Sunteți pe pagina 1din 3

Managementul comportamentului copilului și adolescentului

Frica, anxietatea, fobia în cabinetul stomatologic. Tipare comportamentale la


copil și
adolescent. Scale de evaluare a comportamentului

Frica dentară (FD) este o emoţie inevitabilă care apare ca răspuns la diferite
proceduri stomatologice şi care este frecvent întâlnită la copiii mici de sub 3 ani,
are un maximum al frecvenţei în jurul vârstei de 11 ani şi descreşte spre
adolescenţă. FD variază ca intensitate de la un pacient la altul mergând de la o
simplă nervozitate, la anxietate şi până la fobie.
1.2. FORMELE CLINICE ALE FRICII DENTARE
Nervozitatea dentară este cea mai uşoară manifestarea a FD care se exprimă printr-
o uşoară agitaţie, nelinişte faţă de procedura stomatologică.
Anxietatea dentară este un sentiment accentuat de frică, spaimă, teamă sau
neîncredere exagerată, ades nejustificată de situaţii reale fiind frecvent provocată
de lipsa de informare. Este însoţită de manifestări psihologice ca: griji, nelinişte,
gânduri catastrofale; se manifestă pe termen lung (anxietate cronică) neavând de
obicei la bază un motiv precis (copilul nu ştie care este cauza spaimei).
Anxietatea dentară are tendinţa să dispară spontan sau să se transforme în
fobie.
Fobia dentară este o formă specială de frică care este disproporţionată faţă de
situaţia reală, nu poate fi explicată, nu poate fi supusă controlului voluntar, este
persistentă în timp şi conduce la evitarea completă a situaţiilor provocatoare. Dacă
persistă peste doi ani, fobia trebuie să fie tratată deoarece poate căpăta o intensitate
care poate afecta viaţa pacientului.

1.3. CAUZELE FRICII DENTARE


Durerea este un simptom, un disconfort emoţional acut, o senzaţie utilă care
semnalează prezenţa unei lezări tisulare reale, pe care fiecare individ încearcă să o
evite. De multe ori frica dentară apare ca urmare a anticipării apariţiei durerii. Ea
reprezintă principala cauză a FD.
Alte cauze ale fricii dentare:
frica de a fi păcălit
frica de a-şi pierde controlul
frica de necunoscut (explicat prin lipsa informării/a comunicării)
frica de manopere invazive
frica de agresiune în plan psihic
frica de a se repeta experienţe negative anterioare
frica de cabinete stomatologice neprimitoare
frica de un personal medical neprietenos
frica de zgomotul/aspectul instrumentelor stomatologice
frica de a sângera sau frica de a se umfla
frica faţă de mirosul neplăcut al medicamentelor
frica de a fi închis în spaţii mici etc.

CLASIFICAREA COMPORTAMENTULUI PACIENŢILOR


Clasificarea lui Frankl - 4 clase comportamentale:
Frankl 1 (F1) - tipar comportamental total necooperant (- -)
Frankl 2 (F2) - tipar comportamental parţial necooperant (-)
Frankl 3 (F3) - tipar comportamental parţial cooperant (+)
Frankl 4 (F4) - tipar comportamental total cooperant (++).

Pacienţii cu comportament necooperant (total/parţial)


Tiparele comportamentale negative ale acestor pacienţi pot fi: imatur, sfidător,
incontrolabil.
Comportamentul total necooperant se manifestă în special la copiii necomunicativi
care se opun prin orice mijloc realizării procedurii stomatologice. Ei manifestă un
comportament imatur deoarece capacitatea lor de comunicare este absentă sau mult
diminuată. Copiii necomunicativi sunt:
- copiii cu dizabilităţile mentale (retard mental) sau senzoriale (surzii, muţii), de
orice vârstă. Aceşti pacienţi, indiferent de metoda de comunicare folosită, rămân
necooperanţi.
- copiii mici de sub 3 ani (pacienţi precooperanţi)
Tratamentul comportamental al pacienţilor din această categorie este axat în
special pe metodele de constrângere nemedicamentoase (imobilizarea
fizică/mecanică) şi medicamentoase (sedarea conştientă, sedarea profundă sau
anestezia generală)
- pacienţii potenţial cooperanţi sunt copii care au în prezent un comportament
necooperant (frecvent parţial necooperant dar şi total necooperant în special la
copiii cu tipar comportamental răsfăţat) dar la care se poate prevedea pentru viitor
că ar putea deveni cooperanţi prin dezvoltarea abilităţilor lor de comunicare după
aplicarea unui tratament comportamental adecvat. Din această categorie pot face
parte:
copiii răsfăţaţi de orice vârstă (supraprotejaţi) care manifestă un comportament
sfidător opunându-se prin orice mijloc actului terapeutic
copiii de 3-6 ani cu frică exagerată de dentist care manifestă un comportament
incontrolabil (distrug diferite obiecte, agresează persoanele din jurul lor verbal sau
fizic, plâng în hohote, muşcă, fug de pe fotoliul dentar opunându-se astfel prin
toate mijloacele tratamentului);
copii timizi, ezitanţi, nehotărâţi, influenţabili care se feresc de tratament şi pot
trece uşor în categoria pacienţilor incontrolabili)
copii neîncrezători de orice vârstă
copii încordaţi (copii mai mari care îşi trosnesc încheieturile mâinilor ca semn
de tensiune nervoasă)
copii plângăcioşi (plâng de pe stradă, scâncesc permanent, fără lacrimi, nu
pot fi stăpâniţi într-o şedinţă).
Tratamentul comportamental bazat pe comunicare, aplicat în mai multe şedinţe,
aduce reale beneficii în cazul acestor copii. Un tratament comportamental prost
condus poate însă să conducă la trecerea acestor pacienţi la un comportament total
necooperant.
Pacienţi cu comportament cooperant
Pacienţii cooperanţi acceptă fără reţineri tratamentul stomatologic fiind veseli şi
comunicativi (pacienţi total cooperanţi). Unii copii pot avea însă unele reţineri faţă
de actul terapeutic (timid, reţinut, tensionat, irascibil, plângăreţ) deşi în general
respectă indicaţiile date de medic (pacienţii parţial cooperanţi).