Sunteți pe pagina 1din 9

I.

Rânduieli liturgice în popor


de maxim impact pastoral-duhovnicesc:
sfeștania, ajunurile, molitfele postului și „zi - întâiul”

1. Aghiasma sau sfeştania.


Ierurgiile săvârșite de către preot în casele creştinilor au în general un mare impact,
pozitiv, asupra vieţii spirituale a credincioșilor. Când preotul intră în casa omului, este o
sărbătoare a acelei familii, care simte harul și binecuvântarea divină prin venirea slujitorului lui
Hristos în casă. Din nefericire, unele ierurgii se săvârșesc destul de rar, chiar şi sfeștania.
a) Ipostaze ale apei.
Referitor la aghiasmă, vom spune câteva lucururi despre apă - element natural și, în
același timp, un subiect fascinant de analiză teologico-ştiinţifică. De apele primordiale în care s-
a născut uscatul şi tot ce este pe el („Duhului lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” –
Facere cap.1), până la lichidul vital pe care îl folosim pentru a trăi, vorbim despre apă ca despre
elementul component major, fundamental, al întregului cosmos, de la corpul uman
(microcosmos) şi până la formele externe, macroscopice (macrocosmos).În reaţie, apa se
regăseşte în mai multe ipostaze:
- apa primordială – apele din Biblie (Facere 1, 2);
- apa care a spălat păcatele omenirii - vezi potopul lui Noe (Facere 7);
- apele spălărilor rituale de la Cortul Sfânt / Templul din Ierusalim (vezi Leviticul);
- apele purificatoare de la misterele / templele lumii antice;
Chiar şi în tradiţiile populare, apa apare sub diverse forme: „apa vie”, „apa moartă”,
„apa neîncepută” (folosită cândva de fete pentru descântece, farmece și vrajitorie, iar în prezent
apa folosită de către preot la proscomidie – prima apă scoasă din fântână, dimineaţa, foarte
devreme), „apele închegate” (care se făceau de către vrăjitoare, cu mână de mort, se preparau cu
incantații speciale și se gelatinizau prin invocarea duhurilor rele asupra lor; puteau induce
moartea asupra persoanelor și animalelor care o consumau), „apele demonizate, otrăvite” (apa
din bahne – mlaștini).Acestea sunt unele ipostazele negative ale apei.
b) Argumente ştiinţifice despre misterul apei.
Apa sfințită este rezultatul lucrării sfinţitoare a Duhului Sfânt în materie, prin invocarea
(epicleza) preotului, ca persoană sfinţită. Agheasma este pregătită prin intermediul slujbei
„Aghesmei mici” ora „Aghesmei mari”. Apa este un element care se comportă ca un organism
viu. Ea are un comportament inteligent: o moleculă de apă are 400.000 de celule de memorie, de
aceea apa are o memorie privind toate formele sau organismele prin care a trecut. De asemenea,
apa are o structură electrică, este un „bipol electric” . Din aceste motive ea trebuie curăţită prin
sfinţire – pentru a fi eliberată de „amintirile” negative privind structurile nepotrivite din care a
făcut parte; totodată ea se pretează la sfinţire, pentru că este o bună purtătoare de energie, de har!
Mai mult: apa empatizează cu omul. Cele mai interesante studii despre acest
comportament „viu” al apei le-a scris savantul japonez Masaru Emoto1, care a studiat o viață
întreagă apa. El este autorul tezelor despre criogenarea apei. Urmare multor experimente, el
concluzionează că, la o ninsoare – de exemplu - niciodată un fulg nu seamănă cu altul, pentru că
fiecare fulg este unic. Se arată astfel puterea infinită a apei de a se cristaliza diferit. Emoto a
studiat apa în diverse ipostaze: după ce a fost blestemată sau după ce a fost a binecuvântată,
după ce i s-a cântat în diverse genuri / tonuri / registre muzicale, după ce a închinat-o în diferite
religii. Apa a reacţionat în funcție de comportamentul din jurul ei, arătând aceasta prin diversele
ipostaze pe care le-a luat molecula criogenată instant: ca o floare sau ca un cristal – la sugestii
pozitive, benefice; ca un spin sau ţep – la infuzare de energii negative. Tot Emoto demonstrează
că „apa citește”. El a făcut un experiment prin care a scris diferite texte peste care a turnat apă.
Reacţiile au fost foarte diferite, în funcţie de ceea ce era scris pe bileţelele respective, pozitiv sau
negativ; se demonstrează astfel că se poate vorbi de „simțirea apei”, care receprează ceea ce
omul emite în jurul său. De fapt este vorba de o împreună-simțire: apa arată cum omul
influenţează pozitiv sau negativ întregul Cosmos, înfrumuseţându-l sau poluându-l, după caz.
c) Apa sfinţită- temeiuri teologice.
Din clipa în care Mântuitorul S-a botezat, de către Ioan, în Iordan (Matei 3, 13-17) putem
vorbi de o refacere cosmică a apei. În creştinism – Biserica Ortodoxă, aghiasma a devenit mediul
liturgic prin care ni se transmite nouă harul lui Dumnezeu. În Molitfelnic, la slujba Aghesmei
mici se află următoarea învăţătură: „Știut să fie că prea bun și folositor de suflet obicei este să se
facă în biserici, în mănăstiri și în case, sfințirea apei în toate zilele de 1 ale lunii și stropind pe

1
Vezi lucrarea „Mesajele apei”.
oameni în mănăstiri și chilii, asemenea și în casele mirenilor și toate ale lor. Această apă
sfințită, pe care Duhul Sfânt prin rugăciunile preoților o sfințește, are multe feluri de lucrări
precum ectenia sfințirii și rugăciunea. Prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se
gonesc, se iartă și păcatele cele mici de peste toate zilele, adică nălucirile cele diavolești și
gândurile cele rele. Mintea se curățește de lucrurile cele spurcate și se îndreaptă spre
rugăciune. Bolile le gonește și dă sănătate sufletească și trupească. Și mai presus, toți cei ce o
primesc cu credință, iau sfințenie și binecuvântare. Pentru aceasta, preoților, datori sunteți voi
să vă învățați enoriașii să o primească pe ea (agheasma) cu credință, spre marele folos al lor”2.
Sfinții Părinți, precizează chiar aceste efecte ale lucrării aghesmei în oameni. Sfântul
Grigorie de Nyssa spune că „Apa nu e o substanță oarecare. Lui Dumnezeu nu Îi place să se
amestece cu cele trecătoare și nestatornice”. Apa poartă harul primit la sfinţirea ei şi îl
„transportă” în persoana care o gustă, o primeşte spre sfinţire. Omul care se sfințește prin apa
purtătoare de duh, renaşte spiritual, redevine după chipul lui Dumnezeu.
d) Contestări ale aghesmei.
În anii comunismului s-a scris despre faptul că preoții prin atingerea apei cu Crucea de
Argint (argintul ionizează apa), săvârșesc de fapt o mare înşelătorie pentru oameni3. Pentru a
para aceste afirmaţii, şi atunci şi acum mulți dintre preoți foloseau/folosesc cruce de lemn la
săvârşirea aghesmei. Noi ştim că nu crucea, ci invocarea harului dumnezeiesc şi gestu liturgic de
afundare a mâinii preotului în apă , o sfințește pe aceasta. Savantul sus-pomenit demonstrează
mai mult, că apa sfințită capătă o structură moleculară cu totul aparte. Astfel, agheasma mică
este o apa structurată (perfect așezată), iar agheasma mare este apă structurată definitiv.
Se mai afirma, în vremuriel atee, că proprietățile busuiocului induc apei o serie întreagă
de calități terapeutice (busuiocul este și o plantă farmaceutică). Într-adevăr, busuiocul are o
„bigrafie” interesantă: atunci când delegaţii împărătesei Elena au ajuns la Ierusalim, pentru a
descoperi Crucea Domnului, într-un singur loc au găsit plante deosebite, frumos mirositoare,
înflorite. Acela era busuiocul, care marca locul unde era îngropată Crucea Domnului. Au săpat
acolo și au găsit cele 3 cruci din care una a fost cea a Mântuitorului Iisus Hristos (info. Eusebiu
de Cezareea). De aceea busuiocul a fost numit „ocinum basilicum” – acea plantă care crește în

2
Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 183-184.
3
Vezi lucrarea Călăuza ateistului, Editura Politică, Bucureşti, 1961, care – bazată pe preceptele atee ale
socialismului ştiinţific încearcă, sistematic, cu argumente pseudoştiinţifice, să destructureze Învăţătura de credinţă
creştină şi practica vieţii bisericeşti. În anii 1955-1965 a circulat, în România, o întreagă literatură de acest gen.
curtea Lui Dumnezeu. Dar nu busuiocul sfințește apa, deoarece unele Biserici Ortodoxe chiar nu
îl întrebuințează şi totui, acolo, agheasma are sfinţenie şi lucrează binecuvântător şi sfinţitor.
Referitor la cazul în care agheasma preotului se strică, tradiţia monahală susţine că fie
preotul respectiv are probleme duhovniceşti (probleme în viața personală – ne amintim că
ierurgiile sunt condiționate și de starea duhovnicească a preotului, spre deosebire de Sfintele
Taine care lucrează indiferent de starea morală a preotului), fie acolo unde s-a sfințit apa au fost
lucrări demonice, vrăjitorii etc.
e) Consideraţii finale.
Agheasma Mare nu trebuie să fie ținută în case de către credincioși, ci în biserică, şi se
oferă de către preot, deoarece este un substitut, un fel de antidoron lichid, luat de către cei care
nu au primit dezlegarea de la preotul duhovnic pentru a se împărtăși. În cazuri excepționale,
agheasma se poate depozita în casele credincioșilor dar într-un loc cu vecinătate sfântă (lângă
icoane, la un loc cât mai curat, ferit de impurități).
Agheasma nu se strică niciodată. În acest sens, încă din secolul al IV-lea Sfântul Ioan
Gură de Aur spunea în Omilia la Botezul Domnului că apa sfințită nu e prin ea însăși sfințită, ci
prin harul lui Dumnezeu, de aceea ea rămâne nestricată. Și nu doar că rămâne nestricată, ci ea
păstrează aceeași putere sfințitoare pe care o transferă celui ce o consumă, chiar și după zeci de
ani: „...Ziua de astăzi este ziua în care (Domnul) S-a botezat, în care a sfinţit firea apelor. De
aceea în sărbătoarea aceasta, la miezul nopţii toţi iau apă şi o duc acasă şi o păstrează tot anul,
căci astăzi au fost sfinţite toate apele; şi minunea e vădită: apa aceasta nu se strică cu trecerea
timpului, apa aceasta scoasă astăzi rămâne limpede şi proaspătă un an, doi şi adeseori şi trei
ani şi, după atâta vreme, se ia la întrecere cu apa adusă acum de la izvor”4.
Înmulțirea aghesmei este o practică, dar se face mai ales în zilele Bobotezei (5-14
ianuarie). În celelalte zile ale anului nu se obişnuieşte, dar dacă se apelează la acesta, ar trebui –
tot din tradiţia şi practica veche - să se amestece 50% agheasmă cu 50% apă nouă, curată, care
devine astfel şi ea agheasmă. Cel mai corect însă este să se citească din nou rugăciunile de
sfințire a apei, adică să se facă agheasmă în casa respectivă, de către preot.

4
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Botezul Domnului, în vol. „Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de
laudă la sfinţi”, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 36.
2. Ajunurile.
a) Ajunul Crăciunului.
„Mersul cu icoana” este ritualul liturgic prin care se vesteşte în toate casele, tuturor
creştinilor, apropierea praznicului Naşterii Domnului. Această tradiţie misionar – liturgică se
menţine şi astăzi, în aproape toate zonele ţării şi se constituie într-o temă care ar trebui studiată
aprofundat din punct de vedere istoric, liturgic, misionar.
a1) Temeiuri biblice, argumente teologice, sensuri simbolice
Acest ritual este, practic, o ierurgie prin care se aduce vestea Naşterii Domnului şi se
binecuvintează viaţa creştinului, acolo, în spaţiul ambiental intim: casa unde omul vieţuieşte. Ca
orice slujbă a Bisericii, şi această ierurgie are rădăcini biblice. Purtând icoana în case, preotul se
aseamănă îngerilor (Luca 2, 13-14) şi păstorilor (Luca 2, 15-18, 20) care au adus întregii lumi
vestea despre naşterea lui Mesia, în Betleemul Iudeii, precum fusese scris (Iasia 7, 14; Miheia
5,1). Prin imagine sacră, icoana Naşterii Domnului „consemnează” fidel şi definitiv, într-o
sintetiză teologică de mare forţă, momentul major, unic şi sfinţitor din iconomia mântuirii:
Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Altfel spus, înomenirea Fiului lui Dumnezeu (Ioan 1, 14;
Coloseni 2, 9; Evrei 1, 1-3) arată menirea înaltă pe care o are „casa cea de lut a sufletului” –
trupul fiecărui creştin, chemat să devină, prin Hristos, cer al Lui! Intrarea icoanei în casele
creştinilor semnifică, totodată, intrarea Domnului Hristos în „casa sufletului” creştinului, pentru
a-Şi face acolo locaş betleemic. Astfel preotul, cel mai de seamă dintre toţi colindătorii care
merg la casele creştinilor în zilele premergătoare Crăciunului, mărturiseşte şi arată, prin icoana
pe care o poartă, adevărul naşterii lui Hristos, atât de plastic relatat în colindele care Îl prezintă
pe Domnul ca un Colindător – Pelerin ceresc, pe pământ, între oameni.
Această rânduială se poate înţelege mai bine prin similitudine cu lucrarea pe care o
împlineau odinioară crainicii împărăteşti, care vesteau până la marginile împărăţiei că
împăratului i s-a născut fiu - prinţul moştenitor sau prin evocarea acelor „toboşari-vestitori”
(numiţi „telal-başa” în timpul domniilor fanariote) care, la noi, la români, anunţau pe la răspântii
noile porunci ale domnului. Aşa şi preotul, vesteşte tuturor, pe bulevarde luminate feeric şi pe
uliţe, în bordeie sau în case de lux, celor virtuoşi şi celor păcătoşi, deopotrivă, ceea ce Biserica
psalmodiază prin graiul Sfântului Grigorie de Nazianz: „Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din
ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!...”.
a2) Despre vechimea acestui ritual
Istoricii menţionează acest ritual încă din secolul al IV-lea, când preoţii răsplăteau jertfa
creştinilor care ajunau aspru în ziua de 5 ianuarie (ajunul Epifaniei - Bobotezei şi al Crăciunului,
sărăbători care până la anul 379 d.H. s-au ţinut lalolaltă) cu aducerea, în casele lor, a icoanei
Naşterii. Există, bineînţeles şi o legătură cu tradiţia bizantină a procesiunilor cu icoane, care a
generat tradiţia slavă – de secol XVII ş.u. – de a se aduce la bolnavi, acasă, icoane prin care
Dumnezeu lucrează tămăduiri. Obiceiuri populare care se pierd în negura vremurilor atestă
vechimea acestui ritual la români. Tudor Pamfile consemnează, de exemplu, că fetele de măritat
puneau sub prag un fir de busuioc, peste care, în Ajun de Crăciun, păşea preotul cu icoana
Naşterii. Acel fir de busuioc binecuvântat se punea sub pernă, cu nădejdea că va descoperi fetei
chipul flăcăului ce avea să o ceară de soţie. Pe patul unde preotul şade puţin în casă („să şadă
peţitorii” sau „să cadă cloştile”), fetele puneau boabe de grâu, cu acelaşi scop. La jumătatea
secolului al XVII-lea, diaconul Paul de Alep consemna în „Jurnalul” său de călător prin
Muntenia şi Moldova (1652-1659) că, „în seara dinspre Naşterea lui Hristos, preoţii (...) însoţiţi
de sărmani, citeţi şi corişti (...) purtând icoane, umblă prin norod toată noaptea (...) cântând
Naşterea lui Hristos”.
a3) Cum se pregăteşte „mersul cu icoana”
Fiind un ritual unic pe parcursul anului, „mersul cu icoana” se cuvine să fie bine pregătit,
atât de către slujitorul sfinţit, cât şi de credincioşi. De la preoţii bătrâni se păstrează rânduiala ca,
în ziua de 20 decembrie, la Înainte-prăznuirea Naşterii Domnului, icoana praznicului să fie adusă
din eclesiarhie în biserică, pentru a fi „primenită”: este aromată cu mir, stropită cu agheasmă şi
aşezată în Sfântul Altar, la proscomidie, unde preotul pune înaintea ei o candelă aprinsă. În ziua
începerii „mersului cu ajunul”, dis-de-dimineaţă, icoana este împodobită cu un ştergar ţărănesc,
frumos ornat cu motive populare, legat cu fir de busuioc.
În vederea pregătirii pe care o presupune sărbătoarea Naşterii Domnului – vestită de
venirea preotului cu icoana, toţi membrii familiei sunt chemaţi să contribuie cu ceva. În primul
rând, din timp, pe parcursul postului, creştinii îşi curăţă „casa sufletului”, prin Spovedanie şi
primirea Sfintei Împărtăşanii. Astfel înfrumuseţaţi duhovniceşte, creştinii purced la a face
curăţenie generală în casă, în curte şi în gospodărie. În preziua venirii preotului, de-cu-seară,
gospodinele pregătesc bucate de post: sarmale, bureţi (hribi, ghebe), bob fiert, grâu fiert, fructe
(mere, prune uscate, nuci). În zona de sud şi sud-est a ţării se pregătesc „scutecele Domnului”, un
preparat special, din foi fine de aluat îmbibate cu miere şi arome şi umplute cu nucă măcinată.
Toate sunt rânduite frumos în camera centrală a casei (la ţară numită „casa mare”) pe masă, unde
se aşează şi candela aprinsă. Apoi se înmiresmează casa prin tămâieri şi se rostesc rugăciuni, iar
la timpul potrivit, toţi membrii familiei se adună în prag, aprind lumânări şi aşteaptă venirea
preotului cu icoana.
a4) În ce constă rânduiala liturgică săvârşită de preot, cu icoana, în casele creştinului
Preotul, cu epitrahilul pe grumaz, poartă ceremonios pe braţe, în dreptul pieptului, icoana
Naşterii Mântuitorului. Când intră în casa creştinului, împreună cu dascălul şi cu cei care îl
însoţesc, slujitorul sfinţit cântă troparul şi condacul Praznicului Naşterii Domnului – cele două
sinteze imnografice, care redau, dens, semnificaţiile sărbătorii. Cu icoana Naşterii Domnului,
preotul închină casa în cele patru laturi, rar, ritos, începând cu răsăritul, mai precis cu locul unde
se află icoanele din cameră. Într-un dialog tainic, haric şi aducător de daruri cereşti pentru
sufletele gazdelor, icoana Naşterii Domnului „salută” astfel micul „altar al familiei”,
binecuvântând casa şi pe creştinii care vieţuiesc acolo! După aceasta, preotul dă icoana celor de
faţă, spre sărutare. Toţi se închină şi slăvesc pe Dumnezeu, pregustând astfel bucuria sărbătorii
Naşterii Domnului. Preotul rosteşte o ectenie şi binecuvintează prinoasele pregătite pe masă.
Conţinutul ecteniei poate fi adaptat în funcţie de starea duhovnicească a gazdelor: de mulţumire
(pentru binefacerile primite de-a lungul anului), pentru sănătate (în cazul unor bolnavi din acea
familie) sau pentru alte pricini duhovniceşti. Se remarcă aici caracterul profund misionar-pastoral
al „mersului cu icoana”, prilej cu care preotul poate cunoaşte direct problemele spirituale, sociale
şi materiale ale credincioşilor din enorie; el poate întocmi sau actualiza evidenţa credincioşilor
aflaţi în situaţii dificile, în vederea unor intervenţii ulterioare mult mai „eficiente” din punct de
vedere pastoral şi filantropic.
a5 ) În chip practic, ce binefaceri au creştinii prin venirea preotului cu icoana?
Cândva, un preot la vârsta deplinei maturităţi, rememorând această tradiţie sfântă, afirma:
„Când eram copil şi venea preotul cu icoana, simţeam că la noi în casă a intrat Dumnezeu!”
Icoana, prezenţă reală a Pruncului Iisus, Îl aduce pe Acesta în maximă apropiere faţă de cei ce Îl
primesc. Preotul, ca purtător al harului Preoţiei şi ca „iconofor” – căci poartă, ca un iconostas
viu, icoana Naşterii Domnului - face simţită în casele creştinilor prezenţa în şi prin har a lui
Fiului lui Dumnezeu Întrupat, pe Care Îl simte şi „Îl vede numai omul care crede!”. Prin prezenţa
preotului şi a icoanei se binecuvintează casele, se înseninează sufletele, se alungă supărările, se
alină bolile şi toţi creştinii îşi pregătesc inimile pentru colinde şi pentru marele praznic care se
apropie. Nu în ultimul rând, trebuie arătat că, după plecarea preotului, dacă este Ajunul
Crăciunului - când se posteşte aspru - din prinoasele ce au fost binecuvântate nu se gustă decât
după Ceasul IX (ora 15.00). Mare parte din acestea sunt oferite săracilor, de pomană pentru
sufletele celor adormiţi, ca şi până la ei să ajungă vestea luminoasă a Naşterii Domnului.

b) Ajunul Bobotezei.
Iar în ceea ce privește mersul cu Agheasma Mare, acum preotul îl închipuie pe Sfântul
Ioan Botezătorul, cel care propovăduia pocăința și apropierea venirii Mântuitorului în toată slava
Sa, prin deschiderea Împărăției Cerurilor.
În Bucovina şi Maramureş încă se mai practică acea așteptare a preotului. Oamenii stau
cu lumânările aprinse în prag, iar pe masă sunt bucatele de post specifice; totul este pregătit cu
sfințenie pentru primirea vestitorului Botezului Domnului.
Preotul întră în casă şi stropelte cu agheasmă mare toată casa, începând cu icoanele şi
termonând cu dependinţele. Apoi spune o rugăciune şi o ectenie pentru binecuvântarea casei și a
celor ce locuiesc în aceasta, binecuvântând prinoasele care sunt pe masă.
În unele zone – în special în Moldova - preoții obișnuiesc să meagă cu cei mai săraci
copii din sat în aceste vizite pastorale. Copiii se constituie într-o ceată de vestitori ai preotului. Pe
uliţe, mai înainte de a veni preotul, ei strigă „Kiraleisa!” . Cuvântul este o contopire a sintagmei
„Kyrie eleison!” („Doamne miluieşte!”) şi este, de fapt, afirmarea că toată acea obşte creştină
trăieşte din şi sub mila Domnului. Prezenţa copiilor are şi un caracter social-filantropice; ei sunt
răsplătiţi de gazde cu fructe, nuci, bomboane, colăcei şi bănuţi.
E recomandat ca preotul să dăruiască, şi el, credincioşilor, mici dovezi ale dragostei
părintești (iconiţă, calendar, obiecte pregătite de cercul catehetic al parohiei). Este bine ca
obiceiul zonal al „strângerii contribuţiei” să nu fie confundat cu venirea preotului cu Agheasma
Mare.
Se păstrează şi obiceiul ca fetele şi domnişoarele să primească un fir de busuioc, semn al
binecuvântării, nu al „norocului”, cum greşit se crede şi se spune uneori în popor. Tradiţia cu
aşezarea busuiocului sub pernă, pentru a-şi visa „ursitul” nu este creştină. Din aceste motive,
busuiocul nu trebuie nici fetişizat, nici supraevaluat, nici oferit/ primit ca un dar magic.
E nevoie, desigur, ca toate situațiile pastorale speciale, întâlnite în enorie, să fie
consemnate pentru o cunoaștere bună a situaţiei şi pentru intervenţie imediată şi eficientă a
preotului.

3. Molitvele postului.
În posturile mari, preotul merge la casele credincioșilor cu agheasmă mică, pregătit să
facă unele rugăciuni de trebuință familiilor vizitate, rugăciuni de mulțumire pentru
binecuvântările primite de la Dumnezeu.
Această tradiție însă se mai păstrează în anumite locuri. E bine preoții tineri să nu
renunțe la aceste tradiții sfinte și frumoase, acolo unde ele încă se mai păstrează.

4. „Zi – întâiul”.
Acesta vine din perioada post-apostolică, când, la începutul fiecărei luni se făceau
exorcisme şi se săvârșea sfințirea apei (agheasmă) pentru comunitățile credincioșilor.
În prezent, „zi – întâiul” este întâlnit în multe locuri din ţară, în situaţia când preotul
săvârșește la biserică, pentru întreaga comunitate parohială, sfințirea aghesmei mici, la începutul
fiecărei luni calendaristice.
O reminiscenţă a acestui „zi – întâi” este obiceiul din anumite zone, unde se merge cu la
casele credincioșilor, la ziua 1 – a a fiecărei luni, pentru a binecuvânta gospodăriile și pe
credincioși.
De asemenea, de Sfântul Trifon (1 februarie) există în unele zone (mai ales la țară)
obiceiul de a se merge „cu triful”. Aceasta este agheasma care se face pentru belşugul țarinilor,
livezilor, culturilor. Acum este singura dată în când se citesc acele molitve ale Sfântului Trifon,
pentru alungarea dăunătorilor culturilor.