ASP - Curs PDF

Asigurarea stabilității pantelor - curs
I. Introducere
II. Cauzele alunecărilor de teren
III. Clasificare
IV. Harti de risc
V. Monitorizarea alunecărilor de teren
VI. Calculul coeficientului de siguranţă la alunecare
VII. Măsuri pe prevenire și stabilizare
N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 1

I. Introducere
I. INTRODUCERE

I. Introducere
Alunecările de teren reprezintă fenomene foarte des întâlnite atât la nivel

naţional cât şi mondial. Alături de cutremure şi inundaţii, aceste dezastre naturale
pot provoca imense pagube materiale şi numeroase pierderi de vieţi omeneşti.
O mare parte din aceste alunecări (mai cu seamă cele de mai mici dimensiuni
ce afectează diferite tipuri de construcţii: clădiri, drumuri, căi ferate, canalizări...) ar
putea fi prevenite sau măcar semnalizate înainte de producerea lor, în urma unei
monitorizări adecvate. În cazul altor alunecări (în general cele de mare amploare
sau cele instantanee) este mai indicat să se aştepte derularea lor înainte de
eventuale intervenţii de consolidare.
Exemple de alunecări de teren produse în România în ultimii 2-3 ani:

I. Introducere
Foto I.1. DN 17 Km 232+000 – 236+600 Ilişeşti (Suceava)

I. Introducere
Foto I.2. DN 17 Km 236+410 –236+510 Ilişeşti (Suceava)

I. Introducere
Foto I.3. Dealul Hoia, Cluj Napoca

I. Introducere
Foto I.4. Dealul Hoia, Cluj Napoca

I. Introducere
Foto I.5. DN 15 km 247+900

I. Introducere
Foto I.6. DN 15 km 247+900

I. Introducere
Foto I.7. DN 15 km 259+200-259+600

I. Introducere
Foto I.8. Deal Cozla Piatra Neamţ

I. Introducere
Foto I.9. DN 17A, km 31+070-31+150

I. Introducere
Foto I.10. DJ 157C Viişoara - Biserican

I. Introducere
Foto I.11. Comuna Pucheni, jud. Damboviţa

I. Introducere
Foto I.12. Comuna Pucheni, jud. Damboviţa

I. Introducere
Foto I.13. DJ 296 km 1+200 Jud. Botoşan

II.ăCauzeleăalunec rileădeăteren
II. CAUZELE PRINCIPALE CARE PRODUC

ALUNEC RILEăDE TEREN
N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 17

II.1. Modificarea pantei versantului
În urma acţiunii factorilor naturali, sau a intervenţiei umane, panta unui

versant îşi poate modifica valoarea, fie în sensul creşterii, fie a scădrerii acesteia.
Dacă o diminuare a unghiului de înclinare a pantei este benefică pentru stabilitatea
acesteia, o mărire a valorii acestuia ar putea duce la alunecări de teren.
În acest context, principalele cauze care pot contribui la declanşarea
fenomenului de alunecare sunt următoarele:
eroziunea la baza versantului produsă de pârâuri, râuri..., mai cu seamă în
perioada viiturilor;
eroziuni torenţiale
prăbuşiri cauzate de golurile create de fenomene carstice, sau datorate excavaţiilor
subterane (exploatări miniere de mică adâncime).
excavaţii în versant pentru realizarea unor platforme pentru amplasarea unor
construcţii diverse: imobile, hale industriale, drumuri, căi ferate, canale de coastă
excavaţii executate pentru exploatări în cariere

Fig. II.1

II.2. Variaţia umidităţii pământului. Acţiunea mecanică şi hidrodinamică a

apei
Terenul ce formează un taluz sau un versant poate să îşi modifice umiditatea

în decursul timpului, atât în sensul creşterii, cât şi al diminuării ei.
Aportul de apă (care poate fi cuantificat prin creşterea gradului de umiditare

Sr) se poate produce din două surse:
infiltraţii din precipitaţii sau din topirea zăpezilor, pierderi din reţele de conducte de
alimentare cu apă sau din canalizare... Acest aport se produce gravitaţional. Tot pe
verticală, dar de jos în sus, se poate ajunge la o creştere a gradului de umiditate
datorită fenomenului de capilaritate în cazul pământurilor coezive aflate deasupra
pânzei freatice.
Creşterea substanţială a umidităţii unui teren se poate produce şi prin

ridicarea nivelului pânzei freatice statice sau în mişcare.
Diminuarea gradului de umiditate se poate realiza prin evaporare (în straturile

situate la suprafaţa terenului care au contact direct cu atmosfera), sau prin drenaj
de suprafaţă sau de adâncime.

Apa are o influenţă foarte mare asupra stabilităţii unui versant sau a unui taluz
datorită diminuării substanţiale a parametrilor rezistenţei la forfecare ( şi c) atunci
când umiditatea creşte. Din această cauză este absolut necesar ca la un calcul de
stabilitate de versant să cunoaştem influenţa creşterii umidităţii terenului asupra
coeficientului de stabilitate la alunecare. De asemenea foarte important este să
cunoaştem şi direcţia de circulaţie a apei (gravitaţională prin infiltraţie, sau datorită
pânzei de apă freatică în mişcare), pentru a lua cele mai corecte măsuri de drenaj.
În perioada variaţiilor de temperatură (îngheţ - dezgheţ), apa din porii şi

fisurile rocilor aflate în zona adâncimii de îngheţ are o influenţă mare asupra
fenomenelor de dezagregare a acestora, fapt ce duce la diminuarea rezistenţelor
mecanice a masivului de pământ.
Alunecări de teren pot avea loc şi datorită acţiunii hidrodinamice a apei

subterane. Procesele de antrenare hidrodinamică sub formă de sufozie,
eroziune internă, refulare sau rupere hidraulică, pot iniţia procese de alunecare
a versanţilor. Astfel de fenomene se produc şi datorită forţelor de filtraţie ce se
manifestă îndeosebi când nivelul apei din interfluvii creşte şi apa este drenată
către suprafaţa versanţilor. De asemenea în cazul golirii rapide a lacurilor de
acumulare (ruperea digurilor sau barajelor) fenomenul de exfiltraţie

favorizează alunecările de teren mai cu seamă acolo unde se întâlnesc

straturi de pământ necoeziv.
II.3. Supraîncărcarea versantului
Realizarea oricăror tipuri de construcţii (locuinţe, hale industriale, construcţii

sociale şi culturale) pe amplasamente în pantă, mai cu seamă în zonele cu
potenţial mare de alunecare, pot duce la declanşarea unor astfel de fenomene.
Trebuie subliniat faptul că în aceste cazuri, alunecările de teren se pot produce atât
datorită supraîncărcării versantului (creşte componenta tangenţială a greutăţii
terenului la nivelul suprafeţei potenţiale de alunecare - ), cât şi datorită creşterii
umidităţii pământului cauzată de infiltraţiile de apă din instalaţii şi canalizare.
Aceleaşi efecte se pot produce şi în cazul realizării unor săpături în versant
pentru construirea unui drum, cale ferată..., cu depozitarea materialului dislocat la
buza versantului aval.

Fig.II.2.
II.4. Solicitări dinamice. Şocuri seismice, vibraţii provocate de explozii,

trafic rutier sau feroviar etc.
Tot ceea ce înseamnă solicitări dinamice în masa de pământ ce formează

un taluz sau un versant, provenite fie din mişcări seismice, fie din vibraţii
provocate de factori exteriori, pot micşora, mai mult sau mai puţin coeficientul
de stabiltate la alunecare a amplasamentului.
Pericolul cel mai mare pentru stabilitatea versanţilor în timpul cutremurelor

de pământ îl constituie undele superficiale transversale care acţionează în plan
orizontal, sub formă sinusoidală, afectând stabilitatea versanţilor prin
momentele de inerţie pe care le creează. O eventuală creştere a umidităţii
terenului cauzată de precipitaţii în exces poate agrava şi mai mult situaţia.
Pe lângă influenţa caracteristicilor fizice şi mecanice ale pământului şi

particularităţile geomorfologice ale versanţilor, declanşarea alunecărilor
depinde şi de acceleraţia vibraţiilor. Observaţiile şi măsurătorile efectuate de
diverşi autori au arătat că pentru acceleraţii de ordinul a câtorva zeci de cm/s2
efectul este neglijabil.

Când acceleraţia depăşeşte 80-100 cm/s2 efectul aceslor vibralii începe

să devină periculos. Când acceleraţia vibraţiilor devine egală cu acceleraţia
gravitaţiei (981 cm/s2) corpurile se desprind de pe suprafaţa scoarţei şi
posibilitatea de producere a alunecărilor şi prăbuşirilor de roci creşte
considerabil. Această situaţie ar corespunde la cutremure de intensitate
maximă.
Un fenomen deosebit de grav se poate produce în situaţia în care terenul

este alcătuit din pământuri necoezive (nisipuri), afânate, uniforme şi saturate.
Un eventual seism, sau o explozie poate duce la apariţia fenomenului de
lichefiere, cu pierderea completă a rezistenţei la forfecare şi a capacităţii
portante. Se pot produce astfel masive alunecări de teren sau prăbuşiri ale
tuturor stratelor de pământ de deasupra nisipului lichefiat.

Principalii factori care pot influenţa declanşarea unei alunecări de teren au fost
indicaţi de IUGS – WG/L:
Condiţii de teren:
Pământuri plastic moi

Pământuri sensibile
Pământuri macroporice (colapsibile)
Roci alterate
Roci forfecate
Roci crăpate sau fisurate
Discontinuităţi în masivul de rocă cu orientare nefavorabil ă (falii, discordanţe,
cute-falii, contracte sedimentare).
Contraste de permeabilitate şi efectul acestora asupra apei subterane.
Contraste de tărie (roci tari dispuse peste roci moi).

Procese geomorfologice
Ridicări tectonice
Ridicări vulcanice
Împingeri glaciale
Eroziune fluviatilă la baza versantului.
Eroziunea valurilor la baza versantului.
Eroziune glaciară la baza versantului.
Eroziunea malurilor (eroziune laterală)
Eroziune subterana (dizolvare, subfoziune mecanică).
Supraîncărcarea versanţilor la partea superioară.
Modificarea vegetaţiei (prin eroziune, incendii. secetă).

Procese fizice
Ploi torenţiale (de scurtă durată).

Topirea rapidă a zăpezii
Precipitaţii de lungă durată.
Inundaţii, maree, viituri produse de ruperea barajelor naturale.
Cutremure
Erupţii vulcanice.
Breşe în cratere şi revărsarea lacurilor vulcanice.
Dezgheţarea pământurilor îngheţate permanent
Fenomene de îngheţ-dezgheţ.
Umflarea şi contracţia pământurilor expansive.
Procese antropogene
Excavaţii pe versant sau la baza acestuia.
Suprasarcini aplicate pe versant sau la partea superioară a acestuia.
Golirea rapidă a lacurilor.
Irigaţii.
Întreţinerea defectuoasă a sistemelor de drenaj.
Pierderi de apă din reţelele de alimentare cu apă, canalizare, reţele de drenare a
apelor pluviale.
Modificări ale vegetaţiei (despăduriri).

Exploatări miniere subterane şi în cariere.

Crearea depozitelor de steril .şi halde menajere.
Vibraţii artificiale (Trafic, baterea piloţilor, funcţionarea maşinilor grele)

III.ăClasificareaăprincipalelorătipuriădeăalunec ri
III. CLASIFICAREA PRINCIPALELOR TIPURI DE

ALUNEC RI

Elementele ce definesc şi descriu o alunecare de teren atât calitativ cât şi

cantitativ sunt:
 treapta (faţa) de desprindere principală este suprafaţa înclinată sau

verticală, concavă ce limitează extremitatea superioară a alunecării şi se
prelungeşte în adâncime cu suprafaţa de alunecare;
 coronamentul sau fruntea alunecării este zona situată deasupra feţei de
desprindere principale, puţin afectată de alunecare. Se disting unele fisuri
şi crevase determinate de tensiunile de întindere din această zonă;
 capul (vârful) alunecării este limita amonte a alunecării sau mai precis,
partea din materialul alunecat ce se găseşte în contact cu ruptura
principală;
 terasa alunecării reprezintă partea de material alunecător cuprins între
cele două rupturi;
 flancul (stâng sau drept) reprezintă limita laterală a alunecării, prelungire a
rupturii principale;

 piciorul alunecării corespunde intersecţiei aval a suprafeţei de alunecare

cu suprafaţa topografică iniţială a terenului. Acesta este de regulă acoperit
de acumulantul de alunecare;
 baza alunecării este extremitatea inferioară a acumulantului de alunecare;
 suprafaţa de rupere sau alunecare este suprafaţa (zona) ce separă masa
alunecătoare de roca stabilă (rocă în loc);
 corpul alunecării este partea centrală a alunecării care acoperă suprafaţa
de alunecare;
 fisurile şi crevasele sunt rupturi în masa rocii, individualizate prin fante
importante de diferite forme în funcţie de solicitarea predominantă ce le-a
produs.


Dimensiunile unei alunecări sunt definite prin lungime (totală sau a
alunecării), lăţime şi adâncime:
 lungimea totală este distanţa între coronament şi baza alunecării;
 lungimea alunecării este distanţa între coronament şi piciorul alunecării;
 adâncimea alunecării este distanţa între suprafaţa de alunecare şi terenul
natural;
 lăţimea alunecării este distanţa între flancuri.
Clasificarea alunecărilor de taluzurillor / versanţilor se face pe baza

următoarelor criterii:
 natura rocii;
 cinematica mişcării;
 viteza mişcării;
 morfologia şi tipul de suprafaţă de cedare;
 vârsta cedării etc.




Inăfuncţieădeănaturaărociiăalunecate:
A. Alunecări de depozite superficiale (luturi de pantă, deluviu) datorită în special

agenţilor de suprafaţă:
- curgeri lente de deluviu sau grohotiş (mişcări ale fragmentelor de rocă,
provenite prin dezagregarea fizică a rocilor stâncoase);
- alunecări lamelare (pierderi de stabilitate ca urmare a unor caracteristici
fizico-mecanice inferioare, în raport cu stratul subiacent sau a prezenţei
în bază a unui strat de argilă cu proprietăţi “lubrifiante“);
- curgeri de pământ (pământul îmbibat cu apă şi înmuiat curge datorită
energiei de relief mari sub forma unei mase fluide, cu o viteză
apreciabilă);
- curgeri torenţiale, lichefieri de nisipuri (se produc pe timpul perioadelor
ploioase când o masă de grohotiş şi apă se desprinde de pe un versant
stâncos şi se deplasează pe făgaşul unor văi spre bază, cu o viteză
relativ mare, afectând în general căile de comunicaţii din zonă).

B. Alunecări de roci pelitice neconsolidate sau parţial consolidate (argile,
marne, argilite, şisturi pelitice), care se produc în următoarele condiţii:
- pe suprafeţe cilindrice, când rezistenţa la forfecare este depăşită
(produce ca urmare a depăşirii rezistenţei la forfecare în lungul
suprafeţei de cedare);
- pe suprafeţe preexistente sau vechi planuri de separaţie (are loc în
lungul suprafeţelor de stratificaţie care iau naştere în procesul de
sedimentare şi de formare a coloanei stratigrafice);
- prin refularea straturilor mai de dedesubt (incluzând alunecarea
umpluturilor, datorită aceluiaşi proces) - alunecări de blocuri, deformaţii
ale taluzurilor prin refularea rocilor de la baza văilor de eroziune sau a
săpăturilor sub acţiunea presiunilor laterale, sau cedări ale lucrărilor din
pământ (ramblee, diguri, baraje), ca urmare a depăşirii capacităţii
portante a terenului de fundare.

C. Alunecări de roci stâncoase:
- alunecări pe suprafeţe preexistente (de strat, de şistuozitate, planuri de
contact sau dislocare) - au loc când orientarea acestora este
defavorabilă, spre taluz, iar agenţii externi ca apa, îngheţul, eroziunea,
reduc forţele de frecare la nivelul suprafeţelor de stratificaţie;
- deformaţii lente de lungă durată ale versanţilor de munte (se produc în
general pe plane tectonice, sau pe straturi înclinate de argilă care
prezintă un coeficient de frecare mic sau se micşorează ca urmare a
îngheţului sau a apei pătrunse la nivelul suprafeţelor de contact, prin
deschiderea progresivă a fisurilor sau contactelor);
- prăbuşiri de roci sau ebulmentele - deplasarea bruscă a blocurilor de
rocă ce cad liber fără a se delimita o suprafaţă clară de alunecare.

D. Tipuri speciale de alunecări:
- soliflucţiune ( proces lent de deplasare (curgere) a unei mase de
sfărâmături de roci saturate (noroi dens), în urma dezgheţului, pe
pantele versanţilor muntoşi);
- alunecări în argile sensibile (sensitive) - micşorare a rezistenţei la
forfecare a argilelor sensitive ca urmare a reducerii clorurii de sodiu din
apa din pori de la 20- 30 g/l la 1,2- 2,9 g/l. Această reducere determină o
micşorare a intensităţii forţelor de interacţiune dintre particulele argiloase
şi apa legată, cu implicaţii directe asupra valorii rezistenţei la forfecare şi
a limitei de curgere, care determină alunecări sub forma curgerii unui
lichid vâscos, cu o umiditate practic constantă;
- alunecări subacvatice (se produc pe fundul lacurilor sau ţărmurilor mărilor
şi constau din deplasări ale sedimentelor recente (argile, mâluri
nisipoase şi calcaroase, nisipuri fine etc.) pe fundul înclinat al acestora).

Tipul Material
mișcării Rocă Deluviu Pământ
Cădere
Răsturnare

Tipul Material
mișcării
Rotație Rocă Deluviu Pământ
Alunecare
Translație

Tipul Material
mișcării Rocă Deluviu Pământ
Împrăștiere
Curgere
Complexă

In funcţie de forma suprafeţei de alunecare:
- alunecări circular - cilindrice, caracteristice versanţilor cu structura

omogenă din punct de vedere filologic şi geotehnic
- alunecări de translaţie (pe suprafeţe plane), se produc pe suprafeţele
plane ale unor strate cu rezistenţa la forfecare redusă (exemplu un strat
de argilă care se poate înmuia după o perioadă de precipitaţii sau
datorită pierderilor prin infiltraţii de apă din reţelele de apă sau
canalizare).
- alunecări pe suprafeţe de formă oarecare.


In funcţie de adâncimea maximă a suprafeţei de alunecare:
- grosimea masei alunecate reprezintă distanţa dintre suprafaţa terenului şi

suprafaţa de alunecare, măsurată pe direcţia normală pe acestea, în timp
ce,
- adâncimea alunecării reprezintă distanţa dintre aceleaşi suprafeţe
măsurata pe verticală.

In funcţie de sensul de deplasare al frontului de desprindere:
- Alunecări de tip retrogresiv (delapsiv) când frontul de desprindere al masei

de roci care alunecă se deplasează către partea superioară a versantului.
Principalele cauze care favorizează acest tip de alunecare sunt eroziunile
sau excavaţiile executate la baza versanţilor. Caracteristic acestui tip de
alunecare este faptul că frontul de desprindere se deplasează de la partea
inferioară a versantului către partea superioară, alunecarea făcându-se
felie cu felie, roca antrenată în procesul de alunecare este supusă la
eforturi de întindere iar sensurile de deplasare ale frontului de
desprindere şi ale masei alunecate sunt opuse.

- Alunecările de tip progresiv (detrusiv) se datorează în principal
supraîncărcării versanlilor şi de regulă încep din zona supraîncărcată şi
se extind către baza versantului. Se caracterizează prin aceea că
fronturile de desprindere se succed începând de la partea superioară
către baza versantului, direcţia de deplasare a frontului de desprindere
este în acelaşi sens cu deplasarea masei care alunecă iar rocile
antrenate în procesul de alunecare sunt supuse eforturilor de
compresiune.

În funcție de poziția suprafeței de alunecare față de stratificația terenului :
- Alunecări consecvente - se produc după suprafețe de alunecare ce
urmăresc plane de bază de stratificație sau șistuozitate, fisuri, falii, linii tectonice
sau alte suprafețe de minimă rezistență, cu deplasare în sensul căderii
suprafeței versantului. Tot în această categorie sunt incluse și alunecările
“formațiunii acoperitoare” pe roca de bază.
- Alunecări insecvente - au loc în lungul unor suprafețe de rupere curbe,

de regulă cilindrice și apar, în primul rând, în depozite omogene de roci moi sau
stâncoase. Prezintă suprafețe de alunecare ce intersectează stratificația sub
diferite unghiuri și astfel se mobilizează rezistențe la forfecare mult mai mari
decât cele corespunzătoare suprafețelor de stratificație. Aceasta face ca aria de

răspândire a alunecărilor insecvente să fie mai restrânsă decât a celor
consecvente.
Aluncări insecvente Alunecări asecvente

- Alunecări asecvente - se întâlnesc atât în rocile omogene moi (loessuri,
argile, deluvii), cât și în masivele stâncoase omogene sau stratificate, puternic
fragmentate, prezentând de regulă suprafețe de cedare cilindrice cu directoare
apropiată, ca formă, de un cerc.

In funcţie de viteza de deplasare a maselor de roci care alunecă:
Varnes
Nr. Schuster-
Alunecare Clasificare veche Clasificare nouă
crt. Fleming (1982)
(1958) (1978)
1 extrem de
v3 m/s v5 m/s 10 m/s
rapidă
2 foarte 3 m/s  0,3 m/min 3 m/min  5 m/s 1 m/min  10
rapidă m/s
3 rapidă 0,3 m/min  1,5 m/zi 1,8 m/oră  3 1 m/zi  1
m/min m/min
4 moderată 1,5 m/zi 1,5 m/lună 1,5 m/lună 1,8 1 m/lună
m/oră 1m/zi
5 lentă 1,5 m/lună  1,5 1,6 m/an  13 1 m/an  1
m/an m/lună m/lună
6 foarte lentă 1,5 m/an  0,06 16 mm/an  1,6 1 cm/lună 
m/an m/an 1cm/an
7 extrem de v 0,06 m/an v 16 mm/an  1 cm/an
lentă

In funcţie de starea alunecării:
- alunecări active şi alunecări reactivate sunt alunecări care se află în plină

desfăşurare;
- alunecări suspendate sunt alunecări care se află într-o stare de echilibru
labil putând fi reactivate dacă acţionează unul sau mai mulţi factori
cauzali);
- alunecări inactive sau stabilizate sunt cele intrate definitiv în stadiul de
echilibru stabil).

IV.ăH r iădeărisc
IV.ăH R IăDEăRISC
N.ăBo uă– Asigurareaăstabilit iiăpanteloră- Curs, 2015-2016 54

Întocmireaăh r ilorătematiceăşiăcalcululăcoeficien ilorădeăinfluen
Baza de lucru pentru hărţile tematice este harta topografică 1:50 000.
Prelucrarea hărţilor tematice, ca şi a hărţii de hazard finale s-a făcut prin
programul specializat Autocad Map, care are inclus sistemul de prelucrare a
datelor GIS. Fiecărui factor i s-au alocat coeficienţii de influenţă aleşi în funcţie
de reglementările în vigoare:
 Factorul Iitologic, Ka
 Factorul geomorfologic, Kb
 Factorul structural, Kc
 Factorul hidrologic şi climatic, Kd
 Factorul hidrogeologic, Ke
 Factorul seismic, Kf
 Factorul silvic, Kg
 Factorul antropic, Kh

POTEN IALULăDEăPRODUCEREăAăALUNEC RILORă(p)ăăăăăăăăăăăăăăăăăăă
Nr.
SC ZUT MEDIU RIDICAT
crt
PROBABILITATEAăDEăPRODUCEREăAăALUNEC RILORă(P)ăŞIăCOEFICIENTULă
Criterirul
Simbol
DE
RISCăCORESPUNZ TOR
Practic
redus medie medie-mare mare foarte mare
zero
0 <0.10 0.10-0.30 0.31-0.50 0.51-0.80 >0.80
1 Ka Roci stăncoase, Majoritatea rocilor sedimentare Roci sedimentare
masive, compacte sau care fac parte din detritice neconsolidate-
fisurate formaţiunile acoperitoare necimentate, de tipul
(deluvii, coluvii şi depozite argilelor, argilelor grase,
proluviale) şi din categoria saturate, plastic moi -
rocilor semistâncoase (roci plastic consistente, cu
Litologie
pelitice stratificate, cum sunt umflări şi contracţii

şisturile argiloase, marnele şi mari, argile
marnocalcare, cretele, rocile montmorillonitice,
metamorfice, îndeosebi puternic expansive, prafuri
şisturile de epizona şi mai puţin şi nisipuri mici şi mijlocii
cele de mezozonă, puternic afânate, în stare
alterate şi exfoliate, unele roci submerasata, brecia sării,
de natură magmatică puternic etc
alterate, etc).

2 Kb Relief plan orizontal, Relief de tip colinar, Relief caracteristic zonelor
afectat de procese de caracteristic zonelor de deal şi de munte,
Geomorfologie
eroziune piemontane şi de podiş, puternic afectate de o
nesemnificative, văile fragmentat de reţele reţea densă de văi tinere
care constituie hidrografice cu văi ajunse într- cu versanţi înalţi,
reţeaua hidrografică un anumit stadiu de maturitate, majoritatea văilor fiind
fiind într-un avansat mărginite de versanţi cu înălţimi subsecvente (paralele
stadiu de maturitate medii şi înclinări în general cu direcţia stratelor)
medii şi mici
3 Kc Corpuri masive de Majoritatea structurilor Structuri
roci stâncoase de geologice cutate şi faliate geologice I :aracteristice
natură magmatică, afectate de clivaj şi fisurate, ariilor jeosinclinale în
roci sedimentare structurile diapire, zonele ce facies de fliş şi brmaţiunilor
Structural
stratificate, cu strate marchează fruntea pânzelor de de molasă din lepresiunile

în poziţie orizontală, sariaj marginale, structuri
roci metamorfice cu geologice stratificate,
suprafeţe de puternic :utate şi dislocate,
şistuozitate dispuse în afectate de o reţea densă
plane orizontale de clivaj, fisuraţie şi itrati
ficaţi

4 Kd Zone în general aride, Cantităţi moderate de Precipitaţii lente de lungă
cu precipitaţii medii precipitaţii. Văile principale din durată, cu posibilităţi mari
anuale reduse. reţeaua hidrografică au atins de înfiltrare a apei în roci.
Debitele scurse pe stadiul de maturitate în timp ce La ploi rapide, viteze mari
albiile râurilor, ale afluenţii acestora se află încă în de scurgere cu transport de
Hidrologic şi climatic
căror bazine stadiu! de tinereţe, în timpul debite solide. Predomină

hidrografice se extind viiturilor se produc atât eroziuni procesele de eroziune
în zone de deal şi de verticale cât şi laterale. verticală.
munte, în general Importante transporturi şi
sunt controlate de depuneri de debite solide.
precipitaţiile din
aceste zone. Pe
albiile râurilor
predomină procesele
de sedimentare,
eroziunea având loc
lateral în timpul viiturii

5 Ke Curgerea apelor Gradienţi de curgere a apeiCurgerea apelor freatice
freatice are loc la freatice moderaţi. Forţele de
are loc sub gradienţi
gradienţi hidraulici filtraţie au valori care pot
hidraulici mari. La baza
Hidrogeologic foarte mici. Forţele de influenţa sensibil starea de
versanţilor, uneori şi pe
filtraţie sunt echilibru a versanţilor. Nivelul
versanţi, apar izvoare de
neglijabile. Nivelul apă. Există o curgere din
apei freatice, în general se
liber al apei freatice situează la adâncimi mai mici
interiorul versanţilor către
se află Ia adâncime de 5 metri suprafaţa acestora cu
mare. dezvoltarea unor forţe de
filtraţie ce pot contribui la
declanşarea unor alunecări
de teren.
6 Kf Intensitate sismică pe Intensitate seismică de gradul Intensitate seismică mai
Seismic
scara MSK mai mică 6-7 mare de gradul 7

de gradul 6
7 Kg Gradul de acoperire Gradul de acoperire cu Gradul de acoperire cu

cu vegetaţie vegetaţie arboricolă cuprins vegetaţie arboricolă mai
arboricolă mai mare între 20% şi 80%. Păduri de mic de 20%.
Silvic
de 80%. Păduri de foioase şi conifere, cu arbori de

foioase cu arbori de vârstă şi dimensiuni variate.
dimensiuni mari.

8 Kh Pe versanţi nu sunt Pe versanţi sunt executate o Versanţi afectaţi de o reţea
executate construcţii serie de lucrări (platforme de densă de conducte de
importante, drumuri şi cale ferată, canale alimentare cu apă şi
acumulările de apă de coastă, cariere). Cu canalizare, drumuri, căi
lipsesc extindere limitată şi pentru care ferate, canale de coastă,
Antropic
s-au executat lucrări cariere, supraîncărcarea

corespunzătoare de protecţie a acestora în partea
versanţilor superioară cu depozite de
haldă construcţii grele.
Lacuri de acumulare care
umezesc versanţii în partea
inferioară.

Harta factorului litologic Ka
Pe structura hărţii geologice scara 1:50.000-1:200.000, elaborate de IGR,

se vor atribui valori factorului Ka urmând ghidul general pentru întreg teritoriul
României, elaborat de S.C. Prospecţiuni S.A.
Sintetic, în studiul de faţă sunt previzionate următoarele categorii
litologice generice ce vor fi utilizate.
• 0,10-0,30 (probabilitate medie) pentru depozitele aluviale in situ, în
lungul terasei râului Buzău;
• 0,31-0,50 (probabilitate medie/medie-mare) pe zona de extindere a
flisului grezos-calcaros;
• 0,51-0,80 (probabilitate mare) pe aproximativ 80% din suprafaţa
administrativă a comunei, pe zona de aflorare a flisului grezos cu
intercalaţii sistoase;
• 0,81-1,0 (probabilitate foarte mare) pentru depozitele sedimentare
detritice neconsolidate dislocate de diverse procese geodinamice.


Harta factorului geomorfologic Kb
Harta se va realiza pe baza hărţilor vectoriale cu curbe de nivel prin zonări

ale categoriilor de pantă: 0-10°, 10-20°, > 20°. pe care au fost trasate pantele
relative.
Coeficienţii alocaţi pentru cuantificară factorului geomorfologic sunt înscrişi
în intervalele:
• 0,31-0,50 (probabilitate medie-mare) pentru zonele cu pante <10%;
• 0,51-0,80 (probabilitate mare),) pentru zonele cu pante cuprinse
între 10%-20%;
• 0,81-1,00 (probabilitate foarte mare) pentru zonele având pante
>20%.
Atribiuirea valorii factorului Kb se va face automat prin analiza digitală a
pantei în cadrul programului ArcGlS, care va delimita areal fiecare sector de
izopantă cuprins între limite prestabilite.


Harta factorului
structural Kc
Pentru întreg
teritoriul municipiului,
factorul structural este
evaluat în intervalul
0,31-0,50 corespunzător
structurilor geologice
caracteristice ariilor
geosinclinale în facies
de fliş, formaţiunilor
geologice puternic
cutate şi dislocate,
afectate de o reţea
densă de clivaj, fîsuraţie
şi stratificaţie.

Harta factorului hidrologic

si climatic Kd
Se realizează pe baza
de hărţilor climatice existente
şi pe baza istoricului
precipitaţiilor din zona,
coeficientul Kd fiind estimat
la valoarea 0,7 -precipitaţii
lente, de lungă durată cu
posibilităţi mari de infiltrare a
apei în roci, care la ploi
rapide generează viteze mari
de scurgere cu transport de
debite solide, predominând
procesele de eroziune
verticală.

Harta factorului hidrogeologic Ke
Pentru realizarea hărţii hidrogeologice se vor utiliza informaţii privind

nivelul apei subterane din foraje de observaţii din reţeaua hidrogeologică,
puţuri, izvoare.
Valorile coeficientului hidrogeologic sunt cuprinse în intervalul:
• 0,10-0,30 (probabilitate medie) pentru zonele în care acviferele se
găsesc la adâncimi mari şi care nu influenţează stabilitatea
versanţilor;
• 0,31-0,50 (probabilitate medie-mare) pentru zonele cu exfiltraţii
temporare (în perioadele de precipitaţii) la baza versanţilor;
• 0,51 -0,80 (probabilitate mare), pentru zonele cu exfiltraţii
permanente la baza versanţilor;
• 0,81-1,0 (probabilitate foarte mare) pentru zonele cu instabilitate
accentuată, care prezintă izvoare la baza versanţilor.


Harta factorului seismic

Kf
Se va utiliza harta
seismică existentă, conform
normativului PI00-1/2004,
cf. Standard P. 100-92, se
plasează în zona seismica
F, corespunzătoare unei
valori a Coeficientului Ks =
0,06 si unei valori a Tc (s) =
0,7, iar cf. Standardului
P100-1/2004, in zona cu
valoarea de varf a
acceleraţiei gravitaţionale
de 0,08 g, corespunzător
perioadei de control (colt) a
spectrului de răspuns Tc =
0,7 s..

Harta factorului silvic Kg
Se realizează pe baza aeorofotogramei zonei studiate, precum şi pe baza

hărţii topografice. Astfel, se vor reprezenta pe hartă zonele cu vegetaţii
arboricole, cu rol de susţinere a versanţilor, vegetaţiile hidrofile, care indică
zone cu umiditate excesivă şi alte tipuri de vegetaţii existente, prin următorii
coeficienţi:
• 0,10-0,30 (probabilitate medie) gradul de acoperire cu vegetaţie
arboricolă mai mare de 80%. Păduri de foioase cu arbori de
dimensiuni mari;
• 0,31-0,50 (probabilitate medie-mare) gradul de acoperire cu
vegetaţie arboricolă cuprins între 20% şi 80% - păduri de foioase şi
conifere, cu arbori de vârstă şi dimensiuni variate;
• 0,51-0,80 (probabilitate mare), gradul de acoperire cu vegetaţie
arboricolă mai mic de 20%.


Harta factorului antropic Kh
Se realizează pe baza hărţilor cadastrale şi de urbanism puse la

dispoziţie de Consiliul Judeţean. Factorul antropic variază în intervalele:
• 0,10-0,30 (probabilitate medie) pentru zonele în care pe versanţi nu
sunt executate construcţii importante,iar acumulările de apă lipsesc;
• 0,31-0,50 (probabilitate medie-mare) pentru zonele în care pe
versanţi se găsesc o serie de construcţii uşoare;
• 0,51-0,80 (probabilitate mare), pentru zonele în care pe versanţi sunt
executate o serie de lucrări (platforme de drumuri şi cale ferată,
canale de coastă), cu extindere limitată şi pentru care s-au executat
lucrări corespunzătoare de protecţie a versanţilor;
• 0,81-1,0 (probabilitate foarte mare) pentru zonele în care pe versanţi
se extind construcţii însoţite de o reţea densă de conducte de
alimentare cu apă şi canalizare, drumuri, căi ferate, canale.


CALCULUL COEFICIENTULUI MEDIU DE HAZARD

Utilizând coeficienţii factorilor de influenţă se calculează coeficientul
mediu de hazard, K(m), cu formula:
K (a)  K (b)
K (m)   K (c)  K (d )  K (e)  K ( f )  K ( g )  K (h)
6
Realizareaăh r iădeăhazardăIaăalunecare
Harta de hazard la alunecare se va realiza în conformitate cu prevederile

normelor în vigoare. în urma calculului coeficienţilor de influenţa, a distribuţiei
lor geografice şi a stabilirii gradelor de potenţial (scăzut, mediu, ridicat), cărora
le corespunde o anumită probabilitate de producere a alunecării. Operaţia se
realizează prin softul ArcGIS, urmare intersecţiei suprafeţelor corespunzătoare
fiecărui factor (layer) şi a aplicării valorii matematice a Km din formula mai sus
prezentată, pentru fiecare nou poligon generat.
Harta cu distribuţia geografică a coeficientului mediu de hazard în sistem
GIS, va sintetiza următoarele categorii de zone:

• 0,00-0,30 (probabilitate medie) pentru zonele situate în albia majoră

a râurilor, sau la partea superioară a formelor de relief;
• 0,31-0,50 (probabilitate medie-mare);
• 0,51-0,80 (probabilitate mare);
• 0,81-1,0 (probabilitate foarte mare);
Operaţia matematică de calcul se va realiza, ulterior elaborării hărţilor

factoriale, prin generarea unui grid unitar (pentru cele 8 hărţi factoriale şi pentru
harta factorului mediu, într-o reţea ipotetică de 10 x 10 m). Produsul obţinut va
cuprinde un mozaic dens de poligoane definite prin valori Km extrem de variate
(teoretic,cuprinse între valoarea 0 şi 1). Harta finală Km va sintetiza/simplifica
această extremă variabilitate în benzi valorice rezumative (aceleaşi pentru
întreg teritoriul naţional), care vor induge restrîngerea poligoanelor de distribuţie
areală la aproximativ 8-12 categorii.
Înăfinalăvaărezultaăhartaăcuădistribuţiaăgeografic ăaăcoeficientuluiă
mediuădeăhazardărealizat ăprinăutilizareaăunuiăprogramăspecializatăArcGIS.


V. Monitorizare
V. Echipamente de monitorizare a
alunecărilor de teren

V. Monitorizare
În prezent, pentru monitorizarea versanţilor instabili se face uz de

echipamente şi tehnici specifice unor domenii conexe sau special concepute în
acest scop, cum ar fi: geodezia terestră sau spaţială, fotogametrie terestră şi
aeriană, aparate electro-optice sau cu fir de invar pentru măsurarea distanţei,
extensiometre cu coardă vibrantă, cu plajă lungă sau scurtă de măsurare,
fisurometre cu unitate de măsură centrală, mire cu vernier, nivele cu vizare
micrometrică, tasometre, pendul invers, înclinometre de foraj, piezometre
deschise, sonde de presiune interstiţială pe bază de presiune sau electrice,
pluviometre cu înregistrare, sonde de temperatură, staţii pentru semnale
seismice [25].
Cea mai mare parte a captatorilor există sub două forme:

- cu funcţionare automată, care necesită utilizarea unei centrale de
achiziţie ce poate fi lăsată pe teren;
- neautomatizaţi, pentru care măsurarea necesită prezenţa pe
teren a unui tehnician.
Alegerea unuia sau altui tip de captatori depinde în principal de frecvenţa

măsurătorilor şi de resursele financiare alocate proiectului de supraveghere.
Este de dorit şi prudent, ca atunci când sunt utilizate dispozitive cu funcţionare
automată şi fixe pe teren, acestea să fie dublate de dispozitive care asigură

V. Monitorizare
măsurători manuale pentru validarea periodică a măsurătorilor, pe de o parte şi

de a dispune de un minim de informaţii în caz de defectare, pe de altă parte.
Uneori, apare ca justificat de urmărit mărimi fizice diferite, mărimi identice

în locuri diferite, mărimi identice în locuri vecine dar cu metode diferite sau de a
efectua măsurători cu o frecvenţă mult superioară aceleia ce ar fi permis
definirea cinematicii fenomenului. Volumul de informaţii achiziţionate permite:
- a se elimina, în parte, problemele legate de fiabilitatea în timp a
dispozitivelor din sistemul de supraveghere;
- de a compensa neajunsurile inerente ale anumitor tehnici, spre
exemplu: măsurătorile de distanţă în infraroşu nu sunt operante pe
ploaie puternică, vizarea optica nu poate fi practicată noaptea etc;
- eliminarea unor incertitudini privind comportarea alunecării prin
eliminarea unor fenomene parazite ce pot afecta anumite
dispozitive (mişcările vibratorii în cazul măsurătorilor cu
extensiometre).
În cazul unor obiective de importanţă majoră puse în pericol de o
alunecare de teren, diversificarea măsurătorilor este recomandată, volumul de
informaţii permiţând eliminarea unor înregistrări neadecvate cinematicii
fenomenului pe ansamblul său şi deci evitarea declanşării unor alarme
inoportune.

V. Monitorizare
Cartarea geologică
Cartarea
geologică permite
depistarea unei
alunecări în diferitele ei
faze şi identificarea
factorilor care o
generează.
Figura. Harta geologica

Canada - 1989 New York
State Department of
Transportation

V. Monitorizare
Cartarea geologică a alunecărilor se impune a fi făcută începând cu faza

de studii pentru amplasamentul construcţiilor şi continuată periodic pentru a se
urmări evoluţia fenomenului.
Cartarea inginero-geologică a alunecărilor de teren se face în scopul
cunoaşterii zonelor afectate şi al studierii măsurilor de stabilizare. Se urmăreşte
nu numai reprezentarea pe hartă a zonelor afectate de alunecări, ci şi
cunoaşterea tuturor factorilor care generează procesul de alunecare.
În procesul de cartare a unei alunecări de teren se dă atenţie tuturor
factorilor geologici care generează alunecarea şi care furnizează informaţii
asupra ei, cum sunt formaţiunile geologice, vârsta şi natura litologică, tectonică,
apele subterane, şi se studiază în detaliu toate elementele alunecării care pot fi
observate direct, şi anume: faţa de desprindere, terasa de alunecare,
acumulatul de alunecare, crăpăturile longitudinale şi transversale, relieful
alunecării, marginile şi baza alunecării.
Terasele aluvionare trebuie reprezentate pe hărţi cu maximum de atenţie,
deoarece ele joacă un foarte mare rol în prevenirea alunecărilor de teren, pe
cale naturală. De regulă, versanţii care sunt protejaţi la bază de un nivel de
terasă nu sunt afectaţi de alunecări de teren.

V. Monitorizare
Măsurători topografice
Pentru urmărirea dinamicii alunecărilor de teren prin intermediul

măsurătorilor topografice, se delimitează pe suprafaţa versantului areale cu
grade diferite de stabilitate. Se amplasează repere din borne de beton şi din
lemn gudronat, având o lungime de 0,75-1,25 m şi profil pătrat de 5-6/5-6 cm.
Picheţii sunt amplasaţi pe profile considerate caracteristice, urmărindu-se
cea mai probabilă evoluţie ulterioară a alunecării. Pentru acoperirea întregii
suprafeţe afectate, sau cu perspectivă de a fi afectată de fenomene de
instabilitate, se amplasează alte repere dispuse areal.
O altă serie de reperi se plantează în zonele stabile, limitrofe alunecării,
reperi ce trebuie încastraţi astfel încât să existe certitudinea că nu suferă
deplasări.
La terminarea plantării reperelor topografice, zona alunecată, sau
predispusă la alunecare, prezintă trei categorii de puncte pentru măsurători:
- puncte considerate stabile;
- puncte de profil;
- repere areale.
Urmărirea începe prin stabilirea coordonatelor şi cotelor tuturor reperilor şi
marcarea acestora pe planul de situaţie. Se fac apoi măsurători periodice după
un program prestabilit, se determinară deplasările reperilor de pe alunecare,

V. Monitorizare
atât în plan orizontal cât şi în plan vertical, faţă de poziţia iniţială, determinându-
se astfel direcţiile şi vitezele de deplasare a masei alunecate.
Schiţa de amplasare a punctelor prin

măsurători topometrice în zone cu
alunecări active

V. Monitorizare
Fotogrametria
Fotogrammetria terestră sau aeriana este o metodă moderna şi de mare
eficienţă, care completează şi uşurează cartarea geologică.
Prelucrarea imaginilor stereoscopice obţinute permite determinarea
coordonatelor spaţiale ale punctelor de reper cu precizie de ordinul milimetrilor,
trasarea curbelor de nivel, evidenţierea contururilor ruperilor. Imaginile
succesive luate din acelaşi punct furnizează informaţii precise asupra mişcărilor
de suprafaţă generate de alunecări.
Când mişcările sunt mai rapide se pot instala profiluri de repere între care,
la intervale scurte de timp se fac măsurători de distanţă, ceea ce permite
determinarea vitezei de deplasare, identificarea caracterului rotaţional sau
translaţional al alunecării, precum şi delimitarea zonei afectate de alunecare.
Fotografia color, datorită precizării unor nuanţe suplimentare, permite
identificarea diverselor tipuri de roci şi straturi de pământ, specii de vegetaţie,
etc. variind utilitatea acestui procedeu.
Alegerea acestei metode de cercetare trebuie să se facă în urma unei
analize privind raportul eficienţă informaţională / cost, deoarece prospecţiunea
aerofotogrametrică presupune atât avantaje cât şi dezavantaje notabile [26].

V. Monitorizare
Imagini successive luate din acelaşi punct

V. Monitorizare
Avantaje:
- expeditivitate în realizarea cercetării;
- acurateţe în redarea elementelor de nivelment;
- posibilitatea cercetării unei zone vaste şi/sau greu accesibile;
- evaluarea rapidă a amplorii unor alunecări catastrofale şi a pagubelor
determinate de acestea.
Dezavantaje:
- preţ de cost ridicat;
- necesitatea unor cadre de specialitate cu o bună experienţă în vederea
interpretării corecte şi exploatării integrale a datelor furnizate de
fotogramă;
- dificultate sau imposibilitate de a analiza fotograma în zonele puternic
acoperite (păduri, perimetre construite etc.).
Elaborarea unui ortofotoplan începe cu planul de zbor în zona de interes.

Pentru această etapă trebuie să se cunoască scara la care se doreşte
ortofotoplanul, înălţimea de zbor, adică scara de aerofotografiere, precum şi
suprapunerea longitudinală şi laterală a imaginilor. Concomitent au loc
măsurători geodezice în teren, cum este etapa de stabilizare, semnalizare şi
determinare a punctelor fotogrametrice naturale sau artificiale [48].

V. Monitorizare
a. b. c.
Soft şi camere digitale folosite în

fotogrametria digitală
a. Vexcel UltraCamX
b. Leica ADS40
c. Vexcel UltraCamD

V. Monitorizare
Sisteme de scanare laser aeropurtate
Aceste sisteme de scanare permit măsurarea punctelor pe suprafaţa

pământului cu ajutorul unui echipament de scanare laser care poate fi montat
pe mai multe tipuri de avioane şi elicoptere. Acestea survolează zonele de
interes, colectând date GPS, date laser şi imagini
Laser scanner are o rată de colectare de circa 10 000 puncte pe secundă,
zburând la altitudini medii de 50 – 100 m şi cu o viteză medie de 70 km/h.
Densitatea punctelor colectate este de minimum 10 puncte pe mp, această
densitate fiind necesară pentru diferenţierea obiectelor scanate.
Principiul sistemului este bazat pe energia reflectată şi absorbită parţial de
teren sau de obiectele de pe teren. Partea reflectată este înregistrată de un
senzor al sistemului laser, iar diferenţa de timp dintre transmiterea impulsului
laser şi reflecţia lui de către sol ne dă distanţa dintre un reper din elicopter şi
punctul vizat, situat pe sol. Poziţia, orientarea şi înălţimea elicopterului sunt
cunoscute cu acurateţe în momentul transmiterii impulsului, astfel încât se pot
calcula cu precizie cele 3 coordonate ale punctului de pe teren.
Prelucrarea măsurătorilor obţinute în urma scanării laser presupune mai
multe etape, se realizează cu ajutorul unor programe de prelucrare a datelor,
generând modele digitale ale terenului care permit realizarea de profile
longitudinale şi transversale, calcule de volume şi alte analize complexe.

V. Monitorizare
Sistemul prezintă marele avantaj al preluării informaţiei fără a interacţiona

cu terenul, iar rata de colectare mare scurtează perioada lucrărilor de teren.
Sistemul de scanare laser

V. Monitorizare
Sisteme Informaţionale Geografice (GIS)
Sistemele Informaţionale Geografice (GIS – Geographical Information

System) reprezintă o tehnică de lucru tot mai utilizată în lumea contemporană,
atât în domeniul cercetărilor teoretice, cât şi în foarte multe activităţi practice.
GIS-ul este de fapt un sistem care are mai multe componente de tip
informaţional raportate la coordonate geografice.
Introducerea, stocarea, manipularea şi analiza componentelor se face cu
ajutorul calculatorului; rezultatul constă în primul rând în vizualizarea unor
informaţii complexe referenţiate spaţial faţă de coordonatele geografice reale,
iar în al doilea rând în posibilitatea efectuării unor analize şi corelaţii de mare
complexitate, imposibil de realizat eficient cu tehnicile clasice
Tehnicile GIS permit combinarea de informaţii de diferite tipuri (cifre,
imagini, hărţi etc.), componente hardware şi software, toate aflate sub directa
coordonare şi determinare a componentei umane
Sistemele informaţionale geografice presupun:
 tratarea informaţiei ţinând cont de localizarea ei spaţială, geografică,
în teritoriu, prin coordonate;
 tratarea unitară într-o bază de date unică a componentelor grafice,
cartografice, topografice şi tabelare;
 o colecţie de operatori spaţiali care acţionează asupra unei baze de

V. Monitorizare
date spaţiale pentru a referi geografic informaţii reale. Un model de date GIS
este complex pentru că trebuie să reprezinte şi să interconecteze atât date
grafice (hărţi), cât şi tabelare;
 simularea situaţiilor şi evenimentelor reale.
Modelare digitală a terenului

V. Monitorizare
GIS reprezintă o colecţie organizată, compusă din:

 hardware,
 software,
 date geografice
 personal
destinată:
 achiziţiei,
 stocării (înregistrării),
 actualizării,
 prelucrării,
 analizei,
 afisării informaţiilor geografice (spaţiale)
Informaţia grafică poate fi de două feluri: raster sau vectorială. Grafica

raster este o modalitate de reprezentare a imaginilor în aplicaţii software sub
formă de matrice de pixeli, în timp ce grafica vectorială este o metodă de
reprezentare a imaginilor cu ajutorul unor puncte, segmente, poligoane,
caracterizate de ecuaţii matematice.
Harta analogică, denumită generic hartă „clasică”, reprezintă o imagine
convenţională a terenului, în care puncte (stâlpi de înaltă tensiune, copaci,
fântâni etc.), linii (drumuri, cursuri de apă, curbe de nivel etc.) şi poligoane

V. Monitorizare
(clădiri, parcele, zone funcţionale etc.) indică poziţia şi forma spaţială a

obiectelor geografice, iar simbolurile grafice şi textele descriu aceste obiecte.
Schema tehnologică clasică, de principiu, pentru obţinerea unei hărţi
imprimate este indicată mai jos:
- cum este -geoid, elipsoid sau

suprafata elipsoid de
? referinta
-cum poate fi
reprezentata o
-proiectia
suprafata in
plan?
unde ar
trebui sa fie -parametrii
originea? proiectiei, originea,
unitati….
care sunt
unitatile de
masura?

V. Monitorizare
Suprafaţa de Elipsoidul de Planul de

referinţă referinţă proiecţie Harta
1. 2. 3.
Figura 4.8. Schema tehnologică de obţinere a unei hărţi
1. Pentru a trece de la suprafaţa fizică la elipsoidul de referinţă intervin

lucrări de astronomie geodezică, geodezie, gravimetrie etc;
2. Pentru a trece de la elipsoidul de referinţă la planul de proiecţie intervin
lucrări de cartografie matematică;
3. Pentru a trece de la planul de proiecţie la harta propriu-zisă intervin
lucrări de întocmire, editare şi multiplicare a hărţilor.
Într-un GIS harta reprezintă o colecţie de date (bază de date GIS). Această
colecţie de date organizate este numită hartă digitală şi este o reprezentare la
scara 1:1 a unui teritoriu geografic bine delimitat, informațiile fiind localizate prin
coordonate reale (de teren).
Datele digitale G.I.S. sunt caracterizate de precizie, noţiunea de scară
dispărând în cazul acestor concepte. Pe o hartă tradiţională informaţiile

V. Monitorizare
geografice sunt înregistrate şi reprezentate grafic la o anumită scară cu precizie

cartografică standard de 0,1-0,2 mm. Într-o bază de date G.I.S. înregistrarea şi
reprezentarea grafică sunt două noţiuni distincte. Particularitatea acestor
sisteme constă în faptul că datele sunt înregistrate în coordonate reale şi pot fi
reprezentate la orice scară cu aceeaşi precizie.
Relaţia dintre precizia datelor GIS şi precizia şi scara hărţilor clasice este
prezentată în tabelul de mai jos
Precizia Scara hărţii Precizia

cartografică clasice datelor GIS
1 : 25 000 5m
1 : 10 000 2m
1 : 5 000 1m
0,2 mm
1 : 2 000 0,4 m
1 : 1 000 0,2 m
1 : 500 0,1 m

V. Monitorizare
Etapele de realizare ale unui GIS (sistem informatic geografic):

1. Identificarea problemei;
2. Achiziţionarea datelor;
3. Proiectarea Bazei de Date a sistemului informatic ;
4. Realizarea Bazei de Date spaţiale şi textuale;
5. Analiza datelor;
6. Prezentarea rezultatelor şi propunerea soluţiilor optime.
1. Identificarea problemei
În aceasta etapă trebuie să se identifice:
- natura rezultatelor care sunt căutate, caracteristicile generale şi locale
ale zonei care urmează a fi analizată;
- natura datelor necesare şi tipurile de straturi tematice care vor fi
necesare pentru soluţionarea problemei;
- etapele care trebuie parcurse pentru ca harţile finale şi rapoartele
finale să conţină informaţiile solicitate şi să fie utilizabile.
2. Achiziţionarea datelor
În aceasta etapă trebuie să se identifice şi localizeze:
- sursa de informaţii primare;
- sursa de informaţii secundare, care servesc la construirea Bazei de Date.

V. Monitorizare
3. Proiectarea Bazei de Date a sistemului informatic

Proiectarea Bazei de Date constă in stabilirea detaliată a structurii BD.
Eventualele omiteri produse în această etapă sunt de regulă dificil de remediat
ulterior.
Proiectarea BAZEI DE DATE se face in 4 etape:
a) Identificarea caracteristicilor spaţiale, atributelor şi straturilor tematice
necesare, care presupune:
 identificarea tuturor datelor spaţiale şi atributelor;
 organizarea straturilor tematice;
 identificarea straturilor tematice;
 realizarea manuscriselor de hartă.
b) Definirea parametrilor de stocare pentru fiecare atribut, care presupune:
 determinarea atributelor necesare fiecărui strat tematic (se stabilesc
parametrii specifici fiecărui atribut şi tipurile de variabile care vor fi stocate.
c) Asigurarea registraţiei coordonatelor :
 o bază de date este constituită dintr-un număr de straturi care
acoperă aceeaşi zonă geografică. Dacă suprapunerea nu este corectă, vor
apărea probleme la prezentarea grafică şi la prezentarea rapoartelor finale.
Eliminarea acestor probleme se face prin registraţie coordonatelor.
d) Proiectarea fişierelor de lucru, ce presupune presupune:
 construirea bazei de date prin achiziţia datelor necesare.

V. Monitorizare
 în cazul în care elementele caracteristice nu sunt în format digital,

vor trebui introduse prin digitizare sau scanare.
4. Realizarea Bazei de Date spaţiale şi textuale presupune:

Achiziţia datelor spaţiale se poate realiza prin:
o digitizare;
o scanare;
o utilizarea datelor digitale existente;
o achiziţia datelor teren (prelucrarea măsurătorilor).
Prelucrarea datelor spaţiale:
o verificarea şi înlăturarea erorilor de digitizare;
o realizarea topologiei;
o identificarea erorilor realizate după construirea topologiei;
o corectarea erorilor de topologie.
Realizarea Bazei de Date textual este realizează prin:
o stabilirea caracteristicilor atributelor (numele câmpurilor, tipul datelor
şi cantitatea de memorie necesară pentru stocare);
o Completarea tabelelor de atribute ale claselor de elemente
caracteristice;
o Identificarea erorilor de introducere a datelor.

V. Monitorizare
5. Analiza datelor
Un GIS permite următoarele tipuri de analize asupra bazei de date:
 analiza datelor spaţiale;
 analiza datelor textuale;
 analiza integrată a datelor spaţiale şi textuale.
6. Prezentarea rezultatelor şi propunerea soluţiilor optime

Rezultatele pe care le furnizează un GIS pot fi:
 prezentarea datelor curente;
 prezentarea unei categorii selectate a datelor;
 prezentarea unei predicţii asupra stării datelor la un moment dat.
Datorită informaţiilor asociate graficii, GIS-ul beneficiază de toate

oportunităţile de interogare pe care le oferă sistemele moderne de baze de date
şi în plus, pot oferi uşor analize orientate pe anumite zone geografice [8].
Avantajele GIS sunt deseori găsite în planificarea în detaliu a proiectelor
care au multe componente spaţiale, unde se necesită o identificare şi analiză a
problemei. Generarea hărţilor tematice este posibilă pe baza uneia sau mai
multor hărţi de bază, de exemplu: generarea unor hărţi privind utilizarea
terenurilor pe baza compoziţiei pământurilor, a vegetaţiei şi a topografiei.
DTM (Digital Terrain Modeling) este un utilitar important al GIS. Folosind

V. Monitorizare
modelarea DTM/3D (figura 4.9 [44]), terenul poate fi mai bine vizualizat, acest
lucru conducând la o înţelegere mai bună a relaţiilor din cadrul acelui teren.
Astfel, utilizând GIS multe calcule şi modelări devin mult mai uşoare, de
exemplu volumul eroziunii pământurilor, cantitatea de pământ alunecată.
Figura Modelarea terenului 3D folosind DTM

V. Monitorizare
Metode geofizice
Prospecţiunile geofizice se constituie într-o categie de tehnici de cercetare
încă insuficient şi incomplet utilizate în cercetarea „in situ” a alunecărilor de
teren.
Dintre metodele geofizice, până în prezent, electrometria şi seismometria
s-au dovedit eficace în studierea alunecărilor de teren. În cadrul acestor metode
s-a folosit cu preponderenţă sondajul electric vertical şi seismica prin refracţie.
Atunci când între corpurile geologice studiate există un contrast de
proprietăţi fizice sesizabil instrumental, prin prospecţiunea geofizică se obţin
informaţii privind:
- limitele dintre formaţiunea acoperitoare predispusă alunecării şi roca
de bază şi/sau diverse tipuri litologice din masiv;
- gradul de fisuraţie al rocii şi elementele geometrice ale accidentelor
rupturale cu deplasare (falii, decroşări);
- grosimea acumulatului de alunecare şi/sau adâncimea suprafeţei de
alunecare;
- grosimea stratului acvifer, direcţiile şi vitezele de curgere ale apei
subterane;
- gradul de umiditate al rocilor şi variaţia umidităţii în masa
alunecătoare;

V. Monitorizare
- modificările proprietăţilor elastice ale rocilor în zona suprafeţei de

alunecare şi starea de eforturi în masiv.
Unele alunecări de teren sunt însoţite de o creştere a radioactivităţii
naturale în cuprinsul alunecării în raport cu cea a zonelor stabile. Cercetarea
acestui fenomen deschide prospecţiunii radiometrice un nou câmp de utilizare.
De asemenea, în studiul alunecărilor foarte lente poate fi folosită metoda
magnetometrică prin implantarea în corpul alunecării a unor repere magnetice a
căror deplasare poate fi măsurată la diferite intervale de timp.
Se apreciază că geofizica de teren economiseşte executarea unui număr
de foraje sau alte lucrări geotehnice de explorare, fiind o metodă mai expeditivă
şi mai ieftină de cercetare, dar se consideră că este o eroare să se creadă că le
poate înlocui.

V. Monitorizare
Măsurători înclinometrice
Măsurătorile înclinometrice sunt necesare pentru evaluarea stabilităţii

taluzurilor şi versanţilor, pentru stabilirea măsurilor de intervenţie necesare şi
nivelul de prioritate al acestora şi pentru urmărirea comportăţii în timp a
soluţiilor de consolidare adoptate.
În cadul investigării fenomenelor de instabilitate se determină direcţia şi
viteza de deplasare a masei de pământ care alunecă şi se stabileşte
adâncimea suprafeţei de alunecare.
Principalul instrument folosit pentru monitorizarea deformaţiilor laterale
subterane este înclinometrul. Se folosesc două tipuri de instrumente de acest
tip: înclinometrul portabil şi înclinometrul fix, cu senzori locali.
Plasarea înclinometrelor, deşi în multe situaţii practice dictată de
accesibilitatea unei zone, se poate alege astfel încât acestea să se găsească
preponderent:
- în zona centrală / partea cea mai activă a alunecării;
- în zonele limitrofe / perimetrale, pentru a controla extinderea alunecării;
- în zona de iniţiere, atunci când distanţa de propagare se estimează
preliminar a fi importantă;
- în vecinătatea unei lucrări / construcţii existente şi care este foarte
vulnerabilă în raport cu declanşarea unei alunecări de teren.

V. Monitorizare
Tubulatura înclinometrică se foloseşte la ambele tipuri de instrumente, fiind

montată în gaura de foraj, trecând prin zonele predispuse la alunecare. Poate fi
şi îngropată într-o umplutură, înglobată în beton sau ataşată unei structuri.
Elementele specifice tubulaturii folosite pentru înclinometrie sunt cele patru
caneluri dispuse pe două direcţii perpendiculare.

V. Monitorizare
Tuburile sunt concepute să se deformeze odată cu miscările terenului sau

structurii adiacente, fiind utilizate până când, în urma mişcărilor continue, se
subţiază sau se foarfecă şi împiedică astfel înaintarea sondei înclinometrice.
În general se folosesc tuburi înclinometrice de 48, 70 şi 85 mm. Cele cu
diametru de 85 mm sunt potrivite pentru alunecările de teren de mare
amploare, monitorizate pe termen lung. Cele cu diametru mediu (70 mm) se
folosesc pentru urmărirea comportării structurilor, sau pentru monitorizarea
unor alunecări de teren de proporţii mai mici. Tubulatura de diametru mic (48
mm) este folosită la aplicaţii unde se anticipează deformaţii reduse pe
suprafeţe întinse (în general nu se instalează în pământuri) [45].

V. Monitorizare
Şanţurile din interiorul tuburilor permit orientarea sondei înclinometrice,

creând posibilitatea obţinerii măsurătorilor pe cele două direcţii. Precizia
măsurătorilor înclinometrice este direct influenţată de calitatea canelurilor
tubulaturii, care trebuie să fie uşor mai mari decât rotiţele sondei înclinometrice.
Sistemul de măsurare este compus dintr-o sondă înclinometrică mobilă de
care este legat un cablu gradat de control şi un dispozitiv de citire portabil. Se
introduce sonda înclinometrică în gaura de foraj şi, de jos în sus, la intervale de
0,5 m se opreşte pentru citiri ale înclinării, care sunt apoi transformate în
deviaţii laterale. Se întroduce apoi sonda pe cealaltă direcţie (se roteşte cu
180◦) şi se obţin o nouă serie de citiri.
Pentru depistarea suprafeţelor de alunecare sunt necesare cel puţin trei
măsurători: măsurătoarea iniţială – de referinţă, măsurătoarea pentru
evidenţierea unei mişcări şi măsurătoarea de confirmare – control. Prin
măsurători repetate se obţin modificări faţă de profilul iniţial al forajului, cu
ajutorul cărora se determină adâncimea suprafeţei de alunecare, mărimea,
direcţia şi viteza alunecării.
Sistemele înclinometrice fixe se folosesc atunci când este necesară o
monitorizare continuă a comportării unei construcţii geotehnice. Se
amplasează senzori locali în zona predispusă mişcărilor, fiind conectaţi la un
receptor cu baze de date care înregistrează continuu deplasările apărute.

V. Monitorizare
O componentă opţională a sistemului înclinometric este programul de

prelucrare grafică şi de stocare a datelor obţinute în urma măsurătorilor.

V. Monitorizare
Măsurători extensometrice
Măsurătorile extensometrice folosesc un cablu de oţel ancorat pe

suprafaţa versantului într-o zonă stabilă/fixă şi care este întins printr-o greutate
ce culisează pe un scripete localizat în zona potenţial instabilă. Deplasarea şi
viteza de deplasare a masei superficiale de rocă se pot stabili prin măsurători
directe după o singură direcţie.
Extensometrele sunt susceptibile la deteriorări produse de animale în
mişcare sau acte de vandalism. Este dificil de a menţine un ritm al citirilor care
să garanteze că fenomenul de instabilitate va fi înregistrat în timp util pentru
luarea unor decizii cu impact semnificativ în reducerea riscului produs de
alunecare.
La costuri mari, extensometrele pot fi echipate cu potenţiometre pentru
măsurarea deplasării.
Astfel, un braţ mobil realizează un contact electric în lungul unei rezistenţe
fixe în funcţie de deplasarea masivului de rocă în raport cu care braţul este
ancorat, rezultând astfel o tensiune variabilă. Echipamentul electric poate fi
protejat într-o capsulă specială şi ferit de deteriorările prin expunere liberă
menţionate anterior.

V. Monitorizare

V. Monitorizare
Monitorizarea nivelului apei subterane şi a presiunii apei din pori
Măsurarea in-situ a presiunii apei din pori în corpul unor terenuri argiloase
evidenţiază zona suprafeţei de alunecare, care este caracterizată prin valori
anormale ale acestei presiuni. În mod normal, presiunea apei din pori este
egală cu presiunea hidrostatică. În zona masei alunecătoare, ca şi suprafeţelor
de alunecare, presiunea apei din pori prezintă valori mai mari decât presiunea
hidrostatică, aceste zone fiind asociate cu zone de degradare a structurii
iniţiale a rocii.
Măsurătorile piezometrice se efectuează în foraje special echipate, care

permit măsurarea nivelului hidrostatic şi a presiunii apei din pori. O urmărire în
detaliu a influenţei apei subterane asupra stabilităţii implică o reţea de tuburi
piezometrice cu captatoare dispuse la diverse adâncimi, cu citiri suficient de
dese şi corelări cu volumul precipitaţiilor.
Se pot folosi mai multe tipuri de instrumente :

 indicator al nivelului apei subterane (semnal sonor sau luminos)
 piezometrul pneumatic (cu aer comprimat);
 piezometru cu corzi vibrante (necesită un convertor de presiune);
 piezometru cu corzi vibrante pentru mai multe niveluri.

V. Monitorizare
Instalarea unei reţele de piezometre cu coardă vibrantă pentru cartarea

apei subterane pe arealul unui versant este necesară când fluctuaţiile nivelului
apei subterane sunt consecinţa imediată a unui eveniment critic meteorologic
sau antropic, ce poate declanşa o instabilitate în zona de interes.
În acelaşi sens, reţeaua instalată poate monitoriza comportarea unor
lucrări de epuismente/drenaj instalate ca măsuri de intervenţie pentru
menţinerea nivelului apei subterane cât mai aproape de o valoare constantă, la
care este asigurată stabilitatea pe amplasament (rezerva de stabilitate nou
creată menţine zona la un risc scăzut la alunecare).
Puţul piezometric
Puţurile piezometrice, denumite uneori şi

piezometre hidraulice deschise, sunt compuse dintr-un
element poros de captare a apei, dispus într-o gaură de
foraj la adâncimea specificată, conectat la un tub
prelungitor prin care se introduce apa. În măsura în
care presiunea apei din pori creşte sau scade, variază
şi nivelul apei în tubul piezometric, citirile obţinându-se
cu ajutorul unui indicator de nivel al apei.

V. Monitorizare
Elementul poros este realizat din polietilenă hidrofilă (care absoarbe uşor
apa) sau oxid de aluminiu, având în general o lungime cuprinsă între 30 cm şi
60 cm şi dimensiunea porilor cuprinsă între 60 şi 70 microni.
Tubul prelungitor este de obicei din plastic şi are

diametrul de 2 – 2,5 cm. Dacă există posibilitatea ca
citirile piezometrice să fie automatizate în viitor, se
recomandă utilizarea tuburilor de 2,5 cm diametru sau
mai mari pentru încadrarea traducătorului de presiune
(aprox. 2 cm).
Elementul cheie a puţurilor piezometrice este
dopul de etanşare din bentonită plasat deasupra
stratului acvifer. În acest mod se previne infiltrarea
apei din celelalte straturi, nivelul apei din tubul
piezometric fiind controlat doar de presiunea apei din
porii stratului acvifer.

V. Monitorizare
Avantaje:
o măsurarea directă a nivelului de apă;
o nu necesită îngroparea de senzori;
Limitări:
o citirea necesită accesul direct la partea superioară a tubulaturii;
o răspuns lent în cazul pământurilor cu permeabilitate scăzută.
Piezometrul pneumatic
Piezometrele pneumatice funcţionează cu ajutorul aerului comprimat. Într-

o instalaţie obişnuită, piezometrul este amplasat într-o gaură de foraj şi
etanşat, de care sunt legate două tuburi pneumatice paralele conectate la
exterior unde, cu ajutorul unui aparat de măsură pneumatic, sunt obţinute
citirile.
Figura 4.17

V. Monitorizare
Piezometrul este compus dintr-un convertor,

tubulatură şi un aparat de mărură portabil.
Convertorul (transductorul) are un filtru de 50
microni şi corespunde pentru aproximativ toate
aplicaţiile. Cele două tuburi sunt din polietilenă,
unul transportă aerul comprimat spre transductor,
iar celălalt elimină excesul de aer. Aparatul de
măsură portabil este compus dintr-un dispozitiv
de măsură a presiunii şi un rezervor de aer
comprimat.
Piezometrul este instalat în acelaşi mod ca
în cazul puţului piezometric, cu transductorul
etanşat cu ajutorul bentonitei.
Pentru a obţine citirile, operatorul
conectează tubul de intrare la convertorul
pneumatic şi introduce un debit de aer comprimat
prin acesta. Se încetează introducerea aerului în
momentul în care se observă eliminarea aerului
prin celălalt tub.
Citirea se realizează cu ajutorul
dispozitivului de măsură a presiunii atunci cand

V. Monitorizare
se produce o stabilizare a acestuia. Durata de timp necesară pentru prelevarea

citirilor variază în funcţie de lungimea tubulaturii.
Avantaje:
o componentele îngropate sunt simple şi nu necesită o calibrare;
o componentele nu sunt afectate de eventuale circuite electrice;
o răspuns rapid în majoritatea pământurilor;
Limitări:
o necesitatea unui operator calificat;
o durata mai mare a citirilor decât în cazul piezometrelor cu corzi
vibrante;
necesitatea reîncărcării periodice cu aer comprimat uscat. Utilizarea aerului
uscat este indicată pentru a împiedica condensările tuburilor.
Piezometrul cu corzi vibrante
Piezometrul cu corzi vibrante este în

principal compus dintr-un convertor de presiune
şi un cablu de semnal. Se folosesc două tipuri
de dispozitive, arătate în fotografia următoare.
Instrumentul din partea de sus este unul

V. Monitorizare
standard şi se foloseşte în majoritatea aplicaţiilor. Cel

prezentat în partea de jos este un instrument special
folosit în argile cu umiditate ridicată. Cablul de semnal
conţine patru sârme (corzi) prevăzute cu un înveliş de
polietilenă.
Instalarea piezometrului cu corzi vibrante se
poate realiza fără etanşarea cu bentonită, injectându-se
în schimb întreaga gaură de foraj cu ciment – bentonită.
Caracteristica principală a coarzii vibrante este
faptul că tensiunea din coardă este direct proporţională
cu pătratul frecvenţei de vibrare. Piezometrul este
proiectat astfel încât presiunea pe diafragmă
controlează tensiunea corzii vibrante din interior.
În momentul în care este conectat un dispozitiv
de citire la cablul de semnal, acesta trimite un puls
electric către o bobină care trage firul, cauzând vibrarea
acestuia la frecvenţa naturală. O a doua bobină preia
această vibraţie şi o transmite dispozitivului de citire sub
formă de frecvenţă.

V. Monitorizare
Valorile obţinute cu ajutorul dispozitivelor de citire se înmulţesc cu un

factor de calibrare pentru a obţine valori în unităţi de măsură a presiunii.
Avantaje:
o instalarea simplă cu injectare oferă posibilitatea montării
piezometrelor în tuburi înclinometrice;
o piezometrele cu corzi vibrante oferă răspunsuri în timp scurt în toate
tipurile de pământuri;
o potrivit pentru o monitorizare nesupravegheată cu dispozitiv de
stocare a datelor.
Limitări:
o îngroparea unei componte calibrate (asemeni senzorilor electrici);
o necesită protejarea în cazul trecerii unui curent electric;
o senzorii VW necesită dispozitive de înregistrare şi de citire cu
interfaţă VW.

V. Monitorizare
Piezometru cu corzi vibrante pentru mai multe

niveluri
Acest tip de piezometru este folosit pentru monitorizarea

în serie a presiunii apei din pori la diferite adâncimi ale
forajului. Sistemul combină piezometrul cu corzi vibrante
standard şi tubulatura din PVC.
Tuburile asamblate permit controlul adâncimilor la care

sunt amplasate piezometrele şi a distanţelor relative dintre
ele.
După ce se introduc componentele acestui sistem în
gaura de foraj, se injectează o suspensie ciment bentonită
care înconjoară fiecare piezometru, permiţând astfel

V. Monitorizare
măsurarea presiunii apei din pori la fiecare adâncime la care sunt amplasate.
Tuburile asamblate permit controlul adâncimilor la care sunt amplasate
piezometrele şi a distanţelor relative dintre ele.
După ce se introduc componentele acestui sistem în gaura de foraj, se
injectează o suspensie ciment bentonită care înconjoară fiecare piezometru,
permiţând astfel măsurarea presiunii apei din pori la fiecare adâncime la care
sunt amplasate.
Urmărirea precipitaţiilor
Urmărirea precipitaţiilor este recomandată atunci când ele au influenţă sau

când se apreciază că intervalul de timp între aportul hidric şi accelerarea
fenomenului asigură o estimare mai corectă a timpului de avertizare (alertare -
alarmare). Pe amplasament se va instala un pluviometru, sau în lipsa acestuia
se va face uz de informaţiile culese de staţiile meteorologice existente în
apropierea amplasamentului(7).
Este preferabil a se plasa pluviometrul în locul de unde se face

alimentarea cu apă din precipitaţii (alimentarea amonte sau alimentarea în
locuri cu scurgere verticală, în funcţie de amplasament). Poziţionarea unor

V. Monitorizare
astfel de echipamente trebuie să se facă cu mare

atenţie având în vedere că: obstacolele pot alerta
măsurătorile reprezentative ale unui pluviometru; în
regiuni muntoase precipitaţiile pot fi variabile pe
zone apropiate, dar diferit expuse; altitudinea şi
expunerea la vânt joacă un rol major asupra
grosimii stratului de zăpadă.
Este de dorit ca atunci când se urmăresc în

acelaşi timp mai mulţi parametri, în vederea
stabilirii unor corelări între aceştia, captatorii să
ocupe poziţii apropiate unii de alţii (spre exemplu
presiunea interstiţială şi deplasarea la nivelul
suprafeţei de rupere).

VII. Măsuri de prevenire şi stabilizare
VII.ăM suriădeăprevenireăşiăstabilizare

O delimitare strictă între măsurile şi lucrările de prevenire a proceselor de
instabilitate şi cele ce se impun pentru stabilizarea unor procese active de
instabilitate nu este întotdeauna posibil de făcut, deoarece există o mare
asemănare dintre metodele aplicate în ambele situaţii.
Măsurile de prevenire urmăresc să înlăture, la timp, în urma semnelor

prevestitoare - apariţia unor rupturi, viitoarele suprafeţe de desprindere, rupturi
cu denivelare, gropi sau cavităţi formate din tasări sau eroziuni, umflări locale,
ducând la vălurarea versanţilor etc., cauzele pregătitoare şi declanşatoare ale
unei viitoare instabilităţi înainte ca ea să fi avut loc. În asemenea situaţii nu se
pot stabili cu precizie amploarea procesului, forma suprafeţei de rupere sau
alunecare, condiţiile de desfăşurare a degradărilor etc.
Pe de altă parte, măsurile de prevenire şi stabilizare a alunecărilor şi de

valorificare a terenului afectat depind, tehnic şi economic de implicaţiile
economico-sociale ale acestor manifestări. În toate cazurile se consideră că
măsurile şi lucrările de stabilizare a unor procese de instabilitate deja produse
sunt mult mai complicate şi costisitoare ca cele de prevenire.
În cazul în care instabilitatea versanţilor implică deplasarea unor mase

mari de pământ, sau când atrag după sine mari pagube materiale şi efecte

sociale grave, amenajările trebuie efectuate pe baza unui proiect de ansamblu,
cu măsuri complexe vizând atât înlăturarea cauzelor care duc la apariţia
instabilităţii cât şi oprirea degradării terenurilor şi a altor obiective, ca efect al
proceselor de instabilitate care s-au produs deja.
Aceste măsuri implică cheltuirea unor însemnate fonduri băneşti şi atunci

când amenajarea nu se bazează pe cunoaşterea principalelor elemente
geologice, geotehnice şi hidrogeologice ale versantului - structura geologica a
versantului, caracterul stratificaţiei, sensul de cădere a straturilor faţă de
versant, unghiul de pantă, tectonica masivului, condiţiile hidrogeologice de
detaliu, chimismul apelor subterane, proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor,
identificarea surselor de apă, a condiţiilor de alimentare a apei subterane etc.,
rezultatele obţinute pot fi necorespunzătoare.

Stabilirea măsurilor şi lucrărilor trebuie să se bazeze pe:
- cunoaşterea cauzelor producerii proceselor de instabilitate;
- combaterea cauzelor producerii fenomenelor de instabilitate;
- reducerea posibilităţilor de modificare, în sens nefavorabil, a
proprietăţilor rocilor din masiv;
- diferenţierea soluţiilor funcţie de importanţa lucrărilor şi condiţiilor
sociale;
- etapizarea corectă a lucrărilor şi execuţia lor într-o perioadă
anumită;
- urmărirea calităţii executării lucrărilor de combatere a fenomenelor
de instabilitate.
În general, aplicarea măsurilor pentru prevenirea şi combaterea

fenomenelor de instabilitate în cazul versanţilor cu suprafeţe agricole este
afectată de fondurile băneşti disponibile mult limitate. Faţă de astfel de situaţii,
dacă în zonă nu există alte obiective importante de apărat, se prevăd măsuri
mai ieftine, care pot doar să amelioreze condiţiile de instabilitate, fără a se
obţine o rezolvare integrală a problemelor.

1. EVITAREA ZONELOR INSTABILE.
În cazul în care în urma studiilor geologice, hidrogeologice şi geotehnice

necesare proiectării unor lucrări inginereşti de construcţii în zona versanţilor
sunt semnalate zone de terenuri instabile, din cauza costului ridicat al măsurilor
de combatere a proceselor de instabilitate, se recomandă schimbarea
amplasamentelor acestor lucrări chiar din faza de proiectare.
In cazul căilor de comunicaţii sau a altor lucrări a căror trasee se dezvoltă
şi pe zone instabile ce nu pot fi evitate, la traversarea lor se poate face ajutorul
podurilor, tunelurilor sau a viaductelor
Se recomandă ca zonele cu teren instabil să fie traversate numai pe la
partea lor superioară sau pe la partea inferioară, această ultimă soluţie
prezentând avantaje în cadrul alunecărilor de tip deplasiv, provocate de
eroziunea cursurilor de apă de la baza versanţilor.
Picioarele lucrărilor de taversare - poduri sau viaducte, pot fi prevăzute în
zonele instabile dacă grosimea stratului alunecător este sub 3 m şi dacă acesta
nu exercită presiuni laterale importante.
În general, stabilirea traseului în astfel de situaţii trebuie să rezulte în urma
unui studiu tehnico-economic pe variante.

2. LUCR RIăDEăRAMBLEIERE.
Din această categorie de lucrări fac parte măsurile de îndepărtare sau
evacuare a pământului din partea superioară a versantului şi ameliorarea
pantelor în scopul descărcării versantului (fig.1).
PRISM PASIV PRISM ACTIV
Bancheta
Zona de
descărcare
Suprafaţa de alunecare
Fig.2. Stabilizarea unui versant prin descărcarea prismului activ şi realizarea

unei banchete la baza acestuia

Metodele de excavaţie, constând din îndepărtarea unor mase de pământ
de pe versanţi, din zonele active şi aducerea lor la o pantă mai mică, conduce
la “descărcarea” acestora, permiţând astfel o reechilibrare a lor, prin micşorarea
forţelor de alunecare. Îndepărtarea însă trebuie astfel organizată încât
diminuarea forţelor de alunecare realizată să fie mai importantă decât
micşorarea forţelor de rezistenţă.
Deoarece prin excavaţie se înlătură stratul vegetal, pământul de dedesubt
fiind expus unui contact direct cu apele de suprafaţă, poate fi înmuiat astfel
încât poate să se producă o înrăutăţire a stabilităţii taluzului sau versantului, cu
posibilitatea de extindere a zonei instabile. Prin urmare se impune protejarea
taluzului nou realizat împotriva scurgerii apei de suprafaţă, prin înierbare,
brazde de iarbă, diferite ţesături din materiale sintetice.
Panta taluzului stabil şi a volumului de pământ care trebuie excavat se
determină prin calcul. Săparea din partea superioară este mult mai avantajoasă
pentru stabilitate, deoarece aici, la un volum de material dat, forţele de
alunecare sunt mult mai mari decât cele de rezistenţă. Execuţia de banchete
sau îndepărtarea materialului din “fruntea” taluzului reprezintă un procedeu mult
mai economic decât taluzarea. Pentru realizarea aceluiaşi coeficient de
siguranţă, prin taluzare se îndepărtează un volum de material de 2,5 ori mai
mare în raport cu cel realizat prin execuţia de banchete, sau prin excavare
directă din fruntea taluzului sau a versantului.

3. LIMITAREAăINFILTRA IILORăŞIăDRENAREAăAPELOR.
Una din cauzele principale ale alunecărilor de teren este apa.
Factorii hidrologici şi hidrogeologici au efecte defavorabile asupra

stabilităţii masivelor de roci, în principal prin introducerea unor forţe
suplimentare şi anume: forţa de antrenare hidrodinamică, forţa de subpresiune,
presiuni interstiţiale şi forţe masice. Acolo unde apa constituie unul din factorii
principali, măsurile au rol de reducere a efectelor acestora. În acest sens două
căi complementare trebuie avute în vedere şi anume:
- limitarea infiltraţiilor prin colectarea apelor de suprafaţă în vederea

reducerii inconvenientelor legate de presiunile ce se dezvoltă în crăpăturile şi
fisurile din întindere şi a celor cauzate de apa subterană;
- drenajul apelor subterane din masiv în scopul reducerii forţelor şi

efectelor determinate de prezenţa acesteia, prin modificarea reţelei de
scurgere.

Măsurile ce se adoptă trebuie să fie subordonate, următoarelor trei
principii:
- limitarea infiltraţiilor de apă de la suprafaţă în crăpături şi fisuri de

întindere cauzate de mişcarea masei de alunecare;
- reducerea la minim sau integrală a forţelor şi a efectelor cauzate de
apa subterană din zona critică a alunecării;
- -împiedicarea ridicării necontrolate a nivelului apei subterane din
zona critică a alunecării; împiedicarea ridicării necontrolate a nivelului
apei subterane.
Dimensionarea corectă a unei reţele de drenaj eficace se poate face

numai pe baza unui studiu aprofundat al condiţiilor de curgere a apei prin
masiv, curgere guvernată în principal de caracteristicile hidraulice ale acestuia.
Acestea pot fi obţinute prin cercetări suplimentare ce constau din

următoarele tehnici: încercări de pompare la scară mare, realizarea de foraje
piezometrice, folosirea de trasori (fluorescenţi, izotopi) şi încercări de coborâre
a nivelului apei subterane prin folosirea unor galerii de cercetare.

4. LIMITAREAă INFILTRA IILORă ŞIă Aă AC IUNIIă DE DEGRADARE A
APELORăDEăSUPRAFA .
Lucrările se referă la evacuarea apelor de şiroire şi la impermeabilizarea

suprafeţei în scopul limitării infiltraţiilor de apă. Dintre soluţiile tehnice ce se
utilizează în acest scop avem: realizarea de rigole, canale deschise, protecţia
suprafeţelor, tratarea fisurilor şi crăpăturilor din întindere, terasarea suprafeţei,
tratarea chimică a suprafeţei.
Rigolele, canalele deschise sunt realizate pentru colectarea apelor de pe

suprafeţe terenului în primul rând acolo unde există fisuri din alunecare sau
urmează să apară şi de pe aria aferentă a alunecării. Ele constau din simple
tranşee cărora trebuie să li se dea o pantă suficient de mare pentru ca apa să
se scurgă rapid cu minimum de infiltraţii. Este dificil de a echipa aceste tranşee
cu o protecţie etanşă, riscându-se să fie distrusă prin deplasările permanente
ale alunecării.
Protec iaăsuprafe ei are ca rezultat reducerea infiltraţiilor şi preîntâmpină

degradările provocate de scurgerea apei pe suprafaţa taluzului. Protejarea
taluzurilor se poate face în funcţie de condiţiile locale prin una din metodele:
- însămânţarea simplă sau acoperirea cu pământ vegetal şi de

însămânţare;
- brăzduire, cleionaje (gărduleţe), plantaţii;
protecţia cu fascine, pereuri (din dale de beton simplu, piatră brută),
anrocamente, gabioane, contrabanchete din anrocamente sau piatră brută.
Ultimele măsuri sunt utilizate acolo unde taluzul este supus acţiunii apelor
de suprafaţă aflate în regim de curgere sau staţionar.
Tratareaăfisurilorăşiăcr p turilorădinăîntindere.
Crăpăturile şi fisurile deschise semnifică mişcări permanente prin

alunecare. Ele sunt periculoase acolo unde regimul precipitaţiilor este puternic
şi din acest motiv trebuie umplute pentru a împiedica accesul apei în masivul de
rocă, uneori în vecinătatea zonei suprafeţei de alunecare.
Umplerea prin injectare cu beton nu este recomandată deoarece împiedică
circulaţia naturală a apei şi duce la apariţia unor presiuni hidrostatice şi
interstiţiale. Atunci când crăpăturile sunt suficient de mari, se recomandă
umplerea cu un blocaj de pietriş cu nisip la partea de jos şi cu argilă plastică ce
se acomodează deplasărilor relative, la partea superioară.

Umplutura astfel realizată trebuie să asigure circulaţia apei în masa de
rocă şi să reducă pătrunderea apei de la suprafaţă (fig.2.).
Fig.3 - Protecţia fisurilor din întindere

5. DRENAREA APEI SUBTERANE PRIN LUCRARI DE MICA ADANCIME.
În această categorie putem include următoarele soluţii de evacuare a apei

din masivul de teren:
- drenuri superficiale sub formă de şanţuri umplute cu balast (fig. 4);
- drenuri propriu-zise plasate la bază sau pe diferite nivele pe taluz sau
versant (fig. 5.). Ele sunt dispuse perpendicular pe direcţia cu cea mai mare
pantă;
- pinteni drenanţi urmărind direcţia cu cea mai mare pantă;
Nivel hidrostatic
Sectiune printr-un şanţ
Fig.4. Drenuri de suprafaţă sub formă de şanţuri umplute cu balast

Tranşee drenante succesive
Nivelul apei după

rabatere
Argile şi
Nisip
Nivelul iniţial al
apei
Straturi freatice
Figura 5.a. Drenuri etajate
Pentru a asigura eficacitatea drenării prin soluţiile enunţate trebuie de avut

în vedere următoarele:
- materialul din corpul drenului trebuie să respecte regula filtrului invers
atât faţă de dren, cât şi faţă de teren. Drenul poate fi în general în tub şliţat;
- panta longitudinală a drenului trebuie să fie relativ ridicată (5%);
- pentru taluzuri de mare înălţime se realizează mai multe nivele de
tranşee, coborârea apei fiind totuşi superficială;
- spaţiul dintre pintenii drenanţi sunt funcţie de poziţia apei subterane,
înălţimea taluzului şi adâncimea de pătrundere în taluz.
Rigolă
Impermeabilizare
Pietriş 0...31.5
Geotextil
Pietriş filtrant ţesut
20...40 mm
Tub PVC crepinat la

partea superioară
Fig.5.b. Secţiune printr-un dren de suprafaţa

Soluţia sub formă de pinteni drenanţi este folosită la taluzuri de înălţime
redusă obţinându-se un drenaj superficial al apelor subterane. Soluţia cu mască
drenantă (fig.6) constă dintr-un strat drenant ce acoperă taluzul.
Ea asigură totodată
E = (H/2…H/3) protecţia superficială a
terenului şi evită formarea
fisurilor prin contracţii.
H
Dimensionarea unei măşti
drenante rezultă dintr-un
E calcul de stabilitate şi de
drenare. Grosimea se
recomandă între H/3 şi H/2,
dar nu mai mică de 3 m
pentru a putea fi realizată în
straturi orizontale succesive.
Soluţia este recomandată la
taluzuri de înălţime redusă.
Fig.6. Mască drenantă

6. DRENAREA APEI SUBTERANE PRIN LUCRARI DE ADANCIME
Aceste lucrări sunt costisitoare de aceia trebuie luată în consideraţie acolo

unde se justifică sub aspect tehnico-economic. Drenarea apei subterane poate
fi realizată prin:
- drenuri forate sau foraje de drenare;
- galerii de drenaj;
- drenuri de adâncime;
- puţuri drenante.
Drenuri forate reprezintă o soluţie eficace, uşor de realizat când se

dispune de utilaje de foraje. Se disting următoarele categorii de foraje:
- foraje executate de la suprafaţă ca foraje orizontale sau verticale. Primele
sunt destinate reducerii presiunii apei din pori; celelalte sunt folosite fie pentru
completarea unui sistem de drenaj de alt tip fie independent, însă în acest caz
ele trebuie să fie prevăzute cu o pompă de evacuare a apei şi sunt greu de
întreţinut;
- foraje executate din galerii.
Dispunerea acestora şi spaţiul dintre ele depind de: natura terenului,
permeabilitatea straturilor, anizotropia masivului referitor la permeabilitatea şi
geometria taluzului.

Galeriile de drenaj prezintă cele mai mari avantaje privind drenarea apei
subterane dar necesită cheltuieli mari pentru realizarea lor. Dintre avantajele
acestei soluţii enunţăm:
- existenţa unui potenţial mare de drenare datorită secţiunii mari în raport
cu alte lucrări;
- durabilitate mare, deoarece drenarea este naturală fără pompări, nu se
pot obtura şi sunt uşor verificabile;
- posibilitatea de recunoaştere a stratificaţiei masivului în care sunt
amplasate;
Foraje de Nivelul iniţial al
descărcare apei subterane
Puţ de acces în galerie Masa alunecării
şi de evacuare a apei Fig.7. Drenarea unui
versant printr-o
galerie cu foraje de
descărcare
Nivelul coborât al
apei subterane
Galerie drenaj înclinată

Cheson Dren suborizontal
Fig.8. Drenuri suborizontale dispuse în evantai
La amplasarea unei galerii se iau în vedere următoarele principii generale:

- să se asigura drenarea zonei alunecătoare;
- evitarea unor lungimi mari datorită dificultăţilor de execuţie;
- deversarea din galerie să se facă aproximativ la nivelul piciorului
taluzului.

Puţuri cu drenuri radiale Dren colector
Fig.9. Drenarea unui versant printr-o reţea de puţuri cu drenuri de legătură:
Tranşeele drenante sunt utilizate mai rar în drenarea apelor subterane

situate la adâncime, necesitând săpături adânci ce sunt pretenţioase şi necesită
lucrări de sprijinire. Ele rămân economice şi sunt acceptate ca soluţie tehnică
de drenare atunci când adâncimea lor nu coboară sub 4 m ceea ce presupune
că apa subterană să fie situată în apropierea suprafeţei terenului.

7. DRENAJ DE ADANCIME GRAVITATIONAL CU DRENURI SIFON
7.1. Introducere
Pe amplasamentul zonelor active sau potenţial alunecătoare sunt plasate

in foraje verticale sau înclinate, drenuri, a căror adâncime permite traversarea
pânzelor acvifere ce urmează a fi rabătute.
Aceste drenuri sunt apoi sifonate profitând de pante, prin tuburi de
diametru variabil adaptate debitelor constatate pe teren. Aceste tuburi vor fi
introduse pana la baza fiecărui dren.
Marele avantaje ale acestui procedeu constau pe de o parte in faptul ca
funcţionează fără energie si pe de alta parte ca fiecare dren sifon poare fi
considerat ca nedezamorsabil datorita rezervorului amonte permanent umplut
cu apa si a sasului automatic.
7.2. Principiuădeăfunc ionare
Principiul legat de dezamorsarea sifonului este descris in Fig. 10.

Fig.10. Principiul de sifonaj
Astfel in Fig.10a se arata de ce tubul de sifonaj nu poate rămâne amorsat,

cu toate ca diferenţa de înălţime intre punctul cel mai înalt al tubului si
extremitatea sa inferioara este mai mica decât înălţimea eficace de sifonaj H,
determinata cu relaţia:
1,16  x 
H  pa  
1000 73,6
unde:
pa – presiunea atmosferica cea mai scăzuta la nivelul marii in metri de

înălţime apa (≈ 9,50 m);
x – altitudinea amplasamentului analizat, in metri;

Θ – temperatura apei in interiorul tubului de sifonaj, in grade celsius.
La 500 m altitudine, H ≈ 8,50 m.
Aerul fiind mai uşor decât apa va avea tendinţa sa urce in tubul de sifonaj
ajungand astfel sa dezamorseze sistemul. Pentru a impiedica acest lucru,
trebuie ca presiunea atmosferica sa acţioneze de sus in jos. Realizarea acestei
propuneri se poate face in doua moduri (Fig. 10b):
- Introducând fiecare extremitate a tubului de sifonaj in recipiente pline de
apa.
- Dând o forma in U celor doua extremităţi ale tubului de sifonaj;
Pentru realizarea drenurilor sifon nedezamorsabile s-au folosit ambele

metode: prima pentru extremitatea amonte si a II-a pentru cea aval.
Astfel extremitatea amonte a tubului de sifonaj este introdusa in rezervorul
permanent umplut cu apa plasat in interiorul forajului. Extremitatea aval este
curbata sub forma de U prin realizarea sasului automatic montat in căminul de
vizitare. Pentru ca sistemul sa rămână nedezamorsabil, este necesar ca la
montare sa se respecte planul de referinţa dintre limita superioara a
rezervorului de apa din foraj si orificiul de eliminare a apei din sasul automatic.

7.3. Modădeăfunc ionare
Tehnologia de creştere a siguranţei la alunecare a pantelor (taluze,

versanti), prin coborârea pânzei de apa freatica, utilizând drenurile sifon, are o
istorie de peste 10 ani. Sistemul este brevetat internaţional si a fost pus la punct
de specialiştii Grupului RESS din Franţa. Pana acum au fost executate peste
200 şantiere in Franţa, Italia si Elveţia.
Principiul care a stat la baza întregului sistem este cel al vaselor
comunicante. Pe amplasamentul zonei active sau cu potenţial de alunecare
sunt plasate in foraje, drenuri verticale sau înclinate a căror adâncime trebuie
sa străpungă pânzele de apa freatica ce urmează a fi asanate. Apa din aceste
drenuri va fi apoi sifonata profitând de panta, prin tuburi de diametru variabil,
coborâte pana la baza fiecărui dren. De aici apa este transportata către
elementele numite sasuri automatice (cate unul pentru fiecare tub de sifonaj),
ce sunt amplasate intr-un cămin de vizitare aflat in aval, la 50-100 m fata de
aliniamentul drenurilor. Aceste elemente au rolul de a împiedica dezamorsarea
sistemului pe toata perioada exploatării drenurilor. Condiţia esenţiala este ca
limita superioara a rezervorului de apa din drenul vertical sa fie la aceeaşi cota
cu orificiul de eliminare a apei din sasul automatic corespunzător (plan de
referinţa). In final apa este eliminata intr-un emisar natural, sau depozitata
pentru a fi folosita ca apa potabila sau industriala.

Fig.11. Principiul de sifonaj

8. M SURIăDEăBIODRENAJ
În scopul măririi cantităţii de apă eliminată prin evapo-transpiraţie se poate

folosi vegetaţia ierboasă cât şi cea lemnoasă. Speciile care prezintă cea mai
mare putere de evapotranspiraţie şi în acelaşi timp sunt şi bune regeneratoare
de sol, sunt cele de oţetar, iar când apele freatice care trebuie eliminate sunt
mineralizate, se poate folosi şi tamarixul, gladicea şi sacsaulul. Plantaţiile silvice
de pe terenurile în pantă alunecate, foarte frământate, contribuie şi la
ameliorarea solului, iar în cazul alunecărilor superficiale, la fixarea terenului prin
intermediul rădăcinilor. Alegerea speciilor pentru plantele ierboase mari
consumatoare de apă, vizează crearea unui amestec de leguminoase şi
graminee şi are în vedere factorii pedo-climatici.

9. CONSTRUCTII INGINERESTI UTILIZATE PENTRU MENTINEREA
STABILITATIIăVERSAN ILOR
Pentru alcătuire constructivă şi realizarea zidurile de sprijin sunt disponibile

o gamă largă de soluţii şi materiale. Ele pot fi alcătuite ca:
- ziduri de sprijin suple, de rezistenţă, realizate din beton armat, cu sau
fără contraforţi;
- ziduri masive din zidărie de piatră, beton ciclopian sau beton simplu;
- ziduri de greutate din gabioane;
- ziduri de greutate din elemente prefabricate casetate sau liniare umplute
cu materiale locale;
- ziduri de sprijin din elemente chesonate lestate;
- masive de sprijin din pământ armat cu armături puţin extensibilă;
- masive de sprijin din pământ armat cu armătură extensibilă;

a. b. c.
d. e. f.
Fig.13. Ziduri de sprijin: a - de rezistenţă; b - cu contraforţi; c - masive,

d - tip căsoaie; e - din gabioane; f - cilindri din tablă ondulată

9.1. ZIDURI DE SPRIJIN DIN CASETE PREFABRICATE
Pentru reducerea volumului de manoperă necesară pe şantier, precum şi a

lucrărilor de cofraje şi de sprijiniri provizorii, pentru elevaţii se folosesc casete
prefabricate, al căror contur în secţiune transversală îl înfăşoară pe cel al
secţiunii monolit. Fundaţia se execută monolit. Rostul elevaţie-fundaţie se
realizează cu panta necesară asigurării fructului elevaţiei avut în vedere în
calcul.
Fig.14. Casetă prefabricată: a - formă şi dimensiuni; b - îmbinare; c –

armare
Casetele sunt alcătuite din patru pereţi din beton armat cu grosimea de 20
cm. Înălţimea casetelor este de 50 cm. Lăţimea a măsurată pe lungimea

frontului susţinut este de 150 cm. Lungimea casetelor b', măsurată în secţiunea
transversală a zidului este variabilă între 1,0 şi 3,0 m. Casetele pot avea
greutăţi între 10 şi 20 kN.Armarea casetelor se face la solicitările din manipulare
şi montaj care le depăşesc pe cele din exploatare. Fiecare perete al casetei are
prevăzută o gaură centrală cu diametrul de 4 cm necesară pentru introducerea
dispozitivelor de montaj.
În spatele casetei se execută o umplutură drenantă din material granular.
Casetele se umplu cu beton în cazul când zidul trebuie să preia
împingerea din alunecare de teren sau cu material local coeziv sau necoeziv, în
cazul când zidul este o lucrare de susţinere a unui teren stabil. În acest ultim
caz, soluţia este deosebit de avantajoasă economic, având o energie înglobată
mai redusă cu 12-15% decât a zidului monolit echivalent.
În comparaţie cu un zid din beton monolit, zidul de beton din casete
prefabricate prezintă avantajul reducerii consumului de beton în elevaţie cu
circa 40% şi a consumului de energie înglobată în lucrare cu 12%, când
umplutura casetelor se realizează din material local, caz curent la lucrările de
susţinere a terasamentelor. Folosirea casetelor simplifică operaţiile de montaj
pe şantier, reduce durata de execuţie şi contribuie la creşterea apreciabilă a
productivităţii muncii în raport cu execuţia unui zid monolit.
Preocuparea pentru dezvoltarea soluţiilor ce folosesc elemente
prefabricate la ziduri de sprijin a condus la conceperea unei soluţii care diferă

de zidul din casete prefabricate prin următoarele caracteristici:
- elevaţia se realizează prin
dispunerea casetelor în şah cu
interspaţii variabile în funcţie de
înălţimea zidului şi
caracteristicile geotehnice ale
pământului;
- prevederea unui singur tip
de casetă prefabricată în locul
celor cinci tipuri folosite la zidul
din casete prezentate mai sus;
- caseta tip este prevăzută
cu un rebord care permite
dispunerea sa în zid cu
interspaţii variabile.
Fig. 15. Zid de sprijin din casete prefabricate

Dispunerea casetelor în şah conduce la aşezarea pământului de
umplutură dintre casetele la panta taluzului natural şi la înierbarea acestuia,
ceea ce conferă zidului un aspect estetic superior celui al zidurilor din casete
prefabricate joantive. Această soluţie de zid de sprijin are următoarele avantaje:
- pune în mai mare măsură în valoare conlucrarea dintre casetele
prefabricate şi teren realizând o lucrare de susţinere în care terenul capătă un
rol activ;
- foloseşte un singur tip de casetă, atât pe înălţimea cât şi pe lungimea
lucrării, care poate fi folosită la ziduri de sprijin atât de debleu, cât şi de
rambleu, precum şi la ziduri de căptuşire;
- realizează rigiditatea şi stabilitatea necesară a lucrării de susţinere, nu
prin mărirea secţiunii de la coronament spre bază, ci, prin varierea distanţei
între casete şi a materialului de umplere a lor în rândurile situate pe înălţimea
lucrării;
- permite înierbarea taluzurilor din interspaţiile casetelor, îmbunătăţind
aspectul estetic al încadrării lucrării în peisaj;
- în cazul montării casetelor cu interspaţii nu mai este necesar dren în
spatele zidului.

9.2. ZIDURI DE SPRIJIN DIN ELEMENTE LINIARE PREFABRICATE
DISPUSE IN CADRU
În străinătate capătă extindere tot mai mare zidurile de sprijin din elemente
prefabricate liniare sau spaţiale în formă de cadru, care prin montare formează
celule, ce se umplu cu pământ coeziv sau necoeziv. Se formează un ansamblu
din elemente prefabricate şi material de umplutură, care lucrează similar unui
zid de sprijin de greutate. Elementele prefabricate au rolul de a cuprinde în
celulele ce le formează un masiv de pământ capabil să reziste, prin greutatea
sa, tendinţei de răsturnare dată de împingerea pământului.
Fig.16. Zid de sprijin din elemente prefabricate liniare

Din punct de vedere constructiv se pot distinge trei tipuri de elemente, care
au apărut succesiv, trecerea de la un tip la altul reprezentând evoluţia
concepţiei.
Primul tip este reprezentat de elemente liniare din beton armat
prefabricate, având forma unor dulapi prevăzuţi cu ciocuri de rezemare sau
fante care asigură conlucrarea. Acest tip reproduce în beton construcţia
căsoaelor din lemn realizată din buşteni îmbinaţi prin chertare şi folosite mai
ales la infrastructuri de poduri provizorii, dar şi la ziduri de sprijin.
Mai târziu a apărut tendinţa de a trece de elementele uşoare montate
manual la elemente mai grele montate mecanizat. A apărut astfel tipul doi de
lucrări, reprezentate de combinaţii de casete şi dulapi prefabricaţi cu dimensiuni
mai mari decât cele utilizate la tipul unu.
Un pas mai departe s-a făcut prin trecerea la tipul trei, ale cărui elemente
prefabricate reprezintă cadre plane cu blocuri de rezemare, ce realizează prin
suprapunere 2-3- celule, pentru care la tipul unu s-ar fi montat manual 10-15
elemente.
Această soluţie constructivă nu permite compararea cu alt gen de lucrări
de susţinere datorită mai multor elemente caracteristice. Din punctul de vedere
al volumului de beton, la această soluţie este necesar doar circa 20% din
volumul de beton al unui zid monolit de greutate. Printre avantajele acestui tip
de zid sunt următoarele:

- durata de execuţie redusă, cu începerea exploatării imediat ce s-a
terminat construcţia;
- cost redus, în special când pământul din amplasament poate fi folosit ca
material de umplutură;
- sensibilitate redusă la tasări ale fundaţiei;
- asigurarea unei bune drenări apei în spatele zidului;
- poate fi folosit ca sprijin la ziduri provizorii, permiţând demontarea şi
recuperarea prefabricatelor;
- lucrarea poate fi executată tot timpul anului, fiind în mică măsură
influenţată de starea timpului.
Mai trebuie subliniat faptul că acest tip de zid permite creşterea vegetaţiei
în spaţiile dintre piesele prefabricate, ceea ce îi conferă un aspect estetic care
trebuie preţuit în mod deosebit la lucrările de debleu.

9.3. ZIDURI DE SPRIJIN DIN PAMANT ARMAT
Ideea de bază a pământului armat în soluţia iniţială constă în folosirea

unor armături sub forma unor benzi metalice intercalate orizontal între straturi
de pământ şi susceptibile a prelua eforturi importante de întindere. Acestea, ca
la betonul armat, formează un ansamblu constructiv în care armăturile sunt
dispuse pe direcţia unde pământul este solicitat la întindere.
Pământul transmite armăturilor prin frecare eforturile care se dezvoltă în

masa lui, punând astfel în tensiune armătura. Ca efect, aceasta echivalează cu
existenţa unui pământ care ar avea, în direcţia pe care sunt dispuse armăturile,
o “coeziune” proporţională cu valoarea eforturilor de tracţiune din armatură.
Pentru ca această “coeziune” să se realizeze, trebuie ca frecarea între pământ
şi armatură să aibă loc fără alunecare. Aceasta este o primă condiţie în
alcătuirea şi stabilitatea internă a masivelor de pământ armat. A doua condiţie
este ca armatura să poată rezista eforturilor de tracţiune, iar pământul,
eforturilor de compresiune şi tăiere care se dezvoltă sub efectul greutăţii proprii
şi al forţelor exterioare.

Armături
parament
Sens de realizare
umplutură
Fig. 17. Zid de sprijin din pământ armat
Ultima condiţie duce la prezenţa unor elemente de parament necesare

fixării armăturilor şi menţinerii unei anumite distanţe între acestea, precum şi
asigurării verticalităţii masivului realizat din pământ armat.

9.4. RANFOR IăÎNăS P TURA MECANIZAT
Pentru lucrări de consolidare a terasamentelor şi versanţilor alunecători, în

cazul când suprafaţa de alunecare este la adâncime relativ mică de până la 3,5
m, se folosesc ranforturi în săpătură mecanizată. Avantajele principale ale
acestui gen de lucrări sunt:
- săparea integral mecanizată, fără sprijiniri, a gropii în care se toarnă
betonul ce formează ranfortul;
- realizarea săpăturilor sub forma unor şliţuri perpendiculare pe frontul de
susţinut, ceea ce nu periclitează stabilitatea acestuia în timpul de execuţie.
Ranfortul este alcătuit din fundaţii şi elevaţie. Pentru fundaţie s-au adoptat trei
valori ale adâncimii de săpare în teren şi anume 3,5 m, 4,5 m şi 5,5 m
corespund tipurilor de ranfort denumit mic, mijlociu şi mare. Elevaţia se prevede
cu înălţimi de 1,0 - 2,0 m. Pe elevaţia ranfortului se reazemă elemente de
susţinere ce transmit împingerea pământului la ranforturi.
Aceste elemente pot fi fâşii prefabricate de planşeu, fâşii prefabricate de
poduri sau bolţi prefabricate. În anumite condiţii de teren este posibilă folosirea
ranforturilor izolate fără elemente intermediare de susţinere.
Soluţia cu ranforţi în săpătură mecanizată este aplicabilă în amenajarea
platformei drumurilor şi consolidarea versanţilor instabili, când adâncimea
planului de alunecare nu depăşeşte 3,5 m. În funcţie de această adâncime se

stabileşte tipul de ranfort care trebuie utilizat din condiţia realizării unei
încastrări minime de 2,0 m a acestuia sub planul de alunecare.
Fig. 18. Soluţie cu ranforţi în săpătură mecanizată

9.5. BARETE DIN BETON ARMAT
Baretele sunt elemente din beton armat cu capacitate mare de rezistenţă

care se folosesc ca fundaţii de adâncime sau sub formă de componente
structurale pentru lucrări de consolidare la alunecări de teren de profunzime,
având suprafaţa de alunecare la adâncimi de 4-10 m.
Baretele se realizează prin excavarea în teren a unei gropi înguste cu
secţiune cvasirectangulară în care se montează armătura şi se toarnă beton.
Din punct de vedere litologic terenurile în care se folosesc baretele sunt, în
general, pământuri coezive, care pot avea o alcătuire foarte variată. Fundarea
baretelor se face în general la 5-7 m sub planul de alunecare în pământuri cu
consistenţă ridicată (argile tari, argile marnoase, marne).
Din punct de vedere constructiv, baretele se pot utiliza, în general, în
următoarele soluţii:
- soluţii cu barete dispuse într-un singur rând:
- barete cu capitel izolate;
- barete cu capitel şi cu elemente intermediare de legătură (bolţi grinzi);
- barete grupate într-un modul prin solidarizarea lor cu o grindă de
continuitate;

- soluţii cu barete
dispuse în două rânduri:
- barete grupate într-
un modul prin
solidarizarea lor printr-un
cadru spaţial cu rigla de
2,60 m.
Experienţa
acumulată arată că în
terenuri argiloase uscate
sau cu slabe infiltraţii, în
condiţiile unor adâncimi
ale baretelor de maxim 12
m, care permit săparea şi
betonarea baretelor în
acelaşi schimb, execuţia
baretelor se poate face
fără bentonită.
Fig.19. Soluţii cu barete

9.6. PILO IăFORA IăDEăDIAMETRU MARE - COLOANE
Ca şi baretele din beton armat piloţii foraţi de diametru mare sau coloane
sunt elemente de rezistenţă utilizate la lucrările de consolidare ale alunecărilor
de teren de profunzime, având suprafaţa de alunecare la 4-10 m adâncime.
Piloţii de diametru mare se realizează prin forarea, de regulă tubată, a terenului
pentru realizarea unei săpături cu secţiunea circulară având diametrul de 0,88 -
2,00 m, de regulă de circa 1 m. În săpătură, sub protecţia tubajului, se
montează armătura şi se umple săpătura cu beton. Terenurile în care se
folosesc piloţii foraţi de diametru mare pot avea din punct de vedere litologic o
alcătuire foarte variată.
Din punct de vedere constructiv se utilizează mai frecvent următoarele
soluţii:
a - soluţii cu piloţi foraţi de diametru mare dispuşi pe un singur rând, în
sistem:
- joantiv, solidarizaţi cu grindă de continuitate;
- nejoantiv, solidarizaţi printr-o grindă de continuitate;
b - soluţii cu piloţi foraţi dispuşi pe două rânduri:
c - coloane dispuse într-un ranfort ce formează un cadru plan;
d- coloane dispuse într-un ranfort ce formează un cadru spaţial. În ultimele
două soluţii ranfortul susţine elemente de transmitere sub formă de plăci plane

sau bolţi prefabricate (monolite);
e - coloane dispuse joantiv într-un perete care este descărcat prin coloane
duse mai adânc, dispuse în spatele lor.
Fig.20. Piloţi sau coloane secante, dispuse în şiruri cu bolţi de descărcare
Lucrările de consolidare cu coloane din beton armat utilizând instalaţii cu

tubaj recuperabil nu au creat probleme la execuţie. Experienţa folosirii lor arată
o bună comportare în exploatare.

Fig.21. Soluţii de stabilizare cu şiruri de piloţi, coloane sau barete cu grinzi de

solidarizare

9.7. RANFOR IăCUăELEMENTE FIŞATE
Ranforţii în săpătură mecanizată executaţi cu excavatorul de la suprafaţa

terenului se realizează cu adâncimi maxime de 5,0 - 5,5 m, putând fi utilizaţi în
cazul când suprafaţa de alunecare se află la adâncimi până la 4,0 m, asigurând
o încastrare în terenul de bază de minimum 1,5 m. Împingerea pământului este
preluată de ranfort şi transmisă la talpa sa, realizând astfel echilibrul necesar.
Pentru adâncimi ale planului mai mari se folosesc lucrări cu elemente
fişate. Astfel, în multe cazuri, se folosesc ranforţii realizaţi pe două sau trei
coloane de beton armat.
În aceste cazuri împingerea pământului se transmite atât la ranfortul -
radier, cât şi la coloane, care împreună formează un cadru ce intră în
interacţiune cu terenul prin dezvoltarea unor presiuni reactive pe coloane, care
asigură echilibrul.
Examinând comparativ soluţiile menţionate mai înainte, se constată că
ranforţii din beton executaţi în săpătură mecanizată au dezavantajul limitării
domeniului lor de folosire la posibilităţile de săpare în adâncime ale
excavatorului cu cupa inversă, care nu depăşeşte 5,0 - 5,5 m, ceea ce satisface
numai cazurile când suprafaţa de alunecare a terenului este de maxim 4 m.

Fig.22. Soluluţii de satabilizare cu ranforţi pe elemente fişate:

a - cu bolţi de descărcare;
b- simpli cu crearea unor bolţi de descărcare prin îndesarea pământului

9.8. CHESOANE RANFORT PE ELEMENTEăFIŞATE
În cazul lucrărilor de stabilizare a versanţilor alunecători pot apărea situaţii

când trebuie realizată o lucrare de consolidare a terenului cu coloane sau
barete adânci, suprafaţa de alunecare fiind de profunzime şi, în acelaşi timp,
trebuie realizat un drenaj cu chesoane şi drenuri forate orizontal. În mai multe
cazuri, în asemenea situaţii, s-au combinat cele două soluţii realizându-se
lucrări mixte de susţinere şi drenare prin amplasarea chesonului cu două
coloane sau pe o baretă şi rezultând prin monolitizare conlucrarea acestor
elemente.
Lucrările de consolidare a versanţilor care au folosit chesoane ranfort pe colane
s-au executat fără dificultăţi şi se comportă bine în exploatare.
Din punct de vedere economic, acest gen de lucrare mixtă este mai
avantajos decât executarea separată a elementelor componente pentru
realizarea consolidării versanţilor.

9.9. LUCR RIăDEăSUS INERE - ANCORAJE
Ancorele sunt elemente constructive introduse într-un masiv de roci care

au rolul de a prelua forţele ce se pot dezvolta în teren pe direcţia lor sau
transversal pe aceasta, în cazul ancorelor denumite pasive, sau de a transmite
eforturi de compresiune în teren în cazul ancorelor pretensionate, care sunt
denumite active. O ancoră se compune din trei părţi: capul ancorei, corpul
ancorei (tendonul) şi rădăcina ancorei.
La lucrările de susţinere a taluzurilor şi versanţilor se folosesc două genuri
de lucrări.
Primul gen de lucrări se foloseşte la execuţia taluzurilor în roci stâncoase
fisurate şi alterate prin susţinerea lor prin plăci de beton armat ancorate, care se
montează pe măsura adâncirii săpăturii ce se efectuează în etape. Uneori se
foloseşte o combinaţie de ancore lungi care se tensionează şi ancore scurte
pasive ce susţin o plasă metalică sau de material plastic care se acoperă cu
beton torcretat.
Al doilea gen de lucrări se foloseşte la consolidarea unor taluzuri existente
instabile a căror stabilitate se îmbunătăţeşte prin fixarea masei superficiale cu
tiranţi ce au rădăcini fixate în roca de bază.

Figura 23. Stabilizarea unui versant cu ancore

Figura 24. – Utilizarea ancorajelor împreună cu structurile de susținere

10. RANFORTI DE STABILIZARE REALIZATI PRIN CONSOLIDAREA
TERENULUIă“INăSITU”
În ultimii ani au început să fie utilizaţi la stabilizarea terenurilor tiranţi de

ancoraj şi minipiloţi, dispuşi în reţea pe terenul care alunecă. Prin îmbinarea
unora dintre soluţiile menţionate, s-a realizat o construcţie de susţinere de
greutate de concepţie nouă din pământ injectat, armat şi precomprimat,
asemănătoare, din punctul de vedere al comportării sub încărcare, cu ranforturi
din beton armat sau cu cei realizaţi cu piloţi, coloane sau barete.
Soluţia constă în realizarea de ranforţii din materialul “în situ” prin gruparea
câtorva şiruri de foraje de diametru mic injectate cu ciment. În fiecare foraj se
introduce o bară de oţel beton, astfel încât, după cimentare, pe o anumită zonă
în jurul forajului se realizează un nucleu armat.
Pentru preluarea eforturilor de întindere din ranfortul astfel realizat şi
pentru mărirea frecării pe suprafaţa de alunecare, o parte din numărul barelor
se realizează ca tiranţi de ancoraj pretensionaţi, dispuşi intercalat între şirurile
de nuclee armate, care transmit eforturile la o placă de beton armat situată la
suprafaţa terenului, în care se monolitizează şi barele ce formează miezul
nucleelor armate. Soluţia prezintă următoarele avantaje:
- pune în valoare capacitatea portantă a ternului natural, consolidându-l
zonal prin cimentare, armare şi precomprimare, realizând ranforţi fără săpături;

necesită un consum redus de ciment şi oţel-beton;
- reduce costul execuţiei lucrărilor; permite o execuţie complet mecanizată;
- realizează o productivitate ridicată a muncii;
- permite reducerea duratei de execuţie.
10.1. PROCEDEULă“BULON RII”ăTALUZURILOR
Procedeul “bulonării” sau “ţintuirii” (soil nailing, clouage) taluzurilor de

debleu la lucrări de drumuri şi căi ferate este de dată relativ recentă, însă se
foloseşte de multă vreme în tehnica minieră a excavaţiilor subterane.
În lucrările efectuate până în prezent, bulonul reprezintă o bară de oţel
care se introduce într-un foraj executat în taluz şi se fixează prin cimentare sau
răşină sintetică. În funcţie de împingerea pământului care trebuie preluată,
distanţa între buloane variază între 0,5 şi 1,5 m. Pe corpul exterior al bulonului
se fixează o placă de beton armat monolit sau prefabricat, care formează
paramentul lucrării şi are rolul de a prelua împingerea pământului şi a o
transmite la bulon care lucrează la smulgere.
În unele cazuri, plăcile se înlocuiesc cu un strat de beton torcretat armat cu

o plasă de oţel. În acelaşi timp bulonul conferă masivului o coeziune adiţională
obţinută prin rezistenţa sa la frecare, precum şi la încovoierea în zona de

intersecţie a unor posibile suprafeţe de alunecare.
Avantajul principal al acestui procedeu constă în faptul că în calitate de

material pentru o construcţie de susţinere se foloseşte chiar pământul “în situ”.
Întrucât pământul nu poate prelua practic eforturi de întindere, el este ranforsat
cu bare, ceea ce îi conferă rezistenţa necesară pentru a lucra ca un masiv
monolit de susţinere.
Fig.25. Procedeul bulonării, singur sau în asociere cu alte tehnici de stabilizare

10.2. FOLOSIREAăMICROPILO ILOR
Procedeul cu micropiloţi se foloseşte pentru stabilizarea alunecărilor de

rambleu şi a terenurilor în pantă. În acest scop se folosesc şiruri sau câmpuri de
piloţi foraţi de diametru mic verticali sau înclinaţi. După unii autori, piloţii care au
diametrul forajului de 90 - 150 mm se numesc micropiloţi, iar cei cu diametrul
forajului de 150 - 250 mm se numesc minipiloţi. În găurile forate se introduc
bare profilate de oţel, care se protejează cu mortar cu ciment. În multe cazuri
barele au masa de 13 - 21 kg/m şi secţiuni de 16 - 26 cm2. Câmpurile de micro
sau minipiloţi asigură “coaserea” terenului legând stratul lunecător de cel stabil.
Fig.25. Micropiloții

11. RANFORSAREA PAMANTULUI CU ARMATURI SUPLE SI
EXTENSIBILE
În ultimii ani au apărut şi s-au dezvoltat noi procedee de realizare a

masivelor de pământ armat cu rol de sprijin. Acestea admit folosirea ca
armătură a unor materiale cu capacitate mare de deformare sub eforturile de
întindere la care sunt supuse, ceea ce le diferenţiază de soluţia clasică de
alcătuire a pământului armat.
Pământul ranforsat se foloseşte sub forma a două categorii de material
compozit, din punctul de vedere al modului în care este dispusă armătura, ceea
ce şi influenţează comportarea sa sub încărcare.
Categoria cea mai răspândită o reprezintă masivele ranforsate obţinute
prin includerea între starturi de material compactat, de regulă de grosime egală,
a unor orizonturi continue de armătură. Acest mod de armare conferă
ansamblului obţinut o coeziune aparentă numai în direcţia straturilor de
armătură. Armăturile sunt în general constituite din orizonturi continue de
geosintetice (geotextile ţesute şi neţesute, geogrile) sau plase din oţel
galvanizat.
O a doua categorie de masive ranforsare o reprezintă cele realizate dintr-
un amestec de material pulverulent armat cu un fir continuu sintetic, pus în
operă cu ajutorul unui dispozitiv special, obţinându-se o distribuţie a firului în

toate direcţiile, ceea ce are ca efect manifestarea unei coeziuni aparente pe
orice direcţie în masa ansamblului obţinut.
Lucrările de sprijin sunt alcătuite din masivul de pământ armat şi
elementele de parament.
Un masiv de sprijin armat cu geosintetice are în alcătuire;
- armăturile, dispuse în strat continuu, pentru care se cunoaşte rezistenţă
la tracţiune şi rigiditate definită ca raportul dintre forţa de întindere aplicată şi
alungirea corespunzătoare;
- paramentul cu rol estetic şi de protecţie;
- straturile de material compactat.
Paramentul masivului de sprijin poate fi asigurat prin:
- utilizarea de elemente celulare prefabricate din beton şi umplute cu
pământ vegetal;
- folosirea de anvelope uzate;
- întoarcerea straturilor de geosintetice la marginea masivului şi protejarea
lor cu un parament independent.
Spre deosebire de soluţia clasică a pământului armat, în acest caz, la
realizarea masivelor de sprijin pot fi folosite şi pământurile fine cu conţinut
ridicat de apă, diferite categorii de cenuşă, reziduuri de la arderea deşeurilor.
Masivele de sprijin armate cu plase din oţel galvanizat sunt alcătuite din:
- armături formate din plase din oţel galvanizat şi uneori plastifiat cu

rezistenţă la tracţiune şi alungire cunoscute;
- parament din gabioane ce joacă un rol de zid de greutate;
- straturile din materiale granulare compactate între fiecare orizont de
armături.
Fig.25. Masive de sprijin cu armături extensibile

12. STABILIZAREA PANTELOR CU STRUCTURI DE RETINERE
ANCORATE
Astfel de structuri au fost construite pentru restaurarea şoselelor afectate

de alunecări, şi pentru prevenirea unor posibile deformaţii a altor pante din
vecinătatea drumurilor. La executarea construcţiilor de reţinere s-au folosit
anvelopele uzate de autovehicole, îndeosebi a autocamioanelor şi autobuselor.
Masivele de sprijin din anvelopele uzate pot fi executate rapid fără a avea
la dispoziţie un echipament mecanizat special. Structurile care folosesc
anvelopele uzate s-au dovedit mai ieftine cu 40% decât structurile de reţinere
executate din materialele tradiţional folosite în acest scop (ziduri din beton,
casete prefabricate din beton etc.). Construcţiile executate au un comportament
satisfăcător pe perioada de exploatare, fără a fi înregistrate alunecări sau
prăbuşiri.

Fig. 26. Structură ancorată.
Astfel de structuri pot fi catalogate ca sisteme interne de stabilizare a

pantelor.
Ambele elemente ale structurii, cel frontal şi cel de ancorare, sunt
executate din anvelope uzate. Anvelopele frontale sunt legate (ancorate) de
anvelope “ancoră”.
Când apare tendinţa de deplasare a masei de rocă se va exercita o presiune pe
zidul din anvelope. Aceasta la rândul său implică apariţia unor tensiuni de
întindere a cablurilor de ancoraj şi, în cazul când ele sunt suficient de
rezistente, iar rezistenţa la smulgere a ancorei este mai mare de cât forţa de

împingere a masivului, panta va rămânea stabilă. în momentul începerii
deplasărilor în cablurile de ancorare vor apărea tensiuni. Alunecarea poate
avea loc când:
- cablurile de ancorare tensionate cedează;
- anvelopele care servesc drept ancore sunt smulse.
Rezistenţa la smulgere depinde de presiunea de supraîncărcare a ancorei
şi de parametrii de rezistenţă la forfecare a umpluturii compactate. Moduri
diferite de cedare prin smulgere pot fi admise pentru determinarea rezistenţei la
smulgere.
Aceste structuri sunt foarte eficiente, având costuri scăzute atât pentru
materialele folosite, cât şi pentru executarea lucrărilor. Sunt foarte flexibile şi nu
necesită condiţii speciale de fundare. De asemenea, este o structură
permeabilă şi apa din interiorul ei va fi bine şi uşor drenată. Structurile se pot
executa rapid şi sunt disponibile pentru exploatare la scurt timp după finalizarea
lucrărilor.

13. UTILIZAREA BANCHETEI DE PAMANT ARMAT CU ROL DE ZID DE
SPRIJIN
13.1. Materialeă deă umplutur ă utilizateă laă realizareaă bancheteiă deă p mântă
armat
13.1.1. Materialăprincipalădeăumplutur
În general orice material cu o cantitate redusă de elemente organice este

bun pentru umplutură dacă prezintă următoarele caracteristici:
- nu este în totalitate saturat
- pământ necoeziv sau cu coeziune redusă de granulometrie medie
până la grosieră
- diametrul maxim al particulei trebuie să fie de 200 mm
- procentul de particule fine cu diametrul mai mic de 0,6 mm nu trebuie
să depăşească 30 %
- dacă materialul de pe amplasament nu corespunde acestor exigenţe
trebuie să fie amestecat cu material de adaos sau schimbat.
Materialul de umplutură poate deci să aibă următoarea compoziţie:
Pietriş :
o pietriş
o pietriş prăfos cu puţină parte fină

o pietriş argilos cu puţină parte fină
o pietriş prăfos cu cantitate mai mare de parte fină
o pietriş prăfos spre argilos
o pietriş argilos cu cantitate mai mare de parte fină
Nisip :
o nisip
o nisip prăfos cu puţină parte fină
o nisip argilos
Pentru pământurile coezive umiditatea trebuie să fie egală cu wopt pentru
o compactare maximă.
Pentru alte pământuri (prafuri, prafuri argiloase) trebuie arătat că ele sunt
compactabile.
13.1.2. Materialulădinăzonaăfrontal
 parament vegetal
În zona frontală a lucrării trebuie pusă în operă pe o grosime de
aproximativ 40 cm, un material specific în vederea vegetalizării (Figura 1).
Acest material trebuie să aibă o textură fină , o buna capacitate de retenţie a
apei şi eventual să conţină aditivi organici. Poate fi clasificat ca teren negru.
Humusul nu este bun pentru vegetalizare. Pentru asigurarea integrităţii acestui

material ca urmare a acţiunii apelor pluviale, trebuie utilizată o pâslă de
vegetalizare (conform Figura 1).
Materialul de umplutură din zona frontală poate sa aibă următoarea
compoziţie:
- nisip prăfos cu 5...10 % parte fină cu diametrul mai mic decât 0,002 m
- praf cu aditivi organici
Dacă materialul de pe amplasament nu corespunde exigenţelor trebuie
îndepărtat sau amestecat cu componentele necesare.
 parament mineral
În cazul realizării banchetei de pământ armat cu parament mineral,
materialul de vegetalizare va fi înlocuit cu piatră spartă sau concasată.
Dimensiunile pietrelor nu trebuie sa fie mai mici decât ale ochiurilor plasei
sudate. Pentru reţinerea particulelor fine din straturile compactate se va utiliza
un geotextil (Figura 2). Se elimină din execuţie pâsla de vegetalizare.
13.1.3. Material pentru stratul de fundare
În cazul unui strat de bază cu textură fină şi cu posibilitatea creşterii

nivelului pânzei de apă freatică, trebuie să se execute un strat de fundare cu
scop de drenare. Grosimea poate fi de 0,2...0,3 m, materialul fiind permeabil
(pietriş cu puţină parte fină, piatră concasată).

13.1.4. Etapeădeăexecu ie
Punerea în operă a banchetei de pământ armat tip TEXTOMUR ® este

caracterizată într-un montaj simplu în straturi succesive cu grosimea de 0,70 m.
Etapele de execuţie sunt următoarele :
o pregătirea stratului de bază (nivelare, compactare...), eventual

realizarea stratului de fundare
o pozarea stratului de geogrilă cu rol de rezistenţă
o montarea cofrajului metalic de la faţadă
o pozarea pânzei de vegetalizare (numai în cazul paramentului mineral)
o umplerea zonei frontale cu pământ negru sau cu piatră spartă
o umplerea şi compactarea cu material de umplutură în doua straturi a
0,35 m fiecare
o reluarea etapelor până la înălţimea finală

Foto 1: Execuţia unei banchete de pământ armat tip TEXTOMUR® (şantier

Franţa)

Figura 27: Schema de construcţie pentru o banchetă din pământ armat cu

parament vegetal

Foto 2: Vedere după execuţia banchetei din pământ armat cu parament vegetal
(şantier Franţa)

Figura 28: Schema de construcţie pentru o banchetă din pământ armat cu

parament mineral

Foto 3: Vedere după execuţia banchetei din pământ armat cu parament mineral
(şantier Franţa)

ASP - Curs PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ASP - Curs PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Asigurarea stabilității pantelor - curs

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 1

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 2

Alunecările de teren reprezintă fenomene foarte des întâlnite atât la nivel

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 3

Foto I.1. DN 17 Km 232+000 – 236+600 Ilişeşti (Suceava)

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 4

Foto I.2. DN 17 Km 236+410 –236+510 Ilişeşti (Suceava)

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 5

Foto I.3. Dealul Hoia, Cluj Napoca

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 6

Foto I.4. Dealul Hoia, Cluj Napoca

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 7

Foto I.5. DN 15 km 247+900

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 8

Foto I.6. DN 15 km 247+900

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 9

Foto I.7. DN 15 km 259+200-259+600

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 10

Foto I.8. Deal Cozla Piatra Neamţ

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 11

Foto I.9. DN 17A, km 31+070-31+150

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 12

Foto I.10. DJ 157C Viişoara - Biserican

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 13

Foto I.11. Comuna Pucheni, jud. Damboviţa

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 14

Foto I.12. Comuna Pucheni, jud. Damboviţa

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 15

Foto I.13. DJ 296 km 1+200 Jud. Botoşan

N. Boțu – Asigurarea stabilității pantelor - Curs, 2015-2016 16

II. CAUZELE PRINCIPALE CARE PRODUC

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 17

II.1. Modificarea pantei versantului

În urma acţiunii factorilor naturali, sau a intervenţiei umane, panta unui

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 18

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 19

II.2. Variaţia umidităţii pământului. Acţiunea mecanică şi hidrodinamică a

Terenul ce formează un taluz sau un versant poate să îşi modifice umiditatea

Aportul de apă (care poate fi cuantificat prin creşterea gradului de umiditare

Creşterea substanţială a umidităţii unui teren se poate produce şi prin

Diminuarea gradului de umiditate se poate realiza prin evaporare (în straturile

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 20

În perioada variaţiilor de temperatură (îngheţ - dezgheţ), apa din porii şi

Alunecări de teren pot avea loc şi datorită acţiunii hidrodinamice a apei

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 21

favorizează alunecările de teren mai cu seamă acolo unde se întâlnesc

II.3. Supraîncărcarea versantului

Realizarea oricăror tipuri de construcţii (locuinţe, hale industriale, construcţii

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 22

II.4. Solicitări dinamice. Şocuri seismice, vibraţii provocate de explozii,

Tot ceea ce înseamnă solicitări dinamice în masa de pământ ce formează

Pericolul cel mai mare pentru stabilitatea versanţilor în timpul cutremurelor

Pe lângă influenţa caracteristicilor fizice şi mecanice ale pământului şi

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 24

Când acceleraţia depăşeşte 80-100 cm/s2 efectul aceslor vibralii începe

Un fenomen deosebit de grav se poate produce în situaţia în care terenul

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 25

Pământuri plastic moi

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 26

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 27

Ploi torenţiale (de scurtă durată).

N.ăBoțuă– Asigurareaăstabilit țiiăpanteloră- Curs, 2015-2016 28