asociate cu vreo țară anume, de teama de a nu evoca luptele interne și rivalitatea dintre națiuni.
Au fost interzise imagini precum Turnul Eiffel, Turnul înclinat din Pisa, Beethoven, Bach sau
Caravaggio.
Au fost luate în considerare aproximativ 30 de schiţe – dintre care zece au fost supuse
evaluării publicului – iar desenul final a fost ales, în 1995, dintre cele două propuneri ajunse în
finală, de preşedintele Comisiei Europene de atunci, Jacques Santer, şi de comisarul european
Yves Thibault de Silguy .
Câștigatorul concursului a fost un designer austriac pe nume Robert Kalina, angajat la
Banca Națională a Austriei. Desing-ul lui Kalina a rezistat unui studiu realizat pe aproape 2000
de șoferi de taxi, casieri bancari și vânzători cu amănuntul, precum și unui juriu oficial format
din artiști, agenți de promovare și specialiști monetari.
În conformitate cu cerințele competiției, fiecare dintre cele șapte bancnote reflectă o
perioadă anume din istoria Europei: Clasicismul, Romantismul, Goticul, Renașterea, Barocul,
epoca fierului și a sticlei și perioada modernă. Ca temă, Kalina a ales „poduri, porți și ferestre”,
dar nici una dintre imaginile sale nu are ca model un monument european anume. Mai degrabă,
ele reprezintă caracteristici care pot fi regăsite în multe părți din Europa. Aversul fiecărei
bancnote înfățișează o fereastră sau o poartă caracteristică uneia dintre perioadele istorice, alături
de cele 12 stele ale Uniunii Europene . Reversul fiecărei bancnote prezintă un pod pitoresc, dar
imaginar, alături de o hartă a Europei. în următorii câțiva ani, nu mai puțin de 12 miliarde de
astfel de bancnote vor fi tipărite de cele 12 imprimerii naționale.

18
 Monedele euro nu au format obiectul unei competiții de design. Aversul monedelor euro
descrie hărți ale Europei și cele 12 stele ale Uniunii Europene, în timp ce reversul prezintă
simboluri naționale. Deoarece monedele euro sunt bătute de fiecare dintre cele 12 țări, fiecare
guvern național este răspunzător pentru reversul monedelor turnate în țara sa.
Începând cu 2013, s-a renunţat la imaginea “Europa” imprimată pe bancnote.
Figura marcantă de pe nouă serie, cea a zeiţei Europa, este preluată de pe un vas grecesc
datat cu o vechime de peste 2000 de ani, descoperit în Sudul Italiei şi care se află în acest
moment la muzeul Louvre din Paris.

În mod paradoxal, noua serie “Europa” se doreşte a fi un omagiu adus Greciei, şi

nicidecum o glumă pe seama situaţiei acesteia.
Conducerea de comunicare a BCE, aflată în acest moment sub controlul Germaniei, a
anunţat că BCE şi Băncile naţionale ale Eurosistem sunt pe punctual de a introduce o nouă serie
de bancnote, serie numită “Europe”, după figura mitologică greacă care a dat numele său
bătrânului continent şi care va apărea în filigranul şi pe holograma noilor bancnote.
Punerea în circulaţie a acestora a început în anul 2013 cu bancnota de 5 euro.
De asemenea, bancnotele din prima serie vor fi progresiv retrase din circulaţie după o
perioadă de coexistenţă cu cele din noua serie. BCE a indicat că data de finalizare a circulaţiei
acestora va fi anunţată din timp şi valoarea lor se va conserva pe timp nelimitat, existând
posibilitatea de a fi schimbate în cadrul Băncilor Naţionale ale Eurosistemului.
CE ŢĂRI AU ADOPTAT EURO ŞI CÂND?
1999 Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de jos, Austria,
Portugalia şi Finlanda
2001 Grecia
2002 Introducerea bancnotelor şi monedelor EURO

19
 2007 Slovenia
2008 Cipru, Malta
2009 Slovacia
2011 Estonia
De ce avem nevoie de moneda euro?
Pe lângă faptul că facilitează călătoriile, o monedă unică este un element pozitiv şi din
punct de vedere economic şi politic. Cadrul în care este administrat euro face din moneda
europeană o monedă stabilă, cu un nivel scăzut al inflaţiei şi cu rate ale dobânzilor reduse,
contribuind la soliditatea finanţelor publice. De asemenea, moneda unică este un complement
logic al pieţei unice, a cărei eficienţă creşte. Folosirea unei monede unice măreşte transparenţa
preţurilor, elimină costurile de schimb monetar, pune în mişcare mecanismele economiei
europene, facilitează comerţul internaţional şi consolidează poziţia UE pe scena internaţională.
Dimensiunea şi forţa zonei euro oferă o mai bună protecţie împotriva şocurilor economice
externe, precum creşterile neprevăzute ale preţului petrolului sau turbulenţele de pe piaţa
valutară.

3.3 Criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht

1. Criteriul stabilităţii preţurilor: rata inflaţiei să nu depăşească, decât în limita a 1,5%,
rata medie a inflaţiei în cele trei ţări membre cele mai performante din acest punct de vedere;
(este important ca ratele inflaţiei să conveargă în interiorul unei uniuni, căci ţările care au inflaţia
mai ridicată decât altele suferă o pierdere a competitivităţii ce nu mai poate fi corectată printr-o
devalorizare)
2.Criteriul ratei dobânzii pe termen lung: aceasta să nu se distanţeze cu mai mult de 2%
de media ratelor existente în primele trei ţări cu nivelul inflaţiei cel mai redus;
3.Criteriul situaţiei finanţelor publice: deficitul bugetar nu trebuie să depăşească 3% din
PIB, iar datoria publică să nu depăşească 60% din PIB;
4.Criteriul cursului de schimb: respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute în mecanismul
de schimb din cadrul SME, în ultimii 2 ani anteriori intrării în UM.
Îndeplinirea celor 4 criterii este necesară, dar nu şi suficientă. Se impune şi îndeplinirea
anumitor criterii economice, cum ar fi:
• mobilitatea factorilor de producţie ◊ ţările cu grad înalt de mobilitate sunt preferate la
integrarea monetară deoarece îşi pot adapta cursurile de schimb la şocurile internaţionale;
• flexibilitatea veniturilor salariale şi a preţurilor ◊ ţările în care piaţa muncii este mai
flexibilă au şanse mai mari de adaptare, reducând efectele negative asupra şomajului şi
ratei inflaţiei;

20
 • integrarea fiscală ◊ presupune armonizarea interguvernamentală a impozitelor directe şi
indirecte;
• diversificarea structurilor de producţie ◊ se consideră că economiile diversificate au
posibilitatea să preîntâmpine şocurile care ar putea afecta cu prioritate un anumit sector
economic;
• similaritatea structurilor de producţie ◊ şocurile economice vor avea un impact simetric
asupra ţărilor cu structuri de producţie similare şi deci nu va mai fi nevoie de folosirea
cursului de schimb ca instrument de ajustare.
Tratatul de la Maastricht a pus bazele politice şi juridice ale Uniunii Monetare prin
parcurgerea a trei etape:
Îmbunătăţirea şi coordonarea politicilor economice ale statelor aderente.•Stabilirea şi
atingerea unor indicatori de convergenţă (rata inflaţiei, variaţia cursurilor, variaţia ratei dobânzii
pe termen lung, deficitele bugetare - faţă de PIB -, nivelul datoriei publice faţă de PIB). Au fost
create instituţiile specifice anume Sistemul European al Băncilor Centrale format din Banca
Centrală Europeană şi din băncile centrale ale ţărilor membre.
Tratatul de la Maastricht
Trecerea la moneda unică europeană EURO la 1 ian 1999, adoptată de 11 din cele 15 ţări
membre ale UME (Monetary Union).
Noile ţări intrate vor putea adera la spaţiu euro (Euroland) după ce parcurg etapele 1 şi 2.

Zona Euro

Stabilirea ratei de conversie

Cursurile de schimb irevocabile între Euro şi statele membre ale Zonei Euro (11 la număr la
01.01.1999) au fost stabilite la următoarele rate de conversie faţă de Euro:

21
 La 01.01.1999 ECU a fost convertit în Euro la paritatea 1:1, deşi coşul ECU nu s-a regăsit
în totalitate în componenţa coşului Euro (lipseau GRD, GBP şi DKK).

3.4 Convergența nominală și reală

Pentru a se garanta faptul că numai statele care au atins stabilitatea monetară pot participa
la euro, Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în etapa a III-a a UEM să poata fi făcută
numai de state ale căror economii și politici economice vor converge în mod considerabil și
durabil. Din acest punct de vedere se pot distinge convergența reală și convergența nominală.
Convergența reală desemnează apropierea nivelurilor de viață în materie de venit și
productivitate în cadrul unei zone sau atenuarea diferențelor structurale care influențează
competitivitatea țării. Conform Tratatului de la Maastricht, convergența reală ar desemna
„procesul de lungă durată al reducerii disparităților între nivelurile de viață, care constituie un
obiectiv fundamental al Comunității”, facând trimitere la nivelurile de dezvoltare economică și
socială.

22
 Pe termen lung, nivelul PIB-urilor pe cap de locuitor în țările membre ale Uniunii s-au
apropiat sensibil, țările mai puțin dezvoltate înregistrând o creștere mai rapidă decât „cele
bogate”. Totuși, contribuția specifică a procesului de integrare europeană la această convergență
e departe de a fi evidentă: în cea mai mare parte a cazurilor, de fapt, apropierea nivelurilor de trai
a fost mai pronunțată înainte de aderare decât după. La fel, evoluțiile recente par să indice că o
convergență nominală forțată e însoțită de o încetinire generală a creșterii, care nu favorizează
recuperarea de către țările mai puțin dezvoltate, chiar dacă o creștere considerabilă a
transferurilor cu titlu de fonduri structurale a putut avea efecte benefice.
Convergența nominală privește evoluția variabilelor de costuri și prețuri și a
determinanților lor profunzi (rata dobânzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publică).
Criteriile înscrise în tratatul de la Maastricht, vizează convergența nominală a țărilor UE, această
convergență urmând a fi apreciată pentru fiecare țară de Consiliul European înainte de a se trece
la etapa a treia a UEM.
Cele cinci criterii care vizează Convergenţa nominală sunt:
• Inflaţia: creşterea preţurilor nu trebuie să fie mai mare cu 1,5% peste media celor mai
performante 3 ţări din Zona Euro din punct de vedere al inflaţiei. Pentru măsurarea dinamicii
preţurilor de consum se foloseşte un INDICE ARMONIZAT.
• Dobânda pe termen lung: ţările care doresc să adere la Euro nu trebuie să aibă dobânda
pe termen lung mai mare cu 2% faţă de media dobânzii pe termen lung a celor mai performante 3
ţări în materie de inflaţie (vezi criteriul de mai sus). Dobânda se va lua cea de la obligaţiunile
guvernamentale.
• Deficitul public: deficitul public nu trebuie să fie mai mare de 3% din PIB calculat la
preţul pieţei.
• Datoria publică: datoria publică nu trebuie să fie mai mare de 60% din PIB.
• Stabilitatea cursului de schimb: cursul de schimb trebuie să rămână natural (fără
intervenţia băncii centrale) stabil faţă de Euro vreme de 2 ani înainte de acceptarea în Zona Euro.
Stabilitatea a fost stabilită odată cu setarea ERM2 prin tratatul de la Amsterdam: o bandă de
variaţie de maxim +/-15% faţă de un curs etalon stabilit iniţial.
Convergenţa reală şi convergenţa legală într-o zonă monetară
• Prin convergenţă legală se înţelege armonizarea legislaţiei naţionale cu privire la
funcţionarea sistemului financiar-bancar, modificarea statului de funcţionare al băncii centrale.
În sens larg această convergenţă vizează independenţa băncii centrale faţă de factorul politic şi
integrarea băncii centrale în SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale).
• Convergenţa reală are în vedere egalizarea standardului de viaţă şi este mai larg definit
de Comisia Europeană ca fiind “coeziunea economică şi socială” din Uniunea Europeană. Nu

23
există un criteriu de convergenţă clar stabilit de Tratate dar se are în vedere şomajul, structura
balanţei de plăţi externe, venitul pe locuitor, nivelul cheltuielilor guvernamentale, inovarea etc.
O ţară trebuie să facă eforturi să se apropie de ţările din zona monetară în care doreşte să se
integreze şi din acest punct de vedere.
Ipotezele cu privire la convergenţa unei ţări la o zonă monetară:
Ipotezele cu privire la convergenţa unei ţări la o zonă monetară sunt în număr de 3 (definite
iniţial de Galor, 1996):
• Ipoteza cu privire la Convergenţa Absolută (sau necondiţionată): - venitul pe locuitor
al ţărilor converge unul către altul pe termen lung independent de condiţiile iniţiale din aceste
ţări [Baumol, 1986; DeLong, 1988]. Dacă ţările nu vor reuşi să conveargă una către cealaltă
atunci problema ţine de un eşec al instituţiilor responsabile de acest proces [Abramovitz, 1986;
Heitger, 1987; Alam, 1992];
• Ipoteza Convergenţei Condiţionate – venitul pe locuitor va converge între ţări care sunt
identice din punct de vedere al caracteristicilor structurale fundamentale independent de
condiţiile iniţiale din aceste ţări [Dowrick and Nguyen, 1989; Barro and Sala-i-Martin, 1991,
1992; Mankiw et al., 1992; Levine and Renett, 1992; Barro et al., 1995]. Convergenţa apare doar
la ţări asemănătoare din punct de vedere structural.
• Ipoteza Convergenţei “de Club” – venitul pe locuitor din diferite ţări va converge pe
termen lung doar dacă ţările sunt identice din punct de vedere al caracteristicilor lor structurale
fundamentale dar şi dacă pleacă de la condiţii iniţiale similare.
Forme ale convergenţei
Există numeroase studii care au testat ipotezele cu privire la convergenţa reală şi nominală.
În literatura de specialitate identificăm două definiţii ale convergenţei considerate relevante şi de
referinţă [Barro and Sala-i-Martin (1995), Sala-i-Martin (1996) Vohra (1997), Martin and Sanz
(2003), Iancu, (2008)]:
• β convergenţă (“beta”) presupune faptul că ţări mai sărace (sau regiuni) cresc mai rapid
decât cele mai bogate şi astfel ele le vor putea ajunge din urmă într-un orizont de timp determinat.
Testarea se face pe baza modelelor de regresie.
• σ convergenţă (“sigma”) acoperă două tipuri de convergenţă – absolută şi condiţională şi
care are în vedere reducerea dispersiei între PIB / loc. al unor ţări dintr-o anumită regiune.
Modelul Balassa – Samuelson
În 1964, economiștii Bela Balassa și Paul Samuelson au elaborat în mod independent un
model pentru a explica diferențele de prețuri existente pe piețe diferite pornind de la ideea că în
economie există două tipuri de bunuri: tranzacționabile (T) și netranzacționabile (NT). Modelul a
rămas în literatură cu denumirea modelul Balassa Samuelson sau Harrod Balassa Samuelson.

24
 Autorii modelului au încercat să explice o evidență empirică de necontestat: exprimate în
aceeași monedă, prețurile în țările mai bogate sunt mai mari decât în țările mai sărace, sau, altfel
spus, un dolar are o putere de cumpărare mai mare într‐o țară în curs de dezvoltare comparativ
cu o țară dezvoltată. Teoria Balassa‐Samuelson presupune că această diferență se datorează
diferențialului de productivitate dintre țările sărace și cele bogate în sectorul bunurilor
tranzacționabile. Într‐adevăr, statisticile internaționale arată că forța de muncă în țările sărace
este mai puțin productivă comparativ cu forța de muncă în țările bogate în sectorul T.
În ceea ce privește sectorul bunurilor netranzacționabile (NT), nu se înregistrează diferențe
semnificative. Vom înțelege mai bine acest lucru luând un exemplu: în timp ce nu pot exista mari
diferențe între productivitatea unui frizer (care produce un bun netranzacționabil) în România și
a unuia în SUA, se pot înregistra mari diferențe de productivitate în ceea ce privește producerea
de computere sau mașini.
Efectul Balassa – Samuelson (1964)
• Varianta originală a Balassa – Samuelson Effect se referă la corelaţia dintre nivelul
general al preţurilor dintr-o anumită ţară şi nivelul venitului pe locuitor [Balassa, 1964;
Samuelson, 1964]. orice creştere a productivităţii într-o ţară (PIB/loc.) generează o creştere a
nivelului preţurilor (altfel spus, convergenţa nominală este imposibil de realizat în acelaşi timp
cu convergenţa reală).
• Ipotezele iniţiale ale modelului Balassa - Samuelson:
-Două ţări oferă două tipuri de produse pe piaţă: bunuri tranzacţionabile (tradable) şi bunuri
netranzacţionabile (non-tradables, cele ale căror preţuri sunt reglementate cum ar fi energia
electrică sau transportul în comun).
-Nivelul de productivitate în ambele sectoare este măsurată în mod similar pe baza productivităţii
muncii.
-Pentru simplificare, productivitatea muncii pentru sectorul bunurilor netranzacţionabile a fost
setat la 1 în ambele ţări (A şi B)

Pr oductivitatea Non −tradable A = Pr oductivitatea Non −tradable B = 1

Salariile (wA şi wB) în ambele sectoare şi în ambele ţări depind de nivelul preţurilor şi de
productivitatea muncii în cele două sectoare:

25
 Asumând o mobilitate totală a capitalurilor între cele două sectoare (tradable şi non-
tradable) în ambele ţări (dobânda este o variabilă exogenă) şi că piaţa muncii este una eficientă şi
perfect funcţională: salariile dintre cele două sectoare în cele două ţări tind să fie egale:
Non − tradable − tradable
= w ⇒ × Pr oductivity = p BNon
Tradable Tradable Tradable
w B B p B B
Non − tradable − tradable
= w ⇒ × Pr oductivity = p ANon
Tradable Tradable Tradable
w A A p A A

Prima situaţie: Ambele ţări utilizează aceeaşi monedă sau moneda este legată una de cealaltă
(curs fix sau ancoră valutară), cursul de schimb E este setat ca fiind egal cu 1 (E=1). Bazându-ne
pe paritatea puterilor de cumpărare avem:

E =1 p ANon − tradable p BNon − tradable

pTradable =
E = Tradable
A
pB ⇒ pTradable
A = pTradable
B Pr oductivity Tradable
A Pr oductivity Tradable
B

p ANon − tradable
p Tradable = p ANon − tradable Pr oductivity Tradable
A
Pr oductivity Tradable ⇒ = A

Non − tradable
A
p BNon − tradable Pr oductivity Tradable
B
pB
p Tradable
B = Tradable
Pr oductivity B

Efectul Balassa-Samuelson: cazul unui curs fix sau a unor monede legate între ele
p ANon −tradable pBNon −tradable
=
Pr oductivity Tradable
A Pr oductivity BTradable

p ANon −tradable Pr oductivity Tradable

⇒ = A
p BNon −tradable Pr oductivity BTradable
Concluzii:
• Dacă în Ţara A productivitatea în sectorul bunurilor tranzacţionabile creşte mai mult
decât în Ţara B, preţurile din sectorul bunurilor netranzacţionabile din Ţara A vor creşte mai
mult decât preţurile din sectorul bunurilor netranzacţionabile din Ţara B (convergenţa nominală).
• Când două ţări îşi leagă moneda una de cealaltă apare o incompatibilitate între
convergenţa reală (bazându-ne pe productivitatea muncii) şi convergenţa nominală (bazându-ne
pe inflaţie).
• Concluzia este foarte clară: Nu putem avea în acelaşi timp convergenţă reală şi
convergenţă nominală
Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite

26
Al doilea caz: Ţările A şi B utilizează monede diferite
Preţurile din cele două ţări A şi B sunt exprimate ca medie ponderată între preţurile la bunurile
tranzacţionabile şi la cele netranzacţionabile.
Dacă se notează cu θA şi θB ponderile celor două tipuri de bunuri în coşul de bunuri pe care se
estimează inflaţia avem că:

p A = [p Tradable
A ] θ A
× p [ Non
A
− tradable
] (1 − θ A )

p B = [p Tradable
B ] θ B
× p [ Non
B
− tradable
] (1 − θ B )

Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite

Pentru simplitatea modelului se consideră că în cele două ţări avem aceeaşi structură a preţurilor
(θA = θB).
Pornim din nou de la Paritatea Puterilor de Cumpărare (PPC) care este valabilă doar pentru
bunurile tranzacţionabile:

Tradable
p
E = A
Tradable
⇒ p Tradable
A = E × p Tradable
B
p B

Pe o piaţă a muncii perfect funcţională în cele două ţări (A şi B) avem că salariile tind să se
egalizeze între cele două sectoare:

− tradable
= w
Non Tradable
w A A
Non − tradable Tradable
w B = w B
Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite
p Tradable
E = A
⇒ p Tradable
A = E × p Tradable
B
p Tradable
B

= p Tradable × Pr oductivity
Tradable Tradable
w A A A

= pTradable× Pr oductivityTradable = E × pTradable× Pr oductivityTradable

Tradable
wA A A B A

Tradable
Tradable wB
wB =p Tradable
B × Pr oductivity Tradable
B ⇔ p Tradable
B = Tradable
Pr oductivity
Tradable B
Tradable wB
wA = E × pTradable
B × Pr oductivityTradable
A = E× × Pr oductivity Tradable
A
Pr oductivityTradable
B

Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite

Tradable
Tradable w B
w A = E × Tradable
× Pr oductivity Tradable
A
Pr oductivity B

27
 Tradable Tradable
w A 1 Pr oductivity
Tradable
× = A
Tradable
w B E Pr oductivity B
Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite

Cursul de schimb real este egal cu cursul de schimb nominal ajustat cu diferenţialul de inflaţie:

p
E real = E × B
(12)
= E×
[p B ] × [p
Tradable θ B
B ]
Non − tradable (1− θ B )
= E×
[p Tradable θ B
B ] × [p B ]
Non − tradable (1− θ B )

pA [p A ] × [p
Tradable θ B
]
Non − tradable (1− θ A )
A [p Tradable θ A
A ] [p ]
Non − tradable (1− θ A )
A

Logaritmând relaţia de mai sus (asumând şi că θA=θB=θ) obţinem:

Log(E real ) = Log(E) + θ × [Log(pTradable
B ) − Log(pTradable
A )] + (1 − θ) × [Log(p BNon− tradable ) − Log(p ANon − tradable )]
Rescriind formula obţinem următoarea relaţie:
− tradable − tradable
E real = E + θ × [ p Tradable
B − p Tradable
A ] + (1 − θ ) × [ p BNon − p ANon ]
Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite
Non − tradable Non − tradable
E real = E + θ × [ p Tradable
B − p Tradable
A ] + (1 − θ ) × [ p B − p A ]

Prin derivarea termenilor ecuaţiei de mai sus în funcţie de timp obţinem că:
dE real dE dp Tradable dp Tradable dp BNon − tradable dp ANon − tradable
= + θ×[ B
− A
] + (1 − θ) × [ − ]
dt dt dt dt dt dt
PPP Formula:
p Tradable dE dp Tradable dp Tradable dp Tradable dE dp Tradable
E= A
⇒ = A
− B
⇔ A
= + B
p Tradable
B dt dt dt dt dt dt

Non − tradable Non − tradable

dE real dE dp dp
= × (1 + θ ) + (1 − θ ) × [ B
− A
]
dt dt dt dt
Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite
Non − tradable Non − tradable
dE real dE dp dp
= (1 − θ ) × [ + B
− A
]
dt dt dt dt
Dacă iniţial considerăm variaţia cursului de schimb nominal egală cu 0 (dE/dt=0), variaţia
cursului de schimb real depinde de variaţia preţurilor din sectorul non-tradable:
Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite
Derivând din formula salariului din sectorul bunurilor netranzacţionabile în funcţie de timp
obţinem:

Non − tradable
wB = p BNon − tradable × Pr oductivity BNon − tradable

dw Non − tradable
dp Non − tradable d Pr oductivity Non − tradable

= +
dt dt dt

28
 dE real dp BNon − tradable dp ANon − tradable
= (1 − θ ) × [ − ]
dt dt dt
Non−tradable Non−tradable
dEreal dwB d Pr oductivityBNon−tradable dwA d Pr oductivityANon−tradable
= (1− θ) ×[ − − + ]
dt dt dt dt dt
Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite
Dacă variaţia productivităţii muncii din sectorul bunurilor netranzacţionabile este egală în
ambele ţări, variaţia cursului de schimb real va fi:
Non− tradable Non− tradable
dEreal dw d Pr oductivityBNon−tradable dwA d Pr oductivityANon−tradable
= (1 − θ) ×[ B − − + ]
dt dt dt dt dt

− tradable − tradable
dE  dw Non
dw
Non

real
= (1 − θ ) ×  B
− A

dt  dt dt 
Notă: Ţările diferă doar prin variaţia productivităţii muncii în sectorul bunurilor tranzacţionabile
nu şi prin variaţia productivităţii muncii în sectorul bunurilor netranzacţionabile.
Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite
O altă asumpţie pe care o facem este că salariul din sectorul bunurilor netranzacţionabile creşte
dacă creşte salariul în sectorul bunurilor tranzacţionabile (creşterea salariului dintr-un sector
trage după sine creşterea salariului şi din celălalt sector în interiorul unei ţări):
pB
E real = E ×
pA
dE real dE dp B dp A
= + −
dt dt dt dt
dEreal dw Non−tradable dwANon−tradable
=(1−θ)× B − 
dt  dt dt 
dp A dE dp B  dw A Tradable dw B Tradable 
= + + (1 − θ) ×  − 
dt dt dt  dt dt 
Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite
Convergenţa nominală impune o stabilitate a cursului de schimb pe o perioadă determinată. Deci
E este de presupus că e relativ fix.

Tradable Tradable Tradable

dw dp d Pr oductivity
A
= A
+ A
dt dt dt
Tradable Tradable Tradable
dw dp d Pr oductivity
B
= B
+ B
dt dt dt
dp A dE dp B  dw A Tradable dw B
Tradable

= + + (1 − θ ) ×  − 
dt dt dt  dt dt 
E =1
p Tradable dp Tradable dp Tradable
E = Tradable ⇒ =p = B
A Tradable Tradable A
p A B dt dt
pB
29
 dp A dE dp B  d Pr oductivity Tradable
d Pr oductivity Tradable

= + + (1 − θ ) ×  A
− B

dt dt dt  dt dt 
Efectul Balassa-Samuelson: Ţări care folosesc monede diferite
dp A dE dp B  d Pr oductivity Tradable
d Pr oductivity Tradable

= + + (1 − θ ) ×  A
− B

dt dt dt  dt dt 
Concluzii desprinse din relaţia de mai sus:
Dacă cursul de schimb nominal este fixat (dE/dt este egal cu 0) atunci dacă în ţara A
productivitatea muncii în sectorul bunurilor tranzacţionabile va creşte mai rapid decât în ţara B
în acelaşi sector (convergenţă reală a lui A către B) atunci inflaţia din ţara A va fi mai mare decât
inflaţia din ţara B (divergenţă nominală). Adică ţara A nu poate avea în acelaşi timp şi
convergenţă reală şi convergenţă nominală.
‐Samuelson
Concluziile modelului Balassa‐
În ceea ce privește diferențele de prețuri existente în țările cu un grad de bogăție diferit sunt
următoarele: ținând cont de posibilitățile de arbitraj internațional, prețurile în sectorul T sunt
asemănătoare pe două piețe diferite. Dar ținând cont de faptul că productivitatea acestora este
mai scăzută în țările sărace, factorii de producție, inclusiv munca, vor fi remunerați mai slab (vor
primi un preț mai mic).
Pe piața forței de muncă există o tendință de egalare a salariilor la nivelul unei economii, deci
salariile vor fi mai reduse și în sectorul NT, ceea ce determină prețuri mai scăzute în sectorul
bunurilor netranzacționabile. Prin urmare, diferențele majore între țări nu se vor înregistra pentru
bunurile tranzacționabile (calculatoare, aparate electro ‐ casnice), ci pentru bunurile
netranzacționabile (bilete pentru transportul în comun, costul consultațiilor medicale, onorariul
avocaților, etc.)

3.5 Efectele introducerii monedei Euro

Avantaje oferite de introducerea monedei EURO

• stabilitatea macroeconomică consolidată (unde inflaţia joasă se cuplează cu dobânzile în
scădere)
• eficienţa pieţei unice sporeşte prin dispariţia incertitudinilor cu privire la schimbul
monetar intraeuropean și reducerea în consecinţă a costurilor aferente tranzacţiilor
• eliminarea fluctuaţiilor de curs are efecte pozitive pe termen mediu şi lung asupra
dinamicii creşterii economice;

30
 • politicile monetare naţionale necoordonate sunt înlocuite cu politica monetară unică a
BCE. Se produce, astfel, o sporire a credibilităţii, importantă pentru consecinţele sale în
menţinerea sistematică a stabilităţii preţurilor, respectiv a capacităţii de luptă împotriva inflaţiei;
• stabilirea preţurilor într-o singură monedă, la scara întregii Europe, conduce la arbitraje
spaţiale mai directe, apoi, d. p. d. v. timp, va reduce substanţial incertitudinile care afectează
deciziile cu privire la investiţii. Prin monedă, piaţa unică poate deveni un spaţiu concurenţial
veritabil, în cadrul căruia, în mod progresiv,va avea loc o nouă repartiţie a activităţilor
economice, inclusiv la o concentrare a acestora;
• ridicarea EURO la rangul de monedă vehiculară, monedă internaţională, deviză cheie
care să concureze puternic dolarul american.
• Acest ultim aspect relevă faptul că, pe plan internaţional, efectele Uniunii Economice şi
Monetare sunt şi mai puternice şi constau în:
• utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale, ceea ce va
permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile cursurilor dolarului şi yenului;
• prin dispariţia necesarului de rezerve naţionale în cadrul intracomunitar s-au realizat
economii importante, estimate la aproximativ 200 mld USD;
• coordonarea monetară internaţională, prin restrângerea dialogului la cadrul tripartit, ar
putea înregistra progrese notabile.
Dezavantaje ale introducerii monedei EURO
• centralizarea puterii – EURO pare a fi un pretext pentru centralizarea prerogativelor la
nivel comunitar, ceea ce va conduce la alterarea suveranităţii naţionale a statelor membre cu
toate consecinţele care decurg de aici (deja prerogativele politicii monetare sunt transferate către
ECOFIN – politica valutară şi BCE – politica monetară propriu-zisă);
• reprezentarea SEBC la FMI – conform statutului FMI, calitatea de membru al fondului
revine statelor naţionale, astfel încât autoritatea comunitară nu este reprezentată, nu are abilităţi
decizionale la FMI, beneficiind de statutul de observator;
• ameninţarea deflaţionistă – respectarea planului de realizare în spaţiul EURO a unei
inflaţii reduse ar putea conduce, dacă acest proces este scăpat de sub control, la un şoc
deflaţionist puternic, cu efecte negative resimţite deplin pe piaţa muncii;
EURO şi monedele naţionale ale statelor din afara zonei EURO
• Sistemul Monetar European (considerat a avea rol cheie în primele faze de aderare la
UEM) a fost înlocuit cu un nou mecanism sl cursului de schimb ERM II (1998). Acest nou
aranjament monetar statuează relaţia dintre Euro şi monedele naţionale ale statelor UE din afara
spaţiului Euro, oferind însă libertatea acestor state de a adera în mod voluntar.

31
 • Pentru ţările care nu au îndeplinit performanţele economice, ERM II îşi propune stabilirea
unui curs de schimb cât mai sustenabil, ca precondiţie la stabilirea nivelului general al preţurilor,
criteriu de bază în paleta criteriilor de convergenţă.
Din p.d.v. tehnic sistemul funcţionează astfel:
• moneda naţională poate fluctua în limitele unei benzi de fluctuaţie faţă de paritatea
centrală în raport cu Euro adoptată de Banca centrală;
• limita benzii poate varia de la o ţară la alta, în funcţie de progresele înregistrate în
îndeplinirea criteriilor de convergenţă. Intervenţiile Băncii Centrale pe piaţa valutară, motivate
de îndepărtarea unui pericol iminent ca nivelul prestabilit să fie depăşit, sunt, în principiu
nelimitate şi posibile ori de câte ori este nevoie.
• ERM II a fost destinat iniţial şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est candidate la Uniunea
Europeană, însă Tratatul de la Amsterdam a limitat accesul doar la membri.
De exemplu, la 01.01.1999 au aderat 2 state: Grecia şi Danemarca, care şi-au fixat banda
de fluctuaţie la +/- 15%, respectiv +/- 2,25%, faţă de o paritate centrală de 353,1090 GRD/EUR,
respectiv 7,46038 DKK/EUR. Grecia a intrat în zona Euro la 01,01,2001. Estonia, Lituania şi
Slovenia s-au alăturat ERM II în iunie 2004 şi speră să adopte EURO la 01,01,2007.

32
 CAPITOLUL4
OPERAŢIUNI SPECIALE DE FINANŢARE ȘI CREDITARE
INTERNAŢIONALĂ

Posibilitatea cumpărării mărfurilor cu plata ulterioară, a condus la sporirea cererii de

mărfuri, mai ales când acestea sunt utilaje şi echipamente industriale complexe, pentru a căror
achitare cumpărătorul trebuie să facă un mare efort financiar.
Astfel, pentru a-şi putea asigura o piaţă de desfacere cât mai vastă, furnizorii optează tot mai des
la vânzarea pe credit. Vânzarea pe credit sporeşte competitivitatea mărfurilor.
Prin creditul comercial se îmbină interesul producătorilor şi comercianţilor care urmăresc
să-şi vândă marfa cât mai repede, eliminând pe cât posibil cheltuielile de depozitare şi să-şi
intensifice vânzările, cu interesele comercianţilor, care pot achiziţiona mărfuri fără a fi nevoiţi să
le plătească pe loc, putând să le plătească după ce le valorifică şi pe de altă parte fără să fie
nevoiţi să suporte cheltuielile destul de costisitoare ale creditului bancar pentru procurarea
mijloacelor de plată necesare.
Dar noile condiţii pentru promovarea vânzărilor, nu pot fi asigurate de către furnizor prin
forţele sale proprii. El fiind nevoit să apeleze la vânzarea pe credit, pentru a-şi putea continua în
bune condiţii activitatea de producţie sau de comercializare, are nevoie de lichidităţi de care nu
dispune până la încasarea contravalorii mărfurilor sau serviciilor. În acest caz, pentru a-şi putea
satisface nevoile de lichiditate trebuie să se adreseze băncilor comerciale sau instituţiilor
financiare.
Astfel, în practica comercială au apărut o serie de forme speciale de creditare, cum ar fi:
factoringul, forfetarea, leasingul, etc.

4.1 Forfetarea- formă specială de finanţare a comerţului internaţional

Dintre formele speciale de finanţare cea care utilizează în mecanismul său biletul la ordin
este forfetarea.
Forfetarea constă în cumpărarea fără drept de regres asupra vânzătorului creanţelor, înainte
de scadenţă, de către băncile comerciale sau alte instituţii financiare denumite forfetori, a
cambiilor şi biletelor la ordin emise pe termen mediu sau lung, deţinute de către aceştia, contra
unei taxe de forfetare care se bazează de obicei pe taxele oferite de Inter-Bank Londra (LIBOR)
pe perioada creditului.
Termenul fără regres înseamnă că toate riscurile legate de încasarea creanţei scadente la
termen vor fi asumate de către finanţator.

33
 Dar datorită scadenţei prea lungi, agenţii economici nu optează pentru această formă de
finanţare ci de cele mai multe ori fac apel la factoring.
Forfetarea este operaţia prin care un exportator sau prestator de servicii la extern, îşi vinde creanţele
în valută, materializate în cambii sau bilete la ordin rezultate dintr-un contract de vânzare-cumpărare
internaţional, pe care le are faţă de un cumpărător sau beneficiar din străinătate, unei societăţi bancare sau
instituţii financiare specializate, numită forfetist, contra unui cost de forfetare, înainte de ajungerea
acestora la scadenţă, dar nu cu mai puţin de 30 de zile înainte de termen. Valoarea unei tranzacţii nu poate
fi mai mică de 50.000 EURO sau 50.000 USD.
Forfetarea este o formă de finanţare neconvenţională, mai nouă şi mai modernă, pe termen mediu şi
lung a exportului şi „reprezintă o soluţie alternativă la finanţarea bancară tradiţională pe termen mediu şi
lung, care facilitează accesul exportatorilor şi importatorilor la realizarea tranzacţiilor cu bunuri de
capital”1.
Astfel exportatorul în loc să aştepte scadenţa pentru a-şi încasa contravaloarea mărfurilor vândute la
export sau a serviciilor prestate, respectiv valoarea nominală a titlurilor pe care le deţine, direct de la
importator, va intra imediat în posesia sumei respective suportând în schimb costul forfetării. În urma
acestei operaţii exportatorul va încasa valoarea nominală a titlurilor introduse în forfetare, mai puţin taxa
de forfetare.
Forfetarea este o formă de finanţare a bunurilor de investiţii, pe termen lung, de regulă până la 5
ani, durată care se stabileşte în funcţie de durata de viaţă economică a bunului finanţat.
Creditele de forfetare a unor titluri se scadenţează la rambursare în funcţie de scadenţa titlurilor
respective plus o marjă de cel mult 15 zile calendaristice care să acopere durata circuitelor bancare
externe.
Creditul de forfetare se eşalonează la plată şi se rambursează în tranşe semestriale sau anuale.
Exportatorul are posibilitatea să apeleze la această formă de finanţare chiar înainte de încheierea
contractului comercial internaţional sau poate aştepta încheierea contractului şi doar apoi să se adreseze
societăţii de forfetare.
Dacă exportatorul optează pentru forfetarea creanţelor sale în faza postcontractuală, deci după
încheierea contractului comercial internaţional, el este dezavantajat de faptul că efectele de comerţ au fost
emise sau urmează să se emită în conformitate cu clauzele contractului. În plus, operaţiunea de forfetare
neputând fi structurată de la început, el va primi în urma forfetării efectelor deţinute, o sumă mai mică
decât suma pe care ar fi obţinut-o în urma unui export cu plata la vedere.
De regulă, exportatorul preferă forfetarea creanţelor sale în faza precontractuală deoarece este mai
avantajoasă şi mai eficientă pentru el, beneficiind de consultanţă gratuită în vederea dimensionării optime
a costurilor. În acest caz exportatorul şi societatea de forfetare pot structura corect şi deci mai avantajos
operaţiunea de forfetare chiar de la început astfel încât exportatorul va obţine în urma forfetării efectelor
deţinute, o sumă cât mai apropiată de suma pe care ar fi obţinut-o în urma unui export cu plata la vedere.

1
Ilie Mihai, op. cit. pag. 264

34
 Pentru iniţierea unei tranzacţii, cerinţele de bază sunt: ţara de destinaţie; numele cumpărătorului;
numele garantului; suma totală implicată; termenul şi programul de rambursare; natura bunurilor de
exportat; data transportului; felul documentaţiei (cambie/bilet la ordin/acreditiv). Instrumentele financiare
care pot fi prezentate pentru forfetare trebuie să fie documente abstracte fiind important ca instrumentul
să fie o pretenţie necondiţionată pentru banca garantă/garant.
Taxele de forfetare se bazează de obicei pe taxele oferite de Inter-Bank Londra (LIBOR) pe
perioada creditului şi implică programul de rambursare, împreună cu o marjă corespunzătoare care să
acopere riscurile asumate de Agent.
Taxa de forfetare este reţinută în momentul avansării sumei de către finanţator. Taxa scontului
depinde de raportul dintre cererea de scontare formulată de beneficiarii titlurilor şi posibilităţile băncilor
comerciale de a veni în întâmpinarea solicitanţilor.
Vânzarea mărfurilor pe credit este o condiţie sine qua-non pentru promovarea exporturilor, iar
prelungirea termenului creditului o cale de sporire a competitivităţii mărfurilor vândute. Aşa s-a ajuns la
practicarea pe plan internaţional a vânzărilor de mărfuri pe credit, cu durata de peste 5 ani, frecvent până
la 7-8 ani, dar adesea ajungând şi la peste 10 ani, considerat un fenomen normal la livrările de utilaje şi
instalaţii complexe.
Din punct de vedere istoric, forfetarea este apărută relativ recent ca urmare a necesităţii ca
exportatorii să acorde credite pe perioade tot mai lungi şi în cote tot mai mari (la exporturile
complexe cota de credit ajunge la 80 - 85 %, iar perioada de creditare depăşeşte 5 ani. În aceste
condiţii, resursele financiare ale exportatorilor şi chiar ale băncilor comerciale sunt insuficiente
(rescontarea este imposibilă datorită scadenţelor foarte lungi).
Din punct de vedere al exportatorului, forfetarea exportului (engl. forfaiting) pe credit
constă în transmiterea de către acesta, a creanţelor (cambii şi bilete la ordin), provenite din
operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit, unei instituţii financiare specializate numită
societate de forfetare sau forfetist, care le plăteşte imediat, urmând să-şi recupereze
contravaloarea acestora, la scadenţă, de la debitorul importator. Spre deosebire de scontare,
această tehnică nu dă instituţiei drept de recurs asupra vânzătorului creanţei în cazul
imposibilităţii de plată a debitorului.
Din punct de vedere al instituţiei de forfetare, forfetarea constă în cumpărarea fără drept de regres
asupra vânzătorului creanţelor, înainte de scadenţă, de către băncile comerciale sau alte instituţii
financiare denumite forfetori, a cambiilor şi biletelor la ordin în valută emise pe termen mediu sau lung,
deţinute de către exportatori, dar pot fi forfetate şi efecte cu scadenţă sub 12 luni de la emitere, dar nu mai
puţin de 30 de zile.
Prin renunţarea de către societatea de forfetare la dreptul de regres asupra vânzătorului creanţei,
exportatorul nu mai este angajat solitar alături de importator în cazul în care debitorul principal nu-şi
onorează obligaţia de plată.

35
 În cazul contractelor internaţionale, în special a celor pe credit, din a căror sferă fac parte şi cele
care utilizează cambii sau bilete la ordin, poate apărea riscul de insolvabilitate sau riscul de credit. La
această formă de risc este supus vânzătorul, respectiv exportatorul, atunci când cumpărătorul după
primirea mărfii nu vrea sau nu poate să achite la scadenţă preţul ei. În relaţiile economice de credit
internaţionale, apariţia acestui risc creşte în raport direct cu creşterea duratei de creditare, respectiv durata
dintre livrarea mărfurilor şi încasarea preţului lor. Pentru prevenirea şi evitarea riscurilor de
insolvabilitate, în cazul creditului comercial cambial, exportatorul poate să transfere acest risc asupra
societăţilor de forfetare.
Pentru a putea fi forfetate, cambiile şi biletele la ordin trebuie să fie mai întâi avalizate de
către bănci comerciale sau alte instituţii financiare agreate de forfetor.
Specific forfetării este şi faptul că se aplică nu numai creanţelor pe termen scurt, de până la un an,
ci şi celor provenite din exporturile pe credit cu scadenţă mijlocie, de la 1 an la 7 ani. Utilizarea acestei
tehnici permite deci realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen mediu, stimulând pe această cale
exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse de valoare ridicată.
Forfetarea reprezintă un instrument simplu, deja dinamic, de finanţare comercială care oferă o serie
de avantaje vânzătorului/exportatorului, incluzând: eliminarea celor mai multe riscuri care implică
vânzarea prin îndepărtarea riscului politic, de transfer şi comercial; protecţia împotriva riscului creşterii
ratei dobânzii şi fluctuaţiilor ratei de schimb; forfetarea este un contract specific, în care societatea
finanţatoare preia inclusiv riscul valutar; exportatori pot să ofere termeni de creditare clienţilor lor; au
posibilitatea să-şi îmbunătăţească situaţia fluxului de numerar; se poate finanţa până la 100% din valoarea
contractuală; sporirea avantajelor competitive: capacitatea de a oferi credit comercial, făcând produsele
mai atractive; capacitatea de a încheia afaceri în ţările în care riscul de creditare este mare; forfetarea
converteşte o tranzacţie bazată pe creditare într-o tranzacţie în numerar; bilanţul nu răspunde pentru
conturile debitoare, împrumuturi bancare sau pasive condiţionate; asigurarea vitezei tranzacţiei:
societăţile de forfetare oferă soluţii de finanţare rapide; angajamentele pot fi luate în decurs de câteva
ore/zile în funcţie de ţară; asigurarea simplităţii tranzacţiei: de obicei, documentaţia este concisă şi
cuprinzătoare. Unul dintre cele mai importante avantaje ale forfetării este simplitatea documentaţiei
solicitată. Acest lucru facilitează încheierea rapidă a tranzacţiei; degrevă exportatorul/vânzătorul de
problemele de administrare şi colectare; nu există nici o restricţie de origine a exportului.
Aceste avantaje multiple permit exportatorilor/vânzătorilor să se concentreze asupra a ceea ce ştiu
să facă mai bine: promovarea şi vânzarea produselor.
Forfetarea reprezintă un produs flexibil care poate fi modificat să corespundă cerinţelor
speciale ale exportatorului/vânzătorului.
În mod obişnuit, forfetarea reprezintă un curs (de schimb) fix şi pe termen mediu (3-5 ani), totuşi
poate fi aranjat pe baza unei dobânzi cu curs fluctuant şi pe termene lungi şi scurte.
Principalele caracteristici ale operaţiei de forfetare sunt: finanţare 100% fără a recurge la
vânzător din obligaţie; obligaţia importatorilor/cumpărătorilor va fi suportată în mod normal de o
garanţie bancară locală, dar în cazul în care importatorul/cumpărătorul are o bună evaluare a
36
bonităţii, poate credita el însuşi; datoria este dovedită de obicei prin cambii, bilete la ordin sau
acreditive; tranzacţiile se încheie pe baza unei rate a dobânzii fixe sau fluctuante.
În România, forfetarea este utilizată de către aproape toate societăţile bancare, dar fiecare îşi
impune condiţiile proprii. Dar deşi importatorul poate fi client al unei sucursale teritoriale, tranzacţia nu
se poate derula decât prin centrala băncii respective şi pe termenul minim adică de un an.
De exemplu, BRD asigură finanţarea prin forfetare în condiţiile stabilite de ea: durata creditului de
forfetare poate fi de maxim 5 ani, rata dobânzii PIBOR la care se adaugă prima de risc, comision de 2%,
garanţia de 15% din valoarea creanţei reţinută în avans.
Ca şi operaţia de scontare, forfetarea transformă creditul comercial în credit bancar, respectiv
vânzarea pe credit în vânzare la vedere. Dar spre deosebire de scontare, la forfetare se pot introduce doar
creanţe în valută, iar în timp ce banca scontatoare, în caz de neplată poate iniţia operaţia de regres
împotriva beneficiarului scontării, banca sau instituţia de forfetare renunţă expres la dreptul său de regres
asupra vânzătorului titlului.
Cu alte cuvinte, în cazul scontării dacă debitorul principal nu plăteşte, banca scontatoare îşi poate
recupera banii la scadenţă de la vânzătorul titlului sau de la oricare din obligaţii cambiali în ce ordine
doreşte.
În cazul forfetării, societatea de forfetare nu-şi poate recupera la scadenţă în caz de insolvabilitate a
debitorului plătitor, respectiv de la trasul cambiei sau de la emitentul biletului la ordin banii de la
vânzătorul titlului, adică de la primul beneficiar deoarece mecanismul forfetării nu îi dă dreptul
forfetistului să acţioneze la scadenţă împotriva trăgătorului, a beneficiarului sau a oricărui alt obligat
cambial.
Costul forfetării este mai ridicat decât cel al scontării deoarece, de regulă taxa de forfetare reţinută
de bancă sau de instituţia de forfetare este mai mare decât taxa scontului, şi constă dintr-o rată fixă de
dobândă iar datorită faptului că instituţia de forfetare îşi asumă riscul de insolvabilitate al debitorului şi
riscul de credit, ţinând cont de faptul că cel care urmează să plătească la scadenţă nu este client al
societăţii de forfetare iar între cei doi să nu mai fi existat relaţii de afaceri la dobânda calculată se adaugă
comisionul instituţiei de finanţare stabilit diferenţiat în funcţie de bonitatea debitorului, de măsura în care
creanţa (cambia sau biletul la ordin) este sau nu avalizată, de riscul estimat al operaţiunii, de modalitatea
de plată.
Forfetarea, ca şi scontarea, permite recuperarea sumelor înainte de scadenţă sau transformarea unei
vânzări pe credit într-o vânzare pentru exportator.
Din punct de vedere juridic, scontarea şi forfetarea se aseamănă prin faptul că ambele presupun
transmiterea instrumentului prin andosare. Deosebirea semnificativă de natură juridică este marcată de
faptul că, în cazul scontării, noul beneficiar (banca de scont) îşi conservă dreptul de regres împotriva
trăgătorului/beneficiarului, pe când în cazul forfetării, forfetistul renunţă la acest drept.
- forfetarea implică atragerea de fonduri de pe piaţa eurodevizelor, pe când scontarea se face din
fondurile proprii ale băncilor sau pe baza celor obţinute din reescontare;

37
 - taxa de forfetare este influenţată de nivelul dobânzii pe piaţa eurodevizelor, de nivelul garanţiilor
de plată, de durata creditului, de valuta de plată, de tipul de marfă vândut precum şi de ţara şi firma
importatoare, în timp ce taxa de scont este influenţată de nivelul taxei de rescont (a taxei oficiale a
scontului). Făcând o analiză se constată că numai nivelul dobânzii este uşor de cuantificat, ceilalţi factori
care influenţează taxa de forfetare trebuind să fie luaţi în considerare pentru fiecare caz în parte. Astfel
nivelul taxei de forfetare se stabileşte prin negocieri între forfetist şi beneficiarul cambiei. Acest mod de
stabilire a taxei este redat în limba franceză prin expresia “a forfait” care a fost preluată şi în alte limbi:
germană – “forfaiterung”, engleză – “forfait financing”.

4.2 Factoringul internaţional de export

Factoringul este operaţiunea care asigură finanţarea, administrarea creanţelor concretizate

în facturi şi/sau colectarea creanţelor la scadenţă şi/sau protecţia împotriva riscului de neplată,
efectuată de o societate bancară sau instituţie financiară specializată denumită "factor", pe bază
de contract încheiat cu o parte denumită "aderent", furnizoare de mărfuri sau prestatoare de
servicii2.
Prin operaţiunea de factoring aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de
garanţie reală mobiliară, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru
terţi.
Cu alte cuvinte, factoringul este operaţiunea de vânzare a facturilor de către o societate
furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, denumită în continuare aderent, către o
societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor.
Factorul finanţează aderentul pe baza facturilor primite de la acesta, contra unui Agio,
urmând ca la scadenţă să-şi recupereze creanţele de la clienţii aderentului.
Cumpărarea de către factor a creanţelor generate de facturi se efectuează la valoarea
nominală , din care se scade o dobândă denumită Agio egală cu dobânda LIBOR + p.p. pe an
proporţional cu perioada până la încasarea creanţelor.
În cazul contractelor pe credit, poate apărea riscul de insolvabilitate sau riscul de credit.
La această formă de risc este supus vânzătorul, atunci când cumpărătorul după primirea mărfii nu
vrea sau nu poate să achite la scadenţă preţul ei. Pentru prevenirea şi evitarea riscurilor de
insolvabilitate, exportatorul poate să transfere acest risc asupra societăţilor de factoring.
În timp ce creditul poate oferi numai finanţare, factoringul presupune un ansamblu de
3
servicii :

2
N.M. nr.1/2005 - privind activitatea de creditare corporate optimizată
3
Ilie Mihai, (2003), Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, pag. 156

38
/ Finanţare. Suma finanţată poate fi de maxim 90% din valoarea nominală a facturilor şi până
la 100% cu avizul Direcţiei Afaceri Documentare Finanţarea Comerţului, din care se scad
comisioanele factorului, restul sumei fiind eliberată în momentul încasării facturilor de către
factor.
Perioada maximă de finanţare este de 180 de zile, în funcţie de perioada de timp rămasă de la
acceptarea la finanţare până la încasarea facturilor.
/ Urmărire şi administrare. Toate creanţele sunt evidenţiate în contabilitate, Serviciul de
administrare presupune şi gestionarea creanţelor preluate în regim de factoring, reflectarea
separată a facturilor finanţate, a facturilor care depăşesc plafonul de acoperire a riscului de
neplată, raportarea facturilor aflate în sold la sfârşitul fiecărei luni.
/ Colectarea creanţelor la scadenţă, informarea în scris de îndată pe aderent despre fiecare caz
de refuz de plată al unui debitor, notificarea debitorilor care nu respectă scadenţele.
/ Protecţia împotriva riscului de neplată prin acoperirea de către factor a contravalorii rămase
de 10% din creanţele neîncasate, în termen de 120 de zile de la scadenţa creanţei, în cazul
apariţiei riscului.
Aceste avantaje multiple le permit vânzătorilor să se concentreze asupra a ceea ce ştiu să facă
mai bine: promovarea şi vânzarea produselor.
Pentru a putea apela la creditarea prin factoring, aderenţii trebuie să îndeplinească
condiţiile de eligibilitate prevăzute la punctul 2.2 din N.M. nr.1/2005 privind activitatea de
creditare corporate optimizată.
În plus, nu se pretează derulării prin factoring produsele care necesită un grad mare de
finisare, produse unicat, o piaţă de desfacere extrem de restrânsă precum şi activitatea de
construcţii.
Produsele/serviciile facturate trebuie să fie livrate/prestate efectiv către terţi, facturile să nu
fie cesionate în favoarea altor datorii / obligaţii, iar scadenţa facturilor să nu depăşească 180 de
zile de la emitere.
Pentru derularea operaţiunilor de factoring între factor şi aderent se încheie un acord-cadru şi
acte adiţionale pentru fiecare debitor în parte.
După încheierea acordului-cadru, clientul aderent are obligaţia să prezinte factorului în
original o declaraţie de acceptare a cesiunii de creanţă dată de debitorul cedat sau să notifice
debitorul despre existenţa contractului intervenit cu factorul şi despre faptul că toate plăţile se
vor face în contul şi în favoarea factorului.
Din momentul notificării debitorului/primirii declaraţiei de acceptare, toate facturile
(originalul şi copiile) poartă următoarea menţiune:

39
"Prezenta factură este cesionată în favoarea Băncii Comerciale Române care este îndreptăţita să
primească contravaloarea acesteia. Plata facturii se va face către şi în favoarea Băncii
Comerciale Române (Sucursala Judeţeană / Sucursala / Agenţia) ……… cu sediul în
(adresa) ………………, Telex ……, în contul ………. deschis la …..……..…… menţionându-
se la detalii de plată numărul facturii şi emitentul acesteia.
Orice reclamaţie sau litigiu în legătură cu această factură va fi anunţată imediat Băncii
Comerciale Române.
Cedarea creanţelor se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale, prin simpla
transmitere a facturilor, factorul devenind proprietarul acestora.
Facturile, însoţite de documentele justificative (aviz de expediţie, scrisoare de trăsură etc.)
şi de chitanţa subrogatorie se pun la dispoziţia unităţii bancare teritoriale, în calitate de factor,
care după verificarea şi corelarea acestor documente, în limita plafoanelor aprobate, le va accepta
la plată sau le va refuza, după caz.
Dacă la scadenţă factorul nu încasează integral/parţial una sau mai multe facturi care au
făcut obiectul operaţiunii de factoring, după expirarea termenului de 40 de zile de la scadenţa
facturii, se stopează finanţarea până la recuperarea eventualelor restanţe şi se recuperează de la
aderent sumele neîncasate prin exercitarea dreptului de regres, prin debitarea contului curent al
acestuia, sau valorificarea garanţiei generată de emiterea biletului la ordin.

4.3 Leasing-ul internațional

Cuvântul "Leasing" vine din limba engleză, de la substantivul "leasing" și verbul "to lease"
care s-ar traduce, într-o primă accepţiune, prin "a închiria". Dezvoltarea din ultimele decenii a
acestui produs a confirmat însă o forma specifică de finanțare, a cărei denumire s-a depărtat de
înţelegerea inițială, reprezentată astăzi mai bine de verbele "to rent" sau "to hire". Ca şi în cazul
chiriei, în prim planul operaţiei economice stă utilizarea obiectelor închiriate (echipamente
industriale, vehicule, clădiri, etc.) și nu proprietatea asupra acestora, astfel încăt utilizatorul (cel
care "primește" finanțarea în leasing) dobândește dreptul de folosință asupra obiectelor care
rămân însă în proprietatea locatorului (cel care "oferă" finanțarea în leasing).
Din punct de vedere juridic, văzut dinspre firmele specializate, leasingul internaţional este
o cumpărare în scop de închiriere urmată de o închiriere în scop de vânzare.
Unii autori consideră, însă, de data aceasta, din perspectiva beneficiarului, că leasing-ul
internaţional- denumit prin traducere din limba franceză și „credit-contract de închiriere
reprezintă o metodă de finanţare care, în esenţă, se poate asimila imprumutului.

40
 Alţi autori, analizând ce anume face leasingul atractiv atât pentru fabricanţi, comercianţi
ori alţi furnizori de servicii ne-financiare, pe de o parte, cât și, de cealaltă parte, pentru instituţiile
financiare, constată că leasingul reprezintă o formă de evitare a impozitelor.
Potrivit art.l din Ordonanta Guvernului nr.51/1997, republicată, operaţiunile de leasing
sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator/finanţator transmite pentru o perioadă
determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi,
denumită utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.
Pentru beneficiar, leasingul internaţional este o operaţiune de finanţare care-i permite să
dispună de un bun după cum crede de cuviinţă, fără a fi necesar să-și constituie fond de investiţii,
ci plătind o chirie.
Beneficiarul își alege bunul pe care dorește să-l exploateze, examinând el însuși împreună
cu furnizorul caracteristicile tehnice și condiţiile de cumpărare; comanda este adresată
producătorului extern prin intermediul societăţii de leasing.
Contractul intră în funcţiune începând cu livrarea materialului către utilizator; durata
închirierii este prevăzută, în general, pentru perioada de viaţă economică a utilajului sau pentru
perioada amortizării fiscale; la expirarea termenului contractual există trei posibilităţii: fie
înapoierea bunului către proprietar, fie cumpărarea lui la o valoare reziduală prevăzută în
contract, fie reînnoirea contractului de leasing.
Leasing-ul internaţional este un pas înainte în finanţarea societăţilor care doresc să-și
achiziţioneze utilaje și echipamente. Tehnica finanţării prin leasing internaţional vine să dea
satisfacţie agenţilor economici care nu pot să obţină credite de la instituţiile de credit sau nu pot
să-și greveze bunurile mobile și imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natură a
afecta dinamismul specific domeniului comercial. Interesul practic al leasing-ului este de a
asigura finanţarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiţii fără ca beneficiarul să
constituie măsuri asiguratorii prin aceasta leasing-ul se distinge de tradiţionala creditare a
investiţiilor, unde întreprinderea beneficiară suportă o parte din valoarea investiţiei. De aceea
leasing-ul, ca tehnică de finanţare, vizează, în primul râand întreprinderile care urmăresc lărgirea
activităţii și ridicarea performanţelor, iar, pe plan general, asigură progresul tehnic.
Operațiunile de leasing sunt realizate numai de societăți specializate în calitate de
locator/finanțator. Societățile de leasing sunt persoane juridice având ca obiect de activitate
desfășurarea operațiunilor de leasing.
Finanțarea societăților de leasing poate proveni din trei surse:
- fonduri proprii, însemnând aporturi la capitalul social al acționarilor fondatori (instituţiile
de credit, companii de asigurare, societăți comerciale), și beneficiile cuprinse în fondurile de
rezervă;

41
 - emisiunea de acțiuni și obligațiuni în condițiile Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 52/1994;
- împrumuturi de la bănci si alte instituții financiare, în situația împrumuturilor, apare
problema garanțiilor întrucât gajarea fondului de comerț al societății de leasing constituie o
soluție teoretică, însă dificilă în practică.
Obiectul tranzacției de leasing poate consta în active imobile sau mobile de folosință
îndelungată, aflate în circuitul civil. În cazul exploatării comerciale, orice bun mobil sau imobil
poate fi solicitat de comerciantul utilizator și finanțat de societatea de leasing. În cazul
persoanelor fizice, privite în calitate de consumator, operațiunile de leasing pot avea ca obiect
numai bunurile de folosință îndelungată și imobilele cu destinație de locuință.
Contractele de leasing pot fi de 2 feluri:
• Leasing financiar;
• Leasing operațional.
În tabelul de ma jos vom prezenta diferențele între aceste două tipuri de leasing, pentru a
avea o privire mai bună asupra leasingului și pentru a determina forma cea mai avantajoasă.

Leasingul financiar Leasingul operațional

-are o formă foarte des utilizată;
-se aseamănă cu un contract de credit
bancar;
- rata de leasing este formată din cota-
parte din valoarea de intrare a bunului plus
dobânda de leasing, care este comparabilă
cu rata medie a dobânzilor bancare;
-amortizarea se efectuează de către locatar
în conformitate cu legea nr 15/1994
privind amortizarea capitalului imobilizat
în active corporale și necorporale;
-se înregistrează în contabilitatea puțin de 3 ani;
clientului ca un mijloc fix, deducând
cheltuielile cu amortizarea iar din rata de
leasing cheltuielile cu dobânda;
-la încheierea contractului, utilizatorul
devine propietarul bunului;
-avansul este obligatoriu;
-intră în calculul gradului de îndatorare;
-acestă formă de leasing este utilizat de
firme mici și mijlocii.
-are o formă mai puțin utilizată;
-se aseamănă cu un contact de închiriere;
-rata de leasing este compusă din cota-parte
din amortizarea calculată legal plus un profit
stabilit prin negociere;
-amortizarea se efectuează de către
finanțator, cu posibilitatea amortizării
întregii valori a bunului- valoarea reziduală
pe parcursul duratei contractului, dar nu mai
-se înregistreză în contabilitatea firmei de
leasing ca un mijloc fix, valoarea ratei de
leasing fiind în totalitate cheltuială
deductibilă pentru client;
-la încheierea contractului, utilizatorul este
obligat să returneze bunul;
-avansul nu este obligatoriu;
-nu intră în calculul gradului de îndatorare;
-acestă formă de leasing este folosit de
companii care se modernizează foarte
repede.

Tabelul 1. Diferența dintre leasingul financiar și leasingul operațional

42
 Derularea operațiunii de leasing presupune parcurgerea mai multor faze, de la cea a
aranjamentelor precontractuale până la lichidarea tranzacției prin cumpărarea definitivă a
bunului de către beneficiar sau prin restituirea lui către societatea de leasing, după cum se poate
observa în figura de mai jos:

Derularea operațiunii de leasing

Unele state acordă facilități societăților de leasing și stimulează operațiunile de leasing.
Spre exemplu, în Franța, societățile de leasing beneficiază de importante facilități fiscale:
(exonerarea de impozit pe profit, cu condiția de a distribui 85% din beneficiul net realizat,
posibilitatea de amortizare contabilă a imobilelor într-o perioadă mai scurtă și cu alegerea
modalității de amortizare (lineară, progresivă sau degresivă), constituirea de provizioane
deductibile pentru a compensa diferența dintre valoarea reziduală contabilă și valoarea reziduală
garantată (sau prețul cesiunii), exonerarea de taxa de transmitere a proprietății cu excepția taxei
de publicitate financiară de 0,6%, posibilitatea de a avea participații în societățile imobiliare).

43
 CAPITOLUL 5
FORMAREA ŞI UTILIZAREA REZERVELOR INTERNAŢIONALE

5.1 Lichiditatea internaţională

La nivelul fiecărei economii naţionale se formează un disponibil curent de mijloace băneşti
cu circulaţie internaţională. Aceste mijloace băneşti sunt rezultanta activităţilor de
vânzare/cumpărare de valută şi de alte valori ce constituie o creanţă asupra străinătăţii (aur, titluri,
alocaţii în DST). În sensul cel mai larg, acest disponibil reprezintă lichiditatea internaţională a
unui stat.

5.1.1 Structura lichidităţii internaţionale

Lichiditatea internaţională poate fi privită în sens strict ca o sumă a rezervelor de valute,

aur, devize deţinute de autorităţile valutare ale unui stat şi în sens larg ca suma tuturor
mijloacelor de plată utilizate în relaţiile internaţionale de care dispun la un moment dat, băncile
centrale, comerciale şi particularii (valute, devize, aur, credite primite, rambursări de credite,
dobânzi de încasat ajunse la scadenţă etc.).
La nivelul fiecărei ţări, băncile centrale au rolul principal în administrarea lichidităţii
internaţionale deoarece ele deţin tezaurul naţional şi acţionează asupra celorlalte bănci din
sistem. În situaţia în care o ţară se confruntă cu lipsă de lichiditate, aceasta poate apela la
practicarea decontării plăţilor internaţionale pe bază de clearing, în relaţia dintre anumite ţări.
Deconatarea pe bază de clearing este caracteristică mai ales ţărilor în curs de dezvoltare ce au
monedă neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată. Lipsa de lichiditate în anumite ţări este o
situaţie nefavorabilă deoarece determină contractarea de către ţările respective a unor datorii
externe cu repercursiuni ulterioare asupra dezvoltării acestor ţări.
În situaţia în care lichiditatea internaţională constă din mijloace de plată (valute, devize,
aur) existente în rezerva autorităţilor valutare şi care pot fi utilizate în orice moment pentru
stingerea obligaţiilor de plată în context internaţional, lichiditatea este necondiţionată.
Lichiditatea poate avea şi caracter condiţionat dacă mijloacele de plată de care dispun
autorităţile valutare pot fi utilizate numai în anumite situaţii (împrumuturi interguvernamentale,
credite obţinute de la Fondul Monetar Internaţional, rambursări de credite şi dobânzi scadente de
încasat etc.).4
Din componenţa lichidităţii internaţionale se consideră a face parte:
• rezerva oficială ce cuprinde activele deţinute de banca centrală a unei ţări sub formă de
valute, aur, disponibilităţi în DST, poziţie creditoare faţă de Fondul Monetar Internaţional;

4
www.ase.ro/upcpr/profesori/168/CURS%206+7.doc

44
 • mijloace de plată cu circulaţie internaţională şi titluri uşor transformabile în valută
deţinute de băncile comerciale, instituţii financiare, agenţii economici nonbancari, persoane
fizice.

5.1.2. Rolul lichidităţii internaţionale

Rolul principal în administrarea lichidităţii internaţionale, la nivelul fiecărei ţări, îl au

băncile centrale care deţin tezaurul naţional şi acţionează asupra celorlalte bănci din sistem.
Lipsa de lichiditate stă la baza practicării decontării plăţilor internaţionale pe bază de clearing, în
relaţia dintre anumite ţări.
Ea este caracteristică mai ales ţărilor în curs de dezvoltare, cu moneda neconvertibilă sau
cu convertibilitate limitată. Lipsa de lichiditate în anumite ţări determină contractarea de către
ţările respective a unor datorii externe care duc la îngreunarea dezvoltării acestor ţări.
Lichiditatea internaţională poate fi:
• necondiţionată, când constă din mijloace de plată alcătuite din valută, devize, liber
convertibile şi aur, existente în rezerva autorităţilor valutare şi care pot fi utilizate în orice
moment pentru stingerea obligaţilor de plată în context internaţional;
• condiţionată, constituită din mijloace de plată de care autorităţile valutare pot dispune
numai în anumite situaţii (de exemplu: împrumuturi interguvernamentale, credite obţinute de la
Fondul Monetar Internaţional, rambursări de credite şi dobânzi scadente de încasat).

5.1.3. Componenţa lichidităţii internaţionale

Din componenţa lichidităţii internaţionale se consideră a face parte:

• rezerva oficială ce cuprinde activele deţinute de banca centrală a unei ţări sub formă de
valute, aur, disponibilităţi în DST, poziţie creditoare faţă de Fondul Monetar Internaţional;
• mijloace de plată cu circulaţie internaţională şi titluri uşor transformabile în valută
deţinute de băncile comerciale, instituţie financiară, agenţi economici nonbancari, persoane
fizice.
Structura lichidităţii internaţionale include în sine următoarele componente:
• Rezervele oficiale a ţării;
• Rezervele oficiale de aur;
• Poziţia de rezervă în FMI (ţara-membru primeşte un drept automat de a fi creditată în
valută străină cu nu mai puţin de 25% de la cota ei în FMI);
• Conturile în DST.

45
 Lichiditatea internaţională reflectă nivelul de dezvoltare al economiei naţionale, gradul de
participare al ţării la schimburile internaţionale, eficienţa şi competitivitatea produselor pe
pieţele externe.
Lichiditatea internaţională se exprimă prin anumiţi indicatori:
• lichiditatea internaţională (Li) se apreciază prin intermediul raportului dintre rezervele
internaţionale (Rvi) şi masa monetară în circulaţie (Mn); Li= Rvi / Mn
• lichiditatea internaţională se exprimă pe baza raportului dintre rezervele internaţionale şi
angajamentele la vedere şi la termen ale băncii centrale (Ab); Li= Rvi / Ab
• lichiditatea internaţională a unei ţări se reflectă prin raportul dintre rezervele
internaţionale şi deficitul balanţei de plăţi externe (De); Li= Rvi / De
• raportul cel mai sugestiv de exprimare a lichidităţii internaţionale a unei ţări, îl reprezintă
cel dintre rezervele internaţionale şi valoarea importurilor (l); Li= Rvi / Im
Lichiditatea internaţională se apreciază şi prin prisma perioadei de timp în care se pot
acoperi importurile pe seama rezervelor internaţionale deţinute de banca centrală, în măsura în
care o ţară îşi acoperă importurile pe o perioadă de peste 6 luni din rezervele internaţionale,
dispune de lichiditate internaţională, iar ţările la care rezervele internaţionale acoperă valoarea
importurilor pentru perioade mai scurte, au greutăţi în asigurarea lichidităţii internaţionale.
Lichiditatea internaţională poate să se asigure prin acces pe pieţele internaţionale, iar rezervele să
reprezinte factorul de garanţie. Lichiditatea internaţională îndeplineşte trei funcţii de bază: ca
mijloc de formare a rezervelor lichide, mijloc de plăţi internaţionale (în general pentru finanţarea
deficitului balanţei de plăţi) şi mijloc al intervenţiei valutare (de protejare a cursului de schimb al
monedei). Partea de bază a lichidităţii internaţionale sunt rezervele oficiale valutare şi de aur,
adică rezervele de aur şi valută străină a băncii centrale şi organele financiare a ţării. Către
rezervele oficiale valutare şi de aur se referă rezerva de aur în lingouri standarde, şi de asemeni
active străine cu o lichiditate înaltă în valută liber convertibilă (rezerve valutare). În afară de
aceasta, în rezervele de aur pot fi incluse metalele preţioase (platină şi argint). Mijloacele cu
lichiditate înaltă trebuie să fie plasate în instituţii sigure cu un risc minimal, adică instituţii care
se clasifică conform clasificării internaţionale ca instituţii de categorie înaltă de siguranţă.
Un loc important în lichiditatea internaţională îl ocupă aurul. El se utilizează ca mijloc
extraordinar pentru acoperirea obligaţiilor externe prin intermediul vînzării pe piaţă pentru o
anumită valută străină sau transmiterii creditorului în calitate de gaj la primirea creditelor externe.
Poziţiile lichide a ţărilor-debitoare sunt caracterizate de următorul indicator:
• Rezervele valutare şi de aur / Datoria externă
Rezervele proprii formează lichiditatea necondiţionată. Băncile centrale pot să o dirijeze
fără restricţii. Resursele împrumutate formează lichiditatea condiţionată. La ele se referă

46
creditele băncilor centrale şi private străine, şi de asemenea FMI. Utilizarea resurselor
împrumutate este legată de îndeplinirea anumitor cerinţe a creditorilor.

5.1.4. Lichiditatea şi solvabilitatea internaţională

În legătură directă cu echilibrul financiar-monetar se află şi categoriile de lichiditate şi

solvabilitate internaţională. În unele perioade s+a pus semnul egalităţii între aceste două categorii
deşi, din punct de vedere al structurii şi rolului lor, acestea diferă atât pe plan extern, cât şi pe
plan intern.
Lichiditatea cunoaşte în literatura de specialitate mai multe accepţiuni. Astfel, într-o primă
accepţiune, lichiditatea reprezintă indicatorul statistic care exprimă poziţia economică a ţărilor pe
plan internaţional prin disponibilităţile şi rezervele de aur şi devize care să asigure satisfacerea
obligaţiilor de plată în străinătate şi deci, gradul de lichiditate al unei ţări este apreciat în funcţie
de raportul dintre rezervele de aur şi valută, pe de o parte, şi valoarea importurilor pe de altă
parte.5
O altă definiţie dată lichidităţii internaţionale este aceea de capacitate a unui stat de a
transforma rapid şi fără greutăţi activele sale în mijloace de plată în vederea stingerii unor
obligaţii monetare în context internaţional.6
Într-o altă accepţiune lichiditatea internaţională este definită ca fiind totalitatea mijloacelor
de plată de care dispune o ţară, în străinătate , care pot fi uşor şi imediat transformabile în bani,
indiferent dacă aceste mijloace sunt deţinute de banca centrală sau de alte bănci ori de particulari
din acea ţară.7 În această accepţiune , structura lichidităţii internaţionale este următoarea:
• rezerva valutară internaţională
• mijloacele de plată internaţionale şi activele internaţionale
Lichiditatea internaţională mai poate fi definită, într-un sens mai restrâns, ca fiind
reprezentată de rezervele de mijloace de paltă străine de care o ţară are nevoie pentru a face faţă
eventualelor fluctuaţii temporare ale veniturilor şi cheltuielilor externe.8 În acest caz, elementele
structurale ale lichidităţii internaţionale sunt:
• rezervele valutare internaţionale aflate la Banca Centrală
• creditele internaţionale acordate de organismele internaţionale
• facilităţile temporare pe care băncile centrale şi le acordă, pe bază de reciprocitate.

5
C. Kiritescu. Relatii valutar-financiare internationale, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, pag.
256
6
Paul Bran. Relatii financiare si monetare internationale. Editura Economica, Bucuresti, 1995, pag. 162.
7
C-tin Floricel. Op.cit., pag. 200.
∗) Situatia de la 31 decembrie 2001, conf. Raportului anual al Bancii Nationale a Romaniei, inregistrat la Parlament
pe 28 iunie 2002.
8
C-tin Floricel. Op.cit., pag. 201.

47
 În această accepţiune, se remarcă faptul că în structura lichidităţii internaţionale nu mai este
inclusă şi categoria de mijloace de plată internaţionale deţinute de băncile şi particularii din ţară.
Mai mult decât atât, lichiditatea se rezumă, în concepţia unora, doar la rezervele
internaţionale aflate la Banca Centrală.
În concepţia Fondului Monetar Internaţional , lichidiatea internaţională este formată din
orice stoc de valute convertibile sau neconvertibile folosite în relaţiile de plăţi. Fondul Monetar
Internaţional consideră că lichiditatea internaţională este reprezentată de o sumă ce se compune
din stocul de aur valutar, stocul de devize, DST şi creanţele asupra Fondului Monetar
Internațional.9
Indiferent însă de diversele accepțiuni date, prin noțiunea de lichiditate trebuie înțeleasă, în
final, atitudinea de a plăti cu promptitudine. În practică, un activ este considerat lichid atunci
când poate fi schimbat imediat într-un alt activ, motiv pentru care valuta este un element cu o
lichiditate foarte mare.
Solvabilitatea sau capacitatea de plată a unui stat apare în situația în care, alături de
lichiditate, statul respectiv poate folosi și alte resurse pentru a face față plăților exigibile într-o
anumită perioadă de timp. În principiu, pentru a stabili capacitatea de plată a unui stat este
necesar să fie luate în considerare: activele din rezerva valutară internațională (aur, valute,DST),
active deținujte de bănci și alte persoane juridice, depozite la vedere sau la termen, valori
mobiliare în valută, facilități de creditare publice sau private, starea internă a economiei precum
și starea balanței de plăți externe.

5.2 REZERVELE VALUTARE

5.2.1. Concepte privind rezervele valutare

Indiferent care definiție a lichidității internaționale o avem în vedere, se observă că rolul

cel mai important ca și componentă a acesteia îl joacă rezerva monetară internațională. În
structura rezervei monetare internaționale se cuprind: aurul, rezervele valutare, disponibilitățile
DST și creanța țării respective asupra FMI. Fiecare din aceste active se formeaza în mod diferit,
depinzând de activitatea financiar valutară a țării respective, caracterizată printr-o balanță de
plăți excedentară.
Excedentul balanței de plăți stă la baza formării rezervei monetare internaționale.
Rezerva de aur, compusă din stocul de consum și din stocul intangibil, se formează fie din
producția internă, fie din cumpărări de pe piață. O perioada de timp a existat o nepotrivire între
prețul oficial al aurului fixat prin acorduri internaționale și prețul pieței.

9
http://www.wall-street.ro

48
 Rezervele valutare cuprind diferite forme de creanțe asupra străinătății deținute de
organismele financiare centrale ale unei țări, și anume: depunerea la bănci, valute și efecte,
bonuri de tezaur, obligațiuni guvernamentale, precum și alte creanțe utilizabile, la nevoie chiar și
creanțe nevalorificabile pe piața internațională intervenite între băncile centrale și
guvernamentale, indiferent în ce monedă ar fi exprimate, cu condiția ca aceasta să fie o valută
convertibilă. Rezervele valutare constituie partea cea mai importantă a rezervei monetare
internaționale. Rezerva de valută și devize se formează, de asemenea, ca urmare a balanței de
plăți excedentare a țării respective.
Disponibilitățile DST se constituie prin alocări de către FMI sau prin încasări din
operațiunile cu Fondul Monetar Internațional sau cu țări membre deținătoare de DST. Utilizarea
DST este limitată la anumite operațiuni reglementate de FMI, dar importanța acestor monezi de
cont este în creștere. Creanțele asupra FMI ale unei țări sunt constituite din virările în plus la
FMI, peste cota de participare a țării, făcute în moneda proprie, în raport cu disponibilitățile FMI
în aceeași monedă.
În general, rezervele monetare internaționale se folosesc pentru:
• echilibrarea balanței de plăți, dacă deficitul balanței nu poate fi acoperit în alt mod;
• garantarea unui împrumut extern, atunci când este nevoie de acesta pentru echilibrarea
balanței de plăți;
• intervenție pe piața monetară pentru a influența favorabil moneda națională prin vânzare
de rezerve monetare în scopul de a schimba raportul cerere - ofertă de pe piață;
• plasarea temporară a excedentului balanței de plățîn vederea fructificăii acestuia.
Rezerva monetară internațională prin faptul că trebuie să fie imediat disponibilă, este
relativ imobilizată. Totuși, apare necesitatea ca elementele conținute să fie valorificate pe piața
valutară pentru a aduce un venit, ceea ce creează o problemă, aceea a modului de plasare. Ori,
componentele rezervei monetare se comportă diferit în privința valorificării și a păstrării lor.
Astfel, aurul se păstreaza în tezaurul băncii centrale sau la anumite bănci externe, cum ar fi
Banca Reglementelor Internaționale, ceea ce implică cheltuielile de întreținere și păstrare. Prin
renunțarea de către organismele financiar - valutare la impunerea unui preț oficial, aurul a
devenit o marfă supusă prețului fluctuant al pieței și deci, cu anumite precauții, el poate fi
valorificat. Disponibilitățile DST se formează în cea mai mare parte, asa cum s-a arătat, din
alocările făcute de FMI, gratuit, dar cu percepere de dobândă. DST-urile pot fi obiectul unor
tranzacții cu schimbare de valută, dar acestea se fac în anumite condiții stabilite de FMI.
Rolul de bază în lichiditatea internaţională îl ocupă rezervele valutare internaţionale.
Rezervele internaţionale reflectă disponibilităţile în valută şi în alte active ce se păstrează şi
administrează de către autoritatea monetară a unei ţări şi se folosesc pentru echilibrarea balanţei

49
de plăţi externe, precum şi pentru susţinerea cursului de schimb al monedei. Rezervele
internaţionale ale unei ţări se delimitează de alte mijloace de plată internaţionale, prin
următoarele:
• rezervele internaţionale se păstrează şi administrează de către autoritatea monetară (banca
centrală) a unei ţări;
• rezervele internaţionale sunt destinate echilibrării balanţei de plăţi;
• rezervele internaţionale contribuie la susţinerea cursului de schimb în anu¬mite limite şi
la protejarea monedei naţionale;
• rezervele internaţionale asigură garantarea solvabilităţii ţării care solicită finanţarea
externă în vederea acoperirii deficitului balanţei de plăţi;
• excedentele din balanţele de plăţi se pot plasa temporar pentru a obţine resurse din
valorificarea lor pe o perioadă de timp. În sfera rezervelor internaţionale se încadrează: rezervele
de valută şi în alte active, drepturile speciale de tragere, Euro, rezerva de aur şi poziţia ţării la
Fondul Monetar Internaţional. Rezervele internaţionale se deosebesc de „acoperirea monetară"
prin care erau garantate bancnotele emise de bancă, deoarece mărimea lor nu mai depinde de
masa banilor în circulaţie. Fiecare component al rezervei valutare se formează prin operaţiuni
specifice. Devizele convertibile rezultă în urma operaţiunilor din balanţa de plăţi, primiri de
fonduri financiare, credite precum şi din operaţiunile de cumpărare de pe piaţa valutară.
Disponibilul D.S.T. are ca provenenţă emisiunile F.M.I. şi distribuirile sale gratuite către ţările
membre, precum şi încasările ulterioare pentru operaţiuni de creditare în cadrul mecanismului
D.S.T. D.S.T.-urile pot fi obiectul unor tranzacţii cu schimbare de valută, dar acestea se fac în
anumite condiţii stabilite de F.M.I. Poziţia de creditare faţă de F.M.I. este, de asemenea, supusă
controlului F.M.I. şi nu poate face obiectul unei tranzacţii. Aurul monetar provine din
achiziţionările Băncii Centrale, din producţia internă a ţării sau de pe piaţa internaţională a
aurului.

5.2.2. Componența rezervelor valutare

Elementul cel mai important al lichiditatii îl reprezintă rezerva valutară, ca sumă a activelor
externe deținute de autoritățile unui stat sub formă de: aur, valute în conturi curente și depozite la
termen, DST, creanțe asupra FMI, titluri exprimate în monede convertibile, alte creanțe.
Pe plan internațional, rezervele valutare sunt urmărite ca un indicator important, ele
caracterizând economiile naționale în privința credibilității financiare și economice. Se consideră
un nivel corespunzător pentru rezerva valutară acel nivel care poate acoperi nivelul importului
țării respective pentru o perioadă de 3-5 luni fără a se apela la alte mijloace de plată; de aceea,

50
fiecare stat, chiar în condițiile unei balanțe de plăți echilibrată, își formează o rezervă valutară
pentru a o utiliza în situații critice.
Fiecare componentă a rezervelor valutare se formează prin operațiuni specifice.
• aurul monetar provine din achizițiile Băncii Centrale din producția internă a țării sau de
pe piața internațională a aurului, precum și din alte surse (returnări din fondurile de la instituțiile
internaționale, confiscări etc.);
• rezerva în valute = se constituie diferit în funcție de gradul de convertibilitate al monedei
naționale:
• pentru țările cu monedă convertibilă se constituie pe baza deficitului balanțelor de plăți
ale țărilor emitente ale valutelor de rezervă;
• pentru țările cu monedă neconvertibilă sau cu convertibilitate limitată se constituie din
încasările la export care depășesc plățile pentru import, primiri de fonduri financiare și de credit,
transferuri, operațiuni de cumparare pe piața valutară.
Rezerva de valute se compune în principal din valutele liber utilizabile, dar și din alte
valute cu convertibilitate oficială care sunt cel mai frecvent utilizate ca mijloace de plată la nivel
internațional. Fiecare țară își constituie rezerva de valute prin luarea în considerare a
operațiunilor comerciale și necomerciale derulate cu precădere în anumite valute, precum și din
valute cu o stabilitate cât mai ridicată astfel încât pierderile generate de fluctuația cursului
valutelor de rezervă să fie limitate.
Rezerva în DST are ca proveniență emisiunile FMI și distribuirile sale gratuite către țările
membre, precum și încasările ulterioare pentru operațiunile de creditare în cadrul mecanismului
DST. Alocările de DST au la bază contribuția fiecărei țări la constituirea resurselor fondului, iar
utilizarea DST este legată de posibilitatea folosirii alocărilor de DST pentru procurarea de valute
convertibile în vederea onorării obligațiilor de plată și pentru echilibrarea balanței de plăți.
Poziția creditoare la FMI se obține prin mecanismul Drepturilor Obținute de Tragere
(DOT), care se bazează pe structura contribuției fiecărei țări la formarea resurselor FMI:
• 25% din contribuție se achită de către fiecare stat membru în valută convertibilă sau DST
(inițial această parte putea fi achitată și în aur);
• 75% din contribuție este reprezentată de moneda națională a țării membre într-un cont pe
numele FMI păstrat la Banca Centrală a fiecărui stat membru.
În cazul în care soldul contului în care se înregistrează contribuția la Fond în moneda
națională este mai mic decât nivelul de 75%, apare poziția creditoare a țării respective față de
FMI. Astfel, mecanismul DOT presupune că pentru procurarea mijloacelor de plată exprimate în
moneda altei țări membre la Fond se pot efectua trageri asupra părții din contribuția păstrată pe
numele FMI în moneda țării partenere.

51
5.2.3. Sursele rezervelor valutare

“Rezerva internaţională a unei ţări, mai ales dacă e vorba de componenta care aparţine
băncii centrale, cea ţinută în conturile BNR, trebuie să fie strâns legată de emisiune. În momentul
în care cumpărăm facem emisiune. Dacă acest lucru simplu este uitat...”
Mugur Isărescu (5 octombrie 2010)
La nivelul fiecărei economii naţionale se formează un disponibil curent de mijloace
băneşti cu circulaţie internaţională. Aceste mijloace băneşti sunt rezultanta activităţilor de
vânzare/cumpărare de valută şi de alte valori ce constituie o creanţă asupra străinătăţii (aur, titluri,
alocaţii în DST). În sensul cel mai larg, acest disponibil reprezintă lichiditatea internaţională a
unui stat.
În cadrul lichidităţii internaţionale, cel mai important element îl reprezintă rezerva
oficială, ca sumă a activelor externe deţinute de autorităţile unui stat sub formă de:
• valute
• Aur
• DST
• creanţe asupra Fondului Monetar Internaţional
• titluri exprimate în monede convertibile
• alte creanţe
Pe plan internaţional, rezervele oficiale constituie un indicator important, ele
caracterizând economiile naţionale în privinţa credibilităţii financiare şi economice. Se consideră
un nivel corespunzător pentru rezerva oficială acel nivel care poate acoperi importurile ţării
respective pentru o perioadă de 3 - 5 luni fără a se apela la alte mijloace de plată; de aceea,
fiecare stat, chiar în condiţiile unei balanţe de plăţi echilibrată, îşi formează o rezervă oficială
pentru a o utiliza în situaţii critice.
Fiecare componentă a rezervelor oficiale se formează prin operaţiuni specifice. Astfel,
rezerva în valute se constituie diferit în funcţie de gradul de convertibilitate al monedei naţionale:
Pentru ţările cu monedă convertibilă se constituie pe baza deficitului balanţelor de plăţi ale
ţărilor emitente ale valutelor de rezervă iar pentru ţările cu monedă neconvertibilă sau cu
convertibilitate limitată se constituie din încasările la export care depăşesc plăţile pentru import,
din primiri de fonduri financiare şi de credit, transferuri, operaţiuni de cumpărare de pe piaţa
valutară etc.
În cadrul rezervei de valute sunt incluse în principal valutele liber utilizabile, dar şi alte
valute cu convertibilitate oficială care sunt cel mai frecvent utilizate ca mijloace de plată la nivel
internaţional. La constituirea rezervei valutare, fiecare ţară are în vedere operaţiunile comerciale

52
şi necomerciale derulate cu precădere în anumite valute, precum şi valutele cu o stabilitate cât
mai ridicată astfel încât pierderile generate de fluctuaţia cursului valutelor de rezervă să fie
limitate.
Aurul monetar provine din achiziţiile Băncii Centrale din producţia internă a ţării sau de
pe piaţa internaţională a aurului, precum şi din alte surse (returnări din fondurile de la instituţiile
internaţionale, confiscări etc.);
Rezerva în DST are ca provenienţă emisiunile Fondului Monetar Internaţional şi
distribuirile sale gratuite către ţările membre, precum şi încasările ulterioare pentru operaţiunile
de creditare în cadrul mecanismului DST. Alocările de DST au la bază contribuţia fiecărei ţări la
constituirea resurselor fondului, iar utilizarea DST este legată de posibilitatea folosirii alocărilor
de DST pentru procurarea de valute convertibile în vederea onorării obligaţiilor de plată şi pentru
echilibrarea balanţei de plăţi.
Poziţia creditoare în cadrul FMI se obţine prin Mecanismul Drepturilor Obişnuite de
Tragere care se bazează pe structura contribuţiei fiecărei ţări la formarea resurselor Fondului
Monetar Internaţional:
• 25% din contribuţie se achită de către fiecare stat membru în valută convertibilă sau DST;
• 75% din contribuţie este reprezentată de moneda naţională a ţării membre într-un cont pe
numele Fondului Monetar Internaţional păstrat la Banca Centrală a fiecărui stat membru.
În cazul în care soldul contului în care se înregistrează contribuţia la Fond în monedă
naţională este mai mic decât nivelul de 75%, apare poziţia creditoare a ţării respective în cadrul
Fondului Monetar Internaţional. Astfel, Mecanismul Drepturilor Obişnuite de Tragere presupune
că pentru procurarea mijloacelor de plată exprimate în moneda altei ţări membre la Fond se pot
efectua trageri asupra părţii din contribuţia păstrată pe numele Fondului Monetar Internaţional în
moneda ţării respective.
Abaterile faţă de nivelul de 75% monedă naţională reprezintă:
• datorie în cadrul FMI, dacă nivelul real depăşeşte 75%
• o creanţă în cadrul FMI, dacă nivelul real se situează sub 75%
Sursele de formare ale rezervei valutare
• Cumpărări de valută de pe piaţa valutară din România
• Sumele cumpărate de BNR de la MFP provenind din împrumuturi externe în valute liber
convertibile
• Dobânzile, comisioanele şi alte venituri în valută rezultate din operaţiuni de administrare
a rezervelor
• Creditele bancare contractate şi depozitele atrase de BNR în valute liber convertibile, în
nume propriu, în condiţiile legii

53
 Din componența rezervelor valutare fac parte următoarele:
• aur,
• devize,
• poziția la FMI,
• dețineri de DST.
Mai jos este prezentată grafic compoziţia rezervei valutare a României la 31 decembrie 2013.

8%

29% EURO
USD
AUR si alte valute
63%

Sursa: BNR
5.2.4. Destinațiile rezervelor valutare

Scopul principal pentru care o țară își constituie rezerve valutare este reprezentat de dorința
sa de a dispune, la un moment dat, de capacitate rapidă de stingere a unor obligații valutare în
context internațional. Însă, rezerva valutară intră în operațiunile de plată internaționale după
epuizarea celorlalte modalități reprezentate de: încasarea contravalorii exportului, angajarea de
credite comerciale și bancare, primirea de fonduri financiare, mobilizarea de fonduri pe piața
internațională de capital etc.
Destinațiile rzervei valutare vizează:
• acoperirea deficitului balanței de plăți, prin balansarea acesteia cu ajutorul operațiunilor
de tip monetar (încasări din rezerva valutară pentru plăți în afara țării);
• intervenții pe piața valuatară pentru a sprijini cursul monedei naționale în raport cu
celelalte monede (se influențează raportul cerere/ofertă de valută);
• garantarea solvabilității economiei naționale pe piața financiar-monetară internațională
(se influențează poziția țării pe scara bonității întocmită de organisme financiare internaționale
specializate).

54
 Gestionarea rezervei valutare internaționale are în vedere două obiective: lichiditatea și
rentabilitatea.
Lichiditatea se referă la posibilitatea transformării rapide și fără pierderi a rezervei
valutare în mijloace de plată necesare onorării unor obligații la un moment dat.
De aceea, rezerva valutară se structurează într-o parte lichidă păstrată în conturi la vedere
și într-o parte stabilă (permanentă) păstrată în depozite la termen sau plasată în titluri de valoare
care să permită o fructificare cât mai importantă.
Lichiditatea rezervei valutare ia în considerare și structura sa pe valute, deoarece băncile
centrale dețin în rezervă valutele cel mai intens solicitate ca mijloc de plată. Dacă rezerva
include în proporții însemnate aur și DST, gradul de lichiditate al rezervei va fi mai scăzut
deoarece folosirea acestor elemente ale rezervei presupune transformarea lor prealabilă în valute
convertibile. Rentabilitatea reprezintă posibilitatea fructificării sumelor păstrate în rezervă prin
plasamente în străinătate, pe piața monetară și financiară. Fructificarea vizează:
• încasarea unor dobânzi prin păstrarea rezervei în depozite la termen la bănci din
străinătate;
• încasarea de dobânzi prin plasamente în obligațiuni emise de alte state (plasamente
garantate cu grad ridicat de siguranță);
• încasări din dividende prin plasarea rezervei pe piața acțiunilor străine.

55
 CAPITOLUL 6
BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNĂ

6.1 Conceptul de balanţă de plăţi externă

Noţiunea de balanţă 10 a fost lansată iniţial de mercantilişti în secolul al XVII-lea şi

reprezentă acel concept teoretic care asigură relaţia între analiza economică la scară naţională şi
schimburile cu străinătatea.
Conform BNR, balanţa de plăţi cuprinde sinteza tranzacţiilor economice şi financiare ale
României cu restul lumii, pe o perioadă de timp determinată, referitoare la bunuri, servicii,
venituri, transferuri fără contraprestaţie (donaţii, ajutoare şi altele asemenea), precum şi la
creanţe şi obligaţii financiare.
Conform FMI, balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă
care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între
rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade (de regulă un an).
Balanţa de plăţi externe cuprinde tranzacţiile care se derulează între rezidenţi şi nerezidenţi,
distincţia dintre cele două categorii neavând la bază naţionalitatea sau alte criterii legale, ci
accepţiunea economică date acestora. Prin urmare rezidenţii unei economii sun următorii:
persoane fizice care îşi creează o gospodărie în ţară; persoane juridice (intreprinderi, corporaţii şi
cvasicorporaţii – sucursale ale investitorilor străini direcţi) autorizate să desfăşoare activităţi în
ţară; instituţii non-profit; Guvernul şi Administraţia publică locală.
În rândul nerezidenţilor se numără: persoanele fiziceşi juridice străine, care işi desfăşoară
activitatea în afara teritoriului românesc; persoanele fizice şi juridice române care şi-au mutat
centrul de activitate în străinătate; filiale şi sucursalele intreprinderilor româneşti stabilite în
străinătate; turiştii, oamenii de afaceri, funcţionarii diplomatici străini aflaţi în România.
Aceste concepte sunt necesare deoarece operaţiunile valutare luate în considerare
la întocmirea balanţei de plăţi externe sunt numai acelea care au loc între un rezident şi
nerezident.
Blanţa de plăţi, în prezent a devenit un instrument care furnizează o multitudine de
informaţii indispensabile pentru analizarea situaţiei economice din toate ţările lumii. În balanţa
de plăţi îşi găseşte finalitatea în expresie valorică toate activele economice şi tehnico-ştiinţifice,
ca şi alte relaţii pe care un stat le poate avea cu alte state.

10
Balanţa de plăţi, Situaţie statistică care prezintă, în mod sumar, tranzacţiile desfaşurate de o economie cu restul
lumii. Balanţa prezintă valoarea totală a tranzacţiilor desfăşurate de populaţie, companii şi administraţia publică
dintr-o anumită ţară cu entităţi similare din alte ţări.
http://www.contabilizat.ro/dictionar_economic_si_financiar~litera-s.html, 10 Oct.2012, ora 10:16

56
 La baza elaborării balanţei de plăţi externe stă conceptul de tranzacţie internaţională, prin
aceasta înţelegându-se crearea, transformarea, comercializarea, transferul sau stingerea unei
valori economice în relaţiile unei economii cu restul lumii. Tranzacţia presupune schimbul de
proprietate asupra bunurilor materiale şi / sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau
disponibilitatea de forţă de muncă sau de capital în relaţiile dintre rezidenţi şi nerezidenţi.
Principalele modalităţi de atragere a fondurilor către sistemul valutar-financiar se
concretizează în plasarea directă de capital, plasarea de titluri de plată în altă economie, cotizaţii
plătite la instituţii internaţionale, plata primelor de asigurare, plata dividendelor, plăţi la dobânzi,
retrageri de capital, etc. Adăugând la acestea şi fondurile provenite din activitatea de ceditare
internaţională prin intermediul cărora se pun în mişcare fonduri şi mijloace de plată pentru
stimularea comerţului internaţional, dar şi transferurile particulare prin intermediul cărora au loc
mişcări de valute, fie pentru mijlocirea efectivă a schimburilor economice, fie în scop
speculativ 11 , vom obţine principalele elemente care se reflecă în balanţa de plăţi externe a
fiecărui stat.
= tablou statistic sub formă contabilă
care înregistrează sistematic
ansamblul fluxurilor reale, financiare, - lucrează cu fluxuri şi
monetare intervenite între rezidenţii stocuri (nu cu solduri
unei economii şi restul lumii, în cursul existente la un moment dat)
unei perioade (de regulă 1 an)

BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE

Clasificare:
- factor de orientare a politicii externe a
statului respectiv - BP globală
- BP regională / bilaterală
- factor de orientare a politicilor celorlalte
state faţă de ţara respectivă - BP program
- BP de piaţă
- balanţă de conturi
Momentul de înregistrare al tranzacţiilor este momentul schimbului de proprietate şi nu
cel a efectuării plăţii. În mod concret momentul înregistrării s-a convenit a fi data la care
operaţiunile valutare sunt înscrise în evidenţele contabile ale societăţilor bancare.

11
Speculaţie, Operaţie de cumpărări şi vânzări succesive de valori materiale sau de active financiare în scopul
realizării unui câstig prin revânzarea sau răscumpărarea lor în condiţii conjuncturale favorabile.
http://www.contabilizat.ro/dictionar_economic_si_financiar~litera-s.html 10 Oct.2012, ora 10:25

57
 Sistemul dublei înregistrări este utilizat la elaborarea balanţei şi presupune compensarea
unei furnizări de resurse reale sau financiare de către un rezident prin încasări respectiv
compensarea unei achiziţii de resurse reale sau financiare printr-o plată. Dacă această
compensare ne se produce sub forma unei resurse reale sau financiare operaţiunea este
considerata a fi un transfer.
Balanţa de plăţi externe cuprinde în principiu toate tranzacţiile de natură financiară sau
comercială, fiind un bilanţ a acelor schimburi care comportă un activ (credit) şi un pasiv (debit),
fiecare operaţie care dă naştere unei intrări de devize fiind inscrisă în activul balanţei, iar fiecare
operaţie care generează o ieşire de devize fiind înscrisă în pasivul balanţei. Aşa cum s-a
menţionat mai sus unele operaţiuni se fac fără contraprestaţie, fiind considerate transferuri
unilaterale (donaţii, ajutoare, burse, premii etc.)
Prin întocmirea balanţei de plăţi externe fiecare tranzacţie este evidenţiată prin două
intrări de sens opus care au aceeasi valoare, prin rmare suma tuturor intrărilor fiind egală cu
suma tuturor ieşirilor, soldul net al balanţei fiind întotdeauna ZERO.
Balanţa de plăţi externe înregistrează la activ (în credit) aportul de resurse rezultate din
exportul de bunuri, prestarea de servicii, încasarea de venituri aferente factorilor de producţie
care au parasit ţara, precum şi poziţii financiare reprezentând reduceri ale activelor externe sau
cresteri ale pasivelor externe ale economiei, iar la pasiv (în debit) scăderea de resurse ca urmare
a importului de bunuri, achiziţionarii de servicii, plăţii de venituri aferente factorilor de producţie
aduşi spre valorificare din strainatate, precum şi poziţii financiare reprezentând creşteri ale
activelor externe ale ţării sau reduceri ale pasivelor sale externe.

CREDIT DEBIT
Resurse reale: Resurse reale:
- exporturi; - importuri;
- prestări servicii; - achiziţionări de servicii;
- încasări de venituri aferente - plăţi de venituri aferente factorilor de
factorilor de producţie. producţie.
Poziţii financiare: Poziţii financiare:
- reduceri ale activelor externe; - creşteri ale activelor externe;
- creşteri ale pasivelor externe. - reduceri ale pasivelor externe.

Balanţa de plăţi, în principiu va fi întotdeauna echilibrată, starea de balanţă activă sau

pasivă rezultând din modul în care se face echilibrarea. Astfel, balanţa de plăţi externe se
consideră a fi activa (favorabilă) când echilibrarea se face prin creşterea rezervei valutare de
fonduri financiare sau de credit altor state, retragerea monedei proprii de pe piaţa externă.
Balanţa de plăţi externă se consideră a fi pasivă (defavorabilă) atunci când echilibrarea se face
prin primirea de fonduri financiare sau de credite, prin ieşiri de monedă proprie sau de monedă
străină aflată în rezerva valutară.

58
 Balanţa de plăţi externă poate fi întocmită în felul următor:
- global – pentru relaţiile economice şi financiare ale unei ţări cu restul lumii
- regional – pentru relaţiile cu un grup de ţări
- bilateral – pentru relaţiile cu o anumită ţară.

6.2 Rolul balanţei de plăţi externe

Fiind un tabel de sinteză detaliat pe conturi şi subconturi analitice elaborate pe o anumită

perioadă, balanţa de plăţi permite compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor
reale şi financiare ale unei ţări cu străinătatea. Balanţa de plăţi nu este doar o simplă înregistrare
descriptivă a unor operaţiuni comerciale sau financiare, ea furnizând elementele de diagnostic
care permit evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care fiecare naţiune le are în schimburile
comerciale cu ţările terţe, cu creditorii / debitorii sau cu organismele financiare internaţionale.
Din analiza balanţei de plăţi externe şi a soldurilor conturilor acesteia se pot trage o serie de
concluzii cu privire la competitivitatea externă a economiei naţionale, în special în ceea ce
priveşte comerţul cu bunuri şi servicii. Pe baza balanţei de plăţi se poate determina de asemenea
poziţia investiţională internaţională a unei economii care arată sintetic poziţia net - debitoare /
creditoare a unei ţări precum şi gradul de atractivitate mediului de afaceri intern pentru
investitorii rezidenţi şi nerezidenţi (atunci când mediul de afaceri se deteriorează investitorii îşi
orientează capitalurile către alte pieţe mai atractive).
Oferind posibilitatea analizei raporturilor de schimb la nivel macroeconomic, balanţa de
plăţi se constituie ca un instrument important în modelarea şi coordonarea politicilor comerciale
externe. Atunci când apare un dezechilibru cronic la nivelul balanţei comerciale (exporturi mai
mici decât importuri), teoretic acesta poate fi redus printr-un pachet de măsuri de natură fiscală
(creştere de taxe vamale, facilităţi fiscale pentru investitorii străini, subvenţii, credite
preferenţiale) sau de natură comercială (promovarea şi stimularea exporturilor).
În acest sens se poate observa că soldurile balanţei de plăţi constituie fundamentul pentru o
serie de politici macroeconomice: fiscale, monetare, valutare, comerciale (tarifare şi netarifare)
etc.

6.3 Structura balanţei de plăţi externe

Structura balanţei de plăţi externe diferă de la o ţară la alta, dar, în principiu, în aceasta se
regăsesc posturile care exprimă raporturile cu exteriorul urmărite de Fondul Monetar
Internaţional care periodic solicită fiecărui stat fie un exemplar al balanţei, fie anumiţi indicatori
financiari de analiză. La Fondul Monetar Internaţional sunt afiliate peste 150 de ţări membre în
vederea coordonării activităţii valutare şi financiare-monetare s-a încercat elaborarea unei
scheme unice de balanţă. În acest sens, Fondul Monetar Internaţional a editat un manual pe baza
59
căruia s-a stabilit o schemă de principiu a balanţei de plăţi externe, manual care a fost difuzat
tuturor statelor şi care se referă la activitatea comercială, schimbările de capitaluri şi mişcările
aurului valutar.
Balanţa de plăţi externe poate fi structurată în două capitole sau conturi:
1. Contul curent sau balanţa de plăţi externe curentă
2. Contul de capital sau financiar sau balanţa mişcărilor de capital.
În vederea alinierii ţării noastre la recomandările Fondului Monetar Internaţional,
Banca Naţională a României întocmeşte balanţa de plăţi externe sub următoarea formă:
I Contul curent (A+B+C):
A. Bunuri şi servicii:
a. bunuri f.o.b.12 (export/import)
- încasări/plăţi pentru export/import de bunuri
încasări/plăţi pentru bunuri trimise/primite din străinătate
tranzacţii cu aur între rezidenţi şi nerezidenţi
b. servicii:
- încasări/plăţi pentru servicii de transport, turism, asigurări, sport, cultură etc
B. Venituri
- din muncă (salarii/indemnizaţii pentru munca depusă în străinătate)
- din investiţii directe (dobânzi, dividende, profituri)
- din investiţii de portofoliu
- din alte investiţii (dobânzi)
C. Transferuri curente
- administraţia publică:
- subvenţii primite/acordate pentru susţinerea bugetului
- impozite, taxe, pensii, burse şcolare etc.
- alte sectoare
II Contul de capital şi financiar (A+B):
A .Contul de capital
- transferuri de capital
- achiziţionare/vânzare de active
- alocaţii primite/plătite pentru investiţii destinate formării unui capital
- transferuri de creanţe şi obligaţii
B. Contul financiar:

12
FOB, Free on board - franco bord - franco la bord (...port de încărcare convenit). Termen INCOTERMS
Îndeplinirea de către vânzător a obligaţiei de livrare care are loc numai în momentul când marfa a trecut balustrada
vasului în portul de încărcare.

60
 a. investiţii directe
b. investiţii de portofoliu
c. alte investiţii de capital
d. conturi de tranzit
e. conturi de clearing/barter
f. active de rezervă (alte tranzacţii).
III Erori şi omisiuni
Prin această balanţă se oglindesc fluxurile de încasări13 şi plăţi ale României cu alte ţări pe
o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Aceste fluxuri sunt generate în principal de
activitatea de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, dar şi de alte tranzacţii
financiare internaţionale şi de raporturile financiare derulate cu instituţiile financiar-bancare
internaţionale.
În concluzie, în funcţie de natura tranzacţiilor la care se referă, fluxurile de încasări şi plăţi
sunt grupate în cadrul structurii balanţei de plăţi în cadrul a două conturi:
Contul curent sau balanţa de plăţi externe curente, reflectă tranzacţiile cu bunuri şi servicii ale
unei economii cu restul lumii, la acestea adăugându-se veniturile şi trasferurile curente generate
de operaţiunile aferente celui de-al doilea cont al balanţei de plăţi. Este format din:
A. Bunuri şi servicii, care şi ele la rândul lor cuprind:
- balanţa comercială, care reflectă volumul tranzacţiilor de import-export la preţul f.o.b. 1
sau franco-frontiera română şi se referă în principiu la toate bunurile mobile pentru care
schimbul de proprietate se face între rezidenţi şi nerezidenţi. În balanţa de plăţi importurile apar
cu minus, deoarece pentru contravaloarea acestora trebuie plătiţi bani rezidenţilor străini, iar
exporturile apar cu plus deoarece ele aduc bani în ţară. Diferenţa valorică dintre exportul şi
importul de mărfuri constituie soldul balanţei comerciale.14
- Balanţa serviciilor (invizibilelor) care cuprind încasările şi plăţile pentru servicii de
transport, turism, asigurări, deplasări oficiale, construcţii, sport, cultură, reclamă şi publicitate
comercială, servicii de poştă şi telecomunicaţii, etc.
Tranzacţiile cu bunuri = COMERŢUL VIZIBIL
Tranzacţiile cu servicii = COMERŢUL INVIZIBIL
B. Venituri. Această poziţie denumită şi balanţa veniturilor, cuprinde în principal venituri
din muncă şi din drepturi de autor, precum şi dobânzi şi dividende ale investiţiilor de capital în
străinătate, încasate de rezidenţi sau plătite de ei pentru împrumuturile şi investiţiile în ţară ale
nerezidenţilor.

13
Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe H. Popescu, (2007) Bugetul de stat al României, Editura Universitară, cap. 3,
pag. 122
14
Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe H. Popescu, (2007) Bugetul de stat al României, Editura Universitară, pag. 34

61
 C. Transferuri curente. Această poziţie, denumită şi balanţa donaţiilor şi transferurilor
unilaterale, cuprinde ajutoare internaţionale publice sau private, subvenţii primite sau acordate
pentru susţinerea bugetului, subvenţii acordate de unele state în favoarea altora, taxe, impozite,
burse şcolare, donaţii etc.
Contul de capital şi financiar sau balanţa mişcărilor de capital, în care se înregistrează intrările
şi ieşirile de capital pe termen lung (peste un an) sub formă de investiţii directe pentru
cumpărarea sau înfiinţarea de intreprinderi, investiţii sau valori imobiliare (acţiuni, obligaţiuni),
împrumuturi acordate sau efectuate de autorităţile publice, finanţarea unei filiale externe de către
o intreprindere mamă etc. şi cele pe termen scurt (până la un an) care se concretizează în
construirea de active bancare în străinătate sau repatrierea lor, împrumuturi acordate
nerezidenţilor de către rezidnţi şi invers, tranzacţii ofiaciale ale efectelor financiare în afara ţării,
mişcări de capital cu caracter speculativ, etc. cu alte cuvinte în acest cont se inregistrează
tranzacţiile internaţionale cu active şi pasive financiare. 15 În concluzie balanţa mişcărilor de
capital cuprinde două grupuri importante:
A. Contul de capital, care cuprinde toate operaţiile de încasări sau plăţi în vederea
transferului internaţional al capitalului, precum şi achiziţionarea sau vânzarea de active
nefinanciare (pământul, bogaţiile solului) şi active intangibile (brevete, mărci, închirieri etc.)
tranzacţionate între rezidenţi şi nerezidenţi.
B. Contul financiar include toate tranzacţiile rezultate în urma schimbării proprietăţii
activelor financiare străine, inclusiv crearea sau lichidarea de creanţe faţă de străinatate în cadrul
activelor şi pasivelor financiare externe ale unei economii. Fluxurile incluse în contul financiar
se împart din punct de vedere funcţional în:
· Investiţii directe, care cuprind: investiţii ale rezidentilor în strainătate, investiţii
directe ale nerezidenţilor în România etc.;
· Investiţii de portofoliu (sau tranzacţii ce au ca obiect valori mobiliare de natura
acţiunilor sau obligaţiilor), care cuprind: creanţe deţinute de rezidenţi asupra nerezidenţilor şi
angajamente ale rezidenţilor (active obligatorii);
· Alte investiţii de capital, se referă la credite comerciale, împrumuturile şi creditele de
la Fondul Monetar Internaţional, depozitele bancare, documentele de import-export în curs de
decontare etc.;
· Conturile în tranzit cuprind sumele a căaror provenienţă sau destinație este în curs de
stabilire; Conturile de clearing/barter cuprind operaţiunile de cliring (compensarea globala a
tuturor creantelor si angajamentelor reciproce între două ţări), operaţiunile de barter (schimb

15
Kiritescu Costin, ( 1 9 7 8 ) , Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiințifică și Enciclopedică
Bucureşti, pag. 9

62
direct marfă contra marfă sau o plată contra alteia echivalente), operaţiuni de compensare,
operaţiuni de cooperare, toate acestea având ca efect evitarea transferului de valută.
Activele de rezervă se află sub controlul şi la dispoziţia autorităţii monetare din fiecare ţară
în vederea corectării dezechilibrelor înregistrate de balanţa de plăţi externe, dar şi pentru a
interveni pe piaţa valutară pentru a susţine cursul de schimb al monedei naţionale sau pentru a
executa alte influenţe. În esenţă activele de rezervă sunt constituite din: aur valutar, DST,
disponibilităţi în valute străine şi alte creanţe.16
Erorile şi omisiunile apar de regulă, datorită faptului că, datele necesare alcătuirii balanţei
provin din surse diferite, ceea ce face ca procesul de contabilizare prin dubla intrare să nu fie
perfect. Însă, deoarece aceste neconcordanţe tind să se compenseze, mărimea diferenţei nete nu
poate fi considerată ca indicator al acurateţei unei balanţe. Totuşi, dacă aceste diferenţe sunt mari
şi persistă în timp există riscul afectării întregii credibilităti a balanţei, determinând totodata
îngreunarea analizei şi interpretării diferitelor posturi şi capitole din balanţă.
Soldul balanţei reflectă relaţia în care se găsesc cele două conturi principale ale balanţei de
plăti externe (contul curent şi cel de capital) din punct de vedere al intrărilor şi ieşirilor
generate de tranzacţiile internaţionale.
Dacă soldul general al balanţei de plăţi (soldul balanţei plătilor curente şi al balanţei
mişcărilor de capital) este excedentar, aceasta înseamnă că economia primeşte mai multe
mijloace de plată din străinatate (înregistrări în plus) decât trebuie să plătească (înregistrări în
minus). În acest caz, rezervele de devize ale ţării pot creşte sau surplusul se poate utiliza pentru a
rambursa creditele obţinute din străinatate sau pentru a cumpăra acti Un excedent al balantei de
plati datorat, de pilda, unui excedent al balantei comerciale, inseamna ca exporturile depasesc
importurile, iar intrarile in fluxul circular depasesc iesirile. Prin urmare, nivelul general al
activitatii economice va creste, rata somajului va scadea, dar inflatia ar putea sa se situeze pe o
curba ascendenta.
Dacă soldul balanţei de plăti, în ansamblu, este deficitar, aceasta înseamnă că, înregistrările
cu minus (plăţi făcute către străinatate) depaşeste pe cele cu plus (încasări din străinatate). În
acest caz, întrucat balanţa globală a unei ţări nu poate ramâne dezechilibrata, acoperirea
deficitului se poate face prin: diminuarea rezervelor valutare, contractarea de credite externe,
vânzarea de active în străinatate. Spre exemplu, un deficit al balanţei de plăţi, datorat deficitului
balanţei comerciale, înseamnă că importurile depăşesc exporturile. Ieşirile din fluxul circular
depaşesc intrările, astfel încat nivelul general al activităţii economice va scadea, lucru care poate
să conducă implicit la creşterea şomajului, în timp ce rata inflaţiei ar putea să scadă.

16
Kiritescu Costin, ( 1 9 7 8 ) , Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiințifică și Enciclopedică
Bucureşti, pag. 22

63
 Aşa cum s-a mai menţionat, deci, ca urmare a înregistrării tranzacţiilor economice ale unei
ţări cu străinatatea îin dubla partidă, balanţa de plăţi externe a unei ţări este în mod necesar
echilibrată, în sensul că, activul = pasivul, în contextul mecanismelor de echilibrare a balanţei
utilizându-se două concepte tehnice distincte:
Balanţa „peste linie” pentru balanţa tranzacţiilor curente; balanţa „sub linie” pentru
contul de capital şi financiar exclusiv postul „active de rezervă”. Prin urmare, pentru autorităţile
financiare, tranzacţiile înregistrate „deasupra liniei” sunt acelea care necesită fie o finanţare a
deficitului, fie o capitalizare a excedentului, iar cele înregistrate „sub linie” sunt cele care
soluţionează dezechilibrul posturilor situate „deasupra liniei”, printr-un dezechilibru în sens
invers. Astfel, în cazul unui deficit al contului curent, acesta este acoperit “sub linie” prin:
Import de capital sub forma investiţiilor străine în economie sau a împrumuturilor contractate
în străinatate;
Amânarea rambursării datoriei externe contractate anterior;
· Cheltuirea unei părti din rezervele valutare internaţionale pentru a achita plăţile devenite
scadente în anul de referinţă. În cazul unui excedent al balanţei de plăţi externe curente, acesta
determină „sub linie”:
Un export de capital sub formă de investiţii în străinatate sau împrumuturi acordate altor ţări;
O sporire a rezervelor valutare internaţionale ale ţării;
O reducere a propriei datorii faţă de străinatate.
În concluzie, ca regulă generală, în cadrul balanţei de plăţi externe deficitele sunt finanţate,
iar excedentele sunt utilizate (adică primesc o anumită destinaţie), astfel încat, pe total, asa cum
am mai menţionat, din punct de vedere contabil se realizează echilibrul balanţei.
Într-o economie de piaţă, pentru a influenţa evoluţia unor fenomene economice, statul
poate folosi balanţa de plăţi, mişcările de capital şi implicit, situaţia monedei din ţara respectivă.
Evoluţia balanţei de plăţi a unei ţări este în strânsă legătură cu evoluţia economică a ţării
respective şi reflectă, într-un anume moment, gradul şi modul în care ţara respectivă este
angrenată în circuitul economic mondial. Se poate afirma că balanţa de plăţi este, în esenţă,
barometrul întregii activităţi economico-financiare a unei ţări. Ea pune în evidenţă capacitatea de
producţie a bunurilor şi competitivitatea acestora pe piaţa internaţională, atât în ceea ce priveşte
calitatea, cât şi preţul acestora.

64
 CAPITOLUL 7
RISCURILE FINANŢĂRII INTERNAŢIONALE

Realitatea ne-a dovedit în repetate rânduri că orice activitate umană se desfăşoară în

condiţii de risc, aceste riscuri fiind mai mult sau mai puţin grave, mai mult sau mai puţin
cunoscute, mai uşor sau mai greu de evitat. Insuficienta cunoaştere a riscurilor, evaluarea lor
greşită, lipsa unei protecţii adecvate împotriva acestuia va afecta în mod direct rezultatul final al
activităţii.
Internaţionalizarea afacerilor, ca formă particulară a activităţii economice, reprezintă un
proces complex şi de durată, ce angajează resurse financiare, materiale şi umane semnificative.
Derularea de afaceri pe pieţe externe se va realiza numai dacă există un stimulent suficient de
puternic, în măsură să motiveze companiile să-şi asume riscurile implicate şinecesită includerea
noţiunilor de risc şi incertitudine în structura p ocesului decizional.
În decizia de finanţare atât investitorii (creditorii) cât şi beneficiarii finanţăriioperează cu
trei situaţii decizionale posibile: situaţia certă, incertă şi riscantă.Certitudinea absolută poate fi
definită ca situaţia decizională în care evoluţia viitoarea evenimentelor, consecinţele unei decizii
pot fi prevăzute cu exactitate, neexistânderori sau evenimente neaşteptate .
În acest context, rezultatele oricărei acţiuni /decizii ar fi cunoscute cu exactitate, înaintea
producerii / adoptării lor.
Practic mecanismul decizional ar deveni un automatism, orice decizie indiferent de
importanţă şi complexitate ar deveni o chestiune de rutină.
Opusul noţiunii de certitudine absolută, incertitudinea absolută reprezintă situaţia încare
decidentul nu poate anticipa evoluţiile şi / sau propriile sale acţiuni viitoare şi /sau decizii şi nici
ale altora .
Riscul reprezintă o pierdere potenţială cauzată de producerea unor evenimente în viitor.
În finanţarea internaţională riscul are o formă tridimensională fiind compus din: riscurile de
mediu, de proiect şi de firmă.
Riscul de ţară: este un risc legat de mediul din ţara gazdă a investiţiei sauţara debitorului
Riscul de dobândă: este un risc determinat de evoluţia nefavorabilă a ratelorde dobândă pe
pieţele internaţională.
Riscul valutar: este un risc specific finanţărilor în valută fiind determinat deevoluţia
nefavorabilă a cursului de schim
Riscul de neplată: este riscul ca debitorul să se afle în incapacitate de plată aserviciului
datoriei contractate şi / sau de rambursare a împrumutului lascadenţă.

65
7.1 Riscul de ţară

Este un concept nou introdus pentru prima dată de M. Friedman în 1975 când Citibank a
împrumutat un guvern dintr-o altă ţară ce a refuzat ulterior să ramburseze datoria contractată;
A fost iniţial corelat cu capacitatea şi voinţa unui guvern de a-şi rambursa datoria externă;
Acest concept este utilizat astăzi în mai multe domenii:
- Finanţarea internaţională (datoria publică şi privată)
- Investiţiile străine directe;
- Investiţiile de portofoliu (evaluarea acţiunilor şi obligaţiunilor)
- Ajustarea la risc a proiectelor / afacerilor.
Riscul de țară măsoara abilitatea unei țări de a furniza companiilor private rezidente sau
nerezidente precum și entităților guvernamentale valuta necesară derulării activitățtii acestora.
Această abilitate se referă pe de o parte la convertibilitatea monedei naționale într-o altă monedă
și pe de altă parte are în vedere riscul de transfer de profituri și plăți în afară (aferente unor
credite externe sau contracte comerciale).
Un risc de țară ridicat se traduce prin reducerea semnificativă a capacității filialelor
companiilor străine sau chiar a companiilor rezidente de a cumpăra de la băncile comerciale sau
de la autoritatea monetară valuta necesară îndeplinirii obligațiilor față de partenerii comerciali,
creditorii sau investitorii străini.
O componentă aparte a riscului de țară (riscul suveran) măsoara capacitatea unei țări de a-și
plăti serviciul datoriei externe. Riscul de țară, adesea și în mod eronat, este confundat cu riscul
politic sau cu riscul suveran.
Riscul de țară versus riscul suveran și politic
Riscul de țară afectează o mare varietate de tranzacții și active, ce include împrumuturi
externe, operațiuni în valută, plpțile internaționale, creditele de export, plăți de dividende sau
repatrieri de capital către investitorii străini. Riscul de țară se referă numai la activele reale sau
financiare ale unei companii localizate pe o piața străină și niciodată nu afectează pasivele
acestei companii. Riscurile asociate unui împrumut extern sunt riscul de țară, riscul de transfer,
riscul politic și riscul suveran.
Riscul suveran are în vedere creditele guvernamentale externe sau cele garantate
guvernamental. Riscul suveran se referă atât la lipsa de voință în îndeplinirea obligațiilor
asumate de un guvern față de o instituție financiară externă (repudierea datoriei externe) cât și la
incapacitatea de îndeplinire a acestora (caz în care se solicită renegocierea sau reeșalonarea
datoriei externe și a serviciului aferent acestuia).
Riscul politic măsoara pierderea care ar putea să apară datorită instabilității politice,
exproprierilor, naționalizărilor, confiscărilor, revoluției sau războiului. Riscul de țară asociat
66
investițiilor străine directe acordă o importanță fundamentală mediului politic, de a cărui
capacitate de a rezolva crizele economice potențiale depinde finalitatea operațiunii.
Rolul analizei de risc de ţară
- Localizarea precisă a creditului sau a afacerii (harta de risc);
- Luarea deciziei de a te implica sau nu pe pieţele internaţionale (“go / no go decision”);
- Pentru a stabili gradul de implicare pe o piaţă externă;
- Dezvoltarea unor strategii pe o piaţă externă (ex. strategiile concurenţiale);
- Adaptarea ulterioară a creditului sau investiţiei la modificările de mediu.
Indicatorii de risc de țară
Printre indicatorii de risc de țară utilizați de diferite metode de analiză putem menționa:
• produsul intern brut / locuitor (PIB / loc., ponderea sectorului privat în PIB ( P/PIB),
ponderea agriculturii în PIB,
• ritmul de creștere al producției industriale,
• dimensiunea economiei subterane,
• deficitul bugetar (B) ca procent din PIB,
• subvenții în economie,
• accesibilitatea pieței de consum pt. străini,
• indicele prețurilor de consum, indicele prețurilor de producție,
• rata inflației,
• viteza de circulație a monedei, ritmul de creștere al masei monetare,
• rata medie a dobânzii, multiplicatorul masei monetare,
• rata de economisire,
• rata de creditare în economie, credite neperformante economie,

volumul tranzactiilor bursiere,

reforma sistemului bancar, controlul asupra operațiunilor bancare,

dotarea cu resurse naturale, dependența de importul de combustibil și energie,

accesibilitatea formelor de relief,

calitatea infrastructurii și a serviciilor oferite,

volumul total al exporturilor, volumul total al importurilor, soldul balanței comerciale,
ponderea exportului țării în exportul Europei, ponderea exportului în PNB (sau PIB),

datoria externă brută, datoria externa netă, ponderea datoriei externe în PIB, ponderea
datoriei externe în exporturile totale,

stabilitatea cursului de schimb valutar, regimul valutar și al schimburilor cu străinatatea,

forma de guvernare, structura guvernului, orientarea politică a guvernului, stabilitatea
guvernului, atitudinea guvernului față de investițiile străine, sistemul partidelor politice,

67
 ideologia partidelor politice, competiția politică între partide, politica generală a
guvernului, stabilitatea politicii guvernului, liderii politici, forța și influența opoziției,
corupția, volatilitatea electoratului, gradul general de implicare politică, sprijinul popular
acordat puterii etc.
Factorii de risc de ţară (indicatorii)
Riscul de ţară din perspectiva creditorului: Soldul contului curent, datoria externă,
deficitul BP, structura economică, dezvoltarea economică, nivelul de concentrare la export,
dependența de importuri, convertibilitatea monedei naționale, PIB-ul, rezervele internaționale,
inflația, acumularea de capital intern, stabilitatea politică, corupția, credibilitatea și independența
Băncii Centrale, orientarea guvernului etc.
Riscul de ţară din perspectiva investitorului: Nivelul educațional al forței de muncă,
salariile, dimensiunea pieței interne, concurența internă, infrastructură, accesibilitate țară,
accesibilitatea pe piață, reglementările ratei dobânzii, facilități pentru investiții, dreptul de
proprietate și de transfer, impozitarea.
Formele de materializare a riscului de ţară

Credit internaţional Afaceri internaţionale

Întârzierea rambursărilor; Confiscarea
Probleme cu plata serviciului DE; Naţionalizarea
Repudierea datoriei externe Exproprierea;
Renegocierea datoriei externe Indigenizarea;
Reeşalonarea datoriei externe; Limitarea sau restricţionarea
Moratoriul DE; repatrierii capitalului străin
Probleme temporare cu Limitarea sau restricţionarea
rambursarea datoriei externe transferului de dividende;
datorate unor dezechilibre în BPE, Distrugerea parţială sau totală a
dezechilibre pe piaţa internă; obiectivului de investiţii;
Pierderi de profit.
Managementul riscului de ţară din perspectiva investitorilor străini:
Înainte de realizarea investiţiei:
- obţinerea de informaţii suplimentare
- evitarea ţărilor cu risc ridicat
- poliţele de asigurare a riscului de ţară (ex COFACE)
- negocierea cadrului de derulare a afacerii
- adaptarea proiectului la nivelul de risc
- diversificarea geografică a portofoliului de investiţii
După realizarea investiţiei:

68
 - monitorizarea permanentă a nivelului de risc de ţară;
- adaptarea ulterioară a proiectului la nivelul de risc;
- promovarea de bune relaţii cu parteneri / statul gazdă;
- dezinvestirea, maximizarea profitului.
Managementul riscului de ţară din perspectiva creditorilor
Înainte de acordarea creditului:
• Dobândă variabilă în loc de dobândă fixă;
• Ajustarea dobânzii la nivelul de risc de ţară al debitorului;
• Impunerea de restricţii la utilizarea fondurilor;
• Acordarea de consultanţă financiară debitorului;
• Ajustarea scadenţei creditului la nivelul de risc;
• Impunerea unor condiţii de acordarea a creditului;
• Asigurarea creditului (ex: export credit insurance);
• Participarea directă la proiectele finaţate (ex: E.B.R.D. or I.M.F. credits);
• Solicitarea unor măsuri de ajustare care trebuie aplicate de către cel care se împrumută
(ex: structural credits)
• Colaterale şi alte garanţii.
După acordarea creditului:
• debt - by - debt swap;
• debt - by - equity swap;
• reeşalonarea;
• renegocierea.

7.2 Riscul valutar

Este un risc foarte uşor de estimat. Gradul de expunere se poate măsura prin raportarea
randamentului curent în condiţiile unui curs fix la randamentul curent în condiţiile unui curs
estimat:
Riscul valutar se definește ca probabilitatea de a înregistra pierderi în urma variației
cursului de schimb. El se manifestă doar în prezența tranzacțiilor în monede străine. Pierderile
pot fi înregistrate datorita modificării valorii activelor și pasivelor externe în urma modificării
cursului valutar. Riscul valutar este cu atât mai mare cu cât ponderea activelor și pasivelor
externe în bilanț este mai mare.
În funcție de factorii care îl determină, riscul valutar prezintă următoarele componente:
1.riscul de translatare (expunerea de translaţie)-apare în cazul societăților multinaționale cu
activitate internațională, care au deschise subunitățti pe teritoriul altor state. Periodic are loc o

69
consolidare a bilanțului si rezultatelor la nivelul societății mamă, care trebuie să cuprindă și
situatiile subunităților din străinătate.Consolidarea se face în moneda țării unde este situată
centrala și asta presupune o conversie a valorilor externe exprimate în alte monede. La nivelul
centralei se pot înregistra pierderi în următoarele situații:
•din preluarea pierderilor existente la nivelul subunităților din străinătate
•din modificări nefavorabile de curs la conversie
•din diferențele existente între cele două țări la nivelul sistemelor de contabilitate și fiscale. Este
posibil ca un profit înregistrat în contabilitatea subunității să se transforme în pierdere în
contabilitatea centralei, în urma translatării contabile.
Un fenomen similar îl înregistrează şi economiile naţionale, în ansamblul lor, pentru
sumele de bani pe care le păstrează sub formă de rezerve valutare sau lichiditate internaţională.
Scăderea de curs valutar determină aşa numita pierdere contabilă, vizibilă în cazul schimbului
valutei din rezervă cu alte monede.
Urmările riscului valutar de translare sunt pierderi sau câştiguri ce pot fi compensate de
pierderile sau câştigurile din bilanţ care nu întotdeauna reflectă valoarea lor economică reală.
Din aceasta cauză specialiştii recomandă agenţilor economici să ignore riscul valutar de translare
şi să-şi concentreze atenţia la gestiunea riscului valutar economic.
2.riscul de tranzacție - apare atunci când se desfășoară operațiuni într-o deviză care își modifică
cursul. Acest curs crește odată cu volumul operațiunilor în devize și cu instabilitatea valutară.
Întotdeauna, într-o operațiune supusă riscului de tranzacție dacă unul dintre parteneri a înregistrat
o pierdere celălalt a înregistrat un câștig.
Expunerea tranzacţională rezultă din aceea că o serie de operaţii se desfăşoară în valută iar
cursul poate fluctua, influenţând astfel marja în ţara de referinţă. Poate deveni semnificativă pe
termen scurt (sub un an) dar poate fi minimizată prin hedging. Acest tip de risc e legat de
incertitudinea valorii tranzacţiei în monedă naţională în viitor şi apare ori de câte ori o companie
se angajează într-o tranzacţie de vânzare sau de cumpărare operată în valută.
Din cauza riscului valutar de tranzacţie agentul economic poate avea modificări în fluxurile
sale de venituri ceea ce poate avea ca urmare modificarea valorii firmei şi scăderea capacităţii ei
de plată. Riscul valutar de tranzacţie e cu atât mai mare cu cât instabilitatea monetară dintr-o ţară
este mai mare. În urma lui întotdeauna un partener câştigă iar celălalt pierde.
3.riscul economic – vizează modificarea valorii agentului economic în urma variației cursurilor
valutare. Spre deosebire de riscul de tranzacție, acesta se reflectă pe termen lung în toată
activitatea, și nu numai în rezultatul unei operațiuni.
Expunerea economică reflectă influenţa fluctuaţiilor cursurilor valutare asupra valorii
agentului economic. Este relevantă dacă se exprimă în moneda ţării de referinţă. Valoarea de

70
piaţă a entităţii este ca şi în cazul activelor financiare, calculată ca fiind valoarea actuală a tuturor
veniturilor realizate în toate valutele de contractare. Actualizarea se face folosind costul mediu
ponderat al capitalului.
Riscul valutar economic este riscul legat de modificarea valorii activelor şi pasivelor
agenţilor economici din cauza incertitudinii modificării dimensiunii valorice a etalonului
monetar.
Ca urmare a modificării permanente a valorii, fenomen datorat schimbărilor în mecanismul
de obţinere şi dimensionare a valorii sub influenţa factorilor interni şi externi, precum şi a
mutaţiilor tehnice, tehnologice dar şi a redimensionărilor în raporturile de forţă ale participanţilor
la obţinerea şi repartizarea valorii, utilizarea în practică a unui etalon dinamic determină greutăţi
şi dificultăţi ce se cer administrate.
Indicatori ai riscului valutar
Aprecierea riscului valutar se poate face în baza următorilor doi indicatori:
1. poziția valutară - se determină comparând activele și pasivele exprimate în moneda străină.
Se calculează pentru fiecare monedă în parte. Poziția valutară este scurtă dacă pasivele în valută
sunt mai mari decât activele în valută. În situația inversă, când activele în valută sunt mai mari
decât pasivele în valută, poziția valutară este lungă. Poziția valutară a entității induce câștiguri
sau pierderi în funcție de evoluția cursului valutar. Expunerea la riscul valutar generat de
operațiunile într-o anumită monedă străină este cu atât mai mare cu cât poziția valutară pentru
acea monedă este mai mare.
2. poziția valutară globală -se definește ca fiind soldul net într-o monedă de referință al
creanțelor în devize față de pasivele în devize. Aceasta ia în calcul toate pozițiile valutare
individuale oferind o imagine asupra riscului valutar la nivelul entității. Poziția valutară globală
este folosită mai mult la raportarea situației agentului economic către centrală și mai puțin la
gestiunea efectivă a riscului valutar. Această poziție, prin compensările de expuneri pentru
diferite monede, duce la diminuarea riscului în calcul, dar la menținerea lui în fapt.
Vis a vis cu riscul valutar, entitatea are posibilitatea fie să se protejeze administrând riscul,
fie suportă consecinţele lui financiare. În contextul actual al economiei caracterizate prin flotarea
monedelor şi oscilarea în amploare mare a cursurilor valutare, gestiunea riscului valutar devine o
necesitate.

71
7.3 Înșelatorii financiare: mici moduri prin care poți fi păcălit de "experții"
piețelor financiare
În acest paragraf vom prezenta pe scurt care sunt cele mai frecvente înșelătorii financiare și
ce trebuie știut ca să ne ferim de ele.
Înșelătoriile prin e-mail
Mailurile suspecte de la persoane necunoscute care vă propun diverse modalități de a face
bani sau de a-i ajuta în schimbul unor sume extraordinar de mari nu ar trebui să tenteze niciun
investitor serios.
Deși multe dintre înșelătoriile acestea prin e-mail sunt ușor de depistat, investitorii trebuie
să fie precauți pentru că nenumarate fraude se pot ascunde sub mailuri foarte serioase.
Oricum, sugestiile că ai putea face sume foarte mari de bani sau simpla recomandare a unei
investiții profitabile trebuie tratate cu atenție. De ce ar vrea o persoană necunoscută să îți
recomande o acțiune, o investiție sau orice altă formă de a câștiga?
Gândiți-vă că, dacă o strategie sau o investiție ar fi un pariu sigur, cu o rată de câștig mare,
nu ar vrea nimeni să ofere pe gratis o asemenea oportunitate.
Strategiile "pump & dump"
Strategiile de "pump & dump" au devenit foarte populare în timpul bulei speculative dot-
com, când acțiunile firmelor IT&C erau umflate artificial prin intermediul comentariilor și
posturilor pe diverse site-uri pe internet, pentru ca, după ce înregistrau creșteri spectaculoase,
autorii acestor scamatorii financiare să vândă titlurile, încasând astfel câștiguri exorbitante.
Care este mecanismul unei Strategii de "pump & dump“?
Creșterile debutează, de regulă, pe o știre sau o așteptare optimistă (poate fi vorba de
rezultate financiare de excepție, o potențială ofertă de cumpărare, semnarea unui contract cu un
client important, creșterea cotațiilor pe piețele externe pentru produsele realizate de companie).
Pe volume mici, acțiunile sunt aspirate de inițiați câteva zile la rând, iar prețurile urcă în
mod constant.
Mișcarea este cu atât mai reușită cu cât în acționariat nu sunt investitori sofisticați care să
fie tentați să marcheze profiturile. Pe final, prin presă apar absolut din coincidență tot felul de
rapoarte optimiste, unii brokeri își încurajează clienții că trendul deja conturat lasă locul unor noi
aprecieri, iar investitorii începători încep să muște nada. Apariția unor volume mai mari de
tranzacționare pe fondul stagnării cotațiilor e semnalul că se marchează profiturile, iar prețurile
se vor prăbuși în curând.
Orice acțiune sau investiție intens lăudate și promovate pe diverse canale media ar putea să
nu fie atât de sigure pe cât susțin cei care întrețin euforia.

72
 Fascinația aurului
Odată cu adâncirea crizei financiare, tot mai mulți investitori s-au orientat pe investițiile în
aur sau alte metale. Deși investiția în aur oferă o plasă de siguranță față de efectele inflației, ca
orice alt plasament are și riscuri.
Este inteligent să diversifici și să ai astfel în portofoliu și aur, dar nu este sănătos să credeți
că dacă renunțați la activele riscante și treceți toți banii pe aur, riscurile vor fi mai mici.
Recent, chiar și în România au apărut diverse firme mai mult sau mai puțin necunoscute, în
general brokeri forex, care ademenesc clienții să investească cu sume relativ mici în aur.
Ceea ce nu spun aceștia este că, investițiile pe care ți le recomandă sunt în marjă, ceea ce
înseamnă că oricât de "sigură" ar fi investiția în aur, efectul de levier îți poate aduce foarte ușor
contul pe zero.
Efectul de levier/ parghie (leverage)
Efectul de levier înseamnă, în termeni financiari, utilizarea banilor împrumutați ca să
mărești rentabilitatea investiției. Se numește “pârghie” deoarece cu un capital propriu destul de
mic investit, se pot obține căștiguri (dar și pierderi) semnificative, atunci când gradul de
îndatorare este mare.
Investiții în marjă
Investitorul cumpără în marjă (buying on margin) atunci când împrumută bani de la
brokerul lui, astfel încât el va putea cumpăra mai multe acțiuni decât în mod normal. Pentru
aceasta el are nevoie să deschidă un cont în marjă (margin account), care este diferit de
obișnuitul cont de numerar (cash account) și care va necesita depunerea unei sume cel puțin
egală cu minimul cerut de brokerul respectiv. Să nu uităm că orice împrumut se plătește, deci
brokerul va cere o dobândă, pe lângă comisioanele pentru tranzacții.
Marja ințială (initial margin)
Este de fapt suma care o aduce investitorul din buzunarul lui, capitalul propriu, la
deschiderea contului. Întotdeauna se cere o marjă minimă – de obicei minim 50% marja (și,
implicit, maxim 50% împrumutul), adică cel puțin 50% din prețul plătit pentru acțiuni trebuie să
fie din fondurile proprii. După prima tranzacție de cumpărare, punctul de referință va fi marja
de mentenanță.
Marja de mentenanță (maintenance margin)
De multe ori este mai mică decât cea inițială (ca să nu fie pus investitorul în dificultate încă
de la primele tranzacții) și care va trebui respectată pe tot parcusul utilizării contului. În
momentul în care valoarea investiției scade și deci ponderea capitalului propriu scade (pentru că
toată pierderea este scăzută din capitalul propriu), atunci apare celebrul apel de marjă (margin
call) prin care brokerul te forțează să mai aduci bani în cont, ca să revii la proporția cerută.

73
 Încrederea exagerată în consilierii financiari
În era Bernard Madoff investitorii se încred mult prea mult în consultanții financiari sau
anumiți experți în investiții. Cazul Cristian Sima este un exemplu foarte bun că și în România
investitorii, de multe ori chiar cu educație financiară serioasă, se bazează mult prea mult pe
experți sau indivizi care pozează în specialiști.
Orice investitor trebuie să mențina o doză de neîncredere în consultantul care îi prezintă
beneficiile unei investiții sau o strategie financiară.
Mai mult, niciun investitor nu trebuie să accepte un consultant sau manager de fonduri care
îi garantează un anumit randament sau îl tentează cu anumite câștiguri. Cel mai probabil, dacă un
consultant promite un anumit câștig în piețele financiare, pe lângă faptul că este ilegal, la un
moment dat se va dovedi că nu își va putea ține promisiunea față de clienți, iar aceștia își vor da
seama că au fost înșelați prin aceste practici.
Privind consultanții financiari și specialiștii bursieri cu mai multă neîncredere, investitorii
vor avea șanse mai mari să recunoască diferitele practici frauduloase.
Unul dintre cei mai importanți jucători de pe piața bursieră americană din ultimele decenii,
Madoff a fost fondatorul firmei Bernard L. Madoff Investment Securities LLC. Madoff a mai
înființat un fond de investiții, bazat pe așa-numita "schema Ponzi", o operațiune ilegală în
managementul fondurilor de investiții, similară cu jocurile piramidale. Ea presupune returnarea
de profituri exagerate investitorilor, fără nici o bază reală. Poartă numele lui Charles Ponzi, un
imigrant italian care a rămas în istoria SUA drept unul dintre cei mai mari fraudatori.
El a declarat că nu i-a venit să creadă că autoritățile americane nu au reușit să descopere
mai repede imensa fraudă pe care o pusese la cale și că a reușit să scape atîția ani fără să fie
arestat.
Madoff a fost condamnat la închisoare, și ispășește o condamnare de 150 de ani fiind găsit
vinovat pentru o fraudă de peste 50 de miliarde de dolari.
Mirajul pietei Forex si a tranzactiilor pe termene scurte
Odată cu extinderea internetului și a platformelor de tranzacționare online, investitorii au
fost ademeniți cu strategiile "day-trading-ului", prin care teoretic puteau să realizeze câștiguri
bune tranzacționand pe termene foarte scurte, chiar de o zi. Diversele reclame, în general ale
firmelor care tranzacționau pe piața valutară (Forex), sugerau că până și gospodinele fără pic de
educație financiară sau specializare în piețele de capital pot face bani frumoși doar citind un
manual de trading.
Day trading
Se referă la practica de a cumpăra și a vinde instrumente financiare în aceeași zi,
majoritatea pozițiilor fiind de regulă închise înainte de închiderea pieței. Traderii care participă

74
în "day trading" mai sunt numiți "traderi activi" sau "day traders". În acest context, prin traderi
nu ne referim la brokeri autorizați, ci la persoane fizice sau juridice care fac din această ocupație
o meserie sau o pasiune. Bursele mari datorează o mare parte din volumul zilnic tranzacționat
acestor participanți speciali care, la rândul lor, pot obține beneficii importante din aceasta
activitate.
Day traderii activi se concentrează pe mișcările de preț, încercând să le anticipeze. Ei
folosesc pentru aceasta analiza tehnică, dar și un număr nelimitat de strategii pe care ei le
consideră potențial profitabile. Day traderii preferă să-și lichideze pozițiile înainte de închiderea
ședinței de tranzacționare pentru a evita riscul unei modificări semnificative de preț într-o
direcție ce ar putea să le cauzeze pierderi majore.
De regulă, pentru un număr mare de tranzacții efectuate într-o zi, brokerii practică tarife
preferențiale. De asemenea, statistic s-a constatat că cei mai mulți traderi activi preferă să
tranzacționeze on-line, astfel încât să evite întârzieri datorate procedurilor interne ale brokerilor.
Este de bun simț să nu crezi așa ceva. Dacă ar fi atât de simplu și orice investitor poate să
citească un manual de 20 de pagini și să înceapă brusc să facă bani pe Forex toată lumea ar fi atâ
de bogată și nu ar mai munci nimeni. Este suficient, totuși, să ne uităm la statistici pentru a ne da
seama că investitorii fără experiență "sunt carnea de tun" în piețe. Peste 90% din traderii pe
Forex pierd bani și probabil undeva sub 5% reușesc să încheie pe plus un an.
Morala pentru investitori: Să nu se încreadă într-un sistem de tranzacționare cumpărat de
pe internet sau pe lecțiile predate de un broker Forex mai mult sau mai puțin obscur.

75
 BIBLIOGRAFIE

Paul Bran, (1995), Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București
Brezeanu Petre, Simon Ilie, Novac Laura Elly, (2005), Instituții financiare internaționale,
Editura Economică, București;
Daniel Daianu, Radu Vranceanu, (2002), România și Uniunea Europeană: inflație, balanță de
plăți, creștere economică, Editura Polirom, - European Union
Daniels John D., Radebaugh Lee H., Sullivan Daniel P., (2010), International Business:
Environments and Operations, 13th edition, Pearson/Prentice Hall;
Eiteman D., Stonehill A., Moffett M., (2007), Multinational Business Finance, Pearson
International Edition, Boston, 2007
Făt, Codruţa, (2011), Finanţe Internaţionale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, ClujNapoca
Constantin Floricel, Relatii si tehnici financiar-monetare internationale, Editura Didactică și
Pedagogică , 1994
Halwood P.C., MacDonald R., (2007), International Money and Finance, 3rd.ed., Ed. Blackwell
Publishing, 2000, reeditată 2007
Costin C. Kirițescu, (1976), Relații valutar-financiare internaționale, Editura Științifică și
Enciclopedică, București,
Krugman, P.; Obstfeld M.; Melitz Marc, (2012), International Economics, Pearson Publishing,
(partea 1 International Trade Theory)
Mirela Matei, (2004), Investitiile straine directe, Ed. Expert, 2004
Paun Cristian, (2005), Finanţare Internaţională - suport de curs, Editura ASE;
Paun Cristian, (2003), Aspecte financiare şi monetare ale relaţiilor economice internaţionale,
Editura Luceafărul, Bucureşti
Roman Daniela, (2006), Finanțe publice internaționale, Editura. Economică,București;
Mihaela Rovenţa, (2002), Introducere în forfetare & factoring, Editura Economică, Bucureşti
*** International Reserves and Foreign Currency Liquidity: Guidelines for a Data template
(Rezervele internaționale și lichiditatea în valută străină: Linii directoare pentru un model de date)
Voinea Gheorghe M., (2010), Finanţe Internaţionale, Editura Sedcom Libris, Iași

76