Probele reîntrupării

Am arătat în paginile trecute argumentele logice care pledează pentru

înţelegerea şi admiterea principiului reîntrupării. Deşi ele singure ar
putea constitui o dovadă a revenirii la viaţa terestră, totuşi s-a ridicat
un argument, care în aparenţă pare foarte puternic. S-a afirmat: „Dacă
noi am mai trăit pe pământ, de ce nu ne amintim de acele vieţi trecute?
Faptul că nu ne amintim dovedeşte că nu am mai trăit şi deci ideea
reîntrupării este o simplă fantezie sau o ipoteză lipsită de fundament.
Pentru ce să suferim acum, din cauza unor fapte pretinse că le-am fi
săvârşit în alte vieţi, dacă nu păstrăm nici o amintire de aceste acţiuni
greşite ale noastre? Cum putem să stabilim o legătură între cauză şi
efect, între faptele, sentimentele şi vorbele noastre din trecut şi
suferinţele din prezent, când nu ştim ce am făptuit, cugetat sau vorbit în
altă viaţă? Ce învăţătură putem trage, dacă nu ne amintim de ele, ca să
înţelegem că suferinţele, starea noastră fizică sau morală de azi sunt
urmările acelei vieţi? Da. Această doctrină ar deveni clară şi orice minte
cugetătoare o va accepta, dacă ne-am putea aminti câte ceva din vieţile
trecute.” În aparenţă argumentul este puternic, dar în realitate - foarte
slab, pentru că nu se cunosc tainele divine. Mai întâi să ne lămurim
asupra memoriei noastre actuale. Până la dovedirea existenţei noastre din
alte timpuri, să vedem
cât de bine memorăm faptele, ideile şi vorbele noastre, chiar în viaţa
prezentă. Căutând în trecutul nostru, încercând să ne amintim de anii
copilăriei constatăm că nu mai ştim ce-am făcut, ce idei am avut, ce
sentimente am încercat. Răsar unele fapte, întrezărim unele împrejurări
ca prin ceaţă, ne amintim unele vorbe sau idei. Dar atât! Constatăm că
nu suntem în stare să reînviem întru totul anii dulci ai copilăriei.
Amănuntele au dispărut, nu ne-au rămas decât crâmpeie din faptele şi
evenimentele înregistrate mai puternic în fiinţa noastră. Acum nu mai
avem decât un rezumat al anilor trecuţi. Dar nu ne amintim nici faptele,
vorbele şi ideile noastre din anul trecut. Aş îndrăzni să afirm că nu ne
putem reface mental nici sentimentele şi faptele petrecute ieri, alaltăieri.
Rog pe cititor să încerce să-şi amintească gândurile, vorbele şi tot ce a
făcut ieri, şi se va convinge de cele afirmate mai sus. În aceste condiţii,
cum avem pretenţia să ne amintim acţiunile noastre, starea socială,
suferinţele şi nedreptăţile îndurate sau produse în alte vieţi? Azi ştim să
citim, să învăţăm dintr-o carte, dar oare mai ştim noi cum am păşit de
la literă la literă, cum am înnodat literele şi cuvintele ca să exprimăm o
cugetare? Constatăm doar că urmărim ideile exprimate într-o carte,
înţelegem esenţa cuprinsă în ea, rezultat al primilor ani de şcoală.
Detaliile prin care am trecut pentru a ne însuşi cititul şi scrisul s-au
uitat, amănuntele faptelor noastre din copilărie s-au şters din mintea
noastră. Neau rămas însă anumite capacităţi, un învăţământ general,
restul scufundându-se în întuneric. Când eram mici, ne-am băgat
degetele în apa fiartă şi ne-am opărit. Anul, luna, ziua, nu ni le mai
amintim, dar avem în memorie rezumatul, învăţătura: nu e bine să bagi
mâna în apă fiartă că te opăreşti şi doare. De aici esenţa acelei lecţii: să
fii prudent. Toată conduita noastră actuală, întreaga noastră
înţelepciune este suma concluziilor, rezumatul învăţămintelor din
existenţele noastre trecute. Când eram mici, de frică sau de ruşine,
spuneam minciuni. După dovedirea minciunii, ne ruşinam şi eram
pedepsiţi pentru fapta noastră. Mai târziu, către maturitate, am uitat
amănuntele acestor cazuri, dar am rămas cu însuşirea de a spune
adevărul. Acest caracter splendid l-am dobândit ca rezultat al mai
multor greşeli din copilărie, urmate de pedepse. Astfel am ajuns la
starea morală de a fi loiali în spusele noastre. La fel am creat şi celelalte
calităţi ale noastre. Cum, prin ce greutăţi şi suferinţe am trecut, care
este preţul lor - nu mai ştim. Ceea ce ştim e că avem o concepţie de
viaţă, anumite tendinţe şi facultăţi. Creatorul le-a aranjat astfel ca, din
toate învăţămintele, observaţiile şi durerile noastre, să extragem numai
esenţa lor. Bietul nostru sistem cerebral nici n-ar fi în stare să reţină din
copilărie până la moartea sa toate amănuntele existenţei noastre. Oare
cum am mai putea scrie o scrisoare dacă în momentul când ne-am
apuca de scris, ar năvăli în mintea noastră toate fazele prin care am
trecut pentru învăţarea scrisului?
În spiritul nostru s-a imprimat, ca rezumat, ca extract, ca germen, tot ce
am văzut, auzit şi simţit în diferitele noastre vieţi. Dar totuşi, într-un
colţ al sufletului nostru se găsesc înscrise - infinit de minuscule – toate
informaţiile şi faptele vieţilor trecute. Dacă printr-un mijloc oarecare -
regresie hipnotică – le trezim în conştiinţa noastră, toate evenimentele
vieţilor noastre trăite pe pământ se vor derula, asemenea imaginilor
unui film panoramic, până în cele mai mici detalii. Uneori aceste
imagini, ascunse în profunzimea fiinţei noastre, revin la suprafaţă
spontan şi produc, prin expunerea lor, mirare celor din jurul nostru.
Dar acest fenomen se întâmplă foarte rar şi mai ales la copiii sub vârsta
de şapte ani. Un biet pui, abia ieşit din găoacea oului, aleargă iute să se
ascundă la apariţia unei păsări de pradă. Dar de unde ştie că acea
pasăre îl poate răpi şi mânca? „Din instinct” - vor răspunde oamenii de
ştiinţă, ceea ce nu este suficient pentru a explica un fapt. Noi vedem în
această acţiune o reamintire, care rezumă în sine multe morţi sau dureri
ale acelui pui, cauzate de păsări răpitoare, iar acum la amintirea morţii
sau a durerii de atâtea ori repetată, puiul de găină fuge înspăimântat să
se ascundă. Nu există familie în care copii crescuţi în aceleaşi condiţii să
nu prezinte calităţi sufleteşti şi tendinţe diferite. Constatăm că unul din
aceşti copii are talent artistic, în jocurile sale desenând diferite figuri,
reuşite pentru vârsta lui. Altul prezintă dexteritate de a învăţa un
meşteşug oarecare, are tendinţe care indică însuşiri pentru a deveni un
manufacturier, un meseriaş priceput ori un fabricant renumit. Un altul,
neglijând şcoala, deodată o părăseşte şi se avântă în afaceri, devenind
un om cu o reputaţie răsunătoare în lumea afacerilor. Alţi tineri,
cuminţi, liniştiţi, se retrag pentru a-şi citi cărţile, departe de agitaţia
tinerilor de seama lor. Toate aceste tendinţe nu sunt înclinări
capricioase, ci chemări imperioase ale spiritului, din cauza cunoştinţelor
posedate, ca rezumat al ocupaţiilor din vieţile precedente. Orice ar face
părinţii, rar, foarte rar pot înfrânge aceste porniri sufleteşti ale copiilor
lor. Prezenţa acestor calităţi înnăscute poate fi explicată prin faptul că
omul, în vieţile anterioare, a fost de exemplu un muzician, şi venind în
viaţa actuală, simte o înclinare spre muzică. Asimilând vertiginos
cunoştinţele şi cu un talent ce se impune atenţiei încă din primii ani ai
copilăriei, profesorul său constată o aptitudine ce uimeşte. Un asemenea
spirit va căuta să se reîntrupeze într-o familie cunoscătoare de muzică,
în stare să-i ofere un corp fizic delicat, un sistem nervos vibrant la
undele sonore. În acest mediu prielnic, el va avea ocazia să-şi continue
studiile anterioare şi să-şi desăvârşească talentul muzical. Este evident
că acela care nu a mai dobândit cunoştinţe muzicale în alte vieţi, sau
care a asimilat prea puţin, va fi greoi la învăţătură, având nevoie de
multă vreme până va ajunge să cânte la un instrument şi până să se
desăvârşească în practica sa. Să nu pierdem niciodată din vedere că
ceea ce învăţăm într-o viaţă sunt cunoştinţe păstrate pentru veşnicie.
Când dintr-o ceată de copii, aproximativ de aceeaşi vârstă vedem pe
unul mai îndrăzneţ şi autoritar, comandând şi luptând în fruntea
celorlalţi, evident întrezărim în acest copil pe fostul militar de grad
superior, din altă viaţă. Când unul dintre elevii unei clase este
mai vorbăreţ, ţinând cuvântări şcolare, pledând în numele colegilor săi,
în diferite ocazii, putem fi aproape siguri că acest spirit a fost într-o altă
viaţă un orator, un conducător sau un om politic. Câte acţiuni de-ale
omului nu ne cheamă judecata pentru a admite adevărul reîntrupării
spiritului? Priviţi micuţa copilă, în jocurile ei nevinovate, cum găteşte,
leagănă păpuşa, căutând să o adoarmă, certând-o pentru neascultare
etc. Oamenii de ştiinţă vor zice: „Da, desigur, omul având o mare putere
de observaţie, copila reproduce ceea ce a văzut la mama ei”. Explicaţia
nu are temei, deoarece se pune întrebarea: De ce oare numai fetiţele au
acest fel de joacă, nu şi băieţii, căci şi unii şi alţii sunt în jurul mamei
lor? Adevărata explicaţie este că această drăgălaşă copilă reproduce în
mic, ceea ce a mai făcut în viaţa precedentă, când era mamă. Există
tineri care se îmbată de frumuseţile naturii. Un răsărit sau apus de
soare face să vibreze de plăcere fiinţa lor, freamătul frunzelor din
pădure, susurul izvoarelor de munte, mugetul valurilor mării îi
proiectează într-o lume de visări mai mult ca pe oricare semen al lor.
Acest om desigur a fost un poet ori un artist, în vieţile trecute, natura sa
atât de sensibilă formându-se prin exercitarea, gustarea şi aprecierea
frumosului. Exemple în acest sens sunt cât se poate de multe şi variate,
toate explicându-se logic, prin existenţa noastră în alte vieţi pe pământ.
Mulţi oameni trec nepăsători pe lângă o biserică, iar unii intră în ea
fără să simtă ceva în sufletul lor. Prin obicei, prin convenţionalism,
adoptă o atitudine cucernică la ascultarea unei rugăciuni, dar nu
vibrează în ei absolut nimic. Dar pe când gândurile lor zboară aiurea şi
nu sunt atenţi la rugăciune, altul este pătruns până în adâncul sufletului
de ceremonia religioasă, sorbind cuvintele slujitorului altarului.
Desigur, această evlavie nu provine din cunoştinţele, starea socială şi
concepţiile actuale de viaţă, ci este reflexul unui sentiment împărtăşit
într-o altă viaţă, când era un credincios desăvârşit sau un preot
cucernic, cutremurat de credinţă în Divinitate. Principiul reîntrupării se
prezintă mereu judecăţii noastre, aşteptând ziua când vom înţelege că
este un principiu universal, care se aplică de la corpurile inerte până la
om, de la microb până la corpurile cereşti. Voi prezenta un alt caz, din
cele numeroase, ce ne amintesc de principiul reîntrupării. Expui un
adevăr la două persoane care au aceeaşi lumină intelectuală şi au primit
aceeaşi educaţie. Te vor asculta în acelaşi timp amândouă şi vei constata
că una din ele a înţeles şi adoptă adevărul respectiv, pe când cealaltă nul
înţelege, sau dacă a înţeles nu-l adoptă. Acceptarea din partea unei
persoane şi refuzul din partea celeilalte este o dovadă a reîntrupării.
Într-adevăr, persoana de aceeaşi părere cu tine, a mai întâlnit acest
adevăr, l-a citit, studiat şi cunoscut într-o altă viaţă, pe când cealaltă
persoană întâlneşte pentru prima oară această problemă, nefiind
pregătită trebuie să mai reflecteze în cursul vieţii actuale sau viitoare,
pentru a o găsi justă. Iată înţelesul divergenţelor de păreri dintre oameni
asupra unei
probleme oarecare, unul având o amintire vagă despre adevărul
respectiv, iar altul abia acum ia contact cu el, urmând să mediteze în
viaţa sa prezentă. Astfel se explică faptul că la citirea unei cărţi
ezoterice unii cad pe gânduri şi caută să se adâncească în cunoaşterea
acestei profunde ştiinţe, pe când cei mulţi refuză sau îi lasă rece acest
domeniu. Desigur, aceştia din urmă nu vor mai fi atât de neştiutori în
viaţa lor viitoare ca în cea actuală. Legea reîntrupării iese în evidenţă şi
în momentul când analizăm evoluţia omului din copilărie şi până la
bătrâneţe. În general, copilul mic este egoist; vrea să posede orice lucru,
i se pare că sora sau fratele său au lucruri mai frumoase şi le leapădă pe
ale sale, cerându-le pe ale lor. În această epocă a existenţei sale, copilul
reproduce imaginea omului primitiv, a stării sale pe când - cu multe alte
vieţi în urmă era un sălbatic de prin junglele pământului. Peste câţiva
ani a mai crescut, şi acum se joacă de-a soldaţii - jocuri sfârşite adeseori
cu mici accidente, zgârieturi, cucuie etc. De cele mai multe ori băieţelul
călăreşte un băţ, închipuindu-l un cal nărăvaş, greu de stăpânit. Acum
iubeşte un alt băieţel, acum îl goneşte sau îl loveşte. Se supără repede şi
fără vreun motiv serios şi curând, printr-o minciună ori făgăduială, se
împacă. În această perioadă a vieţii sale, copilul reproduce epoca de
barbarie a omenirii, când omul iubea, creştea calul şi îl călărea, când
era mândru, războinic şi în veşnică pornire la atac şi cucerire,
răzbunător, iute la mânie, şi uneori iertător. Mai târziu, tânărul este
stăpânit de cercetarea lucrurilor, şi totuşi este încă nestabil, nefixat în
părerile sale. La această vreme contractează prietenii ce vor dura până
la moarte; acum iubeşte o fată cu toată ardoarea tinereţii sale; acum
este generos şi se aruncă orbeşte în vârtejul pasiunilor, a înfăptuirilor
nobile, patriotice sau umanitare. El reproduce la această vârstă
imaginea redusă a evului mediu, a vremurilor cavalereşti. Unii oameni
arată o judecată profundă, ce cumpăneşte just faptele şi lumea, fiind
deplin stăpâni pe bucurii şi amărăciuni. Este tipul sau icoana omului
evoluat. Uneori, acest stadiu este foarte concentrat, arătându-se chiar de
timpuriu. Există băieţi prea maturi mental, pentru vârsta lor, iar unii
tineri în toate actele şi reflecţiile lor, se arată tot atât de maturi în
judecată ca şi un om în vârstă. Ştiinţa explică aceste schimbări ca fiind
urmarea dezvoltării fizicului, care creşte şi se organizează mai repede şi
mai bine la unii decât la alţii. Spiritualiştii însă văd în aceste etape ale
dezvoltării mentalităţii şi sentimentului omenesc o probă a revenirii
noastre pe pământ, dovada că omul îşi retrăieşte sumar, de la naştere
până la bătrâneţe, toate etapele evoluţiei spirituale, de-a lungul a mii de
reîntrupări. Prin urmare, avem de-a face cu stări de conştiinţă ale
spiritului, şi nu cu creşterea corpului său fizic, cu înmulţirea şi
prefacerea celulelor ce alcătuiesc corpul pământesc. Dintre argumentele
şi exemplele enumerate, nici unul nu este atât de clar şi de convingător
ca şi cel al copiilor precoce. Într-adevăr, în mijlocul unei familii modeste
- atât prin inteligenţă, cât prin situaţia ei materială - se naşte un copil,
care din fragedă copilărie indică o mare inteligenţă, o uimitoare atracţie
şi pricepere spre un anumit câmp de activitate - matematica,
pictura, muzica, limbile străine etc. În curând aceşti copii atrag atenţia
asupra lor şi mai târziu se revelează ca mari genii ale omenirii.
Cercetând ascendenţa acestei familii se constată că nici unul din
membrii ei nu a dat dovadă de o asemenea genialitate; dar ceea ce este
mai uimitor e că descendenţa acestui geniu este de o valoare mentală şi
morală inferioară, uneori submediocră. Atunci se pune întrebarea: De
unde această mare inteligenţă, de unde acest mare talent? Când şi unde
a putut să înveţe atât de profund unele discipline, limbi sau ştiinţe?
Oamenii spaţiali, entităţile spirituale ne spun, prin comunicările lor, că
aceste genii au dobândit, în nenumăratele lor vieţi trupeşti, experienţe
numeroase în domeniul genialităţii lor, o profundă înţelegere şi înalte
facultăţi. Acum, revenind la viaţa fizică, le pun în evidenţă de timpuriu,
din fragedă copilărie şi la un nivel pentru care alţi oameni trebuie să
sacrifice ani de muncă încordată. Copilul a venit în această familie
pentru că are legături cu ea, din alte reîntrupări, are anumite datorii de
achitat. Dar curios - copiii săi nu se mai ridică la înălţimea geniului său,
pentru că el, la rându-i, nu le-a procurat decât un corp fizic în care a
coborât la reîntrupare un spirit obişnuit. Copiii vin în familia acestui
mare om, ca urmare a unei legături din alte vieţi, pentru ca prin lumina
mentalului său şi prin natura sa delicată să primească o instruire şi o
educaţie deosebită. O ciudăţenie des întâlnită în viaţa noastră, este şi
aceea de a vedea o femeie care dă impresia de ceva bărbătesc în ea. Prin
gândurile, caracterul şi comportamentul ei, prin energia şi
îmbrăcămintea ei masculină şi chiar prin glasul coborât, liniile feţei şi
prezenţa unei urme de mustăţi, te pune pe gânduri şi te determină să
zici: Iată o femeie-bărbat. Pe de altă parte există bărbaţi care prin
aspectul lor fizic, delicat, adesea cu mustaţă şi barbă redusă, prin glasul
lor înalt, prin emoţionabilitatea lor, prin puterea intuitivă şi întreaga lor
natură feminină, te îndeamnă să exclami: Iată un bărbat cu apucături şi
sensibilitate de femeie. Acest contrast în aspectul fizic şi în manifestarea
sufletului se poate explica prin reîntrupare. Am arătat că spiritul revine
în lumea terestră - când femeie, când bărbat pentru a-şi termina
educaţia spirituală. După o serie de vieţi petrecute în trupuri masculine,
câştigând destule cunoştinţe în această formă, spiritul schimbă sexul,
întrupându-se de această dată ca femeie, pentru a învăţa lecţiile vieţii
terestre ca soţie şi mamă. Cum însă spiritul a trăit într-o lungă serie de
forme masculine, el s-a obişnuit cu anumite gesturi, cuvinte şi atitudini
masculine. Schimbând sexul, sufletul imprimă, vrând-nevrând, noului
trup creat reminiscenţe din formele precedente de bărbat, şi în acelaşi
timp reproduce ceva din preferinţele, sentimentele şi apucăturile sexului
precedent. Acelaşi fenomen se petrece când se trece de la forma
feminină la cea masculină. Iată adevărul acestei enigme, multă vreme
necunoscut sau fals explicat. În existenţa sa terestră, omul se manifestă
adesea în aşa fel încât pune în evidenţă revenirea sa la viaţa fizică. Un
astfel de fenomen - subiect de cercetare şi discuţie în lumea celor care se
ocupă cu probleme psihice -
este şi acela al fricii „nejustificate”, manifestată de unele persoane faţă
de anumite conjuncturi sau elemente ale naturii. Unele persoane au o
frică nestăpânită de a pleca cu o luntre pe un lac sau cu vaporul pe
mare, altele au o frică groaznică de foc, de tunete şi fulgere, de mulţime,
de înălţime, de încăperi închise sau pentru nimic în lume nu ar rămâne
singure într-o pivniţă sau nu ar ieşi noaptea singure prin întuneric etc.
Psihologii explică această frică a omului prin faptul că în primii ani ai
existenţei sale, copil fiind, a fost impresionat puternic de aceste
fenomene sau situaţii, şi ca un reflex îndepărtat, dar puternic, este
stăpânit şi la maturitate de această teamă. Alţii, tot materialişti, atribuie
frica senzaţiilor resimţite de mamă pe când purta în sânul ei acest copil,
şi deci că el ar fi primit emoţia mamei, care acum la maturitate s-ar
reflecta în sufletul său. Nici una din aceste explicaţii nu poate sta în
picioare. Adevărul este că fiecare din aceste persoane au sentimentul de
frică pentru că, într-o altă viaţă, au trecut printr-unul din aceste
evenimente tragice, au pierit într-un naufragiu, într-un incendiu, au fost
omorâte cu pietre de mulţime sau ucise în bezna nopţii. Raţiunea se
alătură la această explicaţie şi respinge pe cele de mai sus, dacă află că
nici copilul şi nici mama n-au trecut printr-o asemenea situaţie sau
fenomene, în actuala lor viaţă terestră. Printre numeroasele cazuri de
amintiri îndepărtate, de prin alte vieţi, este şi următorul. Într-o vizită,
călătorie sau la un spectacol, se întâlnesc pentru prima dată în viaţa lor
doua persoane. De îndată ce îşi încrucişează privirile, sau de cum îşi dau
mâna şi schimbă două-trei cuvinte, se naşte deodată o iubire, o amiciţie
între ele, pe care nu o mai şterge nici vremea, nici împrejurările.
Oamenii de ştiinţă au căutat să dea o explicaţie şi acestui fapt, bine
constatat în lumea noastră fizică, prin supoziţia că aceste două persoane
ar avea aceleaşi simţăminte, aceleaşi idei, că psihicul lor ar vibra după
acelaşi diapazon. Dar, lucru ciudat: cele două persoane resimt această
simpatie puternică chiar dacă n-au schimbat nici o idee între ele. Se văd
pentru prima oară şi de la prima privire se plac, se simt atrase de o
forţă misterioasă. Nu este vorba nici de omogenitatea de idei, nici de
concordanţa de sentimente, pentru că au fost cazuri când cele două
persoane erau de vârste şi condiţii sociale diferite, cu sentimente şi
vederi deosebite, şi cu toate acestea s-au simţit atrase una către cealaltă.
Această atracţie se explică uşor, prin adoptarea principiului
reîntrupărilor multiple. În alte vieţi, cele două persoane au avut legături
între ele, sub o formă oarecare - trupească sau sufletească. În aceste
existenţe trecute s-au legat puternic prin iubire, devotament, respect şi
sacrificiu. Când în altă viaţă destinul îi pune faţă în faţă pe foştii iubiţi,
prieteni sau pe fostul copil şi părinte etc, iubirea ce i-a legat altădată a
izbucnit din fiinţa lor în afară, ca o rază de lumină, imediat se plac, se
simpatizează, o putere misterioasă împingându-i să se cunoască,
împrietenească, să se iubească. De asemenea există cazuri când,
aflându-ne într-un voiaj printr-o ţară străină, şi trecând printr-un oraş
străin, ni se pare că-l cunoaştem, că l-am mai văzut cândva, deşi
pentru prima oară trecem prin acest oraş. Sunt unii care recunosc
perfect unele străzi, ba chiar unele case, şi merg până acolo că pot spune
ce urmează după o cotitură de stradă. Această trezire în conştiinţa
noastră a unor amintiri, a recunoaşterii unor regiuni sau oraşe pe care
nu le-am mai văzut, nu se pot explica în nici un alt chip decât admiţând
că am mai trăit într-o altă viaţă în aceste regiuni sau oraşe. Dovada cea
mai izbitoare, cea mai uimitoare a revenirilor noastre la şcoala
pământului, se obţine atunci când unii oameni îşi reamintesc perfect
fapte, împrejurări, localităţi şi persoane din altă viaţă. Această
reamintire poate fi provocată sau naturală. Parapsihologii au ajuns cu
studiile şi cercetările lor până acolo să pună în stare de somn, prin fluid
magnetic, o persoană sensibilă. Din cauza acestui val de materie
magnetică - revărsată de magnetizator asupra unei persoane sensibile,
care se pune cu devotament în slujba ştiinţei – se produce o descătuşare
a spiritului de trupul său. Cum spiritul are tendinţa de a se depărta de
pământ, el se desprinde de trup. În această stare de libertate, spiritul îşi
redobândeşte facultăţile spirituale pe care le are, când trece de bariera
morţii. Fiind interogat, spiritul poate spune amănunte din viaţa sa
actuală, dar dacă îl vom întreba după deşteptare, el nu-şi aminteşte
episoadele descrise în stare de somn magnetic. Ceea ce uimeşte este
faptul că această persoană ne povesteşte viaţa sa anterioară, locul unde
a trăit, a murit, cu cine a fost căsătorită, câţi copii a avut, cum i-a
chemat şi unde sunt, dacă mai trăiesc. Dacă se cercetează datele
obţinute, se constată exactitatea absolută a celor declarate. Această
experienţă, ca şi multe altele de acest gen, dovedeşte în mod clar, fără
posibilitate de a mai comenta, că fiecare din noi avem înscris în arhiva
vieţii noastre, în corpul nostru spiritual, toate amintirile altor vieţi, pe
care nu le mai putem şti acum, când suntem închişi în trup. Acest
adevăr stă la baza legilor vieţii, chiar dacă unii nu vor să admită
existenţa şi nemurirea spiritului sau alţii care o admit, nu vor în raptul
capului să creadă că revenim pe pământ - îmbrăcând şi dezbrăcând
numeroase trupuri. Ei susţin că dacă am mai trăit, ar trebui să ne
amintim. Nu ne amintim, pentru că vehicolul fizic actual, sistemul
cerebral actual, nu a luat parte la acea viaţă, nu a înregistrat nimic din
acele timpuri, pentru că nu exista pe atunci. Trupul actual, sistemul
cerebral pune astfel o barieră între trecut şi prezent, împiedicând
amintirile înscrise în corpul nostru spiritual să revină la suprafaţă şi să
luăm cunoştinţă de ele. Numai când prin pase magnetice punem trupul
în pasivitate iar spiritul devine liber, amintirile din alte vieţi se
desfăşoară înaintea noastră ca pe ecranul unui cinematograf. Uneori
amintirile altei vieţi vin la suprafaţa conştiinţei noastre în mod spontan,
fără pase magnetice. Însă, de cele mai multe ori, ele se prezintă
fragmentar, încât nu se poate reconstitui întreaga viaţă a persoanei
respective. O femeie spune, de exemplu, că a trăit într-o casă mare,
departe, într-o ţară caldă, că avea un soţ care o brutaliza şi că, în fine,
într-o zi a omorât-o şi i-au rămas doi copii: Ali şi Fatima, dar nu ne
spune în ce oraş, în ce an şi cum se numea soţul ei. Chiar când se dau
date mai clare şi mai
ordonate, tot nu se pot face verificări, deoarece faptele sunt petrecute la
o epocă îndepărtată, într-o localitate de pe un alt continent al globului,
astfel că e greu, dacă nu imposibil, să fie cercetate şi deci controlate.
Copiii până la vârsta de şapte ani îşi amintesc mai bine decât oamenii
maturi vieţile lor trecute, din cauză că până la această vârstă legătura
dintre spirit şi trup este mai slabă decât în restul vieţii lor terestre, şi
deci pot să revadă ceea ce este înscris în corpul lor spiritual; în plus,
până la această vreme, sistemul lor cerebral fiind mai delicat, încă în
formare, având deci o mai mare plasticitate, permite exteriorizarea
amintirilor din viaţa trecută. Din nenorocire, părinţii lor, care n-au
auzit şi deci nu cunosc adevărul reîntrupării, crezând că odraslele lor au
halucinaţii, rătăciri ale minţii, îi ceartă şi-i opresc să mai spună
asemenea „bazaconii”, ori nu le dau nici o importanţă, punându-le pe
seama fanteziei. Păcat, pentru că multe lucruri edificatoare am putea
afla prin ei şi ne-am încredinţa pe deplin de această mare lege a
divinului Creator! Probabil că numai acele persoane, la care din
anumite motive spiritul revine la reîntrupare imediat după moartea
fizică, îşi amintesc de viaţa lor trecută. În aceste cazuri, spiritul nu mai
trece prin zonele spirituale din jurul pământului, păstrând învelişul
planetar, aproape intact, prin urmare revine la noua întrupare cu
vechiul înveliş planetar. Asemenea cazuri sunt foarte rare, pentru că un
astfel de om va suporta cu greu adversităţile vieţii terestre şi va profita
prea puţin de noua sa întrupare, având instrumente uzate, aceleaşi pe
care le-a avut şi în viaţa terestră precedentă. De aceea, Divinitatea, în
înalta Ei înţelepciune, a orânduit ca, după fiecare viaţă terestră, să
urmeze o vieţuire în spaţiu, o viaţă de repaus, de meditare, şi numai
astfel, odihnit, spiritul să revină pe pământ, cu sinteza vieţii trecute, cu
învelişuri şi instrumente noi, pentru a învăţa lecţii noi, fîindu-i înlesnită
ridicarea pe scara progresului. Constatăm că majoritatea oamenilor nuşi
amintesc vieţile precedente. Rezultă că această neştiinţă este urmarea
unei legi pe care Divinitatea a sădit-o în viaţa omului. Desigur, motive
puternice au determinat această uitare, motive pe care mintea noastră
redusă nu este în stare să le întrevadă. Dintre numeroasele motive, unul
ar fi următorul: reamintirea vieţilor trecute, cunoaşterea faptelor
noastre din trecut ar constitui o piedică în înaintarea noastră spirituală,
o adevărată nenorocire. Creatorul tuturor fiinţelor, corpurilor cereşti şi
al universurilor, a vrut ca noi, la fiecare coborâre pe pământ, să
înscriem pe o pagină albă, o nouă viaţă, având impresia că acum ne-am
născut pentru prima oară. Din copilărie până la moarte, în mod
inconştient, vedem, auzim, adunăm observaţii şi cunoştinţe, analizăm
diferitele directive morale, ne comportăm mai bine sau mai rău, mai
moral sau mai şchiopătând, mai intelectual sau mai credincios, după
capitalul spiritual adunat în vieţile trecute. Nu e bine să ne cunoaştem
vieţile precedente. Dacă în viaţa trecută - deşi cu un nivel intelectual
ridicat, deşi cu o situaţie socială mai de seamă - într-un moment de
mare iritare, ne-am ucis prietenul ori soţia, în viaţa următoare,
cunoscând această faptă, am fi chinuiţi de gândul crimei. Fapta rea va
reveni mereu în conştiinţă şi vom fi neliniştiţi în existenţa actuală, astfel
că progresul spiritual ar fi zădărnicit, sau cel puţin redus. Nu e bine să
ne cunoaştem vieţile precedente, pentru că se poate ca iubitul nostru
copilaş să fie unul din cei care în altă viaţă, fiind tutorele nostru, ne-a
torturat, ne-a mâncat averea, lăsată de părinţi, şi ne-a lăsat pe drumuri.
Cu ce dragoste am mai privi acest copil, ce iubire am mai avea faţă de
cel ce ne-a nenorocit şi brutalizat altădată? Aşa neştiind, ne considerăm
copilul ca fiind carne din carnea noastră şi în virtutea legii divine, a
iubirii, îl adorăm cu frenezie, dorindu-i fericirea desăvârşită în viaţa sa
terestră. De ce să fim stăpâniţi de greşelile noastre din trecut? De ce să
ne tortureze remuşcările unor fapte ticăloase din alte vremuri? De ce să
fim mânaţi şi mai departe de aceleaşi idei, prejudecăţi de rasă ori
religie? După cum nu e bine să ne cunoaştem trecutul, tot aşa nu e bine
să ştim nici viitorul nostru. Cine ştie prin ce cotituri ale destinului
suntem siliţi să trecem, sa ne facem educaţia amarnică, pentru a urca pe
scara evoluţiei! Cine ştie prin ce nenorociri trebuie să mai trecem,
pentru dezvoltarea spiritualităţii noastre, şi atunci, cunoscând dinainte
torturile morale, suferinţele fizice ce ne aşteaptă în viitor, oare cu ce
elan vom mâna viaţa înainte, oare vom mai munci cu dragoste şi avânt
ca să agonisim, să ne creştem copiii, să fim morali şi activi?
Necunoscând măreţia şi infinitele planuri ale Divinităţii nu înţelegem
binefacerile uitării cu care ne-a înzestrat bunul Părinte ceresc. Deoarece
nu ne amintim, negăm principiul reîntrupărilor noastre, al tuturor
fiinţelor, al tuturor corpurilor cereşti, planete şi sori. Uitarea este o
fericire, o binecuvântare pentru om. Dacă nu ar fi uitarea, viaţa noastră
ar fi un iad aici pe pământ. Din fragedă copilărie şi până la coşciug,
atâtea lacrimi, dureri şi griji ne urmăresc, încât dacă uitarea n-ar
aşterne vălul ei binefăcător, pentru a ne arunca în vârtejul vieţii de
toate zilele, existenţa noastră pe pământ nu ar mai fi posibilă. Să
mulţumim bunului Creator pentru tot ce a făcut şi stabilit. El le-a
întocmit pe toate cu desăvârşita înţelepciune, pe care în stadiul ajuns nu
suntem încă în stare să le apreciem şi înţelegem. Paralel cu progresul
trupului, cu alcătuirea sa fizică, sensibilitatea sa mai înaltă şi inteligenţa
din ce în ce mai vie, omul a ajuns să lucreze, să supună materia prin
voinţa sa şi să realizeze descoperiri înalte şi uimitoare. S-ar crede că
suntem într-un marş victorios al cuceririi naturii, spre folosinţa noastră,
că omul păşeşte din ce în ce mai grăbit către cucerirea fericirii sale. Cu
toate minunile realizate de inteligenţa sa vie, totuşi nivelul moral al
omenirii este azi încă foarte scăzut. Omul fură mereu din secretele
naturii, dar nu pentru a ajuta omenirii în progresul ei, ci pentru a făuri
arme noi, mijloace noi de a-şi ucide fraţii. Am descoperit legi fizice şi
chimice, nu pentru a ne înlesni viaţa, ci ca să ucidem copii şi femei, fraţii
noştri, fiii unuia şi aceluiaşi Tată creator! Dacă savantul crede în
materia fizică şi în legile ce o animă, omul ignorant ori omul semidoct
nu mai are nici o busolă în viaţa sa. Valurile vieţii îi poartă n toate
direcţiile şi nu mai au nici o speranţă. Aleargă la biserică, dar se
întorc acasă tot sub apăsarea nevoilor vieţii; citesc cărţi care să-i
lumineze asupra scopului durerii şi asprimii acestei vieţi, şi mintea lor
rămâne tot atât de confuză ca şi mai înainte. Iată starea în care se află
azi omenirea! Dacă învăţăturile sublimului nostru Mântuitor, Isus
Christos, s-ar fi păstrat curate, nealterate - cum erau în primii două
sute de ani ai creştinismului, dacă slujitorii casei Domnului ar reveni la
forma lor simplă de viaţă, ca altădată, când cunoşteau profund legile
divine, şi ar adopta ceea ce ştiau atunci, şi anume adevărul că entitatea
spirituală revine mereu la viaţa terestră, omul ar deveni mai bun, mai
milostiv şi ar înţelege rostul vieţii. O moralitate desăvârşită ar cuprinde
omenirea şi din sufletul fiecăruia s-ar ridica la Cer osanale Celui
Atotputernic. Reîntruparea este un Adevăr divin, care lărgeşte
orizontul tuturor cunoştinţelor omeneşti, oferind mai clar decât orice
sentimentul eternităţii. Ea dezvoltă în noi imaginaţia şi ne transportă
gândul pe nesfârşita dâră a secolelor scurse. Reîntruparea conţine
inspiraţia poetului, lumina filosofului, bucuria sfântului, şi arată
tuturor drumul către Tatăl. Acum ştim că în lunga istorie a progresului
nostru spiritual, am mai trăit pe când ne închinam la idoli, asemenea
triburilor sălbatice de azi. De atunci, am urcat treptele vieţii şi mai
târziu am oferit daruri lui Brahma, în vastele temple indiene tăiate în
piatra munţilor. Secolele s-au înşirat şi în alte întrupări, am căzut
înfricoşaţi la pământ, când focul divin fulgera în templul lui Zoroastru
din vechea Persie. Viaţa ni s-a scurs mereu, ca şi apa fluviilor,
îmbrăcând diferite trupuri umane şi în diferite ranguri sociale,
depunând flori la picioarele lui Osiris şi ale zeiţei Isis, pe vremea
faraonilor, în templele de la Theba şi Memphis. Am trăit şi am murit,
ne-am născut în sânul a diferite popoare şi religii, ne-am simţit mândri
de neamul căruia îi aparţineam şi socoteam religia noastră cea mai
pură, cea mai înaltă. Am cântat cântece ritmice înaintea altarelor de
marmură ridicate în Grecia străveche. Ne-am supus stricteţii legilor de
fier ale Imperiului Roman şi poate, unii dintre noi, am fost printre cei
care am dat cu pietre şi am cerut răstignirea divinului Isus. Acum iatăne
reveniţi pe pământ, pentru a adora din nou pe Tatăl etern, fiind
mereu în pelerinaj pe drumul lung al naşterii şi morţii.