Sunteți pe pagina 1din 27

CUPRINS

1. Introducere in educația 2.0


2. Definiri conceptuale
3. Servicii bazate pe conceptul web 2.0
4. Aplicații importante bazate pe web 2.0
5. Wiki
6. Bloguri
7. Website-uri de socializare
8. Library 2.0
Bibliografie
Introducere in Educația 2.0
Lumea se află într-un proces de transformări structurale început cu aproape douăzeci de ani în
urmă. Acest proces este asociat cu apariţia unei paradigme socio-economică, bazată pe noile
tehnologii de informare şi comunicare.
Toate organizaţiile şi instituţiile suferă transformări importante, ca efect al noilor tehnologii şi
al globalizării economiei, tranziţia fiind conceptul cheie al începutului de secol XXI. Sursa
acestor schimbări poate fi analizată ţinând seama de o serie de provocări, dintre care se
evidenţiază modificarea şabloanelor legate de competiţie, comerţ şi inovaţii tehnologice,
creşterea exponenţială a cantităţii şi calităţii cunoaşterii, preocupările existente pentru
creşterea nivelului de trai şi cererea crescândă de educaţie.
Structurile societăţii, la toate nivelurile acesteia, sunt influenţate de provocările menţionate
mai sus. În secolul în care trăim, societatea emergentă poate fi caracterizată ca o societate a
informaţiei sau a cunoaşterii. În plus, aceasta poate fi denumită societate-reţea, fiind compusă
din reţele/comunităţi (având diverse naturi) şi bazată pe tehnologii de informare şi
comunicare. Cea mai utilizată tehnologie este Internetul şi, în cadrul său, cel mai de succes
serviciu – World Wide Web.
Software social (Social software) este un termen utilizat pentru a defini numeroase
instrumente Web, care permit stabilirea de relaţii între utilizatori, conexiuni între grupuri şi
partajarea spaţiului pentru colaborare şi schimb de informaţii. Acest tip de software este
componenta majoră a noului Web (denumit Web 2.0), care include resurse şi instrumente
bazate pe interacţiune şi colaborare socială – bloguri (şi, mai nou, microbloguri), wiki-uri,
reţele sociale (Social Networks), mesagerie instantanee, sisteme de bookmarking colaborativ
şi adnotare socială, instrumente de publicare şi partajare a conţinutului, schimb de fişiere între
clienţi (peer-to-peer) –, servicii Web, aplicaţii hibride (mashup), etc. Nu întâmplător, Web 2.0
este supranumit Web Social (Social Web) sau Web-ul Datelor (Data Web).

Deşi termenul Web 2.0 sugerează o nouă versiune a World Wide Web, nu se referă la o
actualizare radicală a specificaţiilor tehnice ale acestui serviciu, ci – mai degrabă – la
schimbări ale modulului în care dezvoltatorii software şi utilizatorii finali folosesc web-ul ca
platformă. Astfel, spre deosebire de Web 1.0 – văzut ca o colecţie de situri (Read only Web) –,
noul Web oferă utilizatorilor posibilitatea de a deveni ei înşişi creatori de conţinut (Read and
Write Web).
Software-ul social promovează diverse tipuri de comunicare (sincronă sau asincronă, unu la
unu, unu la mai mulţi sau mai mulţi la mai mulţi) şi poate fi utilizat pentru a crea şi partaja
diverse tipuri de conţinut, începând cu cel textual (bloguri şi wiki-uri) şi ajungând la imagini
(Flickr), audio (podcasting) şi video (YouTube).
Noile tehnici folosite pentru realizarea instrumentelor Web 2.0 (aşa cum este AJAX, bazată pe
comunicaţia asincronă dintre server şi client) – a căror implementare este posibilă datorită
facilităţilor existente în versiunile recente ale browserelor Web – determină creşterea vitezei
de interacţiune a utilizatorilor cu aplicaţia, oferindu-le acestora experienţe similare cu cele
generate de aplicaţiile desktop.
Instrumentele amintite pot fi folosite şi în educaţie, maximizând libertatea celor care le
utilizează şi oferindu-le posibilitatea de a colabora şi de crea în cadrul comunităţilor online.
Se impune, astfel, o nouă paradigmă (Educaţia 2.0), care realizează o tranziţie în curriculum şi
în modul de predare-învăţare (de la învăţarea centrată pe profesor la învăţarea centrată pe
elev).
Instrumentele de tip software social prezintă numeroase avantaje pentru comunicarea mediată
prin computer (CMC – Computer mediated communication), în comparaţie cu alte
instrumente utilizate în sistemele de management al învăţării, promovând interacţiunea la
scară globală şi partajarea informaţiilor dincolo de cadrul limitat al sălii de clasă, dând
beneficiarilor educaţiei oportunitatea de a accesa, utiliza şi produce conţinut în contextul lumii
reale.

Din punctul de vedere semiotic al lui Peirce, pragmatica include toate cele trei
elemente ale triunghiului semiotic în analiza semnelor. Distincţia sintaxă – semantică –
pragmatică a fost făcută prima dată de Charles Morris în 1938. Pragmatica este definită cu
nuanţe diferite în funcţie de persprectivă. O constantă în toate perspectivele este însă
importanţa considerării interpretantului uman. Pragmatica face distincţia dintre emiterea şi
receptarea unui anumit mesaj. Dacă, din punct de vedere gramatical (sintactic), emiţătorul şi
receptorul unui mesaj folosesc aceeaşi propoziţie, din punct de vedere pragmatic trebuie luate
în considerare scopurile, intenţia emiţătorului şi efectul asupra receptorului.
Un mod digital de comunicare des folosit în zilele noastre numit "chat", a schimbat
natura limbii şi a comunicării. Utilizatorilor de calculatoare conectaţi la un serviciu online îşi
pot trimite mesaje de la unul la altul. Aceste reţele individuale sunt cunoscute sub numele de
camere de chat. Zi de zi interacţiunea faţă-în-faţă se bazează pe comunicare non-verbală,
expresii faciale, priviri, gesturi toate conduc către o cumunicare mai eficientă. Acestea nu sunt
posibile în camere de chat.
În anul 1988 apărea IRC-ul (Internet Relay Chat), care a deschis calea pentru chat-ul
în timp real. Poate unul dintre cele mai populare modele de chat online în anii ’90 era mIRC-
ul, unde utilizatorii puteau discuta în camere (canale), aveau posibilitatea de a comunica în
privat, însă nu aveau liste de cunoscuţi şi după delogare nu mai puteau primi mesaje. Ulterior
lucrurile au evoluat şi a apărut Yahoo! Messenger, un client de mesagerie instantă în timp real
dezvoltat de compania americană Yahoo!. Yahoo! Messenger este unul din cele mai populare
softuri de chat și interacționare socială pe internet, el putând fi descărcat gratuit, iar utilizatorii
putând folosi un singur Yahoo! ID pentru toate serviciile companiei. A fost lansat pentru
prima dată sub numele de Yahoo! Pager, în data de 9 martie 1998.
Pe lângă faptul că utilizatorii pot purta conversații în timp real, acest program oferă și
un mediu interactiv plăcut, utilizatorii putând alege dintr-o multitudine de interfețe grafice,
avatare, jocuri ori mesaje de disponibilitate configurabile şi chiar iconuri cu stări sufleteşti şi
mesaje în limbi straine.
În comunicarea online prin intermediul Yahoo Messenger se poate interfera şi cu
un alt tip de comunicare: cea imagistică prin mesaje iconice. Aceasta este
caracterizată prin „iconiţele emotive – emoticons”. Rolul acestora este de a spori
interactivitatea serviciului de chat. Emoticoanele se pot analiza şi ca bariere în comunicare,
în sensul în care ele reprezintă simboluri şi semne iconice ce pot fi decodificate eronat
datorită codificării culturale.

Ivor Armstrong Richards a lansat o teorie semantică în care porneşte de la


convingerea că oamenii se lasă înşelaţi de aparenţele limbajului, de forma proprie a
cuvintelor, făcând abstracţie de înţelesuri, sensuri, forme figurative. Pentru că în
comunicarea prin fereastra de chat avem de-a face cu text, nu trebuie neglijate aceste sensuri
abstracte ale cuvintelor. Analistul distinge semnele de simboluri şi defineşte relaţiile
dintre acestea.
Emoticoanele, printre altele, prin caracterul lor interactiv - subiectiv deplasează uşor
traiectoria informaţiilor în interpretare. În acest fel, sursa se poate folosi de acest mijloc
pentru a masca o parte din personalitatea sa reală, sau, dimpotrivă, de a încerca să
demascheze din firea voluntar ascunsă a interlocutorului din spatele ferestrei de
Messenger.
Unele subiecte sunt mai uşor de abordat din spatele ecranului. Astfel, sentimentele,
adevaratele trăiri sau impresii sunt ascunse în spatele unor iconuri care, de multe ori, nu relevă
adevărata stare. Însă cel mai mare dezavantaj al chatului este acela că nu poţi vedea feedback-
ul real al interlocutorului. Un zambet, o încruntare, un îngeraş, un zambet larg până la urechi,
o faţă tristă, o figură jucăuşă sau gânditoare, o îmbraţişare sunt figurile pe care toţi le
cunoaştem atât de bine şi care răspund în locul nostru. În mod umitor , atât de mult au ajuns să
ne reprezinte, încât se simte nevoia (acută chiar) de a fi folosite şi în viaţa reală. Astfel,
limbajul folosit în mediul online a devenit frecvent în limbajul cotidian.
În altă ordine de idei, un alt dezavantaj este acela că ne „pierdem” expresia feţei. Pe
Messenger, prin emoticoane, toţi suntem la fel – prin modul universal valabil de exprimare a
stărilor noastre.
Pentru a înţelege mai bine conceptul de icon, Charles Sanders Peirce face o clasificare
a ideilor în trei clase, în care terţiaritatea le caracterizează pe cele mai complexe: “…împart
ideile în trei clase: a Primarităţii, a Secundarităţii şi a Terţiarităţii... ideile tipice ale
Primarităţii sunt calităţi ale simţirii, sau simple aparenţe... tipul unei idei de Secundaritate este
experienţa efortului disociat de ideea unui scop care urmează să fie atins... dacă luăm
indiferent ce relaţie triadică obişnuită, vom găsi în ea întotdeauna un element mental.
Acţiunea brută este secundaritatea, orice mentalitate implică terţiaritate”.
Prin considerarea relaţei semnelor cu obiectele denotate se obţine semnatica sau
“logica propriu-zisă”. Cele trei tipuri de semne corespunzătoare (primare, secundare, terţiare)
sunt în acest caz de următoarele tipuri: iconuri, indici şi simboluri. Un icon are o asemănare
cu obiectul denotat, prin aceasta putându-se face identificarea între semn şi obiect. Indicii sunt
semne din care se poate deduce existenţa unui obiect. Simbolurile sunt semne numai prin
existenţa unui interpretant şi nu doar prin asemănare sau relaţie fizică. Deosebit de important
în acest sens este şi procesul prin care se formează simbolurile, cauza prin care un icon devine
un simbol. “Simbolurile cresc. Ele iau fiinţă dezvoltându-se din alte semne, în particular din
iconi sau din semne mixte care ţin de iconi şi de simboluri.”
Semn

Obiect
Interpretan
Zâmbet t

Triunghiul semiotic (Charles Sanders Peirce)

Conform afirmaţiei lui Charles Sanders Peirce “un semn…ţine locul a ceva pentru
cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. El se adresează cuiva, creând în
mintea acestora un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat”. El a definit semnele
prin aşa numitul triunghi semiotic în care sunt evidenţiate semnul, obiectul semnificat şi cel
care interpretează semnul.
Dacă semiotica se ocupă de studiul semnelor, Semiotic Web duce la îmbunătăţirea
utilizării World Wide Web la nivel mondial. Domeniul de aplicare la nivel mondial a World
Wide Web implică utilizatori de culturi şi vârste diferite, cu diferite experienţe care au
concepţii diferite cu privire la sensul textelor, semnelor şi simbolurilor care le sunt prezentate
atunci când accesează o pagină Web. În acest context se formează baza semioticii. Saussure
afirma că „este posibil să concepi o ştiinţă ce studiază rolul semnelor ca parte a vieţii sociale”.
În timp ce semiotica este studiul semnelor într-un sens general, incluzând nume, studii
ale anumitor tipuri de semne, acela al iconilor, este una dintre cele mai evidente arii de interes
în aplicaţiile World Wide Web. În semiotică este necesar ca interpretarea iconilor să fie
concisă, modul în care aceştia reprezintă obiectul şi dacă într-adevăr obiectul sau conceptul
acelui obiect este reprezentat. Pentru a exemplifica afirmaţiile anterioare vom face referire la
butonul “Back”, reprezentat printr-o săgeată îndreptată spre stânga din browser. Acesta poate
fi interpretat: “Back” înseamnând pagina Web accesată anterior (partea din spatele browser-
ului sau pagina anterioară din perspectiva utilizatorului) sau pagina precedentă în secvenţa
definită de către site-ul web autor (al furnizorului sau opinia designerului).

DEFINIRI CONCEPTUALE
Web 2.0 este noua generaţie a web-ului care pare a fi în ultimul timp subiectul preferat
al analiştilor şi cercetătorilor din domeniu, fiind considerat un concept la modă. Termenul
acesta a fost folosit pentru prima dată în 2004 de către Tim O’Reilly în cadrul unei conferinţe,
care este considerat de atunci părintele său. Deşi sintagma a fost folosită doar pentru a
semnala că ceva diferit se întâmplă, fără a fi furnizată şi o definiţie clară a acestuia, totuşi
conceptul a fost îmbrăţişat de către marea comunitate a utilizatorilor Internet.
În 2005, în cadrul articolului What is Web 2.0 –Design Patterns and Business Model
for the Next Generation of Software, O’Reilly revine cu precizări suplimentare, fără însă a
furniza nici de data aceasta o definiţie clară. Acest articol stă la baza tuturor încercărilor de
definire a termenului de Web 2.0, a tuturor publicaţiilor ce tratează acest subiect, fiind
considerat piatra de temelie a acestui concept. Din încercarea lui O’Reilly de definire a
termenului Web 2.0, reies următoarele :

„Web 2.0 este reţeaua ca platformă, acoperind toate dispozitivele; aplicaţiile Web
2.0 sunt cele care exploatează cel mai mult acest avantaj intrinsec al reţelei:
furnizarea de software ca şi serviciu-continuu-updatat şi care devine cu atât mai
bun cu cât îl folosesc mai mulţi utilizatori, consumând şi remixând date din surse
multiple, inclusiv de la utilizatorii individuali, şi care în acelaşi timp oferă
propriile date şi servicii într-o formă care permite remixarea de către alţii, creând
efecte de reţea printr-o „arhitectură a participării” şi mergând dincolo de
metafora paginii din Web 1.0 pentru a furniza o experienţă mai bogată
utilizatorului”.

Deşi există numeroase alte încercări de definire ale acestui termen/concept, cum ar fi
definiţia oferită de Troy Angrignon care menţionează că „Web-ul 2.0 este un grup de
schimbări determinate economic, social şi tehnologic în atitudinile, instrumentele şi
aplicaţiile care fac din Web viitoarea platformă de comunicare, colaborare, comunitate şi
învăţare cumulativă”, sau cele din 2006 ale lui O’Reilly, care revine în încercarea sa de a
lămuri lucrurile, precizând că „Web 2.0 este revoluţia comercială din era computerelor,
cauzată de utilizarea Internetului ca platformă” şi că „Web 2.0 este un trend economic, social
şi tehnologic care formează baza pentru noua generaţie a Internetului, una mai matură, un
mediu distinctiv caracterizat de participarea utilizatorilor, de deschidere şi de efecte de
reţea”, totuşi o definiţie clară, unanim acceptată şi recunoscută, nu există. Până şi părintele
recunoscut al web-ului (din prima generaţie), Tim Berners-Lee, referindu-se la Web 2.0
spunea despre acesta că „nimeni nu ştie exact ce înseamnă”.
Aşa cum se poate vedea din cele prezentate mai sus, deşi au existat preocupări de
definire a acestui termen/concept, nici una dintre acestea nu este considerată încă definiţia
recunoscută a Web-ului 2.0. Caracteristica Web 2.0 este noutatea, posibilitatea de adaptare şi
remodelare continuă în funcţie de utilizatori şi de descoperirile tehnologice din domeniu.
Poate de aceea este şi foarte greu să se ajungă la un consens în ceea ce priveşte definirea
acestuia, sau poate că această definiţie nu poate fi generată într-un anumit moment, ci trebuie
continuu remodelată şi reformulată în funcţie de transformările specifice.
Tocmai de aceea, atunci când se fac referiri la Web 2.0, de obicei se menţionează
noutăţile aduse de acesta (prin comparaţie cu tehnologiile/serviciile din web-ul clasic),
trăsăturile sale caracteristice. Tabelul de mai jos, ce a fost prezentat într-o formă incipientă şi
de către O’Reilly în 2005, ilustrează parte dintre aceste transformări:

Web 1.0 Web 2.0


DoubleClick → Google AdSense
Ofoto → Flickr
Akamai → BitTorrent
Mp3.com → Napster
Britannica Online → Wikipedia
Pagini personale → Bloguri
Speculare nume domenii → SEO (optimizarea motoarelor de
căutare)
Pagini vizitate → Cost per click
Publicare → Participare
Content Management System → Wiki
Directoare (taxonomy) → Tagging (folksonomy)
Stickiness → RSS – sindicarea informaţiei
Netscape → Google

De asemenea, tot O’Reilly menţiona în cadrul aceluiaşi articol ideea că majoritatea


acelor companii care au supravieţuit prăbuşirii dotcom-ului au câteva similarităţi, trăsături
comune care au condus la continuitatea acestora, la fundamentarea a ceea ce astăzi denumim
generic „Web 2.0”.
Aşa cum preciza O’Reilly şi în cadrul primei definiri a lui Web 2.0, atunci când ne
gândim la acesta trebuie, în primul rând, să percepem Internetul ca pe o platformă (figura 1),
aşa cum, comparativ, în anii precedenţi (cei ai generaţiei Web 1.0), platforma era reprezentată
de către sistemul de operare, care îţi facilita accesul la seturile de aplicaţii folosite în viaţa de
zi cu zi.

Figura 1. Reprezentarea lui Web 2.0 ca şi platformă

Sursa: http://www.oreillynet.com/pub/a/oreilly/tim/news/2005/09/30/what-is-web-
20.html

CARACTERISTICI WEB 2.0


Multe dintre tehnologiile şi aplicaţiile care astăzi le regăsim grupate în cadrul
termenului umbrelă de Web 2.0 au fost generate, folosite şi adaptate cu mult înaintea definirii
de către O’Reilly a conceptului de Web 2.0. Figura 2, publicată de către Jürgen Schiller
García în 2006, prezintă la scală temporală momentul apariţiei unora dintre termenii folosiţi în
corelaţie cu Web 2.0.
Figura 2. Scala temporală cu termenii înglobaţi în Web 2.0

Sursa: http://www.scill.de/content/2006/09/21/web-20-buzz-zeitstrahl/

De asemenea, în cadrul figurii de mai sus, se pot observa anumite caracteristici, cum
sunt:
 dependenţa ce există între unele elemente prezentate;
 tranziţia de la Web 1.0 la Web 2.0 presupune faptul că site-urile izolate,
specifice Web-ului clasic sunt înlocuite acum de site-uri care se adresează unui
număr cât mai mare de persoane, ce pot conlucra la realizarea anumitor
transformări sau partajări de informaţii;
 fenomenul social din jurul lui Web 2.0: conţinutul informaţional generat şi
distribuit în cadrul Web-ului 2.0 este urmarea unei comunicări deschise, în care se
regăseşte o descentralizarea a autorităţii, o libertate de a partaja (prin partajare în
acest context a se înţelege atât distribuirea de conţinut şi/sau resurse
informaţionale, spre a fi folosite de către alţi utilizatori, dar şi folosirea acelor
informaţii făcute publice de alte persoane) etc.
 posibilitatea de contribui la organizarea şi categorisirea conţinutului
informaţional cu scopul de a realiza astfel un volum de informaţii mai calitative,
de care cu toţii să beneficiem;
 rampa de lansare pe care poate să o reprezinte Web 2.0 pentru utilizatorii
întreprinzători. Totuşi, doar unele dintre aceste idei (materializate prin site-uri care
majoritatea au şi un puternic caracter social) vor rezista în timp, în funcţie de
evoluţiile capabilităţile tehnologice şi de opţiunile utilizatorilor.
O descriere mai cuprinzătoare a lui Web 2.0, care să completeze cele mai sus
menţionate, ar putea include următoarele elemente, cuvinte cheie, denumite şi principii Web
2.0:
 Simplitatea în utilizare este poate una dintre cela mai importante trăsături ale
lui Web 2.0. Faptul că nu sunt necesare cunoştinţe de programare, că sunt
suficiente doar competenţele de utilizare a tehnologiilor informaţionale şi de
comunicare a condus la deschiderea totală pe care acesta o implică. Mai mult
decât, interfeţele cu care aceste aplicaţii/servicii vin în faţa utilizatorului sunt
extrem de prietenoase. Cu siguranţă simplitatea în utilizare este unul din factorii
care a condus la succesul lui Web 2.0, la utilizarea acestuia de către un număr
mereu în creştere de persoane, în toate activităţile vieţii de zi cu zi. Fără nici un fel
de discriminare, oricine, de oriunde, oricând şi cu orice mijloace poate avea acces
la tehnologiile şi aplicaţiile Web 2.0.
 Partajarea – în era Web 2.0, în mare majoritate, datele şi informaţiile nu mai
sunt în posesia doar a câtorva persoane sau organizaţii. Una dintre ideile de bază
care fundamentează Web 2.0 presupune ca utilizatorii să facă publice informaţiile
cu caracter nonpersonal. Bineînţeles că rămâne la latitudinea fiecărui utilizator
dacă să partajeze informaţii, cât, ce, uneori şi cui anume să facă public. Astfel,
informaţiile care vor circula în spaţiul cibernetic, vor fi accesibile oricărui
utilizator interesat de acestea şi mai mult decât atât, în mod ideal, vor deveni mai
bune. De asemenea, un alt aspect extrem de important ce caracterizează Web 2.0 –
democraţia – va fi astfel evidenţiat, pentru că acele informaţii vor conţine diferite
puncte de vedere.
 Interese de nişă - fenomenul cunoscut în domeniul economic sub denumirea de
longtail, reprezintă reunirea unor multitudini de site-uri web, cu diferite topici, mai
mici sau mai mari, mai vechi sau recent înfiinţate. Puterea generată de reunirea în
anumite contexte a acestor tipuri de site-uri (care nu vor renunţa la individualitatea
lor), popularitatea de care va da dovadă acest conglomerat, vor fi elemente extrem
de importante în lupta cu mogulii din domeniu sau când vor dori să-şi manifeste
anumite interese sau opinii.
 Sindicarea informaţiilor – din punctul meu de vedere şi cu siguranţă a multor
altora, un element extrem de important ce s-a evidenţiat în corelaţie cu Web 2.0
este cel al sindicării informaţiei. Astfel, folosind fluxurile RSS sau Atom, prin
intermediul agregatoarelor specifice (aplicaţii care citesc, extrag şi sumarizează
informaţiile, prezentându-le apoi abonaţilor la astfel de servicii ), utilizatorii pot
beneficia de informaţii referitoare la noutăţile despre un anumit subiect, în timp
real şi în mod automat.
 Web-ul ca şi platformă, convenabilitatea, interoperabilitatea şi diversitatea de
formate – accesul este realizat de pe dispozitive multiple, folosind diferite sisteme
de operare sau browsere Internet. Sau Web-ul este folosit ca şi canal de transmitere
a datelor de la o aplicaţie la alta, multe dintre aplicaţii rulând chiar în cadrul
browserelor. De asemenea, interoperabilitatea dintre aceste tipuri de aplicaţii este
un factor implicit. Mai mult decât atât, o multitudine de formate de fişiere pot fi
descărcabile, convertite şi retransmise etc. Astfel, ca şi avantaje pentru
caracteristicile enumerate se pot evidenţia independenţa software-ului faţă de
platformă, datele pot fi accesibile de oriunde, pot fi partajate etc. În schimb, ca şi
dezavantaje menţionăm faptul că viteza de lucru este mult redusă, securitatea
datelor este precară, multe dintre aplicaţii sunt nefinalizate etc.
 Software-ul ca şi serviciu – Până acum, în cadrul web-ului clasic software-ul se
distribuia sub formă de licenţă sau în formă demonstrativă, pe o anumită perioadă
de timp. Puţine erau aplicaţiile care erau accesibile în formă gratuită. În era Web
2.0 însă utilizatorii gândesc în termeni de servicii, nu de pachete software, iar de la
aceste servicii care în marea lor majoritate sunt şi gratuite se aşteaptă să fie
disponibile oricând şi mereu îmbunătăţite pe parcurs. Nu trebuie să existe diferite
versiuni, nu trebuie să fie efectuate instalări noi sau continue actualizări. În Web
2.0 vor supravieţui doar acele companii care vor înţelege noile tendinţe, care nu
vor încerca să dea lucrurile înapoi şi să revină la era software pentru PC-uri.
 Încrederea în utilizatori – în lumea Web 2.0 utilizatorul joacă rolul cel mai
important. Încrederea acordată acestora, faptului că participarea acestora, acţiunile
care le întreprind vor aduce un plus de valoare Web-ului, sunt elemente cheie ale
principiilor care au stat la baza lui Web 2.0. Au existat şi vor exista şi în continuare
foarte mulţi sceptici referitor la credibilitatea acordată acţiunilor utilizatorilor, însă
poate cele mai elocvente exemple cum sunt Wikipedia şi Flickr, stau mărturie că
Internetul de astăzi a condus la o maturizare a utilizatorilor. A nu se înţelege totuşi
că opinia fiecăruia este bună, ci doar că fiecare are dreptul la a-şi exprima părerea,
iar dacă altcineva consideră că poate aduce un plus de calitate la informaţiile
existente, este liber să o facă şi astfel ciclul poate continua. De cumulul de
informaţii, aplicaţii, de participarea şi inteligenţa colaborativă etc. cu toţii
beneficiem, aşa că este în interesul tuturor să conlucrăm la păstrarea integrităţii
acestora, la dezvoltarea unui conţinut mai calitativ.
 Tagging, folksonomy – în corelaţie cu implicarea utilizatorilor, dar şi cu
încrederea acordată acestora ar putea fi situat şi procedeul prin care se fac paşi în
ceea ce am putea considera „clasificarea web-ului”. Flickr a introdus această
concepţie, dar indiferent care serviciu folosesc, utilizatorii pot eticheta prin taguri
informaţiile accesate (imagini, site-uri web etc.). Pentru o asemenea informaţie se
pot atribui unul sau mai multe taguri, care apoi sunt stocate în baze de date ce
conţin astfel de înregistrări. Atunci când orice utilizator caută date de orice natură,
scriind în cadrul tagurilor cuvinte cheie reprezentând ce anume doreşte să obţină
ca şi informaţii, datele vor fi returnate conform cu etichetarea asociată. Astfel se
poate spune că tagurile stau la baza construirii de comunităţi virtuale, în funcţie de
interese, gusturi, afilieri etc. Această etichetare populară, făcută de „autorii”
datelor respective, care în marea lor majoritate nu sunt experţi în ceea ce priveşte
sistemele de management ale conţinutului (CMS), ale clasificărilor, poartă
denumirea de folksonomie, fiind o caracteristică a lui Web 2.0.
 Uzabilitatea – experienţa bogată în utilizarea diferitelor tipuri de aplicaţii şi
tehnologii specifice, ce nu era oferită de web-ul clasic şi unidirecţionale este tot o
caracteristică importantă a acestuia.
 Etc.
Parte din aceste elemente caracteristice pot fi regăsite şi în cadrul figurii următoare,
construită de către Markus Angermeier în 2005):
Figura 3. Componente şi caracteristici Web 2.0

Sursa: http://kosmar.de/archives/2005/11/11/the-huge-cloud-lens-bubble-map-web20/

Cu alte cuvinte, putem spune că Web 2.0 este caracterizat de:


1. Comunitatea. Aşa cum am mai menţionat anterior, în cadrul lui Web 2.0 utilizatorii
au un rol cheie. Prin implicarea activă a acestora Web 2.0 a evoluat la ceea ce înseamnă astăzi
şi se dezvoltă şi în continuare. Utilizatorii prin comentariile care le fac, prin comportamentul
lor în atunci când vizitează un anumit site, prin voturile pe care le acordă etc. decid implicit şi
cum va arăta Internetul de mâine. Comunităţile de oameni care participă în cadrul reţelelor
sociale, amploarea pe care acestea au cunoscut-o denotă nevoia acută de socializare a
indivizilor. Şi în cadrul web-ului clasic puteai să te informezi, dar socializarea, interacţiunea
ce este astăzi evidenţiată în Web 2.0 nu a fost nicicând de o asemenea intensitate. Astăzi
utilizatorii sunt parte activă a întregului proces, fie îşi exprimă comentariile pe marginea unui
anumit subiect, fie contribuie la realizarea unui conţinut mai calitativ, fie îşi creează un set de
prieteni sau colaboratori etc. Chiar dacă identitatea unui utilizator nu este neapărat cea reală,
oamenii au o mai multă maturitate, sunt mai responsabili de acţiunile lor. Excepţii întotdeauna
vor exista, dar oricum, se poate spune că, în ansamblu, utilizatorii deţin puterea. Ei sunt acei
care prin acţiunile lor conduc la popularitatea unui serviciu sau, de ce nu la închiderea acelor
site-uri/servicii care nu sunt conforme cu doleanţele lor, care nu le-au trezit interesul.
2. Tehnologia. Dezvoltarea Web 2.0 în forma actuală a condus la apariţia unor noi
tehnologii, aşa cum se poate observa şi în cadrul figurii 2, dintre care cele mai renumite sunt
AJAX, RSS sau XML. De asemenea, blogurile, wiki-urile, podcasturile sau videocasturile,
sistemele de bookmark colaborativ, web API-uri, microchunking, servicii web online etc. sunt
alte exemple cunoscute pentru mulţi dintre noi.
3. Arhitectura. Web-ul ca şi platformă, aplicaţiile online sau sistemele de operare
online sunt doar câteva exemple pe care cu greu ni le-am fi imaginat ca fiind scenarii veridice
în urmă cu câţiva ani. Actualmente web-ul devine tot mai mult o sumă de aplicaţii care
relaţionează în cele mai nebănuite modalităţi. Utilizatorul are acum la dispoziţie o varietate de
aplicaţii pe care le poate întrebuinţa aşa cum doreşte astfel încât să corespundă cât mai
îndeaproape nevoilor sale. De exemplu, un utilizator care foloseşte aplicaţia Gmail ca pe un
sistem de stocare a datelor, este astăzi un fapt ce ţine de realitatea cotidiană şi nu de ficţiune.
De inventivitatea utilizatorilor ţine modul în care ei vor utiliza aplicaţiile existente sau cele
care vor mai apărea.
4. Aspectul. Deşi în cadrul lui Web 2.0 accentul este pus pe informaţie şi nu pe design,
totuşi pot fi semnalate preocupări şi în ceea ce priveşte aspectul. Pentru Web 2.0 designul
înseamnă culori vii, fonturi şi caractere cât mai vizibile, cât mai puţine colţuri, cadre cu
colţuri rotunjite, cât mai multe umbre, reflecţii, gradiente etc.
Dacă luăm în considerare faptul că valoarea Internetului nu stă în viteza cu care se
desfăşoară accesul sau transferul de informaţii, ci în informaţiile existente şi în relaţionările
dintre oameni sau dintre organizaţii, putem spune că web-ul clasic este în corelaţie cu
revoluţia informaţiilor, cu a tehnologiilor informaţionale şi de comunicare, cu societatea
informaţiei şi cea a cunoaşterii. În schimb, Web 2.0 presupune un alt tip de revoluţie, aceea a
tehnologiilor, care conduce şi la o revoluţie în relaţionarea dintre indivizi şi organizaţii.

Servicii bazate pe conceptul web 2.0.

Trăim în era exploziei informaţionale şi a cunoaşterii. Bibliotecile au o istorie lungă, şi au


trecut prin multe etape în evoluţia lor, de la bibliotecile închise, cu acces limitat şi exclusivist
din vremurile de demult, până la biblioteci din zilele noastre care își propun să ofere acces
neîngrădit, online, la colecții eterogene, de la cele pe suport tradițional până la documente
digitale sau resurse electronice şi multimedia.
Tehnologia informaţiei şi comunicării are un rol semnificativ în acest proces şi în
implementarea unui sistem de management al cunoaşterii în bibliotecă.
Aceasta nu înseamnă însă că un sistem de management al cunoaşterii poate fi redus doar la
tehnologie. Davenport şi Prusak, cei mai citaţi autori ai domeniului, spuneau că un sistem de
management al cunoaşterii trebuie să fie capabil „să capteze, să stocheze şi să distribuie
cunoaşterea structurată care există în mintea omului şi în documentele tipărite”.
Tehnologia oferă mijloacele tehnice pentru a realiza acest lucru, dar, în cele din urmă, omul
este cel care creează valoarea: „valoarea adăugată de oameni – contextul, experienţa,
interpretarea - este cea care transformă informaţia în cunoaştere”.
Tehnologiile bazate pe Web 2.0 creează un mediu ubicuu, în care se integrează aplicații
distribuite, formate și conținut, iar utilizatorul poate contribui prin participare directă la
crearea de conținut, într-un mod simplu și accesibil.
Dacă în Web 2.0 aplicaţiile software destinate utilizatorilor sunt preponderent înlocuite
de serviciile special concepute pentru a facilita acţiunile acestora, în cele ce urmează sunt
evidenţiate câteva din cele mai importante astfel de servicii:
 Servicii destinate socializării, interacţiunii dintre indivizi – în această categorie
ar putea intra Flickr, MySpace, Friendster, Hi5 etc. Astfel de servicii oferă
utilizatorilor poasibilitatea de a interacţiona cu diverse persoane, în funcţie de
interesele fiecăruia. Tot în cadrul acestei categorii de servicii destinate socializării
ar mai putea fi introduse într-o oarecare măsură şi blogurile, wiki-urile, serviciile
de comunicaţii şi de chat etc.
 Serviciile destinate facilitării comunicării – cele mai importante aplicaţii Web
2.0 ce deservesc comunicarea între indivizi sunt cele de telefonie şi mesagerie
instantanee, bazate pe protocolul IP fix sau mobil. Astfel de servicii sunt Skype,
Meebo, Web2messenger, Zohochat, Gtalkr etc.
 Aplicaţii de birou – Web-ul 2.0 schimbă ideea de aplicaţii birotice statice,
individuale în servicii online ce pot fi folosite în colaborare, din orice locaţie etc.
Astfel de aplicaţii care câştigă tot mai multă popularitate sunt: Writely/Google
Docs, Zohovirtualoffice, Thinkfree etc.
 Programe Mashup şi filtre – Un mashup este un site web sau o aplicaţie ce
foloseşte conţinutul existent în mai multe surse, creând astfel un serviciu complet
nou. Astfel de aplicaţii cum sunt de exemplu Technorati şi Dailymashup, oferă
utilizatorilor statistici sau alte tipuri de configurări, în funcţie de necesităţile lor.
 Instrumente suport pentru utilizatori – tot mai multe aplicaţii destinate
satisfacerii diverselor nevoi ale oamenilor. Fie că sunt baze de date, instrumente
pentru marketing, instrumente de blogging, platforme online specifice unui anumit
tip de organizaţie, acestea alcătuiesc o parte importantă a lui Web 2.0.
 Multi clustere - Marile companii web s-au aflat într-o permanentă competiţie
pentru a oferi utilizatorilor aplicaţii cât mai variate, specifice fiecăruia dintre
tipurile de servicii mai sus menţionate. Tranzacţii care să le asigure supremaţia,
diverse facilităţi oferite utilizatorilor (de exemplu Google oferă un cont comun
pentru accesarea tuturor serviciilor componente), sau alte asemenea acţiuni au
condus la o multitudine de beneficii pentru utilizatori. Moguli ca şi Google, Yahoo
sau Microsoft vor fi extremi de activi pentru a-şi asigura supremaţia pe piaţa
globală IT. Figura numărul 5 prezintă această acaparare a pieţei de către principalii
actori implicaţi în această competiţie:

Figura nr. 5 Actorii activi pe piaţa IT

Sursa: http://www.informationarchitects.jp/
Astfel de servicii şi aplicaţii şi-au găsit o mulţime de adepţi. De asemenea, utilizarea
acestora a schimbat modul cum ne manifestăm, cum comunicăm, cum interacţionăm. Toate
acestea au dus treptat şi la schimbări destul de radicale în toate sectoarele societăţii unde
există comunităţi foarte vaste de utilizatori/consumatori Web 2.0. Figura următoare (numărul
6) prezintă câteva astfel de transformări, la care eu aş mai adăuga şi educaţia:
Figura 6 Implicaţiile Web 2.0 în diferite sectoare ale societăţii

Sursa: http://www.flickr.com/photos/dionh/83654635

Aplicații importante bazate pe Web 2.0

Wiki

Wiki este deja un termen familiar, popularizat prin bine cunoscuta (și deja hulita) Wikipedia,
enciclopedia online aflată în continuă expansiune și folosită mai mult decît orice altă
enciclopedie, în ciuda faptului că nu este recomandată ca (re)sursă autorizată de informație.
Wiki se folosește pentru a denumi atât unealta - software-ul colaborativ -, cît și rezultatul
utilizării acestuia – website-ul colaborativ care permite crearea și editarea de conținut web de
către toți membrii unei comunități. Este o viziune cu totul nouă, în contrast cu modul
tradițional de realizare a lucrărilor de referințe (închis, elitist, exclusivist, bazat pe
coordonarea unui grup de specialiști). Puterea acestei noi viziuni stă în deschidere,
flexibilitate, acces nediferențiat. Oricine poate modifica și poate adăuga conținut, și din acest
motiv rata de creștere a numărului de articole dintr-un astfel de site este foarte mare. Calitatea
informației este asigurată nu printr-un sistem de control și prin coordonare, ci prin reacția
utilizatorilor care sunt în același timp creatori de conținut. Dacă un specialist va găsi în
Wikipedia un articol incorect sau incomplet, el poate să adauge propria versiune articolului
respectiv și comentariile necesare. Pe măsură ce numărul utilizatorilor creatori de conținut
crește, calitatea informației crește și ea, pentru că fiecare utilizator contribuie cu informație. În
această viziune colaborativă, nu reputația este cea care garantează calitatea, ci participarea
unui număr cît mai mare de utilizatori care reacționează și corectează erorile. În anul 2010
Wikipedia în limba engleză are 3.300.000 de articole, iar pe lângă această versiune, Wikipedia
a dezvoltat variante în mai multe limbi (cea în limba română are 150.000 de articole).
Pe baza software-ului (sau motor) wiki (care există și ca open source) se pot construi diverse
tipuri de aplicații, adaptate pentru necesități variate (dicționare, culegere de citate, aplicații
pentru crearea de manuale, aplicații pentru organizarea cunoașterii în întreprinderi sau
companii – posibilitățile sunt deschise).
În acest sens, un wiki se poate dovedi o unealtă foarte utilă în bibliotecă. O aplicație de tip
wiki va permite bibliotecarilor să partajeze informații, sa facă schimb de experiență și de bune
practici, să învețe unii de la alții și, mai mult decât atât, chiar să creeze instrumente de lucru
specifice care-i vor ajuta în activitatea lor. Avantajul uriaș pe care îl are utilizarea unui astfel
de website colaborativ este accesibilitatea. Este ușor de folosit, nu este nevoie de cunoștințe
specializate, nu este nevoie de cursuri de formare, este familiar oricărui utilizator de calculator
și de web. Cu ajutorul unui software wiki bibliotecile pot crea diverse aplicații colaborative, la
dezvoltarea cărora întrega comunitate poate contribui. Resursele tehnice și financiare necesare
sunt minime (un server și un software open source), iar resursele umane se bazează pe
voluntariat.
O posibilă aplicație wiki pentru biblioteci este o ”bibliopedie” – o enciclopedie a domeniului
care să includă și un dicționar online de termeni de bibliologie și știința informării, un
instrument de lucru absolut necesar în comunitatea specialiștilor domeniului, dat fiind că
domeniul cunoaște o evoluție uluitoare și, implicit, terminologia specifică este într-o
permanentă dezvoltare. Cea mai mare parte a literaturii de specialitate este în limba engleză și
deseori bibliotecarii discută pe lista lor de discuții despre posibilele variante de traducere ale
unui termen sau altul. Dacă ar exista această aplicație, orice articol și comentariu scris de un
bibliotecar cu referire la un termen nou pe care îl întâlnește, ar putea fi adăugat, păstrat și
corectat prin participarea întregii comunități de specialiști (de la cadre didactice, studenți până
la utilizatori din afara domeniului – să nu uităm că domeniul științei informării interferează cu
multe alte domenii și terminologia este de multe ori comună).
În același mod se pot crea wiki-uri specifice pentru diverse tipuri de servicii oferite de
bibliotecari (servicii pentru utilizatori - referințe, servicii pentru bibliotecari – metodologii,
servicii pentru utilizatori specializati – editori, mediul de afaceri) sau pentru organizarea
documentelor interne ale bibliotecii (informații de interes general pentru bibliotecă, proceduri,
norme de lucru, agende de lucru, proiecte, etc.).
Modul de lucru colaborativ folosind o aplicație de tip wiki are avanatjul de a asigura o
comunicare în grup (many to many), spre deosebire de cea clasică de-acum, prin email, de a
dezvolta spiritul critic și încrederea de sine. Interacțiunea cu ceilalți – bibliotecari sau simpli
utilizatori – va fi mai intensă și va determina o schimbare de atitudine necesară – orientarea
înspre utilizator. Condiția necesară pentru a crea instrumente de lucru bazate pe wiki este
participarea și dorința de colaborare.

Bloguri

Blogurile au devenit si ele foarte populare în ultimii ani, atât ca jurnale personale publice, cât
și ca ”jurnale” ale specialiștilor unde aceștia își pot publica opiniile pe diverse teme de interes,
pot primi și răspunde la comentariile utilizatorilor. Termenul provine din combinația între
”web” și ”log” (un jurnal pe web). Cuvântul jurnal semnifică faptul că informația este
organizată și afișată cronologică (întocmai ca jurnalele pe hârtie). Însă software-ul permite în
plus și organizarea informației pe teme (”topics”). Publicarea conținutului în blog este la fel
de simplă, accesibilă oricui și nu necesită nici un fel de cunoștințe specializate în tehnologia
informației. Valoarea colaborativă a blogurilor constă în posibilitatea de a adăuga comentarii
care sunt vizibile atât pentru publicistul blogului, cât și pentru toți ceilalți utilizatori care îl
accesează. În plus, exită posibilitatea de evalua un articol, prin acordarea de ”stele”. Diferența
față de o aplicație de tip wiki stă în rigoare, dat fiind că un blog este de obicei un spațiu al
exprimării personale. Contribuția la un wiki este mai degrabă ca participarea la o conferință,
pe cînd schimburile de opinii de pe un blog sunt imaginea virtuală a unei discuții informale.
Blogul poate fi și el folosit cu succes în biblioteca deschisă, mai ales în procesul de informare.
Prin publicarea pe un blog intern a informațiilor privind un proiect în derulare, se asigură
informarea rapidă a tuturor celor interesați. Se pot iniția discuții pe diverse teme de interes, se
poate face schimb de opinii. Este un spațiu virtual unde se poate face schimb de opinii și de
experiență într-un mod mai puțin formal și riguros. Blogurile sunt ușor de instalat, ușor de
folosit și, ca urmare, bibliotecile din România îl folosesc atât în interior, dar și ca mijloc de
comunicare în cadrul comunității de practică.

RSS (Really Simple Syndication)


RSS este o tehnologie care permite website-urilor actualizarea constantă a conținutului prin
fluxuri web din diferite surse, în mod automat. Este foarte des folosită de site-urile de știri
(Yahoo! News, Google News) care preiau în mod automat prin această tehnologie noutățile de
pe site-uri consacrate ca Reuters sau alte agenții de știri.
RSS este o extindere a limbajului XML (Extensible Markup Language) care a fost construit
pentru schimbul de date pe Internet. RSS și XML permit crearea de informație structurată și
”citirea” acesteia în limbajul mașină. Tehnologia RSS aduce avantajul de a avea acces la
informația actualizată în mod automat, eliminând acțiunea de vizitare periodică a site-urilor de
interes, abonamente la diverse newsletter-uri sau bloguri.
Prin folosirea tehnologiei RSS, biblioteca poate transmite în mod automat către utilizatorii ei
diverse informații de interes pentru aceștia. Anunțurile privind evenimentele culturale sau
științifice pot fi transmise prin RSS către mass-media sau către comunitatea profesională.
Noile achiziții ale bibliotecii, pe diverse subiecte, în funcție de domeniul de interes al
utilizatorului abonat, disponibilitatea unui document rezervat de un utilizator sunt noutăți care
pot fi anunțate prin RSS. Biblioteca își poate îmbunătăți modul de informare în procesul de
dezvoltare a colecțiilor prin abonarea la fluxuri de noutăți editoriale ale editurilor sau
distribuitorilor.
Prin combinarea celor două tehnologii – blog și RSS – biblioteca poate crea un sistem de
informare a bibliotecarilor despre noutățile de pe alte bloguri profesionale.

Site-uri de socializare

Fără îndoială, una dintre cele mai apreciate (de către marea masă a utilizatorilor) inovații ale
Web 2.0 este reprezentată de site-urile de socializare. Marele succes se datorează, cel mai
probabil, faptului că acestea ”recrează” realitatea în spațiul virtual. Facebook sau MySpace (și
multe altele) le oferă utilizatorilor posibilități de a ”trăi” virtual într-o comunitate, de a avea
prieteni, de a interacționa cu străini, de a împărtăși bucurii și pasiuni comune (printr-un
simplu click pe butonul ”like”), de a cere schimbări în funcționalitățile site-ului (inițiativa de a
se introduce și butonul ”dislike”), de a juca jocuri în echipă, de a-și crea pagini proprii în care
să se exprime pe sine. Cu toate că Facebook e considerat un site de socializare pentru timpul
liber, și nu unul orientat către viața profesională (cum este Linkedin), bibliotecile mari ale
lumii se regăsesc printre utilizatorii lui (de la Library of Congress, până la The European
Library, dar și biblioteci din România). Bibliotecile pot folosi site-urile de socializare ca
modalitate de a deveni mai cunoscute și de a atrage utilizatori și fani, de a primi un feed-back
din partea acestora, de a anunța comunității care le urmărește noutățile și evenimentele, de a
oferi comunității profesionale un spațiu de întâlnire și de colaborare. Mai mult, bibliotecile își
pot crea propriile site-uri de socializare, la nivel intern, pentru a întări legăturile dintre
angajați, de a dezvolta sentimentul apartenenței la o comunitate umană, unită prin scopuri
comune, de a crea un spirit de echipă. Profilul fiecărui utilizator bibliotecar poate conține
informații importante pentru management – competențe, abilități, pasiuni, relații etc. – care
constituie o resursă utilă în crearea de grupuri de lucru, în repartizarea responsabilităților.

Library 2.0

Web-ul a evoluat de la viziunea statică, unidirecțională către o nouă abordare, caracterizată


prin interactivitate, colaborare și particpare. Paginile web personale s-au transformat în blog-
uri, enciclopediile online în wikipedii, comunicarea prin email în fluxuri de informații RSS
etc. Implicațiile pe care le are această revoluție a tehnologiilor web asupra organizațiilor și a
oamenilor sunt imense, iar bibliotecile nu sunt excluse.
Library 2.0. este cadrul conceptual pentru un nou model de bibliotecă, creat din provocarea
lansată de Web 2.0. Cel care a lansat termenul în anul 2006, Michael Casey, îl definește dintr-
o perspectivă mai largă decât cea tehnologică și îl propune ca o soluție pentru schimbare:
”Library 2.0 ar putea revitaliza modul în care oferim servicii și interacționăm cu utilizatorii”.
Principiile noului model, așa cum le enumeră Casey, sunt în concordanță cu cele ale noului
Web: orientarea spre utilizator, participarea utilizatorului la îmbunătățirea serviciilor oferite de
bibliotecă, deschiderea spre schimbarea constantă și fluidă a bibliotecii. La nivelul
tehnologiei, el propune orientarea către utilizarea softurilor open-source chiar și pentru
gestionarea colecțiilor (știut fiind faptul că bibliotecile folosesc cel mai adesea sisteme
proprietare de gestiune a documentelor, care le fac foarte dependente de furnizor).
Noul concept s-a răspândit în lumea specialiștilor și de atunci a fost analizat și teoretizat în
numeroase articole. Cel mai adesea, Library 2.0 este considerat un serviciu bazat pe
tehnologii Web 2.0: ”Library 2.0 este un concept care definește un tip cu totul nou de servicii
de bibliotecă, create în conformitate cu așteptările utilizatorilor ei de astăzi. În această
viziune, biblioteca asigură accesul la informație oriunde și oricând utilizatorul o cere.”
Maness propune o altă definiție, limitată la serviciile bazate pe web: ” aplicarea tehnologiilor
web interactive, colaborative și multi-media la serviciile și colecțiile bazate pe web ale
bibliotecii” și evidențiază patru caracteristici esențiale ale conceptului: orientarea către
utilizator (participarea utilizatorilor în crearea de noi servicii și conținut pe web); orientarea
spre colecții și servicii multi-media; creșterea interacțiunii sociale (sincronă, prin intermediul
mesajelor instantanee, și asincronă, prin intermediul altor tehnologii – wiki, blog etc.);
permite inovarea și schimbarea (biblioteca este un serviciu pentru comunitate, prin urmare
trebuie să le ofere posibilitatea membrilor comunității de a produce schimbări, așa încât să
ofere noi modalități de căutare, regăsire și utilizare a informației).
Library 2.0 demonstrează că bibliotecile nu sunt atât de conservatoare pe cât se spune.
Biblioteca a evoluat odată cu lumea, de la biblioteca ”între ziduri”, la cea ”virtuală” din web-
ul clasic, tinzând să se transforme în portal al cunoașterii, deschis și flexibil.

CRITICI LA ADRESA LUI WEB 2.0


Orice nouă tehnologie atrage după sine adepţi şi critici. Cum Web 2.0 este unul dintre
cei mai uzitaţi termeni, cel puţin în ultimul an, este normal ca preocupările analiştilor din
domeniu să se îndrepte către acesta.
Unul dintre cele mai mari reproşuri sau mai bine spus îngrijorare referitoare la Web
2.0 este legat de conţinutul materialelor postate, de calitatea acestora. Libertatea de exprimare
şi de publicare a permis oricărei persoane care dorea să-şi facă publice anumite însemnări,
realizări sau gânduri să vină cu acestea şi să le prezinte tuturor (în special prin intermediul
blogurilor). Cenzura existentă în jurul publicaţiilor din Web 1.0 a dispărut complet, dar cu toţi
constatăm şi reversul acestui procedeu. Probabil procentul materialelor de calitate care sunt
postate pe web este undeva în jurul lui 15%-20%. E adevărat că unul dintre principiile de bază
a lui Web 2.0 stipulează faptul că utilizatorii sunt şi consumatorii şi producătorii de conţinut,
iar acest conţinut, prin participarea şi implicarea tuturor poate deveni mai bun şi mai bun,
reflectând, în mod ideal, diferite puncte de vedere.
Site-urile Web 2.0 (în special blogurile sau wiki-urile) nu trebuie percepute ca o
modalitate de a vinde sau a face publicitate cuiva sau la ceva. Acestea trebuie să implice ideea
de socializare, de colaborare, de interacţiune şi partajare de idei, păreri sau informaţii.
De asemenea, isteria iscată de conceptul Web 2.0 determină pe oricine care deţinea un
site încă de acum câţiva ani şi i-a modificat acum puţin aspectul, sau care poate acum doreşte
să-şi creeze unul, să considere că dacă are un site cu casete cu colţuri rotunjite sau foloseşte
XML să îşi pună eticheta de Web 2.0. Web 2.0 înseamnă mai mult decât atât, presupune o
continuă îmbunătăţire a conţinutului (chiar şi a aspectului), înseamnă participare colaborativă
şi socializare.
Este adevărat că Web 2.0 este caracterizat de continua schimbarea site-urilor, de acel
„perpetual beta”. Dar aceasta nu trebuie să fie o scuză pentru slaba calitate a conţinutului sau
aspectului, pentru stabilitatea şi siguranţa utilizatorilor implicaţi sau pentru puţinul interes
trezit în rândul utilizatorilor. Acel „perpetual beta” prelungit o perioadă prea lungă va duce la
probabila pierderea a multora dintre utilizatorii consacraţi.
Mulţi dintre utilizatori, poate puţin conservatori sau poate doar speriaţi de lipsa de
siguranţă a identităţii şi intimităţii ce pare a fi momentan una dintre marile carenţe ale lui Web
2.0, consideră că era Web 1.0 s-a încheiat. În realitate nu este aşa, Web 2.0 nu a înlocuit
complet web-ul clasic, doar o parte din acesta s-a transformat făcând tranziţia către Web 2.0.
Astfel cele două generaţii de web coexistă, mulţi analişti sau mai bine spus prezicători
vorbesc deja de iminenţa lui Web 3.0 sau chiar de apariţia lui Web 4.0. Dacă va fi aşa, timpul
va decide, iar noi vom încerca să înţelegem ce ar vrea să reprezinte fiecare dintre acestea.
Oricum, chiar şi în viitorul apropiat specific generaţiei Web 2.0, multe dintre site-uri
nu vor rezista, nu vor supravieţui în timp din cauza lipsei de utilitate, din cauza puţinului
interes trezit în rândul utilizatorilor. Probabil că, în timp, datorită unei utilizări mai
îndelungate, alte păreri contra despre Web 2.0 vor fi analizate. Ce este cel mai important
aspect este faptul că aceste critici, aceste observaţii cu caracter de atenţionare ar trebui să fie
materializate în timp prin înlăturarea tuturor sau măcar a unora dintre neajunsurile evidenţiate.

ÎN LOC DE CONCLUZIE: CE ESTE ŞI CE NU ESTE WEB 2.0?


Un sondaj realizat în 2006 de către Basecamp a evidenţiat faptul că 13% dintre
companii nu ştiu ce înseamnă Web 2.0, în timp ce din 83% dintre respondenţii care aveau o
idee, aproape fiecare a venit cu o descriere diferită (Little, 2006)
Pe de o parte toate aceste incertitudini şi ezitări sunt normale. Atâta timp cât nu există
o definiţie clară, unanim acceptată, vor exista mereu o mulţime de speculaţii referitor la ce
este şi ce nu este Web 2.0. Fiind un concept care trezeşte interesul utilizatorilor, care pare a
avea viitor, este normal ca implicaţiile acestuia să se răsfrângă nu numai asupra lumii Web, ci
şi asupra industriilor învecinate – telecom, IT şi media – sau asupra tuturor activităţilor
cotidiene.
Însumând cele mai sus menţionate, putem spune că Web2.0 este:
 Internetul zilelor noastre (atenţie însă că nu orice site care are colţurile
rotunjite poate fi încadrat la Web 2.0);
 Internetul al cărui conţinut este creat de către noi toţi, într-o continuă
schimbare.
 Un spaţiu deschis comunicării, informării şi interacţiunii între utilizatori. Un
spaţiu unde lumea partajează documente şi fotografii, unde-şi postează părerile
mai mult sau mai puţin personale (în cadrul blogurilor), unde găsesc
informaţiile necesare atât pentru activităţile de învăţare şi perfecţionare, cât şi
pentru divertisment etc.
 Un mediu ce facilitează munca în colaborare, cercetarea colaborativă.
 Internetul care se adresează oricui, fără nici un fel de discriminări. Nu implică
cunoştinţe şi competenţe digitale avansate, monopolul limbii engleze dă semne
că se diminuează iar bariere geografice sau fizice nu există. Singurele cerinţe
tehnologice sunt referitoare la conexiunea la Internet care trebuie să fie de
înaltă calitate şi la existenţa unui browser.
 O găselniţă de marketing, un cuvânt la modă ce curând va fi înlocuit de noi
apariţii;
 Totdeauna în versiunea beta, adică nefinalizat, deschis la îmbunătăţiri.
Utilizatorii sunt în acelaşi timp şi persoanele care testează aplicaţiile, care
sugerează sau chiar efectuează ajustările necesare spre a realiza servicii mai de
calitate.
 O sumă de site-uri (unele foarte mici sau recent înfiinţate) ce sunt concentrate
în jurul unor subiecte variate;
 Etc.
În schimb, la fel de important este şi faptul că Web 2.0 nu este:
 Ajax – adesea aceşti doi termeni sunt folosiţi ca şi sinonime. De asemenea , nu
este nici RSS sau orice altă tehnologie înglobată. Din contră, toate acestea
luate împreună formează Web-ul 2.0, noua generaţie a web-ului inteligent,
realizată pentru şi de către utilizatori.
 Un model standard de afaceri sau o reţetă sigură pentru a avea succes şi a te
îmbogăţi;
 Un rival al mass-media tradiţionale - din contră, poate fi un suport al acesteia;
 O nouă modalitate de a naviga pe Internet;
 O explozie a unui anumit tip de software;
 O altă fază, complet nouă, a Internetului etc.
Web 2.0 este totuşi expresia tipică a societăţii globale, a societăţii informaţionale şi de
cunoaştere în care trăim astăzi: fără sens şi totuşi plină de înţelesuri, democratică dar fără
alternativă, aparţinând tuturor fără ca cineva să o înţeleagă cu adevărat.
De fapt, Web 2.0 reprezintă în ansamblu esenţa modificărilor profunde, revoluţionare,
care au avut loc pe Internet în ultimii ani, dar care caracterizează şi perioada actuală. Web 2.0
este, în esenţă, o unealtă extraordinară, la îndemâna tuturor, ce poate fi utilizată spre
beneficiul nostru comun. Modul cum îl utilizăm ne face răspunzători de evoluţia acestuia, deci
de noi toţi depinde să încercăm să modelăm o faţă mai bună a acestuia, să remediem sau să
minimalizăm neajunsurile care momentan le implică.
Bibliografie

1. Casey, Michael. Service for the Next Generation Library: A Library 2.0. În blogul
său personal, LibraryCrunch.
http://www.librarycrunch.com/2005/10/working_towards_a_definition_o.html
2. Casey, Michael E. and Savastinuk, Laura C. Service for the next-generation library.
În Library Journal, 2006. http://www.libraryjournal.com/article/CA6365200.html
3. Davenport, Thomas, Prusak, Larry. Working Knowledge: How organizations
manage what they know. Boston, Massachusetts : Harvard Business School Press,
2000.
4. Maness, Jack. M. Library 2.0 Theory : Web 2.0 and its implications for Libraries. În
Webology, Vol. 3, no. 2, June 2006. La http://webology.ir/2006/v3n2/a25.html
5. Marshall, Kevin Ruess. Utilizing Web 2.0. Technology to Enhance Enterprise
Knowledge Management. La http://www.scribd.com/doc/8644735/Utilizing-Web-
20-Technology-to-Enhance-Enterprise-Knowledge-Management. accesat 12
februarie 2010
6. American Life Project.
7. Lankshear C., Knobel M. (2006) – New Literacies, Everyday Practices and
Classroom Learning, Open University Press.
8. Little Arthur D. (2006) - Ce este Web 2.0, supliment al revistei Comunicaţii Mobile,
nr. din decembrie.