CAPITOLUL I

1. COMPORTAMENTUL UMAN

1.1 INTRODUCERE ÎN ȘTIINȚELE COMPORTAMENTULUI.

Dacă până la sfârșitul secolului XIX bolile infecțioase reprezentau principala cauză de
mortalitate în lume, începând cu secolul XX locul acestora a fost luat de către bolile cronice
precum, afecțiunile cardio-vasculare, cancerul, bolile respiratorii, bolile renale. Cercetările
etiologice care au încercat să stabilească factorii care contribuie la apariția acestor afecțiuni au
evidentiat o legatură strânsă cu factorii de risc care țin în mare măsură de comportamentul
individului. Dintre aceștia cei mai reprezentativi sunt alimentația nesănătoasă, noxele,
sedentarismul, stresul, tabagismul, etc. De asemenea, s-a constatat în timp, incidența crescută a
mortalității prin abuz de medicamente, droguri, alcool, precum și creșterea numărului de accidente
rutiere. Toate aceste schimbări ale stilului de viațăde la începutul secolului XX, comparativ cu
secolul XIX, au adus în centrul atenției o nouă variabilă cu rol în prevenirea, dar și în declanșarea
și evoluția bolilor, și anume comportamentul uman.
Creșterea tot mai mare a incidenței bolilor cronice a avut ca rezultat creșterea costului
total al bolii, atât datorită costurilor legate de spitalizare, de durata tratamentului, cât și a costurilor
ce privesc tehnicile de diagnostic. Pentru reducerea costurilor, cea mai eficientă strategie este cea
a prevenției, care presupune reducerea factorilor de risc, deci și modificarea comportamentelor
asociate. Astfel a apărut necesitatea înființării unei noi ramuri în medicină care să se ocupe de
studiereafactorilor de risc și de modificarea factorilor comportamentali implicați în producerea
diverselor boli. Această ramură s-a numit inițial medicină comportamentală și avea ca și sferă de
interesdezvoltarea cunoștințelor și tehnicilor comportamentale care au relevanță pentru înțelegerea
sănătății si bolii, precum și de aplicarea acestor cunoștințe și tehnici pentru prevenție, tratament și
reabilitare.
Totodată, au apărut și alte discipline la granița dintre medicină și psihologie, unele
axate pe cercetare(neuropsihologia, psihoneuroimunologia, genetica comportamentală), altele
având un caracter aplicativ (psihologia medicală, sănătatea comportamentală, psihologia
sănătății publice, psihologia reabilitării, etc.)

1
 Ulterior din necesitatea de a defini cât mai concret comportamentele implicate în menținerea
stării de sănătate, dar și a comportamentelor nocive pentru sănătate care contribuie la declanșarea,
menținerea și evoluția bolilor aapărut un nou domeniu cu caracter interdisciplinar, Științele
comportamentului.
Scopurile științelor comportamentului sunt:
• prevenirea bolilor și promovare a sănătății;
• identificarea factorilor psihocomportamentali implicați în etiologia, evoluția
șitratamentul bolilor;
• creșterea calității vieții, îmbunătățirea îngrijirilor medicale și a politiciilor sanitare în
domeniul medical.
Concluzionând, putem afirma că stiinţele comportamentului încearcă să identifice şi să
explice legăturile dintre comportament şi starea de sanatate, respectiv de boala prin analiza și
investigarea comportamentului uman prin observație controlată și naturală, precum și prin
experimente științifice.
Alte obiective care intră în sfera de preocupări ale știintelor comportamentului sunt
reprezentate de:
• facilitarea înţelegerii diferitelor teorii despre funcţiile psihice umane şi despre relaţiile
interpersonale şi sociale.
• examinarea impactului pe care îl are comportamentul uman asupra sănătăţii.
• examinarea impactului pe care îl au anumite afecțiuni asupra comportamentului.
• dezvoltarea de cunoştinţele despre aspectele sociale ale practicii medicale.
• urmăresc să dezvolte capacitatea de înţelegere a complexității interacţiunilor dintre medic
şi pacient şi a capacitatii de comunicare cu colegii/pacientul.
În concluzie, comportamentul are un rol important în domeniul sănătăţii. Ca atare,
interventiile comportamentale pot fi folosite în mod eficient pentru prevenirea bolilor,
îmbunătăţirea managementului bolilor existente, creşterea calităţii vieţii şi reducerea costurilor
de asistenţă medicală. Dovezi care vin în sprijinul acestor concluzii sunt furnizate de studiile
efectuate în bolile cardiovasculare, diabet, cancer, HIV/SIDA, precum şi de studierea implicării
unor factori de risc, precum utilizarea de tutun, dieta săracă, sedenterismul, consumul excesiv de
alcool în etiologia diferitelor afecțiuni.

2
 Dovezile indică eficienţa intervențiilor comportamentale, în special în raport cu alte
servicii de sănătate, precum şi plusul pe care acestea îl adaugă în ceea ce priveşte calitatea vieţii.
Important pentru medicii, pacienţii, dar şi pentru politicile de sănătate este faptul ca beneficiile
intervențiilor comportamentale se extind dincolo de impactul acestora asupra unei anumite boli
sau a unui factor de risc. Mai degrabă, ele includ efectele şi beneficiile preventiei bolilor,
managementului acestora precum şi bunăstarea pe care o ofera pe toata durata vieţii.
Studierea comportamentului este esenţială pentru prevenirea acelor manifestări ale bolii
care pot fi anticipate, dar şi pentrutratamentul şi gestionarea bolile deja diagnosticate (boli
cardiace, cancer, accident vascular cerebral, boli pulmonare obstructive cronice, leziunile
traumatice accidentale, pneumonii, diabet, boli renale, boală hepatică cronică, ciroza, SIDA).
Rolul comportamentului în sănătate este substanţial, el stând la baza a numeroase cauze
de deces: boli cardiovasculare, diabet, cancer, HIV/SIDA.
Dacă inițial știintele comportamentului s-au axat preponderant pe studierea
comportamentului uman în legatura cu starea de sanatate sau de boală, ulterior în sfera
preocupărilor a intrat și studierii relației dintre bolile psihice, somatice sau psihosomatice și
comportamentul generatde acestea.
Studiul comportamentului nu presupune doar abordarea bolii ca o consecință a unui
comportamentul indezirabil, ci si abordarea comportamentului ca o consecință a unei afecțiuni
fie în plan psihic, fie în plan somatic.
Legaturacomportament-boală nu este una strict unidirecțională, ci poate fi abordată din
prisma următoarelor relații, după cum urmează:

COMPORTAMENT NOCIVBOALĂ

BOALĂCOMPORTAMENT PATOLOGIC

COMPORTAMENT NOCIVBOALĂCOMPORTAMENT PATOLOGIC

Ca atare, comportamantele pot fi delimitate în comportamente protectoare ale sănătății,

comportamente nocive pentru sănătate și comportamente patologice ca rezultante ale diferitelor
maladii.

3
 În esență, studierea comportamentului uman nu implică doar analizarea tehnicilor
comportamentale care au relevanță pentru înțelegerea sănătății și bolii, precum și aplicarea acestor
cunostințepentru prevenție, tratament și reabilitare, ci implică și studierea comportamentului uman în
relație cu psihopatologia și psihosomatica. Tulburările psihice presupun prezența unor comportamente
și conduite care se înscriu în sfera patologicului cu implicații imediate atât asupra individului, a
familiei, dar și a societății în ansamblu. La rândul lor și tulburările psihosomatice sunt relaționate cu
anumite comportamente anormale.
În concluzie, toate comportamentele umane, fie ele relaționate cu starea de sănătate
(comportamente protectoare ale sănătății), fie cauzatoare de boală sub forma comportamentelor
nocive pentru sănătate (fumat, sedentarism, dietă dezechilibrată, consum de alcool, etc.), fie
consecința bolilor psihice, psihosomatice sau somatice fac obiectul de studiu al științelor
comportamentului.
Comportamente protectoare ale sănătății sunt reprezentate de:
• Exerciţiul fizic
• Alimentaţie echilibrată
• Balanţă între muncă-odihnă-recreere
• Protecţia faţă de expunerea prelungită la soare
• Verificări medicale periodice
• Utilizarea centurilor de siguranţă (în cazul maşinii)
• Utilizarea căştilor de protecţie (în cazul bicicletei şi motocicletei)
• Gândire pozitivă despre sine, lume şi viitor
• Relaţionare interpersonală armonioasă
• Menţinerea suportului social (familie, prieteni, confident)
• Controlul stresului
• Aderenţa la tratament în cazul îmbolnăvirilor
• A dormi între 7 şi 9 ore;
• Menţinerea greutăţii în limite normale;
• A nu fuma (activ şi pasiv);
• A nu consuma alcool decât ocazional etc.
Cele mai importantecomportamente nocive pentru sănătate sunt:

4
 • Consumul de alcool și alte substanțe psihoactive
• Fumatul
• Obiceiurile alimentare nesănătoase
• Sedantarismul
• Obezitatea
• Relațiile sexuale neprotejate
• Dependenţa de internet
• Dependenţa de jocuri de noroc
• Dependenţa de relaţii interpersonale nesănătoase etc.
Cele mai frecvente și importante comportamente patologice ca o consecință a bolilor psihice
sunt:
• Comportamentul psihotic
• Comportamentul catatonic
• Comportamentul maniacal
• Comportamantul depresiv
• Comportamentul anxios
• Comportamentul demențial
• Comportamentul obsesiv-compulsiv
• Comportamentul impulsiv-agresiv
• Comportamentul suicidar

1.2 PARADIGME ALE COMPORTAMENTULUI

Pentru înțelegerea comportamentului este necesar să se facă referință la o serie de

discipline, ce constituie baze explicative.
De la momentul constituirii acestui domeniu interdisciplinar, științele comportamentului
au încercat să ofere explicații obiective despre formarea comportamentelor, fie ele simple sau
complexe. Aceste aboradări ale comportamentului uman s-au conturat în funcție de disciplina
care și-a propus studierea comportamentului. În acest sens, s-au conturat o serie de paradigme,
fiecare dintre acestea încercând să exlice geneza unui anumit tip de comportament plecând de la

5
obiectul prevalent al științei respective. Astfel în formarea comportamentului se poate pune
accentul fie pe substratul strict material, neurofiziologic al acestuia (structura anatomică,
neuromediatori, neurohormoni), fie pe mecanismele psihologice (psihanaliza, teoriile cognitive-
comportamentale), fie pe rolul pe care îl au factorii socio-economici (ecologici, politici, culturali,
geografici, istorici) în modelarea comportamentului normal sau patologic.
Astfel, comportamnetul uman face obiectul de studiu al mai multor discipline, dintre care
cele mai importamnte sunt: medicina, psihologia, sociologia, antropologia, pedagogia, sănătatea
publicăetc., fiecare dintre acesteștiințe încercând să ofere un model de formare al
comportamntului plecând de la baza teoretică dominantă din cadrul său.
În fiecare dintre aceste domenii menționate mai sus, s-a dezvoltat și o subramura
medicală ( psihologie medicală, sociologie medocală, antropologie medicală) în încercarea de a
aborda din punct de vedere medical studiul comportamentului prin prisma mecanismelor
psihologice, a contextului social, cultural sau evoluționist.
Principalele paradigme clinice implicate în geneza comportamentului sunt reprezentate
de:
1.Modelul medical (biologic). Procesele biologice implicate în acest model sunt
reprezentate de factorii genetici, sturcturile nervoase cerebrale, neurotransmițătorii cerebrali și
neurohormonii. Conceptul bio-medical presupune căla baza comportamentelor potologice stau
alterari ale proceselor biologice.
2. Paradigma psihanalitică deriva din abordarea psihologică clasică a lui Sigmund
Freud. Se bazează pe analiza conținuturilor și mecanismelor inconștiente care la rândul lor își au
originea în confictele emoționale din copilărie.
3.Paradigma învățării pornește de la procesul de învățare. Orice comportament se
dezvolta prin condiționare clasică, condiționare operantă sau prin învățare socială. Această
paradigma înglobează atât mecanismele psihologice, cât și factorii sociali în încercarea de a oferi
un medel de geneza al comportamentului.
4.Paradigma cognitivă pornește de la premiza că anumite scheme cognitive și
interpretări iraționale consituie factorii majori pentru dezvoltarea psihopatologică. Abordarea
cognitivistă este, de obicei, asociată celei comportamentale de unde și denumirea de teorie
cognitiv-comportamentală.

6
 5. Paradigme umaniste și existențialevizează abordarea interioară a individului. Aceasta
abordare consideră primordială libertatea de alegere și responsabilitatea individuală.
6. Modelul bio-psiho-social reprezintă cel mai complex și cel mai acceptat model de
formare al comportamentului care reunește mecanismele medicale, cele psihologice și factorii de
ordin socio-cultural.

1.3 NOȚIUNEA DE COMPORTAMENT UMAN.DEFINIȚIE ȘI CONCEPT

Noțiunea de comportament a fost introdusă de către școala behavioristă care era

preocupată de studierea modalității prin care mediul înconjurator influențează comportamentul
uman. Termenul de comportament a fost folosit pentru prima datăîn psihologie de către
psihologii Henri Pieron și J. B Watson în modelul psihologic numit „behaviorism”, fiind definit
ca mulțimea reacțiilor de răspuns ale organismului uman la stimuli externi.
Comportamentul, potrivit Dictionarului de Psihologie Larousse (2000),
reprezintă“conduita unui subiect luat în considerare într-un anumit mediu si într-o unitate de
timp dată.” Referitor la aceasta definiție s-au făcut câteva obiecții, și anume: în primul rând,
comportamentul nu se desfășoară într-o secțiune a timpului, adică doar în clipa prezentă, ci într-
un segment temporal, care cuprinde, deopotrivă, trecutul, prezentul și viitorul. Pornind de la
același raționament, mediul în care se manifestă un anumit comportament nu este unul omogen,
ci el reprezintă o sinteza a tuturor evenimentelor trăite și a experiențelor subiective și colective
pe care persoana le-a experimentat până la momentul respectiv. În al treilea rând, viața psihică a
unui subiect de cele multe ori nu se poate exteriorizează în modobiectiv.
O alta definiție a comportamentului precizează că acesta reprezintă ansamblul reacțiilor
adaptative, obiectiv-observabile, pe care un individ le execută ca răspuns la stimulii din mediul
ambiant.
Comportamentul este, așadar, expresia exterioară a raporturilor dintre individ și mediu, în
cadrul unui procesul dinamic de integrare a acestuia în viața socială. Reprezintă reacția
organismului prin care el răspunde la o situaţie trăită, în funcţie de stimulările mediului şi de
starea lui interioară.

7
 În concluzie, comportamentul reprezintă acel mod de a reacţiona al unui individ în viaţa
de zi cu zi la situaţii repetitive sau diferite, în funcție de starea psihică si emoțională
interioară. Comportamentul trebuie privit ca un răspuns la o situaţie fiind direct condiţionat şi
proporţional cu natură situaţiei şi cu cea a individului.

1.4 CLASIFICAREA COMPORTAMENTULUI

Reacţiile comportamentale se bazează pe legătura reflexă dintre centrii nervoşi senzitivi,

care receptionează informaţiile de la stimulii externi şi le trimit sistemului nervos central care are
rolul de a analiza, interpreta și elabora un plan de execuție pe care îl transmite centriilor
motoricare sunt răspunzători de execuția actului .
În funcţie de gradul de complexitate comportamentele sunt:
• simple compuse dintr-o singură secvenţă (ex. reacţia de retragere bruscă
amâinii la contactul cu un obiect intapator)
• complexe compuse din mai multe secvenţe integrate într-o schemă unitară
În funcţie de nivelul de integrare reflexă, comportamentele sunt:
• necondiţionate ( reacţiile de apărare)
• condiţionate ( frică la vederea unei pisici)
. În raport cu prezenţa sau absenţa controlului voluntar, comportamentele seclasifică în:
• involuntare-se declanşează automat (emoțiile)
• voluntare- se declanşează pe baza deliberării şi se desfăşoara sub
Controlul voinţei
După nivelul psihic de integrare, comportamentele sunt:
• inconştiente (visele, ticurile etc.)
• conştiente, bazate pe analiză şi evaluare critică
În raport cu prezenţa sau absenţa caracterului patologic, comportamentele sunt:
• normale
• patologice
În raport cu starea de sănătate și cea de boală, comportamentele sunt:
• protectoare ale sanatatii (ex. exerciții fizice regulate)
• nocive pentru sanatate (ex. fumatul)

8
 În raport cu modalitatea de manifestare a comportamentului;
• comportament verbal (ex. limbajul)
• comportament non-verbal (expresia feței, mimica, gestica, contactul
vizual, aspectul exterior)

1.5 RELAȚIA PERSONALITATE/COMPORTAMENT

Personalitatea este definită ca unmodel caracterisitic și relativ constant al atitudinilor,

comportamentelor, trăsăturilor esențiale și stabile ale unui individ. Ea este suma caracteristicilor
emoționale, cognitive și interpersonale ale unei persoane.
Trăsăturile unei personalități sunt prezente încă de timpuriu în viață, fiind supuse
permanent transformărilor în funcție de evenimentele petrecute în mediul înconjurator și de
starea psihică interioară aflată într-o continuă modelare, în condițiile adaptabilității individului la
mediul ambiant.
Factorii determinanți ai personalității au dublă origine:
-factori genetici și constituționali;
-factori socio-culturali.
În cadrul personalităţii sunt reunite temperamentul, caracterul, aptitudinile ,creativitatea
subiectului.
Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii, reprezentând
reactivitatea individului la acţiunea stimulilor interni şi externi ce este susținută de latura afectiv-
voliţională a acestuia.
Caracterul reprezintă aspectul vizibil al personalităţii (comportamentul). El este
considerat latura relaţional-valorică a personalităţii ce implică relaţiile dintre individ şi societate,
dar şi valorile social-culturale care caracterizează individul. Valorile social-culturale reprezintă
modalitatea de raportare a subiectuluifață de societate, de cei din jur, dar şi faţă de sine.
Aptitudile constituie latura instrumental-operaţională care contribuie la realizarea unor
performanţe de natură intelectuală, artistică, sportivă, șiințifică, etc. în activitate.
Creativitatea reprezintă ansamblul factorilor subiectivi şi obiectivi care conduc la
realizarea unui produs original şi de valoare pentru societate. În procesul creaţiei sunt implicaţi
factori:

9
 • Intelectuali: flexibilitate, originalitate, imaginaţie şi inteligenţa.
• Non-intelectuali: aptitudini, factori motivaţionali, atitudinali şi temperamentali.
Ralația comportament-personalitate poate fi privităfie transversal, ca o relație de
intrepătrundere și influențare reciprocă sau longitudinal, ca un raport ce implicăgeneza reciprocă
(personalitatea determină un anumit comportament, iar la rândul său modelarea
comportamentului conturează personalitatea).

Personalitate -”ceea ce suntem”

Comportament -”ceea ce facem”
Comportament = expresia personalităţii

1.5.1 Personalitate  comportament

Între gândire și emotivitate, ca expresii ale psihicului uman și comportament există o

strânsă legatură, care poate fi exprimată prin relația:

G+AC

unde G reprezintă gândirea, A afectele, iar ele se reflectă într-un anumit comportament (C)
specific.
De exemplu, la un individ cu personalitatea nxioasă, gândirea dominată de percepția
îngrijoratoare asupra mediului și afectul negativ de frică orientat către exterior conduc la un
comportament evitant.
Relația de mai sus este adevarată nu doar la un anumit moment dat, ci în orice moment al
existenței individului, creându-se astfel premisele pentru stabilizarea unui anumit tip de
comportament la individul în cauză. La persoanele cu trăsături dizarmonice de personalitate
prezente din copilărie sau adolescență, gândirea și afectele specifice au generat un
comportamentul anormal, care la rândul său a creat circumstanțele care au condus ulterior la un
stil de gândire irațional și la afectivitate anormală.

10
 1.5.2 Comportament  personalitate

Această ipoteză cu privire la geneza personalității pornind de la comportament își are

punctul de plecare în teoria atașamentului (1959). Comportamentul învățat în primii ani de viață
stă la baza consolidării viitoarei personalități. Această teorie este bazată pe ideea că, încă din
primul an de viață, este importantă existența unor figuri protectoare, acest lucru contribuind la
dezvoltarea normală a personalității viitorului adult. Modelarea comportamentului încă de
timpuriu în viață contribuie la conturarea personalități.
În acelasi sens, Erikson a observat importanța prezenței în copilărie a comportamentelor în
relație cu agenții semnificativi de socializare (familia, școala) pentru dezvoltarea normală a
personalității.

1.6 PROCESELE PSIHICE IMPLICATE ÎN MODULAREA

COMPORTAMENTULUI

Comportamentul este ansamblul de reacții evidentiabile la exterior apărute în anumite

situații, ca răspuns la factorii de mediu, după procesarea, analiza și interpretarea stimulilor
proveniți din exterior la nivelul sistemului nervos central. Integrarea într-un tablou unitar a
elementelor furnizate de procesarea datelor din mediul ambiant este condiţionată de participarea
proceselor cognitive, afective pe fondul unei context motivațional.
Într-o accepţiune foarte largă, prin comportament înţelegem orice reacţie la un stimul.
Din această perspectivă, la conturarea și manifestarea unui comportament contribuie
următoarele componente:
• Cognitivă: constă în prelucrările informaţionale declanşate de stimulul receptionat,
activarea anumitor informaţii din memorie, elaborarea unor planuri de acţiune, generarea unor
soluţii, stabilirea unor scopuri etc.
• Biologică: constă în reacţiile fiziologice ale organismului, și anume activarea
SNCV cu activarea sistemului endocrin, modificări ale ritmului cardiac şi ale tensiunii arteriale,

11
modificări ale ritmului şi amplitudinii respiraţiei, ale conductanţei electrice a pielii, a reacţiilor
gastro-intestinale etc., reacții ce acompaniază manifestarea comportamentală.
• Subiectivă: constă în totalitatea reacţiilor emoţionale determinate de percepţia şi
interpretarea stimulului ce însoțesc comportamentul.
• Motorie: constă în ansamblul manifestărilor externe (elementele de mimică,
gesturile, reacţiile verbale etc.) prin care se exteriorizează comportamentul propiu-zis.
Într-o abordare mai restrânsă, prin comportament înţelegem doar manifestările
observabile, adică o subcategorie perspectivei anterioare ce se rezumă doar la componenta
motorie.
Orice comportament include între stimul şi reacţie o mediere psihică alcătuită din: o
pregătire şi planificare mentală (procesele cognitive), o rezonanţă afectivă (prosesele afective) si
o stare de necesitate (procesele motivațional-voliționale).
Psihicul reprezintă „un ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese subiective ce
depin cu necesitate de mecanismele cerebrale şi de interacţiunea cu lumea obiectivă,
îndeplinind funcţii de raportare la lume şi la sine prin orientare, reflectare, planificare mentală şi
acţiuni transformativ-creative” (Paul Popescu-Neveanu).
Procese psihice concură, în sens normal sau patologic, la modularea comportamentului.
Acestea sunt de trei tipuri în funcție de gradul de complexitate cu care reflectă realitatea:
-procese cognitive sau de cunoaștere care includ senzațiile, percepțiile, reprezentările,
atenția, memoria, gândirea, limbajul și imaginația.
-procesele afective care stabilesc raportul subiectiv alindividului cu realitatea
înconjuratoare.
-procesele reglatorii, motivațional-volitive, care permit realizarea de acțiuni voite în
conformitate cu scopurile stabilite.
Procesele cognitive vizează reprezentarea internă a realității și organizarea acesteia.
Trăind într-un mediu informațional, fiind generator, dar și receptor de informații, omul
are nevoie de o serie de instrumente care să-i permită operarea adecvată cu acestea. Unele dintre
aceste instrumente sunt mecanismele psihice de prelucrare primară a informațiilor, și anume
senzația, perepția și reprezentarea.
Senzația este un act psihic elementar prin care se realizează imaginea singulară a unor
însușiri ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare. Prin senzații omul captează,

12
înregistrează și efectuează o prelucrare inițială a informațiilor. La acest nivel sunt accesibile
însușirile concrete, izolate ale obiectelor și fenomenelor, care sunt însă insuficiente pentru
asigurarea unei adaptări rapide la solicitările mediului.
Percepția este un proces senzorial de realizare a realității obiectuale în imagini de
ansamblu; ea realizează nu doar imaginea ansamblului însușirilor, ci și raporturile temporo-
spațiale. Percepția realizează saltul calitativ față de senzație, evidențiind legătura dintre
senzorialitate și cunoaștere.
Reprezentarea permite accesul la semnificațiile obiectelor fizice și ale cuvintelor, dar nu
și interpretarea, integrarea și elaborarea deciziilor. Interpreatrea și integrarea semnificațiilor care
vor permite elaborarea obiectivelor și adoptarea deciziilor de acțiune, sunt specifice
mecanismelor psihice de prelucrare secundară a informațiilor care sunt reprezentate de: gândire,
memorie, imaginație.
Gândirea este considerată un proces central al vieții psihice ,o activitate
cognitivăcomplexă prin care se distinge esențialul de fenomenal,pe baza experienței și a
prelucrării informației. Activitatea cognitivă orientează subiectul în situații de viață, modelându-i
comportamentul. Prin această activitate constructiv-ideativă, pornind de la fapte concrete și de la
date senzoriale, omul poate ajunge la cunoașterea indirectă a obiectelor și a fenomenelor lumii
înconjuratoare. Tot indirect, mijlocit, pe plan ideativ, gândirea ajută la cunoașterea unor
evenimente viitoare, oferind astfel individului posibilitatea de a le influența desfășurarea și de a
se angaja într-un comportament prospectiv.
Memoria este capacitatea psihică de întipărire, conservare şi reactualizare a experienţei
anterioare a omului printr-un proces activ de structurare a informaţiilor. Ea face posibilă
utilizarea informatiilor obtinute din experienţele anterioare în diverse activităţi psihice şi asigură
continuitatea vieţii psihice. Memoria oferă individului capacitatea de a fi în permanentă legătură
cu evenimentele anterioare şi de a oferi un suport informaţional şi afectiv pentru viitor.
Imaginația este procesul psihic de prelucrare, transformare și sintetizare a reprezentărilor
și ideilor, în scopul formării unor noi imagini sau idei. Este un element esențial al gândirii.
Un alt proces psihic cu rol în determinarea comportamentului este atenția, o funcţie de
reglare a tonusului nervos, ce permite desfăşurarea celorlalte procese psihice. Atenţia orientează
activitatea psihică şi, implicit, comportamentul individului în direcţia unor stimuli relevanţi care
joacă un rol important în împlinirea dorinţelor acestuia.

13
 În absența fucționării corecte a proceselor psihice (senzații, percepții, reprezentări,
învățare, memorare, gândire, imaginație) comportamentul se structurazădizarmonic, acest fapt
fiind evident în patologia psihiatrică.
Procesele afective susțin și potențează comportamentul, contribuie la inițierea și
menținerea acestuia, în raport cu stimulii externi și interni și cu posibilitatea de satisfacere a
nevoilor individului. Afectivitatea are atât o funcție reflectorie, cât si una adaptativ-reglatorie.
În orice moment al exstenței sale și față de orice aspect al mediului înconjurator, individul
dezvoltă un comportament în funcție de structura sa afectivă. Față de aceeași situație întalnită, nu
doar persoane diferite, dar și aceeași perosană, poate dezvolta reacții comportamentale diferite.
Procesele afective reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului față de situații de
viață, față de realitatea înconjuratoare, atitudine care ulterior stă la baza unui comportament.
Prin caracterul său subiectiv, afectivitatea este procesul psihic cel mai legat de
personalitate, prin intermediul căreia omul își manifestăunicitatea.
Afectivitatea înglobează: stările afective elementare, emoțiile, dispozițiile, sentimentele și
pasiunile.
Nivelele instinctual şi afectiv au energie dinamizantă proprie, putânddeclanşa un
comportament. Spre deosebire de primele, nivelele cognitiv şispiritual-valoric, neavând un
substrat energetic eficient, trebuie susţinute prin voinţă pentru a declanşa comportamente.
Procesele motivațional-voliționale reprezintă acea componentă a vieții psihice legată
mai ales de inițierea și susținerea pe termen lung a comportamentului. Există o strânsă legatură
între teoria motivațională și afectivitate. Doar atunci când motivația a devenit suficient de
puternică apare conduita emotională. În aceeași masură, există o conexiune necesară și cu
compartimentul cognitiv, deoarece structurarea scopului, a modalităților de atingere a acestuia,
sunt dependente de capacitatea subiectului de reprezentare,învățare sau gândire.
Voința este latura reglatorie a conștiinței, la baza căreia stă intenția și decizia subiectului.
Ea reprezintă activitatea psihică orientată spre atingerea unor scopuri propuse conștient pentru a
căror realizare trebuie depașite anumite obstacole interne sau externe.
Instanţele motivaţionale sunt acele forţe capabile să genereze comportamente. Ele sunt
reprezentate de: pulsiuni la nivel instinctual, dorinţe la nivel afectiv, interes şi curiozitate la nivel
cognitiv, voinţa la nivel voliţional şi aspiraţii la nivel spiritual-valoric. Procesul motivaţional se
caracterizează printr-o succesiune de etape după cum urmează:

14
 1. Activarea instanţelor motivaţionale
2. Deliberarea: la nivel cognitiv (strategii, judecăţi valorice, calcularea consecinţelor)
3. Etapa decizională
4. Trecerea la act
5. Persistenţa în act necesară atingerii scopului.
Motivaţia are la baza:
• trebuinţe biologice (foame, sete, nevoi sexuale)
• trebuinţe de securitate (locuinţă, confort)
• trebuinţe de afiliere (comunicare, prietenie, dragoste)
• trebuinţe de autorealizare (stimă, respect, împlinire familială, profesională) .
Piramida trebuințelor a lui Maslow(1942) ilustrează multiplele fațete ale motivației,
precum și a evoluției acestora în timp, atât la nivel individual, cât și la nivelul întregii specii
umane. În lumina relațiilor cu comportamentul, ea poate fi dublată de o piramidă paralelă, a
comportamentelor derivate din variatele tipuri de motivație .
În această piramidă, nevoile aflate la baza piramidei, ca si comportamentele aferente lor
sunt comune oamenilor și au un puternic caracter de generalitate. Cu cât o nevoie urcă spre
vârful piramidei, cu atât ea este mai specifică individului respectiv și, ca frecvență, mai rară.
Studierea proceselor psihice implicate în modelarea comportamentului, ca și a
substratului anatomic și a mecanismelor neurofiziologice decisive pentru funcționarea normală
prezintă o importanță aparte pentru cercetare, întrucât datele obținute nu numai că
orientează asupra originii comportamentului uman, dar furnizează și modalități de intevenție
viabilă asupra acestuia. În practică, oricare dintre acești factori bănuiți a fi implicați
în geneza comportamentului poate fi ținta intervenției, fie ea medicală (farmacologică) sau
psihologic (psihoterapeutică).

1.7 NORMALITATE/ANORMALITATE SUB ASPECT COMPORTAMENTAL

Normalitatea este definită ca un ansamblu de caracteristici ale aceleiaşi persoane,

caracteristici care se situează în interiorul marjelor de variaţie ale populaţiei din care face parte.
Noţiunea de „normalitate”, din punct de vedere statistic, este reprezentată grafic de distribuţia
sub forma „curbei lui Gauss”.

15
 Normalitatea în sens comportamantal exprimă conformitatea variabilei comportamentale
la o curbă de distribuție normală într-o populație.
Conceptul de normalitate, a cărei definire s-a impus în condiţiile încercării de identificare
a criteriilor de clasificare a tulburărilor psihice, considerate ca abateri de la normalitate, se poate
asocia cu starea de echilibru în plan intern şi în planul extern al individului.
Normalitate se defineste ţinând seama de :
• Epoca studiată, zona geografică și cultura societății respective.
• Diversitatea interferenţelor dintre subiect şi mediu;
• Modalităţile individuale de reacţie, expresie şi comportament acceptate de către grupul
social;
• Obiceiurile, tradiţiile şi mentalitatea din cadrul societatii date.
În ceea ce privește comportamentul uman delimitarea precisă între normal și anormal este
de cele mai multe ori dificilă. Dupa unii autori în stabilirea diferenței între comportament normal
și comportament patologic cel mai important aspect este cel cantitativ. Atâta timp cât conduita
proprie îi permite subiectului sî se adapteze mediului în care trăiește vorbim de normalitate, în
timp ce în situația în care conduita adoptată face dificilă sau imposibilă adaptarea flexibilă a
individului la realitate, atunci luăm în considerare probabilitatea unui comportament patologic.
Conceptul de normalitate (concept dinamic) include mai multe norme definitorii :
1. norma statistică– conform căreia o manifestarecomportamentală este considerată
normală cu cât este mai frecventă în populația generală, deci mai apropiată de media statistică ;
2. norma valorică / norma ideală – care cuantifică normalitate în raport cu gradul de
asemănare cu un tip ideal care include şi armonizează valorile morale individuale şi pe cele
comunitare; norma ideală este condiţionată de contextul social, istoric, geografic şi cultural. Din
aceasta perspectivă un comportament este considerat normal atâta timp cât este apropiat de
conduita ideală stabilită de comunitatea dată.
3. norma funcţională– conform căreia comportamentul normal se defineşte prin măsura
în care individulisi îndeplineste obligaţiile şi rolurile ca parte integrantă a unei comunităţi
sociale. Cât timp nu este afectată bunăstarea generală a persoanei și a grupului social
comportamentul este consideral normal. Conform acestui criteriu, comportamentul este anormal
în cazul în care acesta este maladaptativ, cu efecte negative atât asupra individului cât și asupra
societății.

16
 4. norma socio-culturală- conform căreia criteriile de stabilire a comportamentului
normal sunt determinate de cultura căreia îi aparține o persoană. Fiecare cultură are anumite
standarde de comportament acceptabil, iar comprtamentul care deviază vizibil de la aceste norme
este considerat anormal.
Dintr-o altă perspectivă, definirea comportamentului normal trebuie să țină seama de
prezența unor trăsături precum:
-perceperea adecvată a realității și adecvarea modului de a face față cerințelor vieții;
-atitudinea de a exercita un control voulntar asupra comportamentului;
-capacitatea de conștientizare și acceptare a propriei persoane;
-aptitudinea de a stabilii relații emotionale semnificative;
-productivitate și creativitate;
-autonomia, integrarea și unitatea personalității.
Ansamblul acestor trăsături contribuie la conturarea unui comportament normal.
În stransă legatură cu conceptul de normalitate este și cel de sănătate, căruia i se atribuie
caracterul unui fenomen universal.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca o stare de bine fizic, psihic şi
social.
Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită ca acea stare a unui organism, în
care toate aparatele, organele şi sistemele funcţionează normal.
Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi descrisă ca fiind armonia dintre
comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii individului, îmbinarea dintre gând,
afect şi comportament. Este acea stare a organismului în care capacităţile sunt optime, atât
capacitatea de a munci, de a studia, de a efectua anumite activităţi, cat şi capacitatea de a înţelege
emoţiile, de a ne stăpâni, de a face faţă problemelor cotidiene sau celor stresante, fără a recurge
la modalităţi distructive de adaptare la ele.
Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului în care capacităţile
individuale sunt optime, astfel încât individul îşi îndeplineşte adecvat rolurile sociale.
Sănătatea mintală reprezintă o componentă fundamentală a sănătăţii individuale,
desemnând posibilitatea individului de a menţine echilibrul între funcţiile intelectuale şi afective
şi capacitatea de a se integra pe deplin în viaţa socială.

17
 După Asociația Psihiatrică Americană (1991) sănătatea mintală este definită prin
succesul simultan în munca, dragoste și capacitatea de a rezolva cu maturitate și flexibilitate
conflictul dintre instincte, conștiință, persoane apropiate și realitate.
În definirea sănătatii mentale trebuie avute în vedere cele două laturi intercorelate ale
psihicului și anume, procesele mentale şi actele comportamentale. În esenţă, există o latură
externă (comportamentală), mai uşor de evaluat deoarece este observabilă din exterior şi o latură
internă (activitatea mentală).
Putem vorbi şi de o definire "comportamentală" a sănătăţii mentale, care poate fi
considerată ca un mod de a gândi, simţi, şi mai ales, a se comporta, al unei persoane, în
conformitate cu normele impuse de colectivitate.
O altă definiție a sănăății mentale se refeară la faptul ca "o persoană sănătoasă mental
prezintă o structură unitară a personalităţii, în care toate componentele complementare
funcţionează integrat, nu disruptiv, este conştientă de propriile limite şi poate face faţă acestora;
de asemenea, include şi capacitatea de a învăţa din experienţa de viaţă" (Mihaela Minulescu).
Albert Ellis enumeră 13 parametri ai sănătăţii mintale:
1. conşiinţa clară a interesului personal;
2. conşitiinţa limpede a interesului social;
3. auto-orientarea – ca fiind capacitatea de a se conduce şi orienta singur în viaţă;
4. nivel înalt de toleranţă a frustrării;
5. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine;
6. angajarea în activităţi creatoare;
7. gândire ştiinţifică, realistă şi obiectivă;
8. auto-acceptarea –capacitatea individului de a se accepta asa cum este ;
9. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante;
10. realism şi gândire anti-utopică;
11. asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii;
12. flexibilitatea în gândire şi acţiune;
13. îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă.
Boala este definită ca o serie de modificări biologice şi/sau psihocomportamentale care
generează o stare de distres şi/sau dizabilitate sau un risc crescut spre distres şi/sau dizabilitate
(după American Psychiatric Association - 1994).

18
 Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi definită drept un rezultat al unei combinații
de factori ecologici și comprotamentali aflați în interacțiune cu predispozițiile genetice.
Diametral opus sănătăţii mentale, boala psihică este definită ca fiind o tulburare a stării
de echilibru a vieţii psihice, de diferite forme, intensităţi şi durată, afectând conduitele, relaţiile
interpersonale şi afectivitatea. Consecinţele acestor tulburări vizează atât raporturile individului
cu lumea, cât şi cu sine însuşi .

19
 CAPITOLUL II
2. BAZELE BIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI

2.1 NOȚIUNI DE GENETICĂ A COMPORTAMENTULUI

Genetica comportamentului este un domeniu ce studiază implicațiile bagajului genetic și

ale mediului în conturarea comportamentului uman.
Se axează pe studiul gemenilor monozigoţi şi dizigoţi crescuţi în condiţii de mediu
similare sau deferite, pentru a identifica frecvenţa tulburărilor psihice, riscul familial al acestora,
relaţia dintre anomaliile cromozomiale şi bolile mentale sau comportament. Toate cercetările au
demonstrat că dezvoltarea psihică implică atât participarea eredităţii, cât şi a mediului.
Scopul geneticii comportamentale este de a identifica gene specifice responsabile de
influența geneticii asupra bolilor psihice și asupra trăsăturilor comportamentale. Genele codifică
sinteza unor proteine care deţin diferite roluri în cadrul proceselor biochimice şi fiziologice.
Genotipul uman reprezintă constituţia genetică a individului, totalitatea genelor pe care le
posedă el, iar fenotip este expresia genotipului prin interacţiunea cu mediul.
Similitudinile de comportament observate la gemeni sunt cele care au stârnit interesul
pentru acest domeniu al geneticii. S-a observant ca majoritatea trăsăturilor comportamentale sunt
poligenice ceea ce face dificilă izolarea genelor responsabile de un singur comportament.
Genetica comportamentală folosește ca metode de studiu:
Studiile bazate pe gemeni
- Sunt utile pentru a diferenţia ceea ce se datorează genelor (studii pe gemeni
monozigoţi) de ceea ce se datorează mai ales mediului comun (studii pe gemeni
dizigoţi).
- Gemenii (în special cei monozigoți-identici genetic) sunt mult mai similari decât
non-gemenii crescuți împreună, chiar dacă sunt separați la naștere și crescuți în
medii puternic contrastante.
- Proporția varianței comportamentale între gemenii mono- și dizigoți este cea care
orientează asupra influenței factorului genetic ;
- Metoda studiul gemenilor este considerată ca fiind insuficientă pentru
caracterizarea influenței geneticii asupra comportamentului uman, pentru

20
 cănumărul de subiecți disponibili pentru aceste studii este mic, iar metoda în sine
nu oferă o estimare precisă a raportului genetică-mediu în apariția unui
comportament.
Studiile bazate pe adopţii
- Realizează o tentativă de a remedia dezavantajul numărului mic de subiecți
disponibili din cadrul metodei prezentate anterior.
- Acestea urmăresc comportamentul rudelor separate sau al gemenilor adoptaţi de
familii diferite, luând în considerare atât familia genetică precum şi pe cea
adoptivă.
- Pentru a estima similarităţile datorate mediului, s-au comparat persoane care
locuiesc împreună dar neînrudite genetic (părinţii adoptivi şi copilul adoptat).
- Metoda a adus cu sine o serie de rezultate care au confrimat, mai mult sau mai
putin, studiile efectuate anterior pe gemeni.
Studiile bazate pe gemeni si adoptii
- Aceste cercetări de genetică comportamentală studiază:
a) cât de similari sunt gemenii crescuți împreună versus gemenii crescuți separat;
b) cât de similari sunt gemenii crescuți separat versus copiii adoptați (frați
adoptați) și crescuți împreună;
c) cât de similari sunt gemenii crescuți separat, respectiv copiii adoptați cu părinții
lor biologici versus adoptivi,pe baza corelațiilor părinți-copii în termeni de
trăsături de personalitate, inteligență, interese vocaționale, atitudini și valori
sociale și tulburări psihice.
Eritabilitatea este proporția variației diferențelor inter-individuale, datorată variației
genetice; este o caracteristică a populației, nu a individului.
Tulburările mentale (schizofreniea, tulburarea depresivă majoră, tulburarea de panică,
tulburarea de anxietate generalizată etc.) prezintă o eritabilitate variind între 20% si 80% în
funcție de tulburare.

21
 2.1.1 Genetica tulburărilor psihice

Tulburările psihice majore dispun, în general, de un determinism multifactorial. Astfel,

tulburări precum schizofrenia, tulburările afective, tulburările de personalitate, tulburările
anxioase şi în special tulburarea de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă, alcoolismul, etc. au
un substrat etiologic genetic, dar ele nu se transmit conform principiilor clasice mendeliene, ci se
transmit sub forma unei predispoziţii genetice la care se adaugă influenţa factorilor ambientali.
Factorii genetici in schizofrenia
Studiile familiale, de adopție și pe gemeni, care au cercetat apariția acestei boli,au arătat
nu numai o anumită agregare familială a acesteia, dar și o vulnerabilitate crescută la apariția ei,
funcție de numărul persoanelor bolnave din interiorul familiei, dar mai ales de gradul direct de
rudenie cu persoana bolnavă.
Studiile efectuate asupra rudelor probanzilor cu schizofrenie au arătat că:
• cel mai mare risc de a dezvolta schizofrenia se întâlneşte la copiii cu ambii părinţi cu
schizofrenie (45-50%).
• rudele de gradul I ale probandului au un risc de a dezvolta boala de aproximativ 6-12%.
• rudele de gradul II ale probandului au un risc de a dezvolta boala de aproximativ 2-6%.
• rudele de gradul III prezintă un risc de apariţie a bolii de aproximativ 2%.
• concordanța între frați este de aproximativ 45% pentru gemenii monozigoți și de
aproximativ 15% pentru gemenii dizigoti, ceea ce aratăo contribuție semnificativă a
factorului genetic.
Riscul de a dezvolta schizofrenie absolut întâmplator este de aproximativ 1% în populația
generală.
Studiile de adopție subliniază și ele câteva aspecte:
• între copii născuți din parinți cu schizofrenie și adoptați de părinți sănătoși s-au găsit un
număr mai mare de pacienți cu schizofrenie decât între copiii născuți din părinți sănătoși
psihic și adoptați de familii sănătoase.
• printre copiii adoptați de părinți cu schizofrenie, copii născuți la rândul lor de părinți cu
schizofrenie se menține o rată crescută a bolii.
• între copii născuți din părinți sănătoși și adoptați de părinți cu schizofrenie rata a fost
aproape naturală.

22
 Factorii genetici în comportamentul antisocial
S-a demonstrat faptul că între rudele subiectului cu comportament antisocial există o
incidență crescută a deviațiilor comportamentale. Studiile copiilor adoptați arată o incidență
ridicată a comportamentelor antisociale la cei cu părinți biologici antisociali, dar crescuți în
mediu de adopție normal.
Cercetările făcute în instituțiile penale au evidențiat frecvența mai mare bărbaților cu
cariotip 47XYY decât în populația generală, acest fapt acreditând ideea că acest cromosomY
suplimentar ar putea fi purtătorul genelor implicate în comportamentele antisociale. O condiție
favorizantă este nivelul intelectual mai redus al acestor bărbați față de cei cu cariotip normal.
În determinarea comportamentului antisocial sunt implicați pe lângă factorul genetic și
fondul anatomo-biologic, și factorii de mediu psiho-social. Gradul influenței mediului depinde
de evenimentele majore survenite precoce sau tardiv în copilărie, precum: absența sau
întreruperea îndelungata a îngrijirii materne, familie dezmembrată, conflicte intrafamiliale,
alcoolism, părinți antisociali sau cu tulburări psihiatrice.
Factorii genetici în comportamentul consumului de alcool
Modelul comportamental al comsumului de alcool este moștenit, mai mulți markeri
genetici fiind identificați. Argumente care susțin această părere se referă la faptul că riscul
alcoolismului este de 3-4 ori mai mare la rudele de gradul I ale alcoolicilor comparativ cu cei
care nu au rude dependente de alcool. Studii de adopție au arătat că în cazul copiilor alcoolicilor,
care sunt adoptați de familii fără risc șansa apariției bolii rămâne crescută de până la patru ori.
Prevalența alcoolismului este mai mare la gemenii monozogoti decât la cei dizigoți,
sugerând astfel componenta genetică.
Studiile de genetică moleculară care au utilizat markeri AND au găsit o relație
semnificativă între alela minora A1 a locusului receptorului dopaminergic D2 și forma severăa
alcoolismului, la 69% din 35 de subiecții alcoolici, a căror masă cerebrală a fost studiată post-
mortem față de 20% la subiecții normali.
Ratele diferite ale eliminării alcoolului pot fi legate de polimorfismul genetic al unor
sisteme enzimatice. Alcool-dehidrogenaza (ADH) este codificată pe cinci locusuri diferite pe
cromozomul 4. Indivizii cu izoenzime diferite ale ADH au rate diferite de eliminare ale
alcoolului.

23
 Alcoolul este metabolizat de către citocromul microzomal P450-II-E1. Acetaldehida
rezultată este le rândul ei metabolizată la acetat de către aldehid-dehidrogenaza (ALD). Aceasta
este codificată de patru locusuri diferite aflate pe cromozomi diferiți. ALDH2, principala enzimă
mitocondrială este responsabilă pentru majoritatea oxidării aldehidelor. Heterozigoții pentru gena
ALDH2 au un metabolism mai slab al acetaldehidei și se află în categoria de risc crescut pentru
boală hepatică alcoolică.
Factorii genetici in comportamentul suicidar
Comportamentul autolitic are un determinism multifactorial ce implică nivele de
vulnerabilitate variate, iar riscul suicidului este rezultanta interferenței mai multor factori de
vulnerabilitate ce acționează în momente diferite ale dezvoltării ontogenetice.
În cadrul acestora nivelul neurobiologic ocupă poziția centrală implicând, vulnerabilitatea
genetică, biologică și biochimică cu rol determinant-nivelul primar de vulnerabilitate.
Vulnerabilitatea cognitivă, psihologică și socială au un rol favorizant aleator și se constituie ca
vulnerabilitate secundară.
Studiile pe familii, studiile comparative pe gemeni monozigoți și dizigoți și studiile pe
adoțtii trasează ideea existenței unei vulnerabilități genetice pentru comportamentul suicidar.
Factorul genetic, specific tipului de conduită suicidară se supozează a fi independent față de
markerii genetici presupuși a cauza alte boli psihice, în special depresia.
Diminuarea transmisiei serotoninergice pare a fi semnificativ corelată cu suicidul violent
și comportamentul antisocial, având un puternic determinism genetic argumentat prin
antecedentele familiale pozitive pentru comportament antisocial si suicid.
Multe studii remarcă o acumulare familială a tentativelor de suicid și a suicidului
complet. Riscul pentru rudele subiecților care au comis tentative de suicid este de patru ori mai
mare.
Este important de menționat pentru argumentarea implicației factorului genetic în
comportamentul suicidar și un studiu efectuat în Pennsylvania, realizat pe familiile Amish, pe
parcursul a 100 de ani. Autorii au înregistrat un număr de 26 de sinucideri, provenite în marea lor
majoritate din rândul a 4 familii, familii caracterizate și printr-o incidență crescută a tulburărilor
de dispoziție.

24
 Factorii genetici în comportamentul alimentar
Tulburările comportamentului alimentar sunt condiții complexe, care apar dintr-o
combinație de lungă durată a factorilor psihologici, comportamentali, emoționali, interpersonali
și sociali.
Anorexia nervoasă
Reprezintă reducerea severă a consumului de alimente având ca scop scăderea ponderală
riscantă.
Există un risc crescut de anorexie nervoasă printre rudele biologice de gradul I ale
indivizilor cu această tulburare. Un risc crescut de tulburări afective a fost constatat, de
asemenea, printre rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu anorexie nervoasă, în special la
rudele indivizilor cu tipul de mancat compulsiv/purgare. Studiile asupra anorexiei nervoase pe
gemeni au constatat rate de concordanţă pentru gemenii monozigoţi semnificativ mai crescute
decât cele pentru gemenii dizigoţi.
Bulimia nervoasa
Bulimia nervoasă se caracterizează prin episoade recurente şi frecvente de
supraalimentare, pacientul consumând cantităţi neobişnuit de mari într-un interval de timp foarte
scurt. De subliniat este apariţia unui sentiment de lipsă de control în cadrul acestor episoade.
Diverse studii au sugerat o frecvenţă crescută a bulimiei nervoase, a tulburărilor afective
și a abuzului și dependenţei de o substanţă la rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu
bulimie nervoasă.

2.2 NEUROANATOMIA COMPORTAMENTULUI

Există o mare diversitate a structurilor anatomice şi a proceselor fiziologice cerebrale

implicate în comportament. Complexul limbico-hipotalamico-reticular reprezintă substratul
neurofiziologic al comportamentului.
Cele mai studiate structuri anatomice cerebrale cu rol în comportament sunt reprezentate
de : lobul frontal, sistemul limbic,cerebelul, talamusul și ganglionii bazali.

25
 LOB FRONTAL
Lobul frontal controlează mişcarea voluntară fină, orientarea către un anumit obiect din
mediu și are rol motor și cognitiv. Cortexul prefrontal controlează procesările cognitive
superioare necesare rezolvării de probleme și gândirii.
Cortexul prefrontal este structura nervoasă cea mai nou aparută din punct de vedere
filogenetic și prezintă urmatoarele componente:
-cortexul prefrontal dordolateral cu rol în gândirea abstractă, funcțiile executive
(planificare, deliberare, luarea deciziilor, predicția și monitorizarea rezultatelor) și memoria de
lucru.
-cortexul orbitofrontal se află în strânsă legătură cu sistemul limbic şi are rol în
procesarea și conștientizarea emoțiilor complexe și în controlul impulsivității.
-cortexul mediofrontal este în legătură cu girusul cingular şi are un rol în motivaţie şi în
iniţierea unei acţiuni voluntare.
Motivația pentru inițierea unui comportament este reprezentată de impulsuri care vin de
la sistemul limbic. Cortexul prefrontal decide funcție de sistemul de valori și de oportunități
dacă v-a da curs impulsului motivațional. Dacă se decide trecerea la acțiune, acesta va de
comenzi cortexului premotor unde se află depozitat programul motor al mișcărilor învățate.
Atunci când este vorba de o mișcare nouă intră în acține o arie motorie suplimentară.
Disfuncţia lobului frontal:
- tulburări de gândire(incapacitatea de a efectua sarcini sau de a procesa simultan mai
multe sarcini, deficit al gândirii logice și al discernământului, incapacitate de abstractizare, etc.)
-tulburări de memorie (incapacitatea de a organiza materialul învățat, afectarea memorie
prospective)
-tuburări de limbaj (afazie expresivă)
-tulburări afective (simptome de tipul depresiei sau maniei)
-impulsivitate, agresivitate, comportament antisocial
-dezinhibiție instinctuală (alimentară, sexuală) și în planul conduitei
socialecomportament moriatic.
-apato-abulie.

26
 SISTEMUL LIMBIC
Sistemul limbic este format din structuri dispuse circular în jurul hipotalamusului. El
intervine in:
-afectivitate
-memoria de fixare și învățarea prin condiționarea clasică pavloviană
-motivație.
Cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt reprezentate de: girusul cingulat,
hipocampul, amigdala, aria septală.
Funcţiile sistemului limbic:
• Comportamentul afectiv-emoţional
• Memoria de lungă durată
• Comportamentul alimentar
• Comportamentul sexual
• Comportamentul de autoconservare - apărare
Hipocampul
Principalele roluri ale hipocampului sunt în memoria afectivă și în modularea emoțiilor.
Ca urmare a faptului că la nivelul hipocampului este controlată atât emoţia, cât şi memoria,
evenimentele care trezesc o emoţie sunt mai bine reţinute.
Amigdala
Complexul amigdaloid este format din mai mulţi nuclei grupaţi într-un nucleu medial,
unul bazolateral şi unul central. Nucleul medial are conexiuni importante cu sistemul olfactiv și
este implicat în funcția motorie, olfactivă și sexuală, nucleul bazolateral (existent doar la rasa
umană) are legături cu sistemul limbic și este responsabil de viața emoțională și socială, iar
nucleul central reprezintă componenta efectorie care se proiectează în trunchiul cerebral.
Amigdala are rol în:
- viaţa emoţională (anxietate şi agresivitate)
- motivaţie, prin evaluarea emoțională a stimulilor senzoriali
-memoria emoțională; intervine în asocierea stimulilor interni și externi cu un anumit
tonus afectiv și memorarea acestei asociații prin conditionare clasică pavloviană.
Conexiunile amigdalei cu trunchiul cerebral şi hipotalamusul explică răspunsul
comportamental şi fenomenele vegetative asociate emoţiilor.

27
 Conexiunile sale cu nucleul bazal al lui Meynert, nucleii formaţiunii reticulare din
trunchiul cerebral şi nucleii talamici situaţi pe linia median explică apariția stării de
hipervigilitate (alertă corticală) asociată unei emoţii.
Legăturile stabilite cu formaţiunea hipocampică realizează învăţarea asocierii făcute între
trăirile afective atașate stimulilor şi un anume context. Acest mecanism a fost propus pentru a
explica apariţia fobiilor prin mecanismul condiţionării clasic pavloviene.
Aria septală
Aria septală este constituită din mai mulţi nuclei situaţi pe faţa medială a emisferelor,
anterior de hipotalamus. Din punct de vedere funcţional, nucleii septali deţin roluri antagoniste
faţă de amigdală, ei sunt răspunzători de reducerea emoţiilor extreme, menţinând organismul
într-o stare de calm şi de pregătire a răspunsului la stimuli.
Septul are roluri importante în comportamentele instinctive (alimentar, sexual), dar și
înprocesele cognitive (atenție, memorie).
Distrugerea nucleilor septali conduce la creşterea comportamentului agresiv.
HIPOTALAMUS
Hipotalamusul reprezintă centrul superior de integrare, reglare și coordonare a funcțiilor
organismului (circulație, respirație, digestie, metabolism, echilibru hidric etc.) motiv pentru care
este considerat „creierul vegetativ” al organismului; este organul nervos cu cele mai numeroase
funcții pe unitate de volum.
Functiile hipotalamusului:
1.Neurosecreție
2.Controlul activității generale autonome a organismului (funcția vegetativă).
Hipotalamusul anterior intreține tonusul parasimpatic (scăderea frecvenței cardiace și a
tensiunii arteriale, mioză, bronhoconstricție), iar hipotalamusul posterior întreține tonusul
simpatic (tahicardie, hipertensiune arterială, midriază, hiperglicemie).
3.Termoreglare
4.Coordonarea aportului alimentar.
La nivelul ariei hipotalamice laterale se află „centrul foamei” care conține neuroni-
receptori specifici sensibili la nivelul sistemic al glucozei. La nivelul nucleului ventromedial din
aria hipotalamică medială se află „centrul satietății” care conține neuroni sensibili la creșterea
rezervelor metabolice ale organismului.

28
 5.Coordonarea activității sexuale și a reproducerii, prin secreția hormonilor sexuali
care controlează funcția de reproducere și comportamentul sexual.
6.Coordonarea periodicității legat de ritmurile nictemerale.
Hipotalamusul anterior întreține starea de somn, blocarea lui este urmată de insomnie, în
timp ce hipotalamusul posterior stimulează starea de veghe, iar distrugerea lui este urmată de
somnolență.
7.Coordonarea emoțiilor. Joacă un rol în exprimarea emoţiilor primare,difuze(plăcere,
voie bună, râs, veselie, furie, atacuri agresive).
8.Controlează funcţia endocrină prin intermediul acţiunii asupra hipofizei.
TALAMUSUL
Talamusul joacă un rol important în conectarea la mediul ambient, fiind una dintre cale
mai importante structuri de releu și integrarea. Cu excepția sensibilității olfactive toate celelalte
simțuri prezintă un releu talamic. Funcționează ca o stație receptivă de filtrare și prelucrare a
tuturorsemnalelor ce vin de la receptori.
Talamusul realizează legatura între analizatorii senzoriali (excepție-analizatorul olfactiv)
și cortexul cerebral. Are rolul de a filtra stimuli proveniți din mediul înconjurator astfel încât doar
cei importanți din punct de vedere biologic să ajungă la cortexul cerebral. Filtrarea informațiilor
ce accesează cortexul creează omului iluzia că realitatea se reduce doar la ceea ce percepe în mod
conștient.
Afectarea funcției de filtru a talamusului poate fi perturbată în schizofrenie, ceea ce
conduce la incapacitatea de selecție a stimulilor importanți de cei neimportanți. Conform acestei
teorii bombardamentul sensorial secundar afectării filtrului talamic poate fi responsabil, pe de-o
parte de incapacitatea pacienților cu schizofrenie de a ierarhiza stimulii în funcție de relevanța lor
și pe de alta parte ar putea explica apariția halucunațiilor.
În tulburarea obsesiv-compulsivă afectarea filtrului cognitiv poate fi responsabilă de
apariția obsesiilor, iar afectarea filtrului motor poate sta la baza apariției compulsiilor.
În afara rolurilor de zona integrativă și de releu informațional, talamusul mai intervine în
procesul motivațional și în motricitate.

29
 Talamusul intervine în controlul motricității prin conexiunile cu lobul frontal, cu
ganglionii bazali și cu cerebelul. Prin intermediul talamusului cerebelul comunică cu cortexul
prefrontal în scopul ajustării mișcărilor.
GANGLIONII BAZALI
Numiți și nuclei bazali, aceștia sunt o colecție de corpi neuronali localizați la baza
emisferelor cerebrale, de-o parte și de alta a talamusului. Au conexiuni cu cortexul cerebral,
talamusul și trunchiul cerebral. Componentele nucleilor bazali sunt: nucleul caudat, putamen,
globus palidus, nucleul lenticular, nucleul subtalamic al diencefalului.
O funcție majoră a nucleilor bazali este de a contribui la reglarea inițierii și finalizării
mișcărilor. Activitatea neuronilor din putamen precede sau anticipeaza mișcările corpului, iar
activitatea neuronilor din nucleul caudat are loc înaintea mișcărilor oculare. Globus palidus ajută
la reglarea tonusului muscular necesar mișcărilor specifice ale corpului. Nuclei bazali, de
asemenea, controlează contracțiile subconștiente ale mușchilor scheletici, de exemplu balansul
brațelor în timpul mersului.
Pe lângă influența asupra funcțiilor motorii, nuclei bazali au și alte roluri. Ajută la
reglarea unor procese cognitive, precum atenția, memoria, planificarea, iar împreună cu sistemul
limbic contribuie la reglarea comportamentelor emoționale.
Afecţiunea ce se asociază în mod caracteristic cu unele deficienţe la nivelul ganglionilor
bazali este reprezentată de boala Parkinson, boală în care se înregistrează o pierdere de neuroni
dopaminergici aflaţi în substanţa neagră şi se caracterizează prin tulburări motorii de tipul
hipokineziei, tremorului, rigidităţii.
CEREBELUL
Cerebelul joacă un rol important în învățarea motorie, deoarece comportamentul motor
normal cere o ajustare permanentă la circumstanțe aflate mereu în schimbare. Comanda generală
a mișcărilor este dată de către centrii cerebrali superiori, iar detaliile de execuție ale acestora se
află sub controlul mecanismelor subcorticale și cerebeloase.
Cerebelul are rol în menținerea echilibrului postural și de mișcare, în învățarea unui
comportament motor nou și în automatizarea lui, în planificarea unei acțiuni și în controlul
executării acesteia.
Dincolo de rolul motor jucat de cerebel, ipotezele fiziologice atribuie cerebelului o serie
de funcții non-motorii cum este rolul cognitiv al cerebelului. În acest sens a fost luat în

30
considerație rolul cerebelului în inițierea mișcării și capacitatea acestuia de a contribui la acțiuni
voluntare cognitive legate de limbaj. S-a emis, de asemenea, ipoteza implicării cerebelului în
procesarea și modularea emoțiilor, realizarea unor procesări cognitive.
Lezarea cerebelului se asociază cu un sindrom cognitiv-afectiv caracterizat prin:
-afectarea funcțiilor cognitive (planificare, comutarea atenției, gândire abstractă, memorie
de lucru, fluență verbală)
-afectarea memoriei vizuo-spațiale
-aplatizare afectivă sau comportament dezinhibat
-afectarea limbajului.

2.3 NEUROBIOLOGIA COMPORTAMENTULUI

Neurobiologia comportamentului studiază mecanismele și factorii implicați în

transmiterea impulsului nervos fie de la centrii cerebrali care inițiazăun comportament ,fie de la
receptorii periferici care alertează creierul asupra inițierii unui comportament adaptativ către
organele efectoare care realizează comportamentul propriu-zis.
Transmiterea impulsurilor nervoase între neuroni se realizeaza cu ajutorul unor mesageri
chimici denumiți neurotransmițători. Aceste substanțe se găsesc depozitate in veziculele
sinaptice dinterminațiile axonului neuronului. Când impulsul nervos ajunge la terminația
axonului, veziculele eliberează cantități variabile de neurotransmițători în spațiul sinaptic. Ajunși
în fanta sinaptică neurotransmitatorii, fie interactionează cu receptorii post-sinaptici, fie sunt
recaptați în neuronul presinaptic, fie sunt degradați de către sistemele enzimatice.

31
 Sinapsa: A: terminal presinaptic B: fantă sinaptică C: terminal postsinaptic.
1.veziculă cu neurotransmițător2.proteină G 3. canale de Ca++ 4.moleculă de
neurotransmițător5. canal de reabsorbție 6. receptori .

Neuromediatorii cerebrali sunt implicaţi într-o varietate de comportamente, având rolul

fie de a inhiba,fie de a stimula comportamentul sau pot fi specifici unui anumit tip de
comportament.
Cunoașterea funcțiilor și a consecințelor alterării neurotransmițătorilor, ghidează
cercetările de neurofarmacologie spre obținerea unor molecule care sa trateze tulburările
comportamentului. Excesele sau deficitele de neurotransmițători sunt corelate cu o varietate de
boli sau comportamente anormale. Psihiatria este ramura medicinei care profită cel mai mult de
pe urma cercetarii neurobiologice a comportamentului.
Dopamina
Dopamina este un neurotransmițător care aparţine familiei catecolaminelor. Dopamina
este biosintetizată în organismul uman de către țesutul nervos și medulosuprarenală din tirozină.

32
La nivelul sistemului nervos dopamina se găseşte în grupuri foarte specifice de neuroni, numiţi
ganglionii bazali.
Neuronii dopaminergici sunt distribuiți în creier în 4 cai dopaminergice:
a) calea mezolimbică –se proiectează din aria ventrală tegmentală către nucleul accumbens,
care este parte a sistemului limbic. Este implicată în sistemul motivațional. Imperativele
biologice (foamea, sexualitatea) și consumul de droaguri determină o creștere a activității
dopaminergice la acest nivel ce are ca rezultat un efect motivant asupra
comportamentului. În timp ce instanțele motivaționale naturale (foamea, sexul) determină
o hiperdopaminergie de scurtă durată, drogurile determinămodificări durabile la nivelul
sinapselor dopaminergice din circuitul mezolimbic cu apariția unui comportament
compulsiv de procurare și consum al drogului.
b) calea mezocorticală–se proiectează din aria ventrală tegmentală către cortexul prefrontal
și are rol în medierea simptomelor negative (tocire emoțională, retragere socială, lipsa de
spontaneitate, pasivitate, lipsa intersului) și cognitive (dificultăți ale atenției, dificultăți de
învățare, de rezolvare a problemelor, reducerea performanțelor etc.) din schizofrenie.
c) calea nigrostriatală–se proiectează de la nivelul substanței negre către striat și este
implicată în controlul mișcărilor. Deficitul de dopamina la acest nivel se asociază cu
apariția bolii Parkinson și tulburări de tipul hipokinezie, akinzie, tremor, rigiditate.
Excesul de dopamină se corelează cu apariția mișcărilor coreiforme, dischineziei,
ticurilor.
d) calea tuberoinfundibulaăa se proiecteazăde la nivelul hipotalamusului către glanda
hipofiză și are rol în controlul secreției de prolactină.
Sistemul dopaminergic este cel mai investigat sistem de neurotransmițători din
schizofrenie.
Studiile efectuate au evidențiat că o activitate crescută la nivelul căii dopaminergice
mezolimbice se asociază cu simptomlee psihotice pozitive din schizofrenie (halucinații, idei
delirante). Scăderea transmisiei dopaminergice la nivelul căii mezocorticale ar reprezenta
principala cauză ce moduleaza simptomele negative ale schizofreniei (anhedonia, avoliția,
alogia, aplatizarea afectivă, lipsa de socializare).
În concluzie, rolurile dopaminei în determinismul comportamentului vizează:
- funcțiile cognitive

33
 - afectivitate
-motivația
-controlul mișcărilor
-funcția neuroendocrină.
Dopamina a fost implicată în etiopatogenia schizofreniei, tulburărilor afective,
toxicomaniilor, ADHD și a bolii Parkinson.
Serotonina
Serotonina se găsește la om: 90% în celulele enterocromafine ale tractului
gastrointestinal, 8-10% în plachetele sangvine și 1-2% in SNC.
Deşi SNC conţine mai puţin de 2% din cantitatea totală de serotonină din corp, aceasta
joacă un rol foarte important în mai multe funcţii ale creierului. La nivelul creierului, serotonina
este localizată în principal în căile nervoase care provin din nuclei rafeului, un grup de nuclei
aflat în centrul formaţiunii reticulate din bulb, punteşi mezencefal. Aceste căi serotoninergice se
extind amplu pe tot cuprinsul trunchiului cerebral , scoarţei cerebrale şi coloanei vertebrale .
Serotonina (5-hidroxitriptamina 5-HT), are atât efecte excitatorii (cortexul limbic) cât și
inhibitorii (cortexul cerebral) și alături de controlul dispoziţiei, poate fi implicată într-o serie
largă de comportamente cum sunt apetitul alimentar, apetitul sexual, dar și în funcțiile cognitive
și motorii, motivație, modularea funcției neuroendocrine și ritmul circadian.
În afara creierului, serotonina are anumite efecte importante, în mod special implicând
sistemul gastrointestinal şi pe cel cardiovascular.
Căile serotoninergice însoțesc căile dopaminergice fiind dispuse paralel, serotonina având
rolul de a inhiba secreția de dopamina.
La nivel limbic, dopamina are un efect dezinhibant, motivant pentru comportamentele
care gratifică individul și stimulator al impulsivității. Efectul inhibitor al serotoninei asupra
neuronilor dopaminergici are rolul de a reduce impulsivitatea. Ca atare, dificitul de serotonina va
conduce la dezinhibiție și creșterea impulsivității secundare excesului de dopamină.
Anomalii serotoninergice au fost depistate în depresie, în tulburările de anxietate, în
tulburarea obsesiv-compulsiva, bulimie, disfuncțiile sexuale, toxicomanii, în ADHD și autism.
Activitatea redusă a serotoninei se corelează cu sindromul hiperkinetic și cu comportamentul
agresiv și/sau suicidar.

34
 Noradrenalina
Noradrenalina, sintetizată din tirozină, este clasificată drept un neurotransmiţător
monoamină. Neuronii noradrenergici se află în locus ceruleus , punte şi formaţiunea reticulată din
creier.
Noradrenalina este eliberată din veziculele sinaptice în fanta sinaptică , unde se poate
lega de anumiţi receptori ai noradrenalinei atât de pe membrana presinaptică, cât şi de pe cea
postsinaptică. Noradrenalina este degradată fie de monoamin oxidază în neuronul presinaptic, fie
de COMT (catecolamin - O – metiltransferaza), care se află în membrana postsinaptică.
În creier neuronii care o utilizează și o sintetizează cel mai mult se află în trunchiul
cerebral. Ea este implicată în reglarea funcțiilor cognitive pe calea cortexului cerebral, a
funcțiilor afective prin intermediul sistemului limbic, a funcțiilor endocrine și autonome (ale
SNV) prin intermediul hipotalamusului.
În afara creierului, noradrenalina joacă un rol important În sistemul nervos simpatic –
sistemul care coordonează răspunsul de tip ‘luptă sau fugi’. La acest nivel poate determina
modificări într-o varietate de funcţii: ritmul cradiac, activitatea respiratorie, tensiunea arterială şi
activitatea gastrointestinală.
Noradrenalina a fost implicată în etiopatogenia tulburărilor afective, ADHD și a tulburării
de panică.
Acetilcolina
Acetilcolina este un neurotransmițător care controlează tonusul muscular și motricitatea.
La nivel periferic acetilcolina are rol în transmiterea influxului nervos la muşchi şi în
secreţia glandulara.
La nivel cortical este implicată în tulburările de dispoziţie; acestea se pare ca ar avea la
baza dezechilibrul acetilcolina-noradrenalina la nivelul sistemului limbic și al cortexului cerebral
(raport mare=depresie, raport mic=manie). De asemenea, acetilcolina a fost implicată în boala
Alzheimer care este asociată cu deteriorarea progresivă a neuronilor care produc acetilcolină.
Un alt rol al acetilcolinei este în memorie. Se apreciază că tulburările memoriei de scurtă
duratădin boala Alzheimer se datorează degenerării neuronilor colinergici din nucleul bazal al lui
Meynert.

35
 În afara creierului, acetilcolina este principalul neurotransmiţător din sistemul nervos
parasimpatic – sistemul care controlează funcţii precum ritmul cardiac, digestia, secreţia de
salivă şi funcţia vezicii.
Acetilcolina a fost implicate în etiopatogenia demenței Alzheimer, a schizofreniei, a unor
toxicomanii și a bolii Parkinson.
Sistemul Gaba
Acidul gama-amino-butiric (GABA), neurotransmițătorul inhibitor cel mai important al
sistemului nervos central (SNC), joacă un rol trofic în timpul dezvoltării timpurii a creierului,
incluzând ramificațiile neuronale, plasticitatea rețelei neuronale și organizarea neuronală. Sinteza
GABA atinge o activitate de vârf în al doilea an de viață.
S-a observat o legătură între funcția GABA-ergică defectuoasă și o serie de tulburări
neurologice (epilepsie) și psihiatrice.
Principalele funcții ale GABA sunt legate de controlul excitabilității cerebrale, mișcările
involuntare, ritmul somn-veghe și coordonarea motorie.
GABA a fost implicat în etiopatogeneza toxicomaniilor, coreei Huntigton și epilepsiei.
Glutamatul
Glutamatul este un neurotransmițător excitator și este considerat principalul mediator al
informației senzoriale, coordonării motorii, emoțiilor și cunoașterii, având rol inclusiv în
formarea memoriei și regăsirea informațiilor memorate. Glutamatul joacă, de asemenea, un rol în
modularea activității neuronale de-a lungul sistemului nervos central.
El a fost implicat în fiziopatologia tulburărilor afective, în autism și schizofrenie. Stresul
acut modifică eliberarea de glutamat în creier; se suspectează că disfuncția glutamatului produsă
de stres ar juca un rol în schizofrenie și dependența de substanțe. Nivele anormale ale
glutamatului s-au observant și în stările de agresivitate și impulsivitate.

36
 2.4 NEUROENDOCRINOLOGIA COMPORTAMENTULUI

Sistemul nervos și sistemul endocrin sunt într-o strânsă interdependență funcțională.

Sistemul endocrin reprezintă cel de-al II-lea sistem de semnalizare și de reglare a organismului
după sistemul nervos. Amplifică și prelungește în timp reacția adaptativă declanșată de sistemul
nervos și asigură acestuia fondul metabolic necesar.
Sistemul nervos eliberează agenți chimici, care pot acționa fie ca mediatori locali, fie ca
hormoni circulanți. Corelația între cele 2 sisteme are la bazălegăturadintre două structuri
anatomice: hipotalamusul și hipofiza.
Neuroendocrinologia studiază activitatea endocrină a neuronului.
Sistemul endocrin eliberează în circulaţie o serie de hormoni care sunt mesageri chimici,
capabili să transmită informaţia la distanţă până la nivelul ţesuturilor periferice unde vor
interacţiona cu receptorii lor specifici.
Acest sistem este perfect integrat cu alte sisteme majore de comunicare cum sunt sistemul
nervos şi cel imun. Efectele exercitate de acest sistem pot fi în sens larg definite ca fiind
implicate în:
• Creşterea şi dezvoltarea organismului,
• Menţinerea homeostaziei,
• Diferenţierea sexuală şi reproducerea,
• Reglarea metabolismului şi a aportului nutritiv.
Rolul sistemului endocrin este acela de a menține nivelul hormonal în anumiți
paramentrii. Acest lucru se face printr-un proces de feedback, asemănător cu funcționarea unui
termostat, nivelul hormonal din organism fiind constant monitorizat, iar atunci când un hormon
depășesțe cantitatea obișnuită, glanda oprește producerea și eliberarea acestuia.
Hormonul este mesagerul endocrin cu acțiune sistemică, eliberat de celula "sursă" aflată
la distanță de celula "țintă", și la care ajunge prin sânge sau limfă.
În concluzie, sistemul nervos antrenează glandele endocrine în reacțiile de adaptare ale
organismului, iar hormonii la rândul lor, influențează activitatea sistemului nervos.
Glandele endocrine sunt unitați funcționale formate din mai multe celule care pot
secreta hormoni, localizate în diferite regiuni ale corpului alcătuind sistemul endocrin. Fiecare

37
glandă are o funcție specifică care contribuie la menținerea echilibrului mediului intern și a
supraviețuirii organismului uman. Se descriu următoarele glande endocrine: hipofiza,
hipotalamusul, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, pancreasul endocrin, testiculele, ovarele și
epifiza.Există și tesut endocrin difuz (ex. epiteliul gastrointestinal)
Bolile endocrine asociază tulburări neuropsihice prin mediere hipotalamică.
Glanda hipofiză
Glanda hipofiză este localizată la nivelul creierului într-o structură osoasă numită șaua
turcească și secretă hormonii hipofizari care stimulează secreția hormonală a glandelor
periferice. Hipofiza este legată de hipotalamus morfofuncțional prin tija pituitară.
Este alcatuită din 3 lobi : anterior, intermediar și posterior.Din punct de vedere al originii,
structurii și funcțiilor îndeplinite, lobul anterior și intermediar formează adenohipofiza, iar lobul
posterior - neurohipofiza. Hipofiza contribuie la secreția următorilor hormoni :
• hormonul de creștere: GH cu rol important în dezvoltarea oaselor și a cartilagiilor.
• hormonul lactației, prolactina: PRL cu rol în dezvoltarea glandei mamare și în
intreținerea lactației.
• hormonul stimulant al corticosuprarenalelor: ACTH cu rol în controlul activității
glandelor suprarenale.
• hormonul melanocitostimulator: stimulează secreția de melatonină din piele.
• hormonul stimulant al tiroidei: TSH
• hormonii stimulanți ai ovarelor / testiculelor: FSH, LH reglează activitatea gonadelor.
• hormonul antidiuretic, vazopresina: ADH / VP rol în absorbția apei de la nivelul
rinichilor.
• oxitocina: hormon care stimulează celulele musculare ale uterului gravid și contribuie la
expulzia fătului.
Patologia hipofizarăse coreleaza cu stările depresivece apar atât în insuficiența hipofizară,
cât și cu hiperfuncția hipofizară.
S-a observat existența unei corelații între alterarea secreției de hormon de creștere și
modificările dispoziției, cu apariția de tulburări depresive majore sau distimie. Deficiența
hormonului de creștere generează apariția nanismului hipofiza,r care se manifestă în plan psihic
prin întârziere în dezvoltarea cognitivă (tulburări de limbaj, de judecată și raționament), tulburări

38
de comportament (autoagresivitate, tulburări ale atașamentului, realții sociale sărace), tulburări
ale somnului.
Absența secrției de ADH se manifestă clinic prin poliurie. Compensator apare polidipsia
care generează un comportament obsesiv, întreaga activitate fiind îndreptată către procurarea și
depozitatrea unor cantități crescute de apă.
Alterarea funcției ADH-ului a mai fost evidențiată în depresie și în tulburările alimentare,
pacienții cu anorexie având o hipersecreție de ADH.
În condiții normale, prolactina are rol în reglarea aspectelor comportamentale legate de
îngrijirea nou-născuților, inclusiv în comportamentul de alăptare.
La femei, hiperprolactimenia determină creșterea nivelului de anxietate, ostilitate, dar și
apariția manifestărilor depresive. La bărbați, hiperprolactinemia se asociază cu scăderea
libidoului, impotență și creșterea nivelului de anxietate.
Creșterea nivelului de melatonină se corelează cu o incidență crescută a simptomelor
depresive (“depresia sezonieră”-remedierea presupune expunere la lumină).
Hipotalamusul, componenta a sistemului nervos central este considerat și glandă
endocrină deoarece secretă hormoni care asigură controlul nervos al hormonilor secretați de
hipofiza și implicit și al celor al altor glande endocrine.
Hipotalamusul secretă:
1. Neurohormoni adenohipofizotropi cu efecte stimulatoare sau inhibitoare:
• TRH (Thyrotropin-releasing hormone) - funcţia lui principală este de a stimula eliberarea
de TSH, dar reprezintă şi cel maiimportant factor de eliberare a PRL.
• CRH (corticotropin-releasing hormone) - CRH şi vasopresina au efect sinergic asupra
eliberării de ACTH.
• GnRH (Gonadotropin-releasing hormone) - funcţia lui principală este de a stimula
secreţia de LH şi FSH hipofizar.
• GHRH (Growth Hormone–Releasing Hormone, somatoliberina) stimulează într-o
manieră dependentă de doză, secreţia de GH și determină o uşoară creştere aPRL.
• Somatostatina (sau somatotropin release–inhibiting factor) - inhibă secreţia de:
insulină,glucagon, colecistokinină,gastrină, secretină.
2. Hormoni neurohipofizari:
• Arginin vasopresina (AVP) sau hormonul antidiuretic (ADH)

39
 • Oxitocina (OXT).
Afectarea hipotalamusului se însoțește de următoarele modificări în plan
psiho-comportamental:
• afectarea sațietății: absența foamei și scădere marcată în greutate sau foame excesivă și
creștere marcată în greutate
• tulburări ale ritmului somn-veghe
• tulburări comportamentale cu irascibiliate, disforie, crize de furie
• afectarea comportamentului sexual cu scăderea sau exacerbarea libidoului
• tulburări de memorie
Tiroida, glanda situată în regiunea gâtului între trahee și laringe produce și secretă trei
hormoni :
• tiroxina (T4) și triiodotironina (T3) - importanți pentru creșterea și dezvoltarea normală și
armonioasă a organismului, cu efecte pe metabolismul glucidelor, proteinelor și lipidelor
cu producere de energie;
• calcitonina, având rolul principal de prevenire a creșterilor de calciu seric peste limita
normală.
La nivelul sistemului neuromuscular hormonii tiroidieni sunt esenţiali pentru dezvoltarea
şi funcţia normală a SNC. Insuficienţa tiroidei fetale se însoțește de retard mintal sever,
ireversibil.
Hipertiroidismul se însoțește de modificări de comportament şi personalitate: iritabilitate,
disforie, anxietate, agitaţie psihomotorie, insomnie, termofobie, labilitate psiho-afectivă, uneori
psihoze.
Există o formă rară de hipertiroidism, “tireotoxicoza apatică” care determină manifestări
depresive și se întâlnește cu precădere la pacienții vârstnici.
În hipotiroidism toate funcţiile intelectuale sunt încetinite, apare pierderea iniţiativei,
diminuarea atenției, a capacității de concentrare, letargia, somnolenţa, scăderea memoriei, a
performanţelor intelectuale. De asemenea, pot apare stări depresive, pierderea apetitului, scădere
ponderală, autoblamarea, deprecierea și idei suicidare.
Paratiroidele în număr de patru, sunt situate la polii lobilor tiroidieni și secretă
parathormonul - hormonul metabolismului fosfo-calcic (rol în dezvoltarea osului, dar mai ales în
contracția tuturor mușchilor). Extirparea paratiroidelor este incompatibilă cu supraviețuirea.

40
 Patologia paratiroidiană interferă cu activitatea nervoasă superioară, prioritar prin
tulburările electrolitice induse.
În hiperparatiroidism, apar manifestări de tipul fatigabilității, hipoprosexiei, dificultăți de
concentrare, tulburări ale memoriei, agitațiepsihomotorie, manifestări care se pare că sunt
dependente și de nivelul calcemiei. Astfel, tulburările de dispoziție ar fi mai frecvente la niveluri
ale calciului plasmatic de 8,9-10,1 mg/dl, tulburările cognitive la 12-16mg/dl, iar simptomele
psihotice la concentrații de 6-9mg/dl.
În hipoparatiroidismul se descriu stări de anxietate, iritabilitate, nervozitate, depresie, rar
confuzie, halucinații. În forma cronică, evoluția pentru 1/3 din cazuri implică deteriorare
cognitivă și apariția crizelor comițiale, ca urmare a calcificărilor ectopice din masa cerebrală.
Glandele suprarenale se află dispuse la polul superior al rinichilor. Ele sunt constituite
la exterior dintr-o capsulă fibroasă, iar în interior din două zone:
- zona corticală, corticosuprarenala
- zona medulară, medulosuprarenala.
Corticosuprarenala secretă un număr mare de hormoni care, după acțiunea lor biologică
predominantă, se pot împărți în trei grupe:
1.Hormonii glucocorticoizi (cortizonul si hidrocortizonul) intervin în metabolismul
glucidic, lipidic, protidic și mineral; în principal ei produc o stimulare a gluconeogenezei
hepatice și în același timp o scădere a ritmului de degradare a glucozei celulare - sunt factori
hiperglicemianți. Reglarea glucocorticoizilor se realizează prin secreția ACTH hipofizar.
2.Hormonii mineralocorticoizi (aldosteronul si dezoxicorticosteronul) intervin în reglarea
metabolismului hidromineral și indirect a volumului sanguin.
3.Hormonii sexuali (estrogenii, androgenii si progesterona) au funcții asemănătoare cu cei
secretați de gonade, însă sunt produși în cantități mai mici.
În 2/3 din cazurile de hipercorticism, se notează prezența sindromului depresiv și
alterarea functionalității analizorilor olfactiv și gustativ. La mai mult de 10% dintre pacienții cu
sindrom Cushing pot apare simptome psihotice și suicidare. Reacțiile psihotice apărute pe
parcursul corticoterapiei impun uneori oprirea acesteia. Alte simptome nespecifice în
hipercorticism sunt: alterări ale ciclului somn-veghe, alterarea percepției durerii, anxietate,
iritabilitate, tulburări de memorie și concentrare, scăderea libidoului.

41
 Hipocorticismul este caracterizat printr-un sindrom astenic, stări confuzionale, apatie,
lentoare, izolare socială, alterarea ritmului nictemeral, fatigabilitate, dificultăți de concentrare,
psihoze organice.
Medulosuprarenala secretă doi hormoni principali: adrenalina și noradrenalina;
În stări normale, de repaus, acești hormoni sunt prezenți în sânge în cantități
neînsemnate; concentrația lor, și mai ales a adrenalinei, crește brusc în situații de stres.
Hiperfuncția hormonilor medulosuparenalieni determină feocromocitomul, o tumoră
secretantă de catecolamine și manifestată acut sub formă de hipertensiune paroxistică. Pot apare
în plan psihic manifestări de anxietate generalizată, emotivitate marcată, termofobie.
Testiculele secretă hormoni androgeni - testosteronul care determină dezvoltarea și
menținerea caracterelor secundare masculine (pilozitate, aspect fizic, voce etc.), promovează
creșterea, participă la formarea spermei, determină caracterul agresiv și creșterea libidoului.
Deficiența de testosteron se asociază cu depresie, anxietate, iritabilitate, scăderea libidoului și
impotență.
Ovarele produc :
• hormoni steroizi - importanți în dezvoltarea caracterelor sexuale secundare
feminine, în dezvoltarea și menținerea funcției reproductive a femeii;
• hormoni estrogeni - acționează pe musculatura uterină, cresc libidoul;
• progesteron - cu rol în dezvoltarea țesutului mamar, a modificărilor endometrului
în timpul ciclului menstrual.
Funcționalitatea gonadică conditionează comportamentul sexual, care la rândul lui este
corelat cu activitatea psihică a individului.
Creșterea progesteronului asociatăcu dereglări ale metabolismului serotoninei
suntrăspunzătoare de modificările afective premenstruale și din perioada post-partum.
Sindromul premenstrual constă în apriția unei constalații de simptome: anxietate, crize de
plăns, tensiune nervoasă, depresie, fatigabilitate, iritabilitate, dificultăți de concentrare,
modificări ale apetitului, și a căror intensitate inteferă cu cu stilul de viață și activitățile zilnice.
Forma severă a sindromului premenstrual este tulburarea disforică premenstruală.

42
 3. BAZELE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI

3.1 TEORII PSIHANALITICE

Bazele psihanalizei au fost puse de către psihiatrul austriac Sigmund Freud.

Psihanaliza reprezintăun procedeu de investigare a proceselor psihice cu scopul de a
cerceta semnificația reprezentărilor de la nivelul subconștientului. Psihanaliza se bazează pe un
sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselor psihice inconștiente asupra afectivității,
gândirii și acomportamentului uman. Este considerată teoria comportamentului interpretat din
punct de vedere al conflictului.
Psihanaliza postulează faptul că afectele, gândirea și comportamentul constituie o
expresie a sublimării pulsiunilor, fenomen prin care omul se apără de standardele salemorale și
se adaptează exigențelor realității externe.
Postulatele fundamentale ale teoriei psihanalitice sunt:
-viața psihică a omului este influențată, iar uneori determinată de pulsiuni inconștiente;
-comportamentul uman este orientat spre răsplătirea unor pulsiuni determinate biologic;
-libido-ul (pulsiune erotică) prin sublimare este exprimat prin sentimente superioare ca
iubirea, prietenia, etc.
-dezvoltarea personalității se face în conformitate cu influența mediului familial.
Freud a interpretat funcționarea psihicului uman în termeni biologici, prin analogie cu
funcționarea somatică. El a considerat că așa cum la baza activității fizice stă energia fizică, tot
așa la baza activității psihice stă energia psihică, care diferă sub aspectul formei, dar nu și al
continuțului de energia fizică. Energia fizică poate influența psihicul uman, de unde rezultă
conceptul psihanalitic de instinct, care este interpretat ca oformă de energie psihică
răspunzătoare delegătura dintre nevoile biologice și dorintele de natură psihică. Instinctul,
caforță activatoarea personalității, poate fi definit cafiind reprezentarea în plan mental a unor
stimuli de natură fiziologică.
Structura aparatului psihic
În concepţia lui S. Freud, structura aparatului psihic distinge trei instanţe: Sine (ID), Eu
(EGO) şi Supraeu (SUPEREGO).

43
 Sinele constituie instanţa fundamentală a personalităţii, polul ei pulsional. Sinele reprezintă
rezervorul tuturor pulsiunilor, în general, şi al celor sexuale, în particular. Id-ul este guvernat de
principiul plăcerii prin care se dorește îndeplinirea dorințelor imediate ale omului, fără a ține cont
de realitatea exterioară.
Conținutul refulat din Id (pulsiunile sexuale și agresive) tinde să se exprime la nivelul
Eului, iar conștientizarea la acest nivel a acestuia generază trăiri emoționale negative.
Ego-ul este guvernat de principiul realității. Dorințele id-ului sunt încă prezente, dar ego-
ul realizează consecințele pe care le-ar avea îndeplinirea acestor dorințe.
Eul se formează progresiv, fiind cristalizat, într-o primă ipostază, spre vârsta de trei ani,
când copilul a asimilat deja unele reguli sociale elementare.
Spre deosebire de Id care pentru obținerea satisfacției operează printr mijloace primare,
Ego-ul acționează prin intermediul gândirii realiste, pentru acest lucru apelând la funcțiile
cognitive și intelectuale. Ca atare, exercitarea principiului realității poate suspenda temporar
principiul plăcerii.
Ego-ul este o instanță mediatoare între exigențele persoanei și cele ale lumii
exterioare, dar și un instrument al Superego-ului în reprimarea pulsiunilor indezirabile ale Id-ului.
Pentru a putea rezista tuturor acestor tensiunilor intrapsihice la care este supus, îşi dezvoltă niște
mecanisme de apărare. Aceste mecanisme sunt reprezentate de :
Regresia - întoarcerea la o etapă anterioară de dezvoltare (ex. dezvoltarea unui
comportament copilăros și excesiv de dependent).
Represia- excluderea din câmpul conştiinţei a unui conţinut neplăcut, a unui impuls, unei
idei sau eveniment.
Negarea - diverse grade de negare a unui eveniment/boală şi implicit, a consecinţelor sale,
până la refuzul complet al existenţei acesteia (ex. negarea diagnosticului unei boli grave pe motiv
că medicul a greșit).
Reacția inversă – adoptarea unei reacții opuse celei inițiale, deoarece aceasta este
indezirabilă și ar genera anxietate (ex. mama unui copil nedorit va avea față de acesta un
comportament protector și tandru).
Proiecția- reprezintă atribuirea propriilor tendințe inacceptabile sau a unor trăsături
negative altei persoane (ex. nu eu îl urasc, ci el mă urăște).

44
 Raționalizarea- reinterpretarea propriului comportament într-o manieră mai rațională, ceea
ce îl face să pară mai acceptabil (ex.a picat un examen nu pentru că nu a învățat suficient, ci
pentru că profesorul nu i-a dat timp suficient să rezolve subiectul).
Deplasarea- redirecționarea impulsurilor către o țintă mai puțin amenințătoare (ex. în loc să
lovești o persoană, trântești o ușă).
Sublimarea–manifestarea impulsurilor instinctuale inacceptabile într-o manieră
acceptabilă
social.( ex. manifestarea impulsurilor agresive prin practicarea de sporturi violente).
Intelectualizarea- evitarea emoțiilor inacceptabile prin centrarea pe aspectele
intelectuale (ex. concentrarea pe detaliile organizării unei înmormântări pentru a evita tristețea).
Identificarea- alierea cu o altă persoană și adoptarea comportamentelor și a reacțiilor
acesteia (ex. un elev agresat frecvent de un grup de colegi mai mari se va îmbrăca și se va
comporta asemeni lor).
Superego-ul este latura morală a individului, care începe să se dezvolte în jurul vârstei de
5 ani prin interacțiuni sociale, odată cu experiența. Potrivit teoriei lui Freud, un superego
puternic reușește să inhibe instinctele biologice ale id-ului, pe când un superego slab cedează în
fața acestora.
Supraeul este o instanţă ce se dobândeşte progresivprintr-un proces de interiorizare a unor
frâne sociale (mai ales parentale) care urmăresc oprirea tendinţei individului de a-şi satisface
excesiv pornirile.Este dezvoltat în funcție de mediul socio-culturalîn care traiește individul șise
supune “principiului datoriei” , îmbrăcând forma conștiinței morale. Supraeul poate fi comparat
cu un judecător sever, care încearcă să tempereze pulsiunile interzise stocate în Sine, prin
intermediul unor baraje socio-culturale.El se implică, însă, şi în activitatea Eului, pentru a-l
determina să renunţe la scopurile realiste (utile doar individului), pentru altele morale (utile
societăţii).
Structura tripartită de mai sus trebuie să fie dinamică și să se schimbe odată cu vârsta și cu
acumularea experienței. Se consideră că Id-ul este componenta biologică a comportamentului,
Ego-ul componenta psihologică, iar Superego-ul componenta socială.
Preluarea conducerii vieții psihice de către Id, respectiv de către Supraeu poate conduce la
apriția a două categorii de comportamente anormale:
-impulsiv/exploziv/antisocial/instabil
-rigid/inflexibil/supracontrolat/inhibat
45
 La limită, aceste comportamente dacă depășesc o anumită durată, intensitate sau grad de
acceptare socială, se transforma in simptome de boală si pot face obiectul terapiei.
Fazele psihosexuale ale dezvoltării personalității
Omul își formează o personalitate unică, iar acest proces se realizează în copilărie și are la
baza interacțiunea părinte-copil.
Aspecte ale comportamentului adulțilorsunt legate de diferitele stadii ale formării unor
complexe. Complexele sunt rezultatul efortului necesar trecerii prin stadiile dezvoltării, iar un
efort foarte mare depus de copil pentru a depăși un anumit stadiu se reflectă mai târziu în
comportamentul lui ca adult. Există situații când subiectul nu reusește să depășească integral un
anumit stadiu al dezvoltării psihosexuale a personalității, rămânând fixat într-un stadiu inferior.
Acest lucru se întâmplă pentru că nevoile respectivului stadiu nu au fost integral satisfăcute și
conflictele specifice nu au fost rezolvate.
În cazul nedepășirii unei anumite etape, o parte a energiei psihice rămâne investită în
stagiul inferior al dezvoltării psihice, pentru ce l e l al t e stadii rămânând mai puțină energie. Se
descriu 4 stadii ale dezvoltării psihosexuale:
1. Stadiu oral (de la naștere până la 2 ani). Principala sursă de satisfacție a copilului este
gura (activitățile agreabile: supt, înghițit, mușcat).C o pi l ul este dependent total de mama,el
învață de la ea în acest stadiu dacă lumea e bună sau rea, daca e sigură sau periculoasă.Unadult
fixat în acest stadiul oral va efectua în mod excesiv activități cu caracter oral: mâncat, băut,
fumat.
A doua fază orală este faza oral-agresivăcare se instalează când copilului îi apar dinții. Ca
rezultat, al experiețelor dezagreabile personalitatile fixate in acest stadiu se caracterizează prin
pesimism, ostilitate și agresivitate.
2.Stadiul anal (de la 2 la 4 ani). Este etapa în care începe învățarea deprinderilor igienice.
Eliminarea fecalelor produce satisfacție copilului, dar acesta trebuie să învețe să-și amâne
această satisfacție. Această etapă este conflictuală pentru ambele părți (copil-părinte), deoarece
acum copilul învață faptul că poate exercita un control asupra părinților, conformându-se sau nu
cerințelor acestora.
În cazul în care părinții sunt excesiv de severi, copilul poate reacționa în două feluri la
această frustrare:

46
 a) să defece în locuri și în perioade interzise: dacă rămân fixați în acest stadiu, rezultă
personalitate anal-agresivă: tendințe distructive, crize de nervi, dezordine.
b) reținerea de la defecare poate genera personalitatea anal-reținută: încăpățânare,
zgârcenie, rigiditate, tendință compulsivă spre curațenie, conștiinciozitate.
3.Stadiul falic ( 4 - 5 ani ).Senzațiile agreabile își mută sediul în zona organelor
genitale.Copilul pierde mult timp cu explorarea sau manipularea propriilor organe sexuale sau
ale altor copii: masturbare, comportamente fanteziste, copilul este curios în legatură cu nașterea,
cu diferențele de sex, manifestă tendința de a se casatori cu părintele de sex opus.
Conflictul de bază în acest stadiu se centrează în jurul dorinței sexuale inconșiente față de
părintele de sex opus, corelată cu dorința de a înlocui părintele de același sex. În acest stadiu pot
lua naștere:
⇒complexul Oedip (iubirea băiatului pentru mama și dorința de a-și distruge tatăl);
⇒complexul Electra (în timpul stadiului falic "obiectul' dragostei fetiței devine tatăl);
4.Stadiul genital. Începe la vârsta pubertății când organismul tinde spre maturizare
sexuală. Este un stadiu mai puțin conflictual, energia sexuală se descarcă prin intermediul unor
refulări socialacceptabile.
Psihanaliza a fost intens criticată de unii autori, în special datorită implicării exagerate a
sexualității infantile ca izvor primar al comportamentului și atitutinilor adultului.
Demersul originar considera conținutul inconștientului ca fiind reprezentat mai ales de
pulsiuni sexuale si agresive, iar conflictulse realizeaza între ID și Eu. Ulterior, ca urmare a
dezvoltării pe orizontală, unii autori au descris conținutul inconștientului ca fiind reprezentat de
voința de putere. Mai târziu, s-a considerat că de fapt conflictul ar putea să se desfășoare și la
nivelul Eului, între motive conșiente sau la nivelul Supraeului, între Eu și Supraeu sau între
diferite norme morale ale Supraeului.

3.2 TEORII ALE ÎNVĂȚĂRII

Reacțiile organismului uman pot fi conceptualizate ca fiind comportamente exteriorizate

sau interiorizate. Comportamentele exteriorizate se referă la acele răspunsuri ale organismului ca
întreg, care pot fi obesrvate ți măsurate, independent de subiectivitatea celui care le produce.
Când ele sunt produse voluntar, intenționat se numesc comportamente operante, în sensul

47
căoperează asupra mediului. Atunci când sunt produse automat de stimuli, implicând mai ales
răspunsurile înnăscute/necondiționate ale organismului, ele se numesc comportamente
respondente. Comportamenle interiorizate se referă la acele reacții ale organismului care nu pot fi
observate sau măsurate independent de subiectivitatea celui care le produce.
Comportamentele, fie ele exteriorizate sau interiorizate, sunt guvernate de următoarele
principii fundamentale ale învățării :
• Principiul condiționării clasice descris de Pavlov
• Principiul condiționării operante descris de Skinner
• Principiul învățării sociale descris de Bandura
Originile behaviorismului cu implicații în psihologie datează de la începutul sec. XX,
când I.P.Pavlov a început studiul mecanismelor învățării, punând bazele teoriei condiționării
clasice, învățarea prin asociere. El a fost primul cercetător care a elucidat mecanismele celei mai
simple forme de învățare. În experimentele sale, Pavlov a observat că, asociind un stimul neutru
(care nu declanșează niciun răspuns) cu un stimul necondiționat (care produce în mod automat
un anumit răspuns necondiționat- comportament respondent), laun moment dat, stimulul neutru
va declanșa și el respectivul răspuns (răspuns condiționat). Stimulul necondiționat este numit și
întărire primară, funcția acestuia de a declanșa răspunsul necondiționat fiind determinată genetic,
ca urmare a evoluției speciei.
Condiționarea clasicăse desfășoară după o schemă tipică. Agentul stimulator extern
acționează asupra organelor receptoare, generând un impuls nervos care este transformat în
excitație nervoasă. Excitația se transmite de-a lungul fibrelor nervoase, la sistemul nervos
central, de acolo, datorită conexiunilor nervoase se transmite organului efector, care îl transformă
în acțiune. Astfel, agentul stimulator se dovedește a fi indispensabil conectat cu activitatea
organismului, ca sistem cauză-efect.
Etapele formării răspunsului condiționat :
ETAPA I
SNCRNC unde SNC: stimul necondiționat-mâncare
RNC: răspuns necondiționat- salivație
SN RN unde SN: stimul neutru- sonerie
RN: răspuns neutru- răspunsul de orientare

48
 ETAPA A-II-A
SNC ( mâncare) + SN (sonerie) RNC (salivație)
ETAPA A-III-A
SN (sonerie) RNC (salivație)
ETAPA FINALA
SNSC stimul condiționat
RNCRC răspuns condiționat
Un stimul condiţionat are durată de funcţionare limitată în timp. Pavlov a
observat că deşi p o a t e t r an s f o r m a o s o ne r i e î nt r - un s t i m ul c on d i ţ i o na t pe n t r u
d ec l an ş ar ea salivării, repetarea în timp a stimulului condiţionat, de unul singur, fără cel
necondiţionat va conduce la scăderea efectului celui dintâi. Formarea salivei la auzul soneriei va
fi din ce în ce mai săracă până când nu v-a mai apărea deloc. Dacă stimulul condiţionat nu mai
produce efecte asupra subiectului condiţionat putem afirma că s-a produs extincţia stimulului.
Pe parcursul cercetărilor sale Pavlov a descoperit că reflexul condiţionat, chiar dacă, la prima
vedere, a ajuns la extincţie, se poate recupera spontan, dar după o perioadă de timp dispare din
nou.
În concluzie evoluția răspunsului condiționat în timp este către:
 Extincție - dacă SN este prezent singur de mai multe ori RC dispare.
 Revenire spontană - după extincție, continuarea prezentării izolate a SC determină la un
moment dat reapariția neașteptată a RC, după care acesta dispare din nou.
 Reconditionare - la asociarea SC cu SNC, după extincție, o dată sau de două ori
recondiționarea reapare.
 Revenirea spontană și recondiționarea arată că asocierea SC cu SNC nu se pierde din
memorie.
Cu toate că un reflex condiţionat este declanşat iniţial doar de un stimul,
ulterior răspunsul pare să se generalizeze asupra unei clase de stimuli similari fără
condiţionare.De exemplu, un câine care a fost condiţionat să saliveze la auzul sunetului unui
clopoţel de un anumit ton, va saliva şi la auzul altor clopoţei, chiar dacă au o altă tonalitate decât
cel cu cares-a realizat condiţionarea. Capacitatea stimulilor învecinaţi să declanşeze reflexul
condiţionat variază în funcţie de asemănarea cu stimulul condiţionat original. Pavlov
credea că aceastăgeneralizare a stimulilor se datorează unui proces fiziologic denumit iradiere.

49
 Pavlov a demonstrat că după realizarea unei condiţionării solide, poate utiliza stimulul
condiţionat pentru a stabili o nouă conexiune cu un alt stimul. Un stimul condiționat poate, la
rândul său, întări ulterior un alt stimul neutru, devenind astfel întărire secundară. Stimulul
anterior neutru devine astfel stimul condiționat care declanșează apoi un alt răspuns condiționat.
De exemplu, un câine este condiţionat să saliveze la auzul unui clopoţel. Sunetul clopoţelului
a fost asociat, apoi cu un pătrat negru. După un număr de încercări prezentarea pătratului
negru va declanşa reflexul necondiţionat (salivarea). Pavlov a reuşit să experimenteze astfel
de asocieri cu până la doi stimuli conditionați în plus față de cel original, nedepășind însă această
limită și a denumit acest proces condiționare în lanț.
Pavlov era convins ca întreaga diversitate a comportamentului umanse poate explica
folosind constructele descrise mai sus.
Urmând o linie de studiu asemănătoare, câțiva cercetători americani au pus bazele
următorului principiu fundamental al psihologiei comportamentale- condiționarea
operantă/instrumentală. Spre deosebire de Pavlov, ei se concentrează asupra comportamentului
operant. Unul dintre cei mai importanți promotori ai acestui model este Skinner.
Spre deosebire de conditionarea pavloviană, în condiționarea operantă, comportamentul
devine instrument de obținere a recompensei. Răspunsul va fi mereu recompensat sau pedepsit
pâna la condiționare. Skinner este de acord cu teoria învățării prin asociere, dar afirma ca un rol
mult mai important îl are învățarea operantă.
Orice organism se află permanent în interacţiune cu mediul său înconjurător în sensul că,
pe de o parte răspunde unor solicitări, stimuli din mediu, iar pe de alta, acţionează el însuşi
asupra mediului. Comportamentul performat de organism este urmat de o consecinţă, iar natura
acestei consecinţe modifică tendinţa organismului de a repeta comportamentul în viitor. Astfel,
comportamentul operant este urmat de diverse consecințe. Ca urmare a evoluție specie, două
tipuri de consecințe (primare) ale comportamentului operant sunt capabile de influențarea
acestuia: întărirea și pedeapsa. Un comportament urmat de un stimul de întărire determină o
probabilitate crescută ca acel comportament să se producă în viitor, aşa cum lipsa întăririi duce la
stingerea comportamentului. Aşadar, un întăritor nu este altceva decât un stimul care sporeşte
probabilitatea producerii unui răspuns. Exista două tipuri de întăritori: întăritori primari -
„întăritor pozitiv” (stimulul care, introdus într-osituaţie, sporeşte probabilitatea producerii unui
răspuns: hrană, apă etc.) şi„întăritor negativ” (stimulul care, îndepărtat dintr-o situaţie, sporeşte

50
probabilitatea ocurenței comportamentului), iar pe de altă parte întăritorii secundari (orice
stimul poate deveni întăritor condiţionat sau secundar, dacă este asociat în mod repetat cu un
întăritor primar). Întăritorii secundari consolidează condiţionarea operantă, asemănător modului
în care condiţionarea secundară consolidează procesul de condiţionare clasică.
Un aspect deosebit de important în utilizarea întăririlor (pozitive sau negative) se referă la
relaţia temporală existentă între răspuns şi întărirea răspunsului. În experimentele sale, Skinner a
demonstrat că întărirea imediată este mai eficientă, comparativ cu cea întârziată. Cu cât
intervalul de timp dintre răspunsul operant şi întărire este mai mare, cu atât va fi mai mică
intensitatea răspunsului.
Procesul prin care o pedeapsa reduce ocurența unui comportament se numește proces de
pedepsire.
Apariția unui comportament operant, spre deosebire de cel respondent, nu e condiționată
de prezența unor stimuli. Comportamenteleoperante pot fi emise de organism în mod spontan,
ulterior ele fiind controlate de stimuli care le urmează, stimuli numiți consecințe (întăriri și
pedepse).
Comportamentele mai complexe sunt învățate prin aproximări succesive și/sau prin
combinarea unor comportamente mai simple din repertoriul persoanei.
Un alt principiu care stă la baza învățării se referă la mecanismele de invatare sociala,
care se regăsesc în teoria învățării sociale, formulată de Albert Bandura.
Învăţarea socială reprezintă o însușire a cunoştinţelor şi a deprinderilor prin observarea
direct sau indirectă a comportamentelor unor modele şi a consecinţelor pecare le au aceste
comportamente asupra modelelor.
Teoria învăţării sociale explică procesele prin care: se achiziţionează un comportament
sau o secvenţă de comportament, se iniţiază comportamentele şi se menţin pattern-urile de
comportament. Cercetările lui Bandura demonstrează că schimbările comportamentale produse
prin condiționare clasică sau prin condiționare instrumentală nu sunt doar asocieri ale
răspunsurilor la stimuli, ci ele sunt mediate cognitiv.
Bandura consideră că achiziția de noi comportamente are loc în cadrul unei interacțiuni
între mediu și caracteristicile personale ale individului. Oamenii își pot regla propriul
comportament prin constientizarea consecințelor generate de ei înșiși, adoptând schimbări, și nu
prin legături directe stimul-răspuns.

51
 Comportamentul este influențat de atitudinile persoanei, de convingerile sale, de istoria
întăririlor anterioare, dar și de stimulii din mediu. De asemenea, un comportament, odată produs,
poate determina schimbări ale mediului, după cum și aspecte ale personalității pot fi influențate
de acțiunea mediului.
Teoria învăţării sociale a lui Albert Bandura pune accentul pe importanţa observării şi
modelării comportamentului. Bandura crede că oamenii îşi însuşesc atitudinile prin observarea
celorlalţi, imitând ceea ce au văzut. El considera că învățarea ar fi foarte meticuloasă, chiar
haotică, dacă oamenii s-ar baza doar pe efectele propriilor acțiuni pentru a-ți modela atitudinile.
Din fericire, observarea altora oferă informații despre diferite modalități de comportament,
despre consecințele lor, aceste informații constituindu-se ulterior în adevarate ghiduri de acțiune.
Teoria sa conturează comportamentul uman ca rezultat al interacțiunii reciproce între
influențele cognitive, de compotament și de mediu.
Bandura consideră că învăţarea socială se produce în principal prin aportulproceselor de
imitare şi identificare.
1. Imitarea:
Imitarea prin definiţie presupune copierea unei anumite acţiuni sau a unui set deacţiuni
permiţând fiinţei umane să dobândească o serie de deprinderi, foarte rapid şieficient.
Imitarea înseamnă apariţia unei similitudini între comportamnetul unui model şi celal
unui subiect, în condiţiile în care comportamentul primului a servit drept indice
pentrucomportamentul celui din urmă.
Bandura delimitează doua faze ale procesului de imitare:
• faza de achiziţie (în care subiectul învaţă comportamentul unui model)
• faza de performanţă (în care subiectul manifestă un comportament cereproduce
comportamentul modelului).
2. Identificarea:
De cele mai multe ori învăţarea socială (observaţională) este un proces ce sedesfăşoară în
două etape.
• Învăţarea socială începe prin procesul de imitare, învăţarea interiorizându-se rapid.
• Identificarea are loc într-o perioadă mai mare de timp decât imitarea şi se crede că,în
mare măsură, învăţarea rolurilor sociale, cum ar fi învăţarea rolului de gen, are loc prinprocesul
de identificare.

52
 Pentru a arăta validitatea teoriei învățării sociale, Bandura a conceput experimentul
Bobo-doll care dovedește influența modelelor sociale în modelarea comportamentului copiilor.
Acest experiment, realizat în 1961, a avut un număr de 72 de copii cu vârsta medie, 4 ani și 4
luni, care au fost grupați în trei grupuri. Copiii din primul grup au fost expuși unui model
agresiv, de același sex (un adult acționând violent asupra unei păpuți, care ulterior a fost
gratificat pentru gestul său), al doilea grup a observat cum un adult după ce loveste păpușa este
pedepsit pentru acțiunea sa, iar al treilea grup nu a văzut nicio consecință a faptului că adultul
lovește păpușa. Ulterior copii au fost lăsați pe rând în încăperea cu păpușa, unde fusese modelul
adult, având la dispoziție o multitudine de obiecte cu care să se joace, în mod violent sau non-
violent. Rezultatele au fost concludente : copiii care au văzut că adultul ce s-a comportat agresiv
a fost răsplătit, s-au manifestat și ei agresiv. Cei care au văzut că adultul a fost pedepsit, s-au
purtat frumos cu păpușa, iar cei care nu au fost expuși niciunei consecinte, răsplată sau pedeapsă,
au avut tendința să agreseze păpușa.
Potrivit teoriilor sale agresivitatea este învăţată printr-un proces numit modelare
comportamentală. Individul în sine nu moşteneşte aceste tendinţe violente, ci le modelează. În
experimentul cu păpuşa Bobo, copiii nu fac altceva decât să imite agresivitatea prezentă la
modelul adult..
Bandura a reuşit să stabilească factorii implcați în procesul de modelare
comportamentală:
• Atenţia- este esențială în învățare, subiectul trebuind să își focalizeze întreaga atenție
pentru a urmări caracteristicile modelului observat. Există o serie de factori care pot
crește sau descrește nivelul atenției: valenţa afectivă, complexitatea, valoarea funcţională
şi caracteristicile observatorului (capacităţile fizice şi senzoriale, nivelul de percepţie);
• Memorarea-este necesar ca oamenii să poată stoca informațiile pentru a putea mai apoi
să învețe și să reproducă comportametul.
• Reproducerea: în reproducerea comportamentului individul trebuie să ăși organizeze
răspunsurile în concordanță cu comportamentul modelului.
• Motivația- trebuie să existe un stimulent sau o motivație care să influențeze reproducerea
comportamentului. Fără acest factor învățarea nu poate avea loc.
De asemenea, Albert Bandura este recunoscut şi pentru terapia modelării. Teoria constă
în a face o persoană cu probleme psihologice să reacţioneze în mod pozitiv la vederea altei

53
persoane care se confruntă cu aceleaşi probleme. Una din cercetările sale se referă la fobia de
reptile. Subiectul este aşezat în faţa unei ferestre de la un laborator în care se află într-o cuşcă, un
şarpe. Apoi, acesta vede cum, de obicei, un actor intră în camera şi reuşeşte să îşi reţină frica prin
încurajări verbale, ajungând în cele din urmă să scoată şarpele din cuşcă şi să-l pună pe umeri.
Apoi subiectul este invitat să facă acelaşi lucru. Foarte multe persoane care au suferit de această
fobie au reuşit să facă acelaşi lucru chiar după vizionarea unui singur actor. Concluzia ar fi că
terapia prin modelare comportamentală este foarte puternică.
Albert Bandura a avut un mare impact asupra teoriei personalităţii, cercetările sale
revoluţionând–o în mare parte.

3.3 ELEMENTE DE PSIHOTERAPIE

3.3.1 Terapia dinamic-psihanalitică

Demersul aplicativ al abordării dinamic-psihanalitice poate fi sumarizat astfel:

• simptomatologia pacientului este determinată de un conflict actual
• conflictul actual își are rădăcina într-un conflict vechi, bazal, adesea din prima copilărie
• pentru arezolva conflictul actual trebuie rezolvat conflictul bazal
• pentru a rezolva conflictul bazal el trebuie reactualizat
• conflictul bazal este reactualizat și retrăit în cadrul terapiei sub forma nevrozei de
transfer; nevroza de transfer reprezintă o retrăire, în cadrul terapiei și asupra terapeutului,
a conflictelor din prima copilărie a pacientului.
• Pebaza materialului cules în cursul analizei despre conflictul actual și bazal, și în baza
nevrozei de transfer se construiește conceptualizarea dinamic-psihanalitică.
Transferul se referă la totalitatea reacțiilor afective și a patternurilor comportamentale pe
care le experimentează pacientul față de terapeut în cursul terapiei. Acestea reprezintă, de fapt,
repetarea trăirilor afective și a patternurilor comportamentale pe care pacientul le-a avut față de
persoane semnificative din trecutul său.
Contratransferul se referă la totalitatea reacțiilor afective și a patternurilor
comportamentale pe care le experimentează terapeutul față de pacient în cursul terapiei. Uneori
reprezintă o reacție inconștientă la transferul pacientului.

54
 3.3.2 Terapia cognitiv-comportamentală

Originile terapiei cognitiv-comportamentale se află în behaviorism, orientare care

susținea că esențial în terapie este concentrarea exclusiv pe înțelegerea comportamentului și pe
strădania de a-l schimba. Precursorii acestei teorii, care a apărut ca o reacție la psihanaliză,
vedeau comportamentul ca fiind singura realitate palpabilă. Se poate afirma astfel că cel pușin la
debutul său terapia cognitiv-comportamantalp a fost de fapt doar o terapie comportamentală.
Paradigma cognitiv-comportamentală este fundamentată pe asumpția conform căreia
cogniția conștientă/inconștientă este cel mai important determinant al răspunsurilor afectiv-
emoționale,cognitive, comportamentale și biologice/fiziologice. Răspunsurile afectiv-emoționale
sunt un efect al interacțiunii celorlalte modificări, cognitive, comportamentale și
fiziologice/biologice; aceste răspunsuri sunt cognitive-penetrabile. Răspunsurile care nu sunt
cognitive penetrabile (ex. cele determinate genetic) nu fac obiectul abordării cognitiv-
comportamentale.
Pornind de la aceste principii, in abordările cognitiv-comportamentale s-a dezvoltat un
model terapeutic, modelul ABC cognitiv din care apoi a fost derivat , atunci cand focalizarea
clinica este asupra comportamentului operant, modelul ABC comportamental (analiza
functională a comportamentului). Modelul ABC comportamental porneste de la modelul
behaviorist original (Skinner), fiind imbogatit ulterior cu elemente de prelucrare informatională
(Bandura, Rotter).
Cele doua modele sunt complementare, modelul comportamental rezultand din cel
cognitiv. Utilizarea modelului ABC cognitiv se recomandă atunci cand problema este de ordin
emotional. Daca ea implică, in schimb un comportament operant, atunci este mai utilă folosirea
modelului ABC comportamenal.
Modelul ABC cognitiv
Abordarea cognitivă are la bază un model riguros care presupune prezenta a trei
componente principale:
A. evenimentul activator (stimuli interni si externi- situatii, ganduri, emotii,
evenimente, amintiri) care antrenează intreaga personalitate a omului.

55
 B. Cognitiile persoanei (elementul cognitiv de prelucrare emotională) care se
interpun intre elementul activator si consecinte.
C. Consecintele procesării cognitive a elementului activator, si anume răspunsuri
comportamentale, biologice/fiziologice si emotionale.
Consecintele prelucrarii informationale (constiente sau inconstiente) sunt adaptative sau
dezadaptative.
La nivel comportamental, se face distinctia intre comportamentele adaptative si cele
dezadaptative. La acest nivel ne referim la comportamentul operant. Comportamentele adaptative
sunt acele reactii observabile si masurabile care sunt utile persoanei si o ajuta sa se adapteze
eficient la mediu. Un comportament nu este adaptativ sau dezadaptativ in sine, el devenind asa
doar raportat la un anumit context. Comportamentele noastre sunt generate de prelucrarile
informationale si sunt mentinute de consecintele lor.
Modelul ABC comportamental
A- Antecedentele: stimuli externi sau interni si prelucrarile informationale
B- Comportamentul- cel mai bine se preteaza pentru analiza comportamentele operante
prin care actionam asupra mediului in care traim.
C- Consecintele- intaririle si pedepsele.
Cele mai importante prelucrari informationale implicate in generarea comportamentelor
sunt:
1. Cunostintele procedurale – ca sa adopt un comportament trebuie sa stiu cum sa-l fac.
2. Autoeficacitate – ca sa adopt un comportament trebuie sa am incredere ca pot sa-l fac.
3. Expectante pozitive- adopt un comportament daca ma astept sa-mi aduca beneficii.
Consecintele includ intariri pozitive si negative care cresc frecventa comportamentului
tinta, precum si pedepsele care scad frecventa lui. Intarirea este o consecinta a comportamentului
care influenteaza probabilitatea acestuia de a fi continuat. Pedeapsa este o consecinta a unui
comportament, care scade probabilitatea acestuia de a fi continuat (ex. nu vorbesc in timpul orei
pentru ca data trecuta cand am facut acest lucru am primit o absenta nemotivata).
Pedeapsa este eficientă dacă:
-urmează imediat comportamentului dezadaptativ
-este marcata de un avertisment
-este administrată nonagresiv, calm

56
 -intăreste comportamentul opus
-comportamentul urmat de pedeapsa nu primeste alte intăriri pozitive.
Exemplu
(1) Comportamentul A : consum de alcool
Beneficii pentru pacient: reduce anxietatea si stresul
(2) Comportament A*: nu consumă alcool
Acest comportament este incompatibil cu A, este adaptativ, dar nu aduce aceleasi
beneficii (nu reduce anxietatea)
(3) Comportamentul B : face sport
Acest comportament este incompatibil cu A (nu poti face sport in timp ce consumi
alcool), este adaptativ si are aceleasi beneficii ca si A ( reduce stresul si anxietatea).

3.3.2.1 Tehnicile de interventie cognitiv-comportamentale

Procedurile de interventie terapeutică vizează urmatoarele niveluri:

1. Cognitiv (modificarea cognitiilor disfunctionale)
2. Comportamental (modificarea comportamentelor dezadaptative)
3. Fiziologic/biologic.
Modificarile de la aceste niveluri se exprimă apoi prin modificări la nivel afectiv-
emotional, la acest nivel neputandu-se interveni in mod direct.
Proceduri de interventie lanivel cognitiv.
Proceduri de restructurare cognitiva. Ele vizează modificarea cognitiilor disfunctionale
si irationale si inlocuirea acestora cu cognitii functionale si rationale. Ele incearcă să modifice
modul in care persoana interpretează evenimentul activator.
Proceduri de rezolvare de probleme si de antrenament asertiv. Ele urmaresc modificarea
evenimentelor activatoare de tip situatie externă generatoare de discrepantă cognitivă.
Procedura inocularii stresului.
Proceduri de interventie la nivel comportamental.
Tehnicile de interventie la nivel comportamental au doua functii, de a modifica
prelucrarile informationale si/sau de a aduce modificari comportamentelor operante. Interventia
la acest nivel e ghidata de doua reguli:

57
 -orice comportament este determinat de procesari informationale amorsate de stimuli
interni sau externi si este mentinut de consecintele sale. Pentru a schimba un comportament
trebuie facute modificari la nivelul antecedentelor (stimuli si prelucrari informationale) si a
consecintelor sale.
-accelerarea sau decelerarea unui comportament sunt natural si automat insotite de
decelerarea, respeciv accelerarea comportamentului opus. Comportamentul adaptativ trebuie să
aibă următoarele caracteristici:
• Să fie incompatibil cu comportamentul dezadaptativ
• Să aduce aceleasi beneficii ca si comportamentul dezadaptativ
• Să fie adptativ

58