Procesul reîntrupării

Când a sosit ceasul coborârii la întrupare, entitatea spirituală

superioară porneşte singură şi cu hotărâre, cunoscând perfect toate
fazele prin care va trece, atât în timpul reîntrupării, cât şi toate peripeţiile
vieţii sale. Linia îi este clar trasată şi ea îşi va urma cu
sfinţenie planul destinului. Entităţile spirituale inferioare - şi mai ales
cele oarecum conştiente de cuptorul de purificare şi dureri în care
coboară - au nevoie de încurajare, de îndemn frăţesc. În acest scop,
pleacă în stol ia reîntrupare, pentru ca văzându-se unele pe altele, să
prindă curaj. O ceată mare de strălucitoare entităţi spirituale le
însoţesc, vorbindu-le mereu de legea evoluţiei şi de fericirea lumilor
superioare, în acelaşi timp, un cor sublim de entităţi spirituale - de
muzică astrală - le însoţesc din nivelele lor de pornire
către suprafaţa pământului. Sub îndemnul zborului în comun şi sub
adierea muzicii cereşti, entităţile spirituale pornesc cu voie bună.
Datorită faptului că, pe măsură ce coboară, atmosfera fluidică este din
ce în ce mai densă, mai grosolană şi respingătoare, entităţile spirituale
superioare, mari forţe spirituale, atrag din marele curent cosmic fâşii
puternice de fluid magnetic şi învăluie cu ele spiritele pornite la
reîntrupare. Sub influenţa acestui fluid, entităţile candidate la întrupare
cad într-un fel de somnolenţă; sunt treze, văd, aud, ştiu ce fac, dar nu
mai sunt pe deplin stăpâne pe voinţa lor. Ca şi magnetizaţii sau
hipnotizaţii de pe pământ, rămân sub influenţa magnetizatorului lor,
care îi conduce pe calea gândului. Astfel pregătite, sunt oarecum sub
influenţa mentală a marilor entităţi spirituale ce prezidează
reîntrupările acestui grup de duhuri. Sosind în apropierea pământului,
fiecare spirit candidat la întrupare este luat de ghidul său şi îndreptat
către o anumită regiune a pământului, către o anumită ţară, provincie,
localitate şi familie, către o anumită mamă. Actul unirii a doi indivizi de
sex opus este învăluit de cea mai mare taină. El îşi are obârşia în
eternitate şi s-a petrecut şi se petrece în lumile eterice. Actul unirii fizice
este doar forma materializată a unirii fluidice, spirituale. Cu sfială ridic
un mic colţişor al acestei taine, de care pomeneşte şi preotul din biserica
creştină, când face slujba cununiei. Toate entităţile spirituale au aceeaşi
origine, au aceeaşi îmbrăcăminte spirituală, deoarece toate sunt formate
din esenţa Tatălui ceresc. Cu alte cuvinte, entităţile spirituale sunt egale
şi fără sex. Să părăsim trecutul de o eternitate, prin care au trecut
aceste spirite, până au ajuns la etapa de spirite umane, animatoare de
corpuri umane. în spaţiu, entităţile spirituale umane sunt absolut la fel
ca aspect, deci nu au nici un fel de sex. Ele sunt sfere luminoase, fiecare
din aceste sfere fiind formată dintr-un punct microscopic strălucitor,
care este esenţa sferei, scânteia divină, spiritul propriu-zis, iar în junii
scânteii se află o aureolă fluidică, un înveliş eteric, format din cele şapte
învelişuri fluidice pomenite şi care formează corpul spiritului sau
perispiritul său. Cu toate că entităţile spirituale sunt perfect identice, de
la originea lor, Creatorii care le-au pregătit calea au lucrat asupra lor
astfel încât ele să se manifeste diferit, fiind încărcate cu două feluri de
fluide de natură electrică fluid electric negativ şi fluid electric pozitiv,
aflate într-un echilibru oarecare. La unele entităţi spirituale fluidul
pozitiv îl întrece pe cel negativ, iar la altele predomină fluidul negativ.
Cu alte cuvinte, spiritele au două feluri de electricităţi, dar unele sunt
predominant pozitive, iar altele predominant negative, aceste fluide
având rostul lor în viaţa spaţială a entităţilor spirituale. Prin însăşi
existenţa spiritului în spaţiu, natura acestui fluid electric se alterează, se
schimbă într-un alt gen de fluid, fiind nevoie de o primenire. Procesul
de primenire se desfăşoară în mod asemănător cu respiraţia trupului
nostru. Spiritul execută un fel de palpitare - se dilată şi se contractă,
inspiră şi expiră - eliminând prin acest act mecanic fluidul corupt şi
absorbind
din spaţiile siderale fluid proaspăt. Acest travaliu durează veşnic,
spiritul absorbind proporţii inegale de fluid electric pozitiv şi negativ.
La unele entităţi spirituale se acumulează mai mult fluid pozitiv
absorbit, deoarece puterea de alegere fluidică de natură pozitivă a fost
mai mare decât cea negativă, iar la alte spirite, doza de fluid negativ se
acumulează într-o măsură mai mare. Astfel spiritul se încarcă prea mult
cu un anumit fel de fluid electric, simţindu-se îngreunat de cantitatea
prea mare a fluidului preponderent, şi atunci caută o posibilitate de
descărcare. Descărcarea are loc pe cale de schimb. Două entităţi
spirituale care de miliarde de veacuri au pornit împreună, pe drumul
nesfârşit al evoluţiei, se simpatizează, se caută, se doresc, vor ca mereu
să se sfătuiască şi să se ajute. Când entităţile spirituale între care s-a
stabilit o iubire din veşnicia îndepărtată - veşnicie care, totuşi, are un
oarecare început - se simt îngreunate de o doză mare de fluid pozitiv sau
negativ, se alipesc una de alta şi fac între ele un schimb din plusul de
fluid acumulat. Prin acest act, s-au eliberat de povară, iar schimbul le
produce o senzaţie de fericire. Să vedem, pe scurt, explicaţia marii taine
a mariajului. Spiritul care deţine în jurul său mai mult fluid pozitiv se
va întrupa mai des în trup masculin, iar spiritul mai bogat în fluid
negativ se va întrupa mai des în trup feminin. În toate formele de viaţă -
minerală, vegetală, animală sau umană - principiul feminin se supune
principiului masculin. Iată de ce bărbatul este mai cu iniţiativă, mai
energic, şi de ce femeia este mai pasivă şi răbdătoare. Astfel înţelegem şi
sensul cuvintelor spuse de preot la cununie: „Iar femeia să se teamă de
bărbat”, adică să fie supusă bărbatului ales şi să-şi ducă cu el traiul
până la mormânt. După ce am vorbit puţin despre marea taină a
dualităţii, a unirii spirituale, vom aborda şi subiectul unirii trupeşti a
doi indivizi de sex opus. Am mai spus-o şi voi repeta mereu: totul este
orânduit de Divinitate şi executat de slujitorii Săi de diferite grade.
Luăm două substanţe chimice şi le punem faţă în faţă, de exemplu un
acid şi o serie de metale sau oxizi metalici. Acidul va manifesta o
anumită preferinţă pentru unul dintre aceste metale, şi se va uni numai
cu unul din ele, dând naştere unei substanţe noi, numită sare. Unirea
dintre un acid şi un oxid sau metal se datoreşte fluidelor care le însoţesc
şi stau la baza lor. În fluidul unuia electricitatea este predominant
pozitivă, iar în fluidul celuilalt predomină electricitatea negativă. Cu cât
un oxid îi procură acidului mai mult fluid contrar, cu atât mai mult
acidul desface oxidul şi se combină cu el. Astfel se petrece unirea în
regnul mineral. Pentru mintea noastră, fenomenul este mai clar, mai
desluşit în regnul vegetal. Aici elementul reproducător, zis mascul,
merge către elementul sexual femei. Oriunde ar fi, oricum ar fi organele
purtătoare ale acestor două elemente, ale acestor două celule
generatoare, ele se atrag, se cheamă şi se unesc. Se atrag deoarece se
doresc, şi se doresc pentru că fiecare este purtător de fluid electric de
sens opus. De exemplu, grăuntele de polen, purtătorul unei aureole
fluidice mai bogată în electricitate pozitivă, se îndreaptă către ovulul
din camera ovariană a gineceului, pentru că este chemat, este atras de
fluidul predominant negativ al acestuia. Iată înţelesul unirii grăuntelui de
polen cu ovulul, de pe urma căruia se naşte oul,
începutul viitorului pui de plantă. Dacă trecem la regnul animal, vom fi
martorii aceluiaşi plan de unire şi perpetuare a speciei. Un individ,
masculul, emite o celulă generatoare numită spermatozoid, şi celălalt
individ, femela, emite o celulă generatoare numită ovul. Din unirea lor
se naşte celula numită ou, din care se va forma embrionul şi mai târziu
viitorul animal. Cele două celule generatoare au alergat una spre alta şi
s-au unit din motivele sus amintite, dând naştere unui produs care
deţine elementele materiei fizice şi fluidice provenite de la doi indivizi
de
sex opus. Un fapt însă rămâne constant. Unirea între cele două elemente
cu încărcături electrice diferite, se face în anumite condiţii şi mai ales în
anumite epoci. Într-adevăr, nu oricând şi nu în orice condiţii o floare
produce polen şi ovule. Nu oricând femela primeşte să fie fecundată de
individul mascul. Totul se face după o ordine nevăzută, dictată din
spaţiu de forţele spirituale invizibile. Omul, coroana creaţiei Tatălui
divin pe pământ, cu toată înţelepciunea cu care a fost înzestrat de
Creator, se abate de la legea sfântă a procreaţiei, a formării de trupuri
noi, în care să coboare şi să se fixeze un spirit pentru o nouă viaţă
terestră. El a coborât sfânta unire spirituală şi a batjocorit sfânta unire
trupească. Asemenea celorlalte regnuri şi la om este indicat momentul
firesc pentm unirea trupească, în zilele din preajma fazelor lunare, când
se produce eliminarea ovulelor de către femei. Dintr-un act divin,
hotărât cu regulă, la toate vieţuitoarele, omul a făcut un act de patimă,
de viciu. Frumuseţea spirituală şi chiar trupească a fost terfelită şi
coruptă prin noroiul plăcerii. Dar, în viitor, omenirea, cunoscătoare a
legilor încă necunoscute, se va ridica la nivelul frumusetii legilor divine.
În fine, în momentul când elementul sexual masculin, spermatozoidul,
părăseşte organul generator, este înconjurat de o aureolă fluidică, în
care sunt fixate toate particularităţile fizice şi toate defectele trupeşti ale
părintelui emiţător. Mama emite celula sexuală feminină, numită ovul,
care asemenea spermatozoidului are o zonă fluidică, în care sunt
imprimate toate particularităţile trupului acestei femei. Din unirea celor
două elememte sexuale se va naşte oul, care va purta în sine toate
particularităţile trupului celor doi generatori. La plante şi animale,
actul unirii, formarea oului, evoluţia embrionului şi, în final, naşterea se
fac sub influenţe cosmice determinate, realizate sub imperiul unor legi
fixe. Numai omul se abate de la aceste legi, prin liberul său arbitru. Dar
totuşi, cu toată ignoranţa omului faţă de legile morale şi faţă de
exemplele din natură, pe care Domnul i le pune înainte, actul procreării
trebuie să aibă loc la timpul său, pentru ca şi actul naşterii să se
petreacă sub privirea unor anumite constelaţii şi influenţa unei anumite
planete. Actul naşterii la om, mai dramatic decât la animale, în general
este însoţit de mari dureri. În acele momente femeia mamă zice că
renunţă pentru restul zilelor ei la orice unire trupească. Dar zilele trec şi
uitarea aşternându-se peste această durere, unirea are loc din nou,
potrivit cu ceea ce a
orânduit Divinitatea pe pământ. Într-adevăr este de înţeles plăcerea
unirii trupului celor doi îndrăgostiţi. În perispiritul lor se produce o
descărcare electrică - pozitivă de la unul şi negativă de la altul -
răspândită reciproc în perispiritele lor. În acest moment, spiritul lor
simte o senzaţie de fericire, pe care omul necunoscător al tainelor lumii
nevăzute o atribuie trupului său. Atât de mare este această fericire,
încât ea întunecă amintirea marilor dureri ale naşterii. Sub imboldul
acestei plăceri, actul se repetă, pentru a avea loc noi zămisliri de
trupuri, în care săşi găsească culcuş un spirit, pentru o nouă viaţă
terestră. Există cazuri când în destinul unor oameni a fost scris să nu
aibă copii, pentru că, într-o viaţă precedentă, tatăl a avut o conduită
repulsivă faţă de copii, brutalizându-i până a stins orice iubire din
inima lor, ori pentru că în altă viaţă femeia nu i-a vrut, căutând mereu
să scape de ei, imediat ce a constatat că va deveni mamă. În aceste
cazuri, cei doi soţi se vor uni fiziceşte, dar nu vor avea urmaşi, pentru că
dreptaşii lor - veghind ca destinul lor să deruleze cât mai fidel planului
întocmit sus şi acceptat de ei când erau spirite libere în spaţiu - le
neutralizează fluidele celulelor generatoare. Urmarea este că elementele
lor sexuale, lipsite de fluidele corespunzătoare, nu se vor atrage, nu se
vor putea uni pentru a da naştere unui ou, murind înaintea fuzionării
lor. Iată pentru ce se zice în popor: „Nu le-a dat Dumnezeu copii”.
Legea divină, prin reprezentanţii şi slujitorii Tatălui, nu le acordă
această bucurie, chiar dacă în această viaţă ar dori din tot sufletul să
audă şi ei spunându-li-se cuvântul magic: „mamă” sau „tată”. Totul se
plăteşte, mai curând sau mai târziu. Dreptatea Tatălui este veşnică şi se
aplică fără cruţare. Spiritul candidat la reîntrupare, însoţit de ghidul
său, se apropie de viitorii săi părinţi şi stă în preajma lor. Sosind ziua
unirii lor fizice, o forţă a spaţiilor lucrează asupra celor doi generatori,
învăluindu-i cu anumite fluide, pentru ai dispune la unire trupească; iar
bietul om se supune asemenea unei marionete. El crede că este voinţa sa,
plăcerea sa, să se „iubească” cu partenera lui. Da, această unire este la
fel ca altădată, dar pe când atunci era o simplă manifestare animalică -
mai joasă chiar, fără să fi avut vreo urmare - de data aceasta omul se
supune unei forţe care îl îndeamnă, în vederea unui act divin, pentru un
scop ce intră în planurile Creatorului. Cei doi soţi s-au unit, crezându-se
singuri, şi cu toate acestea şase martori au fost de faţă: dreptaşul tatălui,
dreptaşul soţiei, spiritul care se va întrupa, ghizii celor doi soţi, precum
şi marele întrupător. De îndată ce s-a format oul, spiritul candidat la
întrupare îşi înconjoară mama cu o bandă eterică şi se pune în legătură
cu oul. De acum începe marea operă necunoscută de ştiinţa materialistă.
Voi descrie pe scurt principalele faze ale formării copilului în pântecele
mamei şi naşterea lui. Spiritul coborât la întrupare înconjoară cu
perispiritul său trupul viitoarei sale mame, perispiritul său luând forma
unei rochii, strâmtă sus şi largă în poale, adică forma unui clopot, a unui
trunchi de con. Acest înveliş fluidic se
întinde din dreptul umerilor mamei, până mai jos de gleznă, capul ei
rămânând liber. Se ştie - fiind dovedit şi de ştiinţă - că vehicolul fizic al
omului conţine o masă de fluide electromagnetice. Dintre toate organele
corpului omenesc, cel mai bogat în fluid este sistemul nervos central şi
periferic. Orice acţiune de natură fluidică venită din spaţiu, va lucra
asupra întregului corp fizic, dar sistemul cerebrospinal va răspunde cel
mai promt şi mai puternic la aceste influenţe. Dacă acţiunile venite din
afară vor fi puternice, encefalul, care este de o sensibilitate deosebită, va
fi penetrat, fluidul său fiind pus violent în vibraţie. Vibraţiile
neobişnuite ale fluidului cerebral vor acţiona la rândul lor asupra
cortexului şi a celulelor nervoase. Impresionate puternic, celulele
nervoase fiind puse în vibraţie cu o putere neobişnuită, se va produce în
ele o perturbare funcţională, care va sfârşi, în timp mai prelungit, cu un
dezechilibru mintal. Cum sistemul cerebrospinal este comandantul
organismului, de la el plecând toate ordinele prin care sunt dirijate
funcţiile organelor interne, se înţelege că şi aceste organe vor funcţiona
dezordonat. Astfel, omul va avea mişcări necoordonate, îşi va pierde
orientarea în spaţiu, dereglându-i-se circulaţia sanguină, secreţiile
hormonale, excreţia etc. Pe scurt, o dezordine generală, de pe urma
căreia va suferi spiritul, posesorul acestui trup dezarmonizat.
Cunoscând aceste legi, spiritul coborât la reîntrupare caută să nu facă
nici un rău mamei sale - din acest moment această femeie îi este mamă -
ferindu-se să-i înconjoare capul cu perispiritul său. Trunchiul de con
fluidic se află uneori mai aproape de trupul mamei, alteori mai
depărtat, în funcţie de vârsta mamei, culoarea pielii, a părului şi
ochilor. Dacă mama este tânără, spiritul încercuitor stă mai departe de
ea, vitalitatea corpului ei fizic fiind destul de ridicată. Graţie vitalităţii
puternice, spiritul încercuitor, candidat la întrupare, trebuie să se ţină
la o distanţă mai mare, pentru ca influenţa perispiritului său să nu fie
resimţită prea puternic de mama sa. Când, din neatenţie, se întâmplă
acest lucru, mama are dureri de cap şi o nervozitate neobişnuită. Dacă
mama este mai în vârstă, spiritul înconjurător se apropie mai mult de
ea, pentru a o influenţa ceva mai puternic, trupul ei neimpresionându-se
ca cel de 17-20 ani. Se ştie că persoanele cu ochii negri emit şi primesc
mai puternic fluidele electrice. Ochii sunt supapele trupului, prin care
spiritul emite valuri de unde electromagnetice, fermecând sau adormind
un om ori un animal. Dacă femeia aleasă să fie mamă va avea ochii
negri, spiritul sosit la întrupare va căuta să păstreze o distanţă mai
mare de trupul ei, decât în cazul când culoarea ochilor îi este deschisă,
pentru ca nu cumva pe calea ochilor, razele sale fluidice să influenţeze
prea puternic perispiritul mamei sale. Aceleaşi considerente le are în
vedere spiritul, când mama sa va fi brunetă. Când ne pieptănăm, se aud
pârâituri şi firele de păr se zbârlesc, respingându-se unele pe altele. Prin
pieptănare se produce o frecare între păr şi pieptene. Din această
frecare se naşte electricitate diferită în păr de cea din pieptene,
generând fulgere microscopice, urmate de mici tunete, percepute sub
formă de pârâituri. S-a observat însă că părul negru dezvoltă
mai multă electricitate decât cel blond. Prin urmare, spiritul-fiu va sta
mai departe de iubita sa mamă brunetă, pentru a nu-i produce nici o
greutate. În general, cea mai mică apropiere dintre fiu şi mamă este de
câţiva centimetri, iar cea mai mare nu trece peste un metru de la
suprafaţa trupului mamei. Spiritul înconjurător nu se va alipi niciodată
complet de trupul mamei sale, pentru că în acest caz vibraţiile lui, fiind
prea apropiate, izbesc cu putere în trupul şi perispiritul mamei,
cauzându-i prejudicii. O greşeală făcută din necunoaştere sau neatenţie
poate a vea rezultate dezastruoase, de care spiritul rămâne răspunzător
în faţa Divinităţii. Dar în definitiv care este motivul pentru care spiritul
nou venit la viaţa trupească nu stă deoparte, ci înconjoară trupul mamei
sale? Explicaţia este următoarea. Viitoarea mamă, în vederea acestei
sfinte misiuni, trebuie să aibă pregătite anumite condiţii fizico-organice
şi sufleteşti. Aceste condiţii le asigură spiritul coborât la reîntrupare. O
dată ce spiritul-fiu îşi înfăşoară mama, începe să trimită raze fluidice
către trupul ei. Aceste raze o pătrund, şi lucrând asupra perispiritului şi
a unor organe, produc schimbări anatomice şi fiziologice. Astfel
glandele mamare încep să se dezvolte în vederea marelui scop –
producerea secreţiei lactice. Organele generatoare se congestionează,
trec prin anumite modificări, pregătind condiţiile pentru păstrarea
embrionului şi creşterea fetusului. Se produc o serie de transformări
interne, vizibile uneori şi la exterior - umflarea buzelor şi picioarelor,
pătarea pielii etc. Dar în afară de pregătirile provocate de spiritul-fiu,
mama este cuprinsă de sentimente şi dispoziţii sufleteşti, cu totul diferite
de stările ei anterioare. Aceste sentimente şi dispoziţii o determină să
primească cu plăcere vestea sosirii unei fiinţe la viaţa pământească, s-o
accepte, s-o iubească şi crească în idei şi stări sufleteşti demne de o
mamă desăvârşită, să n-o respingă, să nu caute să scape de ea. Dacă
femeia ar şti ce misiune sublimă îndeplineşte în lumea noastră
trupească, n-ar mai căuta să abdice de la acest măreţ rol în mecanismul
vieţii de pretutindeni. Vai de sufletul femeii care va respinge un spirit
căruia în Cer i-a promis că îi va fi mamă, dar ca om trupesc îl goneşte,
despărţinduse de el. Amarnic se va căi în spaţiu şi i se va plăti şi ei cu
aceeaşi eliminare, deşi va arde de dorinţa vieţii trupeşti, pentru
avansare, pentru terminarea acestei şcoli planetare. Deşi spiritul
înconjurător, spiritul-fiu se ţine la o distanţă oarecare de femeiamamă,
totuşi el ia contact cu trupul ei în trei regiuni: 1. printr-un fir fluidic se
leagă de măduva ei, de aşa-zisul nod vital, realizând un contact intim cu
perispiritul mamei; 2. prin ombilic se leagă de bazinul în care se va
forma căsuţa lui carnală; 3. se leagă de centrul aflat în partea inferioară
a laringelui, în scorbura unde se unesc claviculele cu sternul şi unde
palpită sufletul, pentru că aici se produce un fel de inspiraţie şi expiraţie
fluidică, un sorb de fluide spaţiale şi o eliminare de fluide uzate. După
cum, peste nouă luni, mama va ţine copilul său drag în braţe şi îl va
acoperi cu dragostea ochilor săi, tot astfel spiritul-fiu, în cele nouă luni
de zile cât va ţine gestaţia noii fiinţe umane, o îmbrăţişează pe dinafară,
cu toată dragostea lui. Ce minune pentru noi, oamenii! Ce fenomen
natural
pentru lumea spaţială! Priveşti la femeia însărcinată şi nu vezi nimic în
jurul ei; ea se mişcă, se îmbracă şi se dezbracă şi nu simte prezenţa nici
unei materii. Trece printre oameni, pe lângă obiecte şi nu simte nici o
neplăcere. Cu toate acestea, duhul este prezent, ca o ceaţă invizibilă în
jurul pântecelui ei. Mari sunt faptele tale, omule, dar opera spiritului e
mai mare: construirea noului edificiu trupesc pentru viitoarea sa viaţă
terestră. Aceasta este marea sa lucrare. Spiritul este arhitectul
propriului său trup, căci aşa cum îşi va aşterne, aşa va „dormi” în haina
sa carnală. Or pentru împlinirea acestei opere el are nevoie de fluide
spaţiale, pe care le are la dispoziţie din oceanul fluidic înconjurător. În
afară de aceste fluide libere, spiritul-fiu are nevoie şi de fluidele
umanizate ale mamei sale. El ia cu precauţie, cu răbdare, puţin câte
puţin, din fluidele mamei, lucrând cu ele asupra oului, determinându-l
să se dividă, să crească, să ia treptat forma umană, să-şi organizeze
rând pe rând diferitele organe. Această absorbţie de fluide umane se
face noaptea, de la mamă, când trupul ei doarme, în aşa fel încât să nu
aibă repercusiuni asupra acestuia. Spiritul mamei, aflat în afara
trupului său adormit, oferă cu dragoste fluid din fiinţa sa trupească şi
perispirituală, pentru a ajuta spiritul-fiu, la opera sa constructoare. Dar
spiritul-fiu are nevoie şi de fluidele tatălui, pentru ca legătura iubirii să
se împânzească şi cu ceva de la tată. În perispiritul mamei predomină
fluidul electric negativ, la tată predomină fluidele pozitive. Operele
Creatorului sunt totdeauna armonizate prin împerecherea contrariilor,
a pozitivului cu negativul. Spiritul sosit să-şi construiască reşedinţa în
care va sălăşlui ani de zile, trebuie să aibă la dispoziţie şi fluid pozitiv şi
fluid negativ, procurat de la ambii părinţi. Pe când fluidele mamei le
absoarbe noaptea, pe ale tatălui le absoarbe ziua. Există cazuri când
spiritul înconjurător, spiritul-fiu, absoarbe fluide umanizate într-o
cantitate mai mare de la tată decât de la mamă. În acest caz, fizicul
copilului va semăna mai mult cu tatăl decât cu mama. Dacă mama oferă
mai mult fluid umanizat, copilul va semăna mai mult cu ea. Când
proporţiile furnizate de cei doi părinţi sunt aproximativ egale, trupul
copilului va avea caractere fizice comune celor doi părinţi. Dar există
cazuri când un copil nu
seamănă nici cu tata, nici cu
mama, ci cu una din rudele apropiate - văr, unchi etc. În acest caz
spiritul-fiu a absorbit mai multe fluide de la acea rudă a părinţilor săi,
persoană de care e legată printr-o existenţă comună şi drăgăstoasă
dintr-o viaţă anterioară. Iată înţelesul real al marii taine a eredităţii.
Cât s-a discutat, cât s-a scris despre această problemă importantă şi
câte ipoteze şi presupuneri nu s-au elaborat, pentru explicarea acestui
fenomen spiritual, general în viaţa fizică minerală, vegetală, animală şi
umană. Pornind de la date fizice, nu se poate ajunge la o concluzie reală
în explicarea unui fenomen cu rădăcini adânci în lumea spirituală. Cu
toate că efectul fenomenului eredităţii este vizibil în planul fizic, cauzele
îşi au rădăcinile în materia invizibilă a spaţiilor. Numai când savantul
va cunoaşte fizica şi chimia fluidelor lumilor spaţiale, când va
descoperi materiile metafizice, energiile care le animă şi legile care le
guvernează, va găsi soluţia tuturor fenomenelor încă nedescifrate. Ceea
ce este interesant şi sublim, în acelaşi timp, e faptul că ziua spiritul-fiu
îşi înconjoară mama, iar noaptea, mama părăsindu-şi trupul, vine şi îşi
înconjoară spiritul-fiu; astfel, de la o vreme, se realizează o înconjurare
reciprocă în jurul trupului matern. Înţelesul tainic al acestor
îmbrăţişări fluidice alternante este următorul. Ziua, spiritul-fiu primind
anumite fluide venite din Infinit, le îndreaptă către mamă, care la
rândul ei le concentrează spre pântecele ei, spre copilul în formare.
Noaptea, spiritul mamei absoarbe din spaţiu anumite fluide, pe care le
revarsă asupra perispiritului spirituluifiu. Spiritul-fiu cât şi spiritulmamă
contribuie astfel la o operă comună. Toate aceste acţiuni se
concentrează asupra pruncului, care prin hrănirea continuă cu diferite
fluide şi cu substanţele asimilate din sângele mamei, se dezvoltă foarte
rapid. În timpurile străvechi, tainele naturii erau bine cunoscute.
Viitoarea mamă avea grijă să-şi aşeze patul în direcţia est-vest, şi anume
cu picioarele la răsărit şi cu capul la apus, aşa după cum a rămas obicei
de a se aşeza mortul cu faţa la răsărit. Scopul urmărit era următorul. Se
ştie că marele curent cosmic, după ce a înconjurat Soarele, vine să
înconjoare şi planeta noastră. Direcţia acestui curent este la început de
la răsărit la apus, dar de la o vreme se ridică pe unul din meridiane spre
nord. Este bine ca trupul femeii însărcinate să fie aşezat pe axa
curentului cosmic, astfel ca acesta să intre prin picioarele sale, să
străbată trupul şi să iasă prin creştetul capului, adică în acelaşi sens în
care se retrage spiritul din trup, la moartea acestuia. Cu câtă sfinţenie
mânca, bea, dormea şi trăia mama pe acele vremuri! După ce patul era
direcţionat în felul descris mai sus, somnul ei trebuia să aibă loc imediat
după apusul soarelui, adică din momentul în care se întuneca şi până
când începea să se lumineze de ziuă, dar negreşit înainte de răsăritul
soarelui. Noaptea, perispiritul ei se încărca cu fluide spaţiale cosmice,
iar ziua acumula fluide solare şi terestre. Cu câtă dragoste şi respect îşi
privea soţul perechea iubită, aflată în această situaţie nobilă şi
importantă. O îngrijire deosebită îi acorda prin vorbe, fapte şi
atitudine, scutind-o de orice emoţie violentă sau supărare, şi hrănind-o
cu alimente consistente şi în cantităţi mici. Soţul se separa de soţie,
pentru a nu împiedica, prin apropierea lui, desfăşurarea fenomenelor
oculte de care avea cunoştinţă, fără să cunoască amănunţit mecanismul
lor. Orice contact fizic era interzis în timpul sarcinii soţiei, pentru a nu
produce spasme interne, care ar fi comprimat puiul uman, în formare
în pântecele mamei, iar pe de altă parte, spasmul erotic trimite fluide de
ordin inferior către copil, contribuind la nefericirea fizică şi intelectuală
a viitorului om. Cât de înţelegători erau oamenii în acele vremuri,
sufletul lor fremătând la vibraţiile venite din spaţiu, deşi trăiau într-o
epocă lipsită de tehnica civilizaţiei de azi!
Am spus că spiritul-fiu absoarbe fluide de la părinţi, pe care
concentrându-le până la o cvasimaterializare, îşi făureşte trupul, fetusul
din pântecele mamei. Pe când absorbirea de fluide materne se face uşor,
spiritul-fiu fiind în preajma mamei, absorbirea de la tată este mai
dificilă, pentru că el nu este mereu prezent. Absorbirea fluidelor
paterne se face fără ştirea tatălui, ca om, îndeplinindu-se la orice
distanţă s-ar găsi tatăl de soţie şi de viitorul său fiu. Într-adevăr, tatăl
ziua se duce la birou, la cafenea, la club, jucând o partidă de cărţi, ori e
plecat departe, prin alte ţări, cu misiuni sau afaceri. Oriunde sar afla, la
orice distanţă în jurul pământului, spiritul-fiu, ajutat de fraţi spaţiali,
absoarbe fluid din corpul fluidic al tatălui său. În această privinţă,
intervine o problemă foarte grea pentru bietul spirit-fiu: felul cum îşi
duc viaţa părinţii săi. În perioada când soţia este însărcinată, se cere ca
ambii părinţi să trăiască după o anumită conduită. Astfel mama se va
sili să nu se supere, să-şi impună un calm deplin, pentru că supărarea ei
va produce furtuni, perturbări în perispiritul ei, împiedicând spiritul
întrupător în opera lui constructivă; pe de altă parte, materia furtunos
procurată de mamă va dăuna la alcătuirea perfectă a trupului micuţei
făpturi. Se mai cere ca mama să nu obosească, pentru că o activitate
corporală prelungită îi slăbeşte trupul, având repercusiuni asupra
perispiritului său şi deci asupra copilului din pântecele ei. Aşadar se
cere odihnă, dar fără a se cădea în limita opusă, şederea prelungită fiind
la fel de dăunătoare. Între o activitate încordată şi o şedere dusă până la
trândăvie e de preferat cea dintâi. Însă calea de mijloc este cea mai
favorabilă. Muncă, mişcare - dar nu până la oboseală, până la sleirea
trupului. Se mai cere ca simţurile, în special văzul şi auzul să fie plăcut
impresionate pe tot timpul sarcinii. Natura, prin peisajele ei
încântătoare - munte, pădure, litoral - oferă imagini care prin ochii şi
perispiritul mamei penetrează copilul, contribuind foarte mult la
alcătuirea perfectă şi armonioasă a trupului său. Vorbele blajine şi
frumoase, vibraţiile armonioase, muzica melodioasă, au de asemenea un
ecou puternic în fiinţa plăpândă din sânul mamei. Contribuţia tatălui,
prin fluidele sale, la alcătuirea trupului copilului său, este la fel de
importantă ca şi cea a mamei. Viaţa cuminte, calmă şi rezonabilă, a
tatălui va avea urmări fericite pentru viitorul său copil. Soţul trebuie să
evite nopţile pierdute la bar sau la masa verde a jocurilor de noroc; el
trebuie să respecte orele de somn, să nu transforme noaptea în zi, căci
lipsa de somn aduce slăbiciunea perispiritului său, care ştim că îşi
primeneşte fluidele uzate noaptea, când trupul său doarme. Alimentaţia
tatălui trebuie să fie, în tot timpul sarcinii soţiei sale, calculată, simplă şi
uşoară. Băuturile alcoolice, tutunul, cafeau şi condimentele vor acumula
o anumită varietate de fluide în perispiritul său, iar acesta va emite
unde vibratorii nedorite. De asemenea, agitaţiile sale în domeniul
politicii sau al afacerilor, lovesc nevinovata fiinţă pe cale de formare,
contribuind la nefericirea sa. Se cade ca tatăl să fie conştient că
vibraţiile şi fluidele pe care le răspândeşte în jurul său trebuie să fie
armonioase şi benefice trupului uman, ele reflectându-se în alcătuirea
embrionului.
Iată marea misiune a părinţilor în procesul reîntrupării unui spirit,
sosit în mijlocul lor în calitate de copil, având o mare responsabilitate
faţă de legile divine. Cu măsura cu care ai măsurat, ţi se va măsura la
timpul întrupării tale. Ferice de mama care pune toată grija să prepare
calea viitorului copil! Ferice de tatăl care pune toată atenţia să nu se
facă vinovat, prin conduita sa, de vreo slăbiciune sau malformaţie a
viitorului copil! Nouă luni de zile spiritul-fiu a lucrat cu atenţie şi
dragoste asupra mamei şi asupra trupului din pântecele ei. Dar a sosit
momentul naşterii, spiritul-fiu îndepărtându-se cât mai mult de trupul
mamei sale - până la trei metri. Când micul trup a pornit spre lumina
zilei, spre viaţa terestră, perispiritul spirituluifiu se desparte în două
jumătăţi. Imediat ce a ieşit copilul, spiritul-fiu îl înconjoară, iar cele
două jumătăţi ale perispiritului se reunesc în jurul său. Nouă luni de
zile duhul şi-a înconjurat şi înfăşurat mama; de acum, ani de zile mama
va îmbrăţişa trupul copilului ei, animat de duhul fără de care ar
rămâne inert, ca o bucată de carne atârnată în cuiul unui măcelar.
Vechea înţelepciune - obţinută în veacuri prin revelaţie şi stabilită prin
observaţii – recomandă prezenţa unui număr mic de persoane în
camera de naştere. Privirile, gândurile şi sentimentele celor prezenţi
produc valuri de fluide magnetice, electrice şi spirituale, care au
consecinţe asupra trupului sensibil al copilului, asupra mamei şi
spiritului-fiu care pândeşte momentul de a-şi lua în stăpânire trupul,
casa de lut, în care va vieţui pe acest pământ. Moaşa şi un ajutor - două
sunt suficiente, fără să umble forfota, fără agitaţie, ci totul să fie
orânduit din vreme şi toate aşezate de partea capului mamei, adică spre
apus. Nu e bine să se umble pe la partea opusă, spre răsărit, adică în
jurul picioarelor lăuzei, pentru că este perturbat curentul divin, venit
dinspre răsărit, care acum, mai mult ca oricând, are o influenţă
hotărâtoare asupra pruncului ce vine cu un strigăt, cu o primă
respiraţie la viaţa trupească a pământului. Mama fiind aşezată cu capul
spre apus, primeşte curentul cosmic de la picioare. În momentul ieşirii
la viaţa terestră, copilul primeşte curentul divin de la cap spre picioare,
asemenea unei binecuvântări a Tatălui ceresc, asemenea unui prim
sărut în noua sa carieră. Acest uriaş curent divin a pornit de la Tatăl,
străbate cosmosul, înveleşte universurile, înconjoară rând pe rând
galaxiile, sistemele solare, ajunge la fiecare planetă, învăluie şi întreţine
cu viaţă, mişcare şi vibraţie tot ce se află pe corpurile cereşti, pentru a
se întoarce la Tatăl. Diri soarele nostru, din centrul sistemului nostru
planetar, soseşte un al doilea curent – curentul solar. Acesta are o
influenţă specială asupra vieţii şi a evoluţiei. În fine, trecând prin
atmosfera fluidică din jurul pământului, cei doi curenţi iau din spaţiu,
din zona unde a sălăşluit spiritul care se întrupează, o coloană de fluid
care va avea imprimată în ea toate gândurile şi sentimentele,
chintesenţa tuturor acţiunilor acestui spirit în nesfârşita sa carieră
umana. Acest curent fluidic, al propriei esenţe evolutive a fiecărei
entităţi spirituale, îl vom numi curentul terestru. Aşadar, în momentul
naşterii copilului, entitatea spirituală primeşte trei influenţe - cei trei
magi de la răsărit - fiind scăldat de un curent care conţine trei feluri de
fluide: divine, solare şi terestre. Prin întrupare, fiecare
entitate spirituală primeşte trei forte, oferindu-i o anumită tărie, cu care
va lucra de acum încolo asupra trupului său, asupra casei sale. Curioasă
casă, pentru că în orice casă omul se adăposteşte în interiorul ei, pe
când aici spiritul stăpân stă deocamdată afară, în jurul trupului său,
luând în definitiv tot o formă umană, dar ceva mai mare. Încă din
prima secundă a ieşirii pruncului din întunericul matricei la lumină,
acest om fluidic, ce înconjoară micuţul trup, se leagă printr-un cordon
fluidic cu bulbul rahidian. Orice spirit este legat de trupul său prin bulb
sau mielencefal, punctul prin care măduva spinării se leagă cu encefalul.
Odată distrus acest punct printr-o înţepătură de ac sau prin
spânzurare, omul moare trăznit, spiritul fiind rupt de trupul său.
Casapii de la abator lovesc cu cuţitul în acest punct biata vită, care
dintr-o singură lovitură se prăbuşeşte la pământ. Spiritul va lucra
asupra întregului său trup, dar mai ales asupra sistemului
cerebrospinal, lucrare executată conform destinului său. Aflat în faţa
unui destin mai trist, spiritul lucrează cu durere asupra encefalului său,
făcând din el un instrument rudimentar, un pian dezacordat, prin care
nu se poate manifesta, deşi cunoaşte multe. Aşadar, spiritul lucrează la
propria sa nefericire, ca om pe pământ; e trist şi dureros, dar aşa e
destinul şi spiritul nu se poate abate, pentru că este asistat de o entitate
spirituală mai puternică, despre care vom vorbi îndată. Chiar dacă
spiritul-fiu nu vrea să facă ceea ce a jurat sus în Cer - adică să-şi
făurească un trup conform destinului său - o va face curentul terestru.
Această coloană fluidică aduce toată forţa, chintesenţa evoluţiei sale din
vieţile anterioare şi nu va îngădui spiritului să construiască altceva
decât ceea ce corespunde gradului său evolutiv. Un spirit inferior, cu
toate că vrea, nu poate să-şi alcătuiască un trup sensibil, care să-i redea
fidel voinţa şi gândirea. Un duh superior deţine toată cunoştinţa de a-şi
făuri un trup admirabil, care să manifeste corect sentimentele şi
gândurile sale. Trupul său subtil şi sensibil va putea înregistra şi o parte
din influenţele lumilor eterice. Spiritul-fiu a sosit din primul moment al
producerii celulei-ou. El îşi înconjoară mama, pentru a o pregăti şi
pentru a împmmuta materie fluidică de la ea. Dar în afară de această
prealabilă operă - chiar din prima secundă a sosirii sale - spiritul se
pune în legătură printr-un fir fluidic cu celula-ou din pântecele mamei.
La capătul său, acest fir înfăşoară oul de jur-împrejur, şi pe măsură ce
oul creşte şi se divide devenind o masă celulară, firul se îngroaşă mereu
devenind un cordon fluidic prin care se stabileşte un raport din ce în ce
mai complex între spiritul care urmează să se întrupeze şi fetusul din
pântecele mamei. Prin acest cordon fluidic, spiritul înconjurător trimite
mereu fluide embrionului, provocând divizări celulare, anumite direcţii
de creştere şi calităţi de celule, acordând o atenţie deosebită celulelor
care vor forma sistemul cerebrospinal. Calitatea, rezistenţa şi
dimensiunea fizică a viitorului copil depind de materia trimisă din
exterior de spiritul-fîu. Aceste forţe, aceste fluide nu sunt trimise către
interior la
voia întâmplării, ci după un plan prestabilit, conform hotărârii luate în
faţa Juriului suprem, deci potrivit cu destinul spiritului venit la viaţa
terestră. Aşadar, toată dezvoltarea embrionului din pântecele mamei se
face sub coordonarea şi acţiunea puternică a spiritului din afară. Dar la
opera de construcţie a trupului, în care va sălăşlui ani de zile spiritulfîu,
contribuie şi alte forţe, intervin şi alte influenţe, pe care le voi descrie în
cele ce urmează. Din cele expuse până acum, constatăm că pruncul -
adorat şi strâns cu drag de mamă la pieptul ei - a fost opera a trei
entităţi: tata, mama şi fiul, iar cele trei ursitoare, de care vorbesc
legendele populare, sunt cei trei curenţi divin, solar şi terestru - veniţi să
îmbrace vehicolele noului-născut. După felul cum au lucrat aceşti
factori, copilul va avea un trup frumos, normal sau hidos, va avea o
inteligenţă vie sau redusă, va fi sensibil sau grosolan. Zilele se vor înşira,
iar mama îl va îngriji şi hrăni, oferindu-i materie terestră, pentru ca
lutul să crească. În aceeaşi măsură în care trupul se măreşte,
perispiritul, corpul fluidic extern se măreşte în volum, absorbind mereu
din spaţiu materie fluidică identică. Această absorbţie se face graţie
unei pulsaţii, a unei mişcări de apropiere şi depărtare a perispiritului de
trupul său, un fel de flux şi reflux, asemănător respiraţiei. Într-adevăr,
când copilul inspiră, perispirirul se apropie de trupul pe care-1
înconjoară, trimiţând un val de fluid în interiorul său. În momentul
expiraţiei copilului, perispirirul se depărtează de trup, absorbind din
spaţiu fluidul necesar lui şi trupului său. Prin această acţiune continuă,
spiritul-fiu, învăluit de perispirirul său, năvăleşte puţin câte puţin în
profunzimea trupului său. Procesul acesta se înfăptuieşte timp de şapte
ani, când, în fine, spiritul-fiu a pătruns complet în trup. Din acest
moment, spiritul - din exterior copilului - a devenit interior. Dacă până
acum, chiar în timpul zilei, mai avea raport cu lumea sa spaţială, de
acum spiritul nu mai vede în afara temniţei sale carnale decât lumea
fizică înconjurătoare, prin ferestrele celor cinci simţuri. Dar pentru că
această izolare de lumea cerească pe tot restul vieţii pământeşti ar fi
insuportabilă, divinul Creator a orânduit ca noaptea spiritul să iasă din
temniţa sa şi să reia contactul cu lumea invizibilă a spaţiilor, pentru a se
fortifica şi strânge puteri să suporte întunericul şi suferinţa captivităţii
zilei următoare. Noaptea, ieşind din trupul său, spiritul recunoaşte că
este un spirit captiv, legat prin cordonul fluidic de corpul său fizic. Spre
ziuă intră în trup şi nu mai ştie nimic de lumea invizibilă, de feeria şi
muzica sublimă a spaţiilor. Uneori, cei din jurul copilului de 4-5 ani iau
cunoştinţă de povestirile sale bizare. Spiritul copilului fiind exterior,
duce oarecum o viaţă semi-spirituală, având amintiri pe care le
comunică sistemului cerebral. După vârsta de şapte ani, când spiritul se
îngroapă complet în lut, copilul nu mai are această clarvedere. Am
arătat că spiritul este asistat de un frate mai bătrân în evoluţie. Este
ghidul său, fără nici un rol în opera construirii trupului pupilului său.
Dar o dată cu ei a venit din înălţimea Cerurilor, din sferele superioare
fluidice ale
pământului, un mare spirit, un mare savant, numit mesagerul
întrupâtor. El a coborât pentru a prezida şi contribui prin ştiinţa sa,
prin poveţele sale şi prin coordonarea fluidelor, la întruparea mai
multor spirite încredinţate lui. Mesagerul întrupător stă la distanţă şi de
acolo conduce întreaga activitate. Îi învaţă, îi îndeamnă sau corijează pe
cei care încep acţiunea de înconjurare a trupului femeii-mamă şi mai
târziu a copilului. Conduce, vorbeşte – prin graiul gândirii - ordonând
celor care i-au fost încredinţaţi. Dar în afară de învăţătura dată
ucenicilor săi, mesagerul întrupător adună anumite fluide din spaţiu şi
le îndreaptă către spiritele la a căror reîntrupare asistă. Prin urmare, în
afară de acţiunea proprie a spiritului înconjurător, a spiritului-fiu, şi
mai presus de ea, se adaugă acţiunea puternică a mesagerului
întrupător. Mesagerul întrupător îndreaptă către fiecare spirit-fiu un
fluid de calitate diferită, pentru că destinele lor sunt diferite. Prin
înaltele sale cunoştinţe, prin marea sa putere spirituală, mesagerul
întrupător ţine sub controlul său executarea punct cu punct a destinului
fiecărui spirit. De justa aplicare a ordinelor mesagerului întrupător este
răspunzător spiritul-dreptaş, care fiind prezent, controlează toată seria
fenomenelor şi prefacerilor din trupul mamei, cât şi din embrionul aflat
în pântecele ei. Acţiunea spiritului-fiu asupra mamei sale şi a viitorului
său trup are coeficientul zece, iar acţiunea mesagerului întrupător are
coeficientul nouă zeci. Prin urmare, acţiunea de reîntrupare este făcută
de mesagerul întrupător într-un procent de nouă zeci la sută. Aceasta
este regula generală. Există situaţii când spiritul ce se va reîntrupa este
o mare lumină a spaţiilor, venind ca misionar printre fraţii săi trupeşti,
pentru a-i ridica şi produce o schimbare moral-spirituală printre ei. În
acest caz spiritul-fiu este atât de puternic, cunoscător şi conştient de
misiunea sa, încât pregăteşte el însuşi prefacerile mamei şi lucrează la
alcătuirea viitorului său trup. Pe lângă acţiunea mesagerului întrupător
asupra dimensiunii, formei şi structurii organelor micuţului trup, rolul
său de căpetenie este de a determina sexul fetusului - masculin sau
feminin, învăluită într-un mister, această acţiune este exercitată chiar
din primele momente ale construirii fetusului. Se ştie că entităţile
spirituale n-au sex, că sunt identice sub acest raport, între ele diferind
doar potenţialul electric, la unele mai mult pozitiv iar la altele mai mult
negativ. Cu toate acestea, când coboară la viaţă terestră îmbracă o
haină - când masculină, când feminină, în funcţie de scopul urmărit.
Aşadar, sexul este determinat de necesităţile evoluţiei entităţii spirituale.
Un spirit cu o încărcătură fluidică preponderent pozitivă va îmbrăca în
câteva întrupări un trup masculin, după care într-una sau două
întrupări ia şi un trup feminin. După aceea revine la filiera sa de
întrupări bărbăteşti. Prin urmare, după serii de întrupări bărbăteşti, se
intercalează câte o formă feminină. Spiritele al căror corp este încărcat
preponderent cu fluide electrice negative vor fi femei în 7-9 întrupări,
după care vor lua o formă masculină. Ele
revin la seria de întrupări feminine, după care iau din nou o formă
masculină, şi aşa mai departe. Cineva ar putea întreba: „Dar cine
determină, în destinul omului, sexul şi cum de se menţine pe pământ un
raport aproape constant între oamenii de sex masculin şi cei de sex
feminin?” Răspunsul este următorul. În Cer, ca şi pe pământ, e
orânduit principiul diviziunii muncii. Am arătat că lumea spaţiilor, a
atmosferei fluidice a pământului, este împărţită în două: lumea
oamenilor şi lumea îngerilor. Oamenii sunt elevi, fac şcoală; îngerii sunt
profesorii, care predau lecţii şi guvernează, pregătind evoluţia a tot ce se
află pe pământ - mineral, vegetal, animal şi uman. Lumea îngerilor, a
celor care conduc evoluţia globului nostru cu tot ce se află pe el, este
împărţită în grupe, ranguri şi funcţii deosebite. Una din numeroasele
funcţii ale acestor strălucitoare spirite este menţinerea ordinii, a
echilibrului dintre sexe pe suprafaţa pământului, fie la animale, fie la
om. Urmărind această orânduire, ele caută ca întrupările să se facă
astfel ca un sex să nu depăşească prea mult pe celălalt. La un moment
dat, într-o ţară, provincie sau oraş pot să fie mai mulţi bărbaţi decât
femei; totuşi raportul este menţinut pentru că în altă localitate,
provincie sau ţară, numărul femeilor este mai mare decât al bărbaţilor.
Este posibil ca în anumiţi ani - de regulă după marile războaie, când cad
în luptă mulţi bărbaţi şi rămân multe văduve - pe tot globul, să fie mai
multe femei decât bărbaţi, dar raportul se restabileşte imediat,
născându-se după război mai mulţi băieţi decât fete. Toată această
orânduire, contabilitate cerească, este urmărită şi determinată cu mare
grijă de cei care au această misiune importantă. În Forul Judecătorilor
supremi asistă şi Guvernatorul suprem al întrupărilor. El primeşte de la
subalternii săi ordinea numerică pentru un anumit timp, şi când
observă că s-a depăşit prea mult numărul unui sex, intervine,
modificând ordinea întrupărilor, până când se va restabili echilibrul.
Totul e ordonat, totul e prevăzut şi executat după un anumit plan. În
lumea spiritelor care conduc destinele oamenilor de pe pământ, există o
categorie de entităţi cu misiunea de a determina forma trupului unui
duh, conform cu planul destinului alcătuit de Juriul suprem. Există trei
mari modele de trupuri, îmbrăcate de spirit în funcţie de destinul său: 1.
o formă pentru entităţile spirituale destinate unei vieţi obişnuite,
comune; 2. o formă pentru duhurile ce vor cultiva ştiinţele şi artele; 3. o
formă pentru entităţile spirituale cu o misiune moral-spirituală. Trupul
fiecărui om este încărcat cu anumite categorii de fluide, organele sale
fiind astfel alcătuite

încât să corespundă uneia din aceste trei mari categorii de vieţi terestre.
Dar între aceste trei forme predestinate se găsesc o infinitate de modele
de trupuri, corespunzând ispăşirii greşelilor din trecut, îndeplinirii unor
anumite funcţii sociale ori câştigării unor aptitudini. După spusele
cunoscătorilor acestor adevăruri spaţiale, există serii catalogate de
modele fluidice, dăruite de aceşti mari diriguitori destiniali; modele
avute în vedere de mesageml întrupător, spiritul care se va întrupa şi
ghidul său. Nici o abatere nu este îngăduită, neatenţia unuia dintre ei va
fi greu sancţionată, căci totul în univers trebuie să meargă armonios şi
după un plan preconceput. Prin urmare, la reîntruparea unui duh au
contribuit tatăl, mama, duhul însuşi şi mesagerul întrupător. Dar în
afara acestor patru forţe, intervin influenţe de un ordin îndepărtat,
importante totuşi, prin marea lor putere. Este vorba de influenţa
planetelor din sistemul nostru solar. Într-adevăr, în vorbirea comună a
popoarelor se spune de un om fericit: „Sub ce stea bună s-a născut!” sau
de un om nenorocit: „Vai de steaua lui!” Vorbele acestea - transmise din
veacuri nesfârşite prin grai viu - îşi au înţelesul lor tainic. În tot timpul
gestaţiei copilului în pântecele mamei, sosesc din spaţiile siderale raze
fluidice de la stele şi planete. Dar influenţa cea mai puternică vine de la
planeta aflată, în momentul naşterii copilului, la meridianul sau în
vecinătatea meridianului locului naşterii sale, contribuind într-o
anumită măsură la destinul omului, la felul cum îi va fi trupul. După
gradul evolutiv al acestei planete, după undele vibratorii pornite de la
ea şi sosite pe pământ, trupul viitorului copil va fi: sănătos, debil sau
bolnav; frumos sau urât; va avea un sistem cerebral redus sau
admirabil, şi aşa mai departe. Fiecare planetă imprimă în copilul sosit
la viaţa terestră o anumită calitate. Marte pecetluieşte omul cu dispoziţii
războinice, făcându-l hotărât, dintr-o bucată. Copilul privit de Venus va
avea un sistem nervos sensibil, un trup armonios şi plăcut, va fi un
sentimental cu înclinaţii spre frumos. Dintre păcatele omului, cele
capitale sunt: egoismul, orgoliul, avariţia, senzualitatea, minciuna,
furtul, uciderea. Să vedem câteva exemple de reîntrupări prin care
duhul îşi repară greşelile. Să zicem că un om, prin destinul său, îşi
făureşte un trup viguros, cu un aspect ce stârneşte admiraţia celor din
jur. Dar făcându-i-se complimente, vorbindu-i-se de frumuseţea sa, se
trezeşte în sufletul său ideea că este deosebit faţă de ceilalţi oameni. El
se va admira în oglindă, ocupându-se prea mult de fiinţa sa. Ideea că
are un fizic deosebit se fortifică şi mai mult în adâncul sufletului său,
devenind mândru de sine. Sărman frate neştiutor! El confundă
frumuseţea veşnică cu frumuseţea unei mase de pământ, pieritoare ca
formă. În loc să fie preocupat de strălucirea conţinutului, el preţuieşte
vasul exterior. Mândria e contra legilor divine, pentru că ea alunecă
uşor pe o pantă şi mai rapidă, care-1 duce pe bietul suflet în abisurile
întunecate ale orgoliului. Omul orgolios se crede mai presus de toţi, prin
fizicul, inteligenţa, darul vorbirii, puterea de a subjuga voinţa
oamenilor, prin averea sau rangul său social. Orgoliul este cea mai mare
injurie adusă infinitei Puteri şi
înţelepciunii Tatălui ceresc. Această încredere a omului - un vierme, un
fir de praf, pierdut în infinitatea spaţiilor şi miliardelor de uriaşe
corpuri cereşti - duce la rezultate incalculabile, în marele angrenaj al
mecanismului vieţii de pretutindeni. În asemenea cazuri, de porniri spre
abisuri înfiorătoare şi ucigătoare, Divinitatea a hotărât o lege -
înfrângerea orgoliului chiar de la începutul afirmării sale. Legea cere ca
în viaţa următoare, omul mândru de propria-i frumuseţe să ia o formă
urâtă, să-şi ducă traiul într-un trup schilod, la care lumea să privească
cu compătimire, ori să-şi întoarcă cu dezgust capul. Trăind în acest
trup, sufletul va fi secundă de secundă amărât că e un diform, că nu e şi
el ca toţi oamenii. Are un cap mare sprijinit pe un trup de copil, ori
poartă în spate o cocoaşă ce inspiră repulsie etc. Din cauza diformităţii
nu poate obţine o situaţie socială deosebită şi câteodată e chiar lipsit de
mângâierea de a avea o soţie şi copii în jurul său. Această diformitate va
produce în mintea sa ideea: „Ce rău e ca omul să fie schilod, deosebit de
ceilalţi!” Or noaptea, când spiritul său evadează din corpul fizic, când
îşi trăieşte viaţa de spirit, cunoaşte cauza acestei deformaţii, ştie că e
consecinţa mândriei din viaţa precedentă, căci el a voit-o şi acceptat-o,
la judecata cea mare, când i s-a alcătuit destinul. Din analiza situaţiei
sale, a legăturii dintre mândria sa din altă viaţă şi diformitatea actuală
a trupului, ajunge la următoarea concluzie: mândria nu e bună pentru
că duce la suferinţă fizică şi sufletească. Această idee, această
învăţătură, se întipăreşte adânc în mentalul său, înfăţişându-se mereu
înaintea sa, în întrupările viitoare, ori de câte ori va avea tendinţa să se
admire, să se creadă deosebit de ceilalţi oameni, să fie mândru de sine.
Iată înţelesul prezenţei unor forme hidoase printre oameni. Nu
întâmplarea a creat aceste forme, ci o lege spirituală a fost pusă în
aplicare, pentru îndreptarea celui pornit spre păcat. Dacă pentru un
defect oarecum mic se aplică o asemenea corecţie - atrasă în mod
automat de cel mândru de sine - cu atât mai grea va fi viaţa viitoare
pentru sufletul orgolios. După ce a fost o inteligenţă, un orator, un
conducător de oameni, neîncăpând în piele de mândrie pentru rangul,
puterea şi averea sa, în viaţa imediat următoare vine grozavul corector,
ştergând pentru totdeauna din sufletul acestui om orgoliul, care dacă ar
domni în lume, s-ar prăbuşi sori şi universuri, prefăcându-se în haos.
Acestui spirit i se recomandă un plan de viaţă, pe care, cu greu, dar îl
acceptă ştiind că nu e posibilă altă cale, şi anume ca în următoarea viaţă
trupească să fie un cretin, să vrea să se exprime şi să nu poată. Spiritul
însoţit de această reducere cerebrală, este nevoit sa trăiască într-un
mediu umil, într-un cătun şi în sânul unei familii sărace şi izolate, unde
nu va mai avea putinţa dominării; şi pentru ca opera de corijare să fie
deplină, i se dă şi o formă trupească respingătoare. Imbecil, diform,
izolat şi evitat, va duce o viaţă obscură, departe de învălmăşeala marilor
centre urbane. În timpul nopţii spiritul îşi vede starea nenorocită în care
îşi duce traiul
trupesc. O durere nesfârşită cuprinde sufletul său şi iarăşi, ca spirit ştie
că el a voit acest fel de viaţă umană, fiind urmarea unei stări nenorocite,
când a crezut, ca om, că este perfecţiunea întruchipată, ori că puternic
ca el nu este altul. Legătura între trecut şi prezent, înnodarea între
cauză şi efect naşte ideea că orgoliul nu e bun, căci ce eşti tu, omule, pe
pământ? Trupul tău, averea, titlurile şi puterile tale sunt efemere şi ca
fumul vor trece toate. Cât de mic e trupul omului faţă de globul
terestru! Dar la rândul său, pământul, este de 1.300.000 ori mai mic
decât soarele. Soarele nostru e mai mic decât steaua Antares de 474 de
milioane de ori. Ca steaua Antares există mii de corpuri cereşti în
universul de care aparţinem. Dar Divinitatea a creat un cosmos care
conţine patru universuri. Cât de mic eşti tu, omule, faţă de sfera infinită
a creaţiei! Cu ce drept te crezi puternic, înţelept, de ce eşti orgolios de
fiinţa ta? Frate, fii cu capul plecat în faţa lumii, căci eşti infinit de mic,
în mijlocul creaţiei. Trăieşte cu modestie şi curaj - dar fără îngâmfare,
încrezător - dar nu în puterile tale, ci în ajutorul venit de la Tatăl,
infinit de puternic şi atotştiutor. Dar să zicem că cei luminaţi, care ţin în
mână cumpăna Justiţiei divine, au hotărât ca omul să fie în viaţa
terestră bogat, să-i meargă bine şi veniturile să intre din toate părţile în
contul său. Venind în viaţa pământeană, bietul om nu ştie că a fost doar
însărcinat cu misiunea unui simplu deţinător, cu rolul de administrator
al unei averi care nu e a lui, după cum crede el, ci aparţine pământului,
mai exact Stăpânului Pământului, Duhului Suprem, Guvernatorul
destinului nostru, Cel reprezentat în icoana de la altar ca ţinând cartea
evoluţiei în mână, pe o pagină având A (Alfa) - ceea ce înseamnă: Eu
sunt începătorul creaţiei acestui sistem planetar, şi pe alta Q. (Omega) –
ceea ce înseamnă: Eu sunt Cel care voi prezida cea din urmă disoluţie a
acestui sistem şi voi duce la Tatăl rodul evoluţiei împărăţiei Mele
cereşti. Răsfăţat în plăcerile şi bunurile pământului, omul bogat va trăi
cu ele numai pentru el şi ai lui, neavând nici un gând de milă, fără să
dea un ban pentru o şcoală, o biserică, un azil de sărmani, un orfelinat,
un cerşetor, un nefericit care-i iese în cale, sufletul său rămânând rece
ca gheaţa. Dar, toate au un sfârşit - mineralul, vegetalul, animalul,
omul, planeta, steaua, toate apar şi dispar, materia lor fiind mereu în
cursul prefacerii fără de sfârşit. Viaţa acestui om bogat se va sfârşi,
spiritul se va ridica în spaţiu, unde nu va deţine nimic din cele avute pe
pământ. Fiind singur – o steluţă cu ceaţă eterică - va înţelege marele
adevăr: a fost un bogat nemilos, şi tot ce a avut nu era al său, ci al
pământului, căci era materie din materia terestră. Atunci îl cuprinde
regretul că sufletul i-a fost rece faţă de suferinţa celor mulţi. Se va căi,
dar va fi prea târziu. Legea divină cere imperios perfecţiunea, cere
reparare şi avansare spirituală. Acestui om încercat, dându-i-se averi ca
să vadă cum le va gospodări, îi va fi hărăzit să se reîntrupeze în viaţa
următoare, sau alta, în sărăcie. Va fi un nefericit, de pe care vor curge
zdrenţele, adăpostindu-se prin poduri sau pivniţe. Viaţa lui se va scurge
în plâns şi tremurat, în adâncă şi multă suferinţă trupească şi sufletească,
flămânzind adesea şi trăind din ceea ce lumea se va milostivi
săi dea. Noaptea, spiritul va cunoaşte cauza stării sale actuale, iar în
sufletul său se va săpa adânc: Vai de omul fără milă, grozav va plăti
pentru lipsa lui de altruism, căci totul din natură - mic şi mare - este
legat prin legea solidarităţii şi a iubirii. În toate şi întotdeauna există
suferinţa pentru a şlefui şi dezrădăcina defectele contractate din
neştiinţă şi înrădăcinate pe calea obişnuinţei. Ai fost un mare potentat,
conducând fără judecată şi milă - vei fi într-o viaţă următoare un biet
nefericit, în care vor da toţi şi te vor supune torturii şi batjocurii
nesăbuite. Ai ucis, fără să fii conştient că întrerupi şcoala unui spirit,
stricând orânduirile cereşti - vei cunoaşte valoarea acestui act nesocotit,
fiind şi tu suprimat, poate tocmai când erai mai fericit, în cursul unei
frumoase vieţi omeneşti. Ai furat, ţi-ai însuşit averea unui orfan -
negreşit vei cunoaşte înţelesul acestui act în viaţa pământeană. În viaţa
următoare sau într-una ceva mai depărtată, vei fi şi tu orfan şi vei fi
lăsat pe drumuri sărac şi nefericit, aşa cum ai făcut tu altădată. În
modul acesta se plătesc toate greşelile făcute de om. O persoană este
acuzată de o faptă foarte gravă - omor sau furt. Un om care o
duşmăneşte, merge la judecată şi punând mâna pe sfânta cruce, jură că
într-adevăr persoana respectivă a comis fapta, descriind crima, fără
remuşcare. Vai, suflet nesocotit! ura şi duşmănia i-a întunecat lumina
spiritului, conştiinţa a adormit în el şi amarnic îşi va plânge, în Cer şi pe
pământ, pornirea pătimaşă împotriva unei făpturi de aceeaşi origine,
plecată din acelaşi Izvor de viaţă. Acest nefericit îşi va vedea grozăvia,
în toată goliciunea ei, când va fi în spaţiu. Plânsul şi căinţa sa vor umple
infinitul, dar nu va exista nici o posibilitate de iertare. Numai repararea,
trecerea prin suferinţa celui nevinovat va şterge crima de a lua ca
martor pe Cel mai Sfânt între sfinţii eternităţii. A jurat în numele Lui;
în viaţa următoare sau peste multe alte întrupări, va fi acuzat pe
nedrept de crimă, petrecându-şi restul zilelor pământeşti în întunericul
ocnei, ori va coborî în lumea terestră fără grai, fiind mut din naştere. Se
va simţi extrem de nenorocit, fiind conştient că toţi vorbesc şi numai el
nu are darul sfânt de a se înţelege prin vorbire cu semenii săi. Iată
pentru ce Mântuitorul şi Luminătorul sufletelor noastre a spus prin
trimişii Săi: „Nu mărturisiţi strâmb. Să nu faceţi jurământ nici pe Cer -
pentru că este Tronul Tatălui, nici pe Pământ - pentru că este
aşternutul picioarelor Sale, nici pe capul tău să nu juri - pentru că nu
poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea
ce este da - da; iar ceea ce este nu - nu; iar ce e mai mult decât acestea,
de la cel rău este”. Nu aduceţi ca martor al minciunii voastre pe bunul
Părinte ceresc. Prin acest act se aduce cea mai mare ofensă Tatălui, care
iartă prin îndurarea Sa, căci cunoaşte micimea omului şi conştiinţa lui
întunecată, dar nu iartă legea instituită de El din eternitate şi pentru
veşnicie. Prin urmare, avem printre noi fraţi şi surori lipsiţi de
facultatea vorbirii, pentru că în altă viaţă au greşit tocmai prin grai De
câte ori întâlnim în viaţă vreun frate nefericit, ne vine parcă în
minte: „Doamne, dar acest om - mai exact, acest spirit - cu ce o fi
greşit?” Din înţelepciunea popoarelor de peste veacuri nesfârşite au
rămas aceste cuvinte: „Ce păcat o fi apăsând pe acest suflet de nu vede
lumina?” Într-adevăr, nu este nenorocire mai mare decât a avea ochi şi
a nu vedea cu ei frumuseţile naturii, culoarea şi forma variată a fiinţelor
şi lucrurilor. O noapte adâncă îl înconjoară pe acest nefericit. Ar vrea
să se servească singur, ar vrea să circule prin lume, dar nu poate fără să
fie condus de un altul. Ştie că alţii văd, că se orientează oriunde vor, şi
că numai el este mai prejos de orice animal. Este negrăită suferinţa ce-i
roade sufletul, secundă cu secundă. Viaţa lui e un infern şi e cel dintâi
care doreşte să plece din această viaţa, plină de întuneric. Ca om nu ştie
nimic din trecut, constată că e orb din naştere, sau că ulterior şi-a
pierdut vederea, însă cauza acestei groaznice infirmităţi nu o cunoaşte.
Dar noaptea, când trupul său doarme, îşi cunoaşte starea, ştie că
plăteşte o poliţă grea pe care stă scrisă o mare greşeală făcută într-una
din vieţile sale trecute, când a adus nenorocire altora, pe calea văzului.
A spionat, a văzut şi a spus, după care a urmat osânda grea pentru cei
pe care i-a pârât. Ori prins de mânie, în veacuri îndepărtate şi-a chinuit
adversarul zdrobindu-i ochii. Ai luat vederea altuia - ţi se va lua şi ţie
putinţa de a mai vedea. ,, Cine trage sabia, de sabie va muri”, i-a spus
Domnul lui Petru, în momentul când era arestat de servitorii arhiereilor
evrei în grădina Ghetsimani. Iată marea taină, iată pentru ce sunt în
lumea noastră trupească atâtea deosebiri între oameni, în privinţa
sănătăţii, inteligenţei, moralităţii, voinţei, situaţiei materiale sau sociale.
Ei sunt ori pe drumul ascensiunii marelui munte al evoluţiei care duce
la picioarele Creatorului, ori sunt forme de viaţă prin care ispăşesc
greşeli mari din alte vieţi. Prin urmare, suferinţele nu sunt jocul
întâmplărilor, întâmplare nu există în natură. Totul e orânduit, totul se
mişcă voit, şi după norme de o armonie şi exactitate necuprinsă de
mintea noastră. Toate aceste diferenţe, diformităţi şi nenorociri, nu şi le
poate explica bietul om trupesc, deoarece ele se datoresc unor legi, unor
orânduiri sau fapte ce aparţin lumii nevăzute - lumii spiritelor spaţiale
şi a legilor divine, după care totul se mişcă, de la electron şi până la
sfera creaţiilor. Iată pentru ce am afirmat că numai prin reîntrupare se
face avansarea spirituală, căci şcoala vieţii acestei planete se va urma pe
alte corpuri cereşti, în forme materiale din ce în ce mai fine, în forme
corporale tot mai apropiate de perfect. Şcoala planetei noastre este doar
o clipă din şcoala universică pe care o vom parcurge în eternitate.
Totuşi, în comparaţie cu efemera noastră existenţă trupească, este
foarte lungă - aproximativ 26.000 de ani, şi pe toata durata acestei şcoli,
trebuie să luăm diferite forme, să trăim în diferite nivele sociale şi în
sânul diferitelor neamuri ale pământului. Am convingerea că în
veacurile următoare, peste trei sau patru mii de ani, tema reîntrupării
va fi mai bine şi pe larg cunoscută, şi omenirea trezită la o conştiinţă mai
luminoasă va avea o altă conduită, fiind iubitoare a tot şi
toate ce au fost create de Fiinţa supremă. Doamne, luminează sufletele
noastre să nu mai greşim, căci acum ştim că totul se plăteşte prin
suferinţă! Amin.