PRIMUL RAZBOI MONDIAL

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un
război global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la
care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni,
mobilizați într-unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste nouă milioane de combatanți
și șapte milioane de civili au murit ca urmare a războiului, o rată a accidentelor exacerbată de
progresul tehnologic și industrial al beligeranților și impasul tactic cauzat de războiul de tranșee.
A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a provocat schimbări majore politice,
inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la
sfârșitul conflictului au contribuit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial 21 de ani mai
târziu. [5] Situația din Europa, înainte de război, era îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și
Naționalismul se aflau în ascensiune, iar cursa înarmărilor între marile imperii ale Europei a
condus la un nivel crescut de militarizare fără precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au
creat tensiuni internaționale, iar conflictele regionale multiple au dus la descompunerea relațiilor
diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri economice ale lumii, grupate în două
alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică Franceză și Regatul
Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor Centrale formate din Imperiul German și
Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței Triple alături de Germania și Austria-
Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-Ungaria a atacat-o încălcând
termenii alianței. Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse pe măsură ce mai multe națiuni au
intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care s-au alăturat Puterilor Aliate, în
timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.[6]

Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei,

moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către naționalistul iugoslav Gavrilo Princip la
Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când Austro-
Ungaria a dat un ultimatum Regatul Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a
lungul deceniilor anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război,
iar conflictul se răspândea în curând în întreaga lume.

Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie,
iar la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea generală la
30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia refuzat. Astfel,
Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia
a îndemnat aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.[7]

Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea imperiu
francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în legătură cu
această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat să accepte pretenția
Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la 3
august, a declarat război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost puternic fortificată pe
ambele părți, astfel încât, conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre ca Belgia
și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord, determinând Regatul Unit să declare
război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza încălcării neutralității belgiene. [8]
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia
distragerii Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China și
Pacific.[9]

Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat ca pe
Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a schimbat rareori
până în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu succes campania împotriva austro-
ungurilor, însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile
Mazurice. În noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând
fronturi în Caucaz, Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate,
iar Bulgaria s-a alăturat Puterilor Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După
ce au fost scufundate șapte nave comerciale americane de către focurile trase de submarinele
germane și revelația că germanii încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce război
împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917.

Guvernul rus s-a prăbușit în martie 1917 cu Revoluția din februarie, iar Revoluția din Octombrie,
urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să încheie pace cu Puterile Centrale
prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat germanilor o victorie semnificativă. După
uimitoarele ofensive germane de primăvară de-a lungul Frontului de Vest, în primăvara anului
1918, puterile aliate s-au adunat și au condus Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor. La 4
noiembrie 1918, imperiul austro-ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care
avea propriile probleme cu revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11
noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria forțelor aliate.

Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul
Austro-Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost abolite.
Frontierele naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea a nouă națiuni independente,
iar coloniile germane și teritoriile otomane au fost împărțite între puterile victorioase. În timpul
Conferinței de la Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite și
Italia) și-au impus termenii într-o serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a
împiedica repetarea unui astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică,
naționalismul reînnoit, statele succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru
Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. [10]

Denumirea
Termenul "primul război mondial" a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 de
biologul și filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că "nu există nici o îndoială că cursul
și caracterul acestui război european de temut ... va deveni primul război mondial în sensul
deplin al cuvântului "citând un raport de serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie
1914.[11]Înainte de Al Doilea Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în genera,l cunoscuți ca
anii Marelui Război. Europenii contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind " războiul
care trebuia să pună capăt războiului " sau "războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor",
datorită percepției lor asupra scării și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel de-
al Doilea Război Mondial în 1939, termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului
Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des termenul "Pimul Război Mondial".[12]
În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: "Unele războaie se autonumesc. Acesta
este Marele Război". Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în 1911 războaiele
din 1793-1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost validată de cartea lui Gareth
Glover din 2015, Waterloo în 100 fapte,în care afirmă: "Această declarație de deschidere va
provoca o serie de nedumeriri față de mulți care au crescut cu numirea Marelui Război aplicat
ferm la primul război mondial din 1914-18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918, titlul
Războiului cel Mare a fost aplicat în Războaiele Napoleoniene în care Marea Britanie a luptat
aproape continuu împotriva Franței timp de 22 de ani între anii 1793-1815. " [13]

Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii Spaniole
(1701-1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de Șapte Ani (1756-
1763) și Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii (1775-1783), petrecute pe
fronturile a două-trei continente.

În Germania denumirea "Marele război" a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci de ani
din 1618-1648, cunoscut și sub numele de "Marele război german" sau "Marea schismă". Una
dintre cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a condus la opt milioane
de decese cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și ciumă, marea majoritate a acestora din
statele germane din Sfântul Imperiu Roman. În ceea ce privește pierderile și distrugerile
proporționale din Germania, a fost depășită doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de
durată este parțial rezultatul pan-germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de
terminologie, rămâne cea mai mare traumă de război în memoria germană, așa cum s-a
demonstrat în dezbaterile despre convențiile de numire pentru centenarul din 1914-1918.[14]

Cauze
Denumirea
Termenul "primul război mondial" a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 de
biologul și filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că "nu există nici o îndoială că cursul
și caracterul acestui război european de temut ... va deveni primul război mondial în sensul
deplin al cuvântului "citând un raport de serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie
1914.[11]Înainte de Al Doilea Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în genera,l cunoscuți ca
anii Marelui Război. Europenii contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind " războiul
care trebuia să pună capăt războiului " sau "războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor",
datorită percepției lor asupra scării și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel de-
al Doilea Război Mondial în 1939, termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului
Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des termenul "Pimul Război Mondial".[12]

În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: "Unele războaie se autonumesc. Acesta
este Marele Război". Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în 1911 războaiele
din 1793-1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost validată de cartea lui Gareth
Glover din 2015, Waterloo în 100 fapte,în care afirmă: "Această declarație de deschidere va
provoca o serie de nedumeriri față de mulți care au crescut cu numirea Marelui Război aplicat
ferm la primul război mondial din 1914-18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918, titlul
Războiului cel Mare a fost aplicat în Războaiele Napoleoniene în care Marea Britanie a luptat
aproape continuu împotriva Franței timp de 22 de ani între anii 1793-1815. " [13]

Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii Spaniole
(1701-1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de Șapte Ani (1756-
1763) și Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii (1775-1783), petrecute pe
fronturile a două-trei continente.

În Germania denumirea "Marele război" a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci de ani
din 1618-1648, cunoscut și sub numele de "Marele război german" sau "Marea schismă". Una
dintre cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a condus la opt milioane
de decese cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și ciumă, marea majoritate a acestora din
statele germane din Sfântul Imperiu Roman. În ceea ce privește pierderile și distrugerile
proporționale din Germania, a fost depășită doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de
durată este parțial rezultatul pan-germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de
terminologie, rămâne cea mai mare traumă de război în memoria germană, așa cum s-a
demonstrat în dezbaterile despre convențiile de numire pentru centenarul din 1914-1918.[14]

Cauze
În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-
ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta
a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă
fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea
gravă, care deja exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui
Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908
a Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă
[15]
a provinciei de către același imperiu, în 1878.

Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele
reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și contrabalansări
care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării
Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von
Bismarck, în 1871.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii
factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa
surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de
alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa
înarmărilor etc.