TRADUZIONI

Mihai Eminescu

Luceafărul
 Mihai Eminescu

L’Astro

Traduzione di Katia Stabile

 Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâni,

Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
 L’Astro

C’era una volta come in una fiaba

C’era come non ci fu mai,
Una fanciulla estremamente bella
Di grande stirpe regale.

Era l’unica figlia

Bella tra le belle,
Come la Vergine tra i santi
E la luna tra le stelle.

Dall’ombra delle maestose volte

Lei dirige il suo passo
Verso la finestra dove in un angolo
L’Astro attende.

All’orizzonte guarda come sui mari

Sorge e risplende,
E su vacillanti sentieri
Guida nere navi.

Lo vede oggi, lo vede l’indomani,

E il desiderio nasce;
Anch’egli guardandola per settimane,
Di lei s’innamora.

Appena lei poggia sognando

Sui gomiti le tempie,
Di desiderio si riempiono
Il suo cuore e la sua anima.

Tanto vivo egli si accende

Ogni sera,
Sull'ombra del nero castello
Quando lei apparirà.
***

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglindă luminiş

Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:
– O, dulce-al nopţii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
***

Seguendola passo per passo

Scivola nella stanza,
Tessendo con i suoi freddi raggi
Una rete infiammata.

E quando la fanciulla si distende sul letto

Per coricarsi,
Le sfiora le mani sul petto,
E le chiude dolcemente le palpebre;

E dallo specchio il fascio di luce

Sul suo corpo si spande,
Sui grandi occhi che chiusi palpitano
E sul viso che a lui volge.

Lei lo guarda sorridendo,

Egli trema nello specchio,
Poiché in sogno la insegue
Per legarsi alla sua anima.

E lei parlandogli in sonno,

Sospira a fatica:
– Oh, dolce Signore delle mie notti,
Perché non vieni? Vieni!

Discendi, Astro soave,

Scivolando su un raggio,
Penetra in casa e nel pensiero
Ed illumina la mia vita!

Egli ascoltava tremante,

Divampava più forte
E come un fulmine si scagliava,
Affondando in mare;
Si apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânar creşte.

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod

Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

– Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin! odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
E l’acqua dove è caduto
In cerchi ruota,
E dall’ignoto abisso
Un bel giovane sorge.

Leggero varca come la soglia

Il davanzale della finestra
Tenendo in mano uno scettro
Incoronato con canne.

Sembrava un giovane voivoda

Con una soffice chioma d’oro,
Un velo livido si annoda
Sulle spalle nude.

E l’ombra del trasparente volto

È bianca come la cera –
Un bel morto dai vividi occhi
Che scintille emanano.

– Dalla mia sfera venni con fatica

Per rispondere alla tua chiamata,
Il cielo è mio padre
E mia madre il mare.

Per venire nella tua stanza,

Per guardarti da vicino,
Sono disceso dal cielo
E nato dalle acque.

Oh, vieni! mio ineffabile tesoro,

E abbandona il tuo mondo;
Io sono l’Astro dei cieli,
E tu sarai mia sposa.

Lì nei palazzi di corallo

Ti condurrò per sempre,
E tutto il mondo nell’oceano
Ti obbedirà.
– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,

Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

***

Trecu o zi, trecură trei

Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

– Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,

Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a haosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
– Oh, sei bello, come solo in sogno
Un angelo appare,
Ma sulla strada che hai dischiuso
Non camminerò mai;

Estranea è la lingua e l’atteggiamento,

Senza vita brilli,
Poiché io sono viva, tu sei morto,
E il tuo sguardo mi raggela.

***

Passò un giorno, ne passarono tre

E di nuovo, alla notte, l’astro viene
Sopra di lei
Con i suoi sereni raggi.

Lei dovette ricordarsi

Di lui in sonno
E il desiderio del signore delle onde
Le cattura il cuore:

– Discendi, Astro soave

Scivolando su un raggio,
Penetra in casa e nel pensiero
Ed illumina la mia vita!

Appena egli dal cielo la sente

Con dolore si spegne,
Il cielo inizia a ruotare
Nel luogo dove egli muore;

In aria purpuree vampate

Pervadono il mondo intero,
E dalle valli del caos
Un bel volto si plasma;
Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor

Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi

Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

– Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin, odorul meu nespus,

Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin, în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.

– O, eşti frumos, cum numa-n vis

Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
Sulle nere ciocche dei suoi capelli
La sua corona sembra ardere,
Giunge fluttuando
Bagnato dal fuoco del sole.

Dal velo nero si dispiegano

Le braccia marmoree,
Avanza triste e pensieroso
E pallido è il suo volto;

Ma gli splendidi e grandi occhi

Brillano profondamente chimerici,
Come due passioni mai sazie
E colme di tenebre.

– Dalla mia sfera venni con fatica

Per ascoltarti ancora,
Il sole è mio padre,
E mia madre la notte;

Oh, vieni, mio ineffabile tesoro,

E abbandona il tuo mondo;
Io sono l’Astro dei cieli,
E tu sarai mia sposa.

Oh, vieni, nella tua bionda chioma

Appenderò corone di stelle,
Sui miei cieli tu possa sorgere
Più bella di esse.

– Oh, sei bello, come solo in sogno

Un demone appare,
Ma sulla strada che hai dischiuso
Non camminerò mai!

Per il tuo amore crudele

Mi dolgono le fibre del petto
E mi dolgono i tuoi occhi grandi e grevi,
Il tuo sguardo mi brucia.
– Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?

(Almanahul Societăţii Academice Social Literare,

România Jună, Viena, aprilie 1883)
 – Ma come vuoi che io scenda?
Non hai compreso che
Io sono immortale
E tu sei mortale?

(Almanahul Societăţii Academice Social Literare,

România Jună, Vienna, aprile 1883)

Da M. Eminescu, Versuri (Operă poetică), Ed. îngrijită de O.

Busuioceanu şi A. Dumitraşcu, Coord. şi cuvânt înainte de A.
Condeescu, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2000,
pp. 672-676.