Sunteți pe pagina 1din 278

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIŢIE
“Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA DE DREPT
Catedra JANDARMI ŞI PREGĂTIRE GENERALĂ

BUCUREŞTI
- 2007 –
„ Pregătire Militară Generală – curs universitar”
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti,
2007.

ISBN 978-973-745-041-8

A U T O R I:
Col. drd. . APOSTOLESCU CRISTIAN
Mr. dr. CEZAR PEŢA
Cpt. POROJANU MARIN

Tehnoredactare şi copertă:
Mr. dr. CEZAR PEŢA

2
CUPRINS
CAPITOLUL 1.........................................................................9
Cunoaşterea armelor convenţionale..........................................9
1.1. Organizarea armamentului de foc..................................9
1.1.1. Noţiuni generale......................................................9
1.1.2. Clasificări..............................................................10
1.2. Clasificarea muniţiilor convenţionale..........................13
CAPITOLUL 2.......................................................................15
Protecţia civilă şi managementul dezastrelor..........................15
2.1. Dezastrele – fenomene naturale distructive.................15
2.1.1. Consideraţii generale.............................................15
2.1.2. Clasificarea dezastrelor.........................................16
2.1.3. Descrierea calamităţilor naturale..........................17
2.1.3.1. Cutremurele....................................................17
2.1.3.2. Alunecările şi prăbuşirile de teren.................22
2.1.3.3. Inundaţiile......................................................22
2.1.3.4. Înzăpezirile.....................................................25
2.1.3.5. Epidemii şi epizootii......................................26
2.1.3.6. Alte fenomene meteorologice periculoase.....26
2.2. Dezastrele – evenimente provocate de accidente.........27
2.2.1. Noţiuni generale....................................................27
2.2.2. Accidentele chimice..............................................27
2.2.2.1. Accidentul chimic la agenţii economici.........27
2.2.2.2. Accidentul chimic pe timpul transportului
substanţelor periculoase..............................................30
2.2.3. Accidente nucleare................................................31
2.2.4. Avarii la construcţii hidrotehnice..........................38
2.2.5. Incendii de proporţii..............................................39
2.2.6. Accidente majore la utilaje şi instalaţii tehnologice
periculoase......................................................................40
2.2.7. Accidente majore pe căile de comunicaţie............40

3
2.2.8. Accidente majore la reţelele de instalaţii şi
telecomunicaţii................................................................41
2.2.9. Alte dezastre nespecifice României......................41
2.2.9.1.Tsunami...........................................................41
2.2.9.2. Erupţia vulcanică............................................42
2.2.9.3. Cicloane tropicale (uragane)..........................43
2.2.9.4. Tornade..........................................................44
CAPITOLUL 3.......................................................................45
Cunoaşterea armelor de distrugere în masă............................45
3.1. Reglementări internaţionale din punct de vedere juridic
despre armele de distrugere în masă.......................................45
3.2. Armele de distrugere în masă şi terorismul internaţional
.................................................................................................55
3.3. Generalităţi despre armele de distrugere în masă........59
CAPITOLUL 4.......................................................................79
Teoria şi practica tragerii cu armamentul...............................79
4.1. Generalităţi despre balistică.........................................79
4.2 Balistica interioară........................................................79
4.2.1. Percuţia, aprinderea încărcăturii de iniţiere şi
arderea pulberii...............................................................79
Pulbere cu fum................................................................80
Pulbere fără fum..............................................................80
4.2.2. Fenomenul tragerii................................................80
4.2.3. Reculul armei şi viteza iniţială a glonţului...........82
4.2.4. Rezistenţa, umflarea (explozia), uzura şi vivacitatea
ţevii.................................................................................83
4.3. Balistica exterioară.......................................................84
4.3.1. Noţiuni despre ochire............................................84
4.3.2. Traiectoria şi elementele ei...................................85
4.3.3. Spaţiul periculos al terenului................................88
4.3.4. Spaţiul periculos al înălţătorului...........................88
4.3.5. Spaţiul defilat şi spaţiul protejat...........................89

4
4.3.6. Influenţa condiţiilor de tragere asupra traiectoriei
glonţului..........................................................................90
CAPITOLUL 5.......................................................................92
Cunoaşterea armamentului......................................................92
5.1. Destinaţia şi caracteristicile de luptă ale pistolului cal.
7,65 mm, Md. 1974.................................................................92
5.2. Destinaţia şi caracteristicile pistoalelor Glock 17 şi 17L
...............................................................................................100
5.3. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale pistolului-
mitralieră...............................................................................107
5.4. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale puştii-mitralieră
...............................................................................................121
5.5. Destinaţia şi caracteristicile tehnico-tactice ale puştii
semiautomate cu lunetă – P.S.L............................................126
5.6. Destinaţia şi caracteristicile tehnico-tactice ale
mitralierei..............................................................................134
5.7. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale aruncătorului de
grenade antitanc A.G.-7........................................................146
5.8. Arma de vânătoare I.J. BAJKAL...............................164
CAPITOLUL 6.....................................................................170
Cunoaşterea grenadelor de mână..........................................170
6.1. Grenada de mână ofensivă (R.G.-42).........................170
6.2. Grenada de mână defensivă – F.1, Md. 1915.............171
CAPITOLUL 7.....................................................................175
Cunoaşterea explozivilor clasici şi improvizaţi....................175
7.1. Noţiuni generale despre explozivii clasici şi improvizaţi
...............................................................................................175
7.2. Descrierea şi caracteristicile principalilor explozivi
folosiţi în lucrări de distrugere..............................................176
7.3. Sisteme şi mijloace pirotehnice şi electrice de
aprindere:..............................................................................178
7.3.1. Sistemul pirotehnic de aprindere.........................179

5
7.3.2.Sistemul electric de aprindere..............................181
7.4. Explozivii improvizaţi. amestecuri explozive pe bază de
azotat de amoniu...................................................................182
7.5. Măsuri de siguranţă pe timpul lucrului cu explozivii 185
CAPITOLUL 8.....................................................................188
Cunoaşterea mijloacelor incendiare......................................188
8.1. Consideraţii generale, clasificarea substanţelor
incendiare. caracteristicile procesului de ardere...................188
8.2.1. Substanţe incendiare solide.................................190
8.2.2. Substanţe sau amestecuri incendiare lichide, geluri
şi paste...........................................................................192
8.3. Confecţionarea şi folosirea mijloacelor incendiare
improvizate...........................................................................196
8.4. Protecţia împotriva substanţelor incendiare şi tehnica
stingerii echipamentului şi a mijloacelor individuale de
protecţie.................................................................................196
CAPITOLUL 9.....................................................................198
Topografie militară...............................................................198
9.1. Forma şi dimensiunile pământului.............................198
9.2. Puncte, linii, direcţii şi unghiuri caracteristice pe globul
terestru...................................................................................199
9.3. Sisteme de coordonate...............................................201
DETERMINAREA COORDONATELOR...........................204
RECTANGULARE..............................................................204
ALE UNUI PUNCT..........................................................204
9.4. Harta şi planul topografic. scara hărţilor şi determinarea
distanţelor pe hartă................................................................205
9.4.1. Noţiuni generale despre cartografie....................205
9.4.2. Noţiuni asupra proiecţiilor cartografice..............205
9.4.3. Proiecţia cilindrică transversală conformă GAUSS
.......................................................................................206
9.5. Harta şi planul topografic...........................................207

6
9.5.1.Cadrul hărţilor în proiecţia Gauss........................207
9.5.2. Reţeaua rectangulară...........................................208
9.5.3. Scheletul şi nomenclatura hărţilor.......................209
9.5.4. Scările hărţilor şi modul de folosire a lor............211
9.6. Reprezentarea detaliilor de planimetrie pe hărţile
topografice militare...............................................................212
9.6.1. Semnele convenţionale.......................................212
9.6.2. Reprezentarea detaliilor de planimetrie prin semne
convenţionale................................................................213
9.7. Reprezentarea reliefului pe hărţile topografice militare
...............................................................................................216
9.7.1.Generalităţi despre reprezentarea reliefului.........216
9.7.2. Reprezentarea pe hartă a formelor de relief........216
9.7.3.Metoda planului cotat..........................................217
9.7.4. Metoda curbelor de nivel....................................218
9.7.5. Alte metode de reprezentare...............................221
9.7.6. Citirea hărţilor topografice militare....................222
9.8 Probleme ce se pot rezolva pe harta la cabinet...........223
9.8.1 Determinarea distanţelor......................................223
9.8.2 Construirea profilurilor........................................224
9.8.3. Determinarea vizibilităţii între puncte................225
9.8.4. Determinarea zonelor văzute şi nevăzute............227
9.8.5 Determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor....227
9.9. Probleme ce se pot rezolva cu harta în teren..............228
9.9.1. Orientarea hărţii..................................................228
9.9.3. Deplasarea în teren cu ajutorul hărţii..................231
CAPITOLUL 10...................................................................233
Cunoaşterea mijloacelor individuale de protecţie.................233
10.1. Masca contra gazelor...............................................233
10.1.1 Destinaţia...........................................................233
10.1.2 Caracteristici tehnico-tactice..............................233
10.1.3 Descriere............................................................234

7
10.1.4 Principiul de funcţionare....................................236
10.1.5 Alegerea taliei....................................................238
10.1.6 Verificarea funcţionării M.C.G..........................238
10.1.7 Reguli de folosire a M.C.G................................239
10.1.8 Utilizarea măştii contra gazelor defectă.............242
10.1.9 Întreţinerea M.C.G.............................................243
10.2. Completul de protecţie nr. 1.....................................244
10.2.1 Modul de folosire a completului de protecţie nr. 1
.......................................................................................246
ANEXE.................................................................................251
BIBLIOGRAFIE:..................................................................277

8
CAPITOLUL 1
Cunoaşterea armelor convenţionale

1.1. Organizarea armamentului de foc


1.1.1. Noţiuni generale
În îndeplinirea misiunilor, un rol important îl are armamentul
portativ individual. Acest armament poate fi întrebuinţat la ordin sau
din proprie iniţiativă, pentru capturarea sau neutralizarea adversarului
în lupta apropiată, în localităţi, clădiri, teren muntos şi acoperit, în
apărare sau atac, conform legii 17/1996(privind uzul de armă) şi a
legii 295/2004. Din aceste considerente personalul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, în raport cu specificul activităţilor
desfăşurate, este dotat cu o anumită categorie de armament.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, arma
reprezintă un obiect, unealtă, aparat, maşină care serveşte în lupta
împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive. Tot în
Dicţionarul explicativ al limbii române găsim definiţia armei de foc ca
fiind arma care foloseşte pulbere explozivă pentru aruncarea
proiectilelor.
În sens militar, arma este un mijloc (unealtă, aparat sau
maşină) individual sau colectiv cu caracteristici proprii, folosit în lupta
de apărare sau atac, din apropiere sau la distanţă, indiferent de natura
terenului, loc, anotimp şi timp.
Prin armament înţelegem totalitatea armelor albe şi de foc,
precum şi a mijloacelor de distrugere în masă, destinate pentru
ducerea acţiunilor de luptă, de către forţele armate (militari).
În I.P.R.T.A.I. (Instrucţiuni, principii şi reguli de tragere cu
armamentul de infanterie) armamentul de foc este definit, ca, fiind
acele arme la care energia gazelor rezultate din arderea pulberii este
folosită pentru aruncarea gloanţelor (proiectilelor).
În Legea 295/2004 armele de foc sunt definite ca fiind orice
dispozitive a căror funcţionare determină aruncarea unuia sau mai
multor proiectile, substanţe explozive aprinse sau luminoase,
amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de
neutralizare.

9
1.1.2. Clasificări
Armamentul folosit în prezent este deosebit de variat, iar
clasificările acestuia diferă în funcţie de sursă.
Conform Legii 295/2004, armele de foc sunt clasificate
astfel:
I. Clasificarea armelor din punct de vedere al destinaţiei:
1. arme militare - arme destinate uzului militar;
2. arme de apărare şi pază - arme de foc scurte, omologate
sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege, destinate să asigure
apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor fizice, precum şi
bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice;
3. arme de autoapărare - arme neletale scurte, special
confecţionate pentru a împrăştia gaze nocive, iritante, de neutralizare
şi proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
4. arme de tir - arme destinate practicării tirului sportiv,
omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;
5. arme de vânătoare - arme destinate practicării vânătorii, cu
una sau mai multe ţevi, care folosesc muniţie cu glonţ sau / şi cu alice,
omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;
6. arme utilitare - arme destinate să asigure desfăşurarea
corespunzătoare a unor activităţi din domeniile industrial, agricol,
piscicol, medico-veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei
împotriva dăunătorilor, precum şi desfăşurarea de către societăţile
specializate de pază a activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor şi
valorilor sau a transporturilor unor valori importante;
7. arme de asomare - arme utilitare, folosite pentru
imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un şoc mecanic, în
scopul sacrificării ulterioare;
8. arme cu destinaţie industrială - arme de foc utilitare,
semiautomate, destinate unui scop industrial de uz civil şi care au
aparenţa unei arme de foc automate;
9. arme cu tranchilizante - arme utilitare destinate
imobilizării animalelor prin injectarea de substanţe tranchilizante;
10. arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncţionale ca
urmare a transformării lor de către un armurier autorizat;
11. arme de colecţie - armele destinate a fi piese de muzeu,
precum şi armele aflate sau nu în stare de funcţionare, care constituie

10
rarităţi sau care au valoare istorică, artistică, ştiinţifică, documentară
sau sentimentală deosebită;
12. arme vechi - arme letale produse înainte de anul 1877 sau
reproduceri ale acestora, destinate să fie păstrate în colecţii;
13. arme de recuzită - arme special confecţionate, fabricate
sau devenite inofensive ca urmare a modificării lor de către un
armurier autorizat, necesare activităţii instituţiilor specializate în
domeniul artistic.
II. Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv:
1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care,
pentru aruncarea proiectilului, folosesc forţa de expansiune a aerului
comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient;
2. arme de foc scurte - arme de foc a căror ţeavă nu depăşeşte
30 cm sau a căror lungime totală nu depăşeşte 60 cm;
3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a ţevii sau
lungime totală depăşesc dimensiunile armelor de foc scurte;
4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare
cartuş tras, se reîncarcă automat şi trag o serie de mai multe cartuşe
prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare
cartuş tras, se reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de mai multe
cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiţie - arme de foc care, după fiecare
foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe ţeavă a unui cartuş
preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură - armă de foc fără
încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin introducerea
manuală a cartuşului în camera de încărcare sau într-un lăcaş special
prevăzut la intrarea în ţeavă.
În I.P.R.T.A.I., armamentul modern cuprinde următoarele
categorii:
- armament de infanterie;
- armament de artilerie;
- armament de aviaţie;
- arma rachetă.
Armamentul de infanterie se clasifică astfel:
A. după efectul la ţintă:
* armament alb: - de tăiere: baionetă, sabie, stilet etc.;
11
- de împungere: baioneta;
- de lovire – diverse obiecte.
* armament de foc: - cu glonţ: pistoale, puşti, mitraliere;
- cu schije: grenade de mână, lovituri
pentru A.G.-40 mm;
- cu efect cumulativ – lovitura P.G.-7V.
Armamentul de foc se clasifică astfel:
a) din punct de vedere al greutăţii:
* greu – deservit de către un grup de militari (aruncătorul de
82 mm; A.G. - 9);
* uşor – deservit de către un singur militar (pistol).
b) din punct de vedere tactic:
* individual: pistol, pistol-mitralieră, carabină;
* de grupă: puşca mitralieră, puşca semiautomată cu lunetă,
A.G.-7;
* de companie: mitraliera;
* de bord: mitraliera de pe T.A.B., tun, rachetă.
c) din punct de vedere al principiului de funcţionare:
* cu repetiţie – la care reîncărcarea se face de trăgător după
fiecare cartuş tras - puşca 5,6 mm;
* semiautomat – la care reîncărcarea se face fie pe principiul
folosirii energiei gazelor, fie prin folosirea energiei de recul şi cu care
se poate executa numai foc lovitură cu lovitură - pistol, puşca
semiautomată cu lunetă;
* automat – la care reîncărcarea se face fie pe principiul
folosirii energiei gazelor, fie prin folosirea energiei de recul şi cu care
se poate executa focul în serii şi continuu - pistol-mitralieră, puşca-
mitralieră, mitraliera;
* reactiv – A.G.-7.
B. din punct de vedere al destinaţiei:
* pentru luptă – armamentul şi aparatura existente în
înzestrare în vederea ducerii acţiunilor de luptă;
* pentru instrucţie – destinate în mod suplimentar a fi folosite
în procesul de instrucţie în scopul economisirii muniţiei şi resurselor;
* pentru învăţământ – cunoaşterea principiilor de construcţie
şi funcţionare, executarea antrenamentelor la pregătirea de specialitate
(de exerciţiu şi secţionate).

12
1.2. Clasificarea muniţiilor convenţionale
A. MUNIŢII DE INFANTERIE:
• cartuşe;
• grenade de mână;
• mine antitanc şi antiinfanterie.
B. MUNIŢII DE ARTILERIE:
• lovituri pentru aruncătoare de grenade antitanc;
• bombe de aruncător de calibru 60 – 240 mm;
• proiectile de artilerie de calibre 20 – 240 mm;
• proiectile reactive.
C. MUNIŢII DE AVIAŢIE (BOMBE):
• bombe brizante (de fragmentaţie sau antipersonal), de calibre
mai mici (0,5 – 120 kg) au efect prin numărul mare de schije;
• bombe exploziv brizante de calibre (50 – 10 000 kg) cu mai
multe focoase de acţiune scurtă şi întârziată;
• bombe de mină de calibre (500 – 11 000 kg) cu acţiune de
foarte mare suflu cu mai multe focoase de acţiune – instantanee;
• bombe pentru ruptură – pătrundere de calibre (150 – 5 000 kg)
destinate străpungerii betonului şi blindajelor de oţel (190 mm grosime);
• bomba de apă destinată distrugerii construcţiilor hidrotehnice
prin efectul şocului hidraulic;
• bombe de aviaţie destinată distrugerii construcţiilor
hidrotehnice prin efectul şocului hidraulic;
• bombe de aviaţie ghidate (rachete) sunt de tipul ruptură –
pătrundere, au dispozitive de ghidare şi comandă prin radio;
• bombe cu destinaţie specială: antitanc, antisubmarin;
• bombe cu materiale de propagandă şi de diversiune;
• bombe incendiare şi amestecuri incendiare.
D. RACHETE:
• rachetă sol-sol, sol-aer, mare-sol, aer-aer;

13
• intercontinentale (strategice) având o bătaie de 11 000 – 16
000 km cu mai multe încărcături nucleare de calibre între 1 – 18 Mt şi
rampe de lansare subterane;
• cu rază medie de acţiune (tactice) bătaia 2 800 – 5 700 km
(500Kt);
• operative şi operativ-tactice cu bătaia între 30-70 km (10-500
Kt);
• aer - sol cu bătaia între 11 – 11 000 km şi încărcături
nucleare între 75 – 1 000 Kt, se lansează de la bordul avioanelor.

14
CAPITOLUL 2
Protecţia civilă şi managementul dezastrelor.
2.1. Dezastrele – fenomene naturale distructive
2.1.1. Consideraţii generale
Ţara noastră are, după cum se poate observa în decursul
ultimilor ani, o “istorie” bogată în calamităţi naturale şi evenimente
catastrofale cauzate de activitatea umană. Cauzele primelor fenomene,
cele de origine naturală, trebuie căutate în structura geo-morfologică a
teritoriului ţării noastre. Sunt bine cunoscute în acest sens, de
exemplu, punctele vulnerabile, prin tradiţie, la cutremure şi inundaţii.
Zona geografică în care se găseşte amplasată ţara noastră este
caracterizată, în ultimii ani, de un proces de modificări ale unor
caracteristici geo-climaterice, ceea ce a condus la manifestarea unor
factori de risc care au evoluat spre dezastre. S-a constatat că, în ultimii
ani, aceste fenomene şi-au schimbat structura probabilistică şi
intensitatea în raport cu acelaşi tip de fenomene înregistrate cu un
deceniu în urmă.
Efectele dăunătoare pe care aceste fenomene le au asupra
populaţiei, mediului înconjurător şi bunurilor materiale fac necesară
cunoaşterea acestor fenomene şi a modului în care putem preveni, sau
ne putem apăra în caz de urgenţă.
Nu există nici o raţiune pentru a crede că frecvenţa şi
mărimea dezastrelor naturale (endogene) este pe cale să scadă în
viitorul apropiat, toate zonele virtual – locuite sau nu sunt zone de
risc. Din analiza bazei de date, se poate trage concluzia că
magnitudinea şi frecvenţa dezastrelor naturale va creşte pe fondul
schimbării climatice globale.
Fenomenele care fac să crească vulnerabilitatea societăţii
umane faţă de dezastrele naturale sunt:
- creşterea populaţiei;
- urbanizarea excesivă;
- degradarea mediului;
- lipsa de educaţie în această direcţie;
- lipsa de structuri locale specializate în managementul
dezastrului;
- sărăcia;
- economii instabile şi dezvoltate haotic;
- ineficienţa cooperării internaţionale şi regionale în domeniu.
15
2.1.2. Clasificarea dezastrelor
Fenomenele cauzatoare de dezastre pot fi clasificate după
două criterii principale:
- sursa fenomenului;
- modul de apariţie a efectelor.
Ca primă clasificare, fenomenele cauzatoare de dezastre se
pot împărţi în:
- fenomene cauzatoare de dezastre cu sursă naturală de
producere;
- fenomene cauzatoare de dezastre care au ca sursă activitatea
desfăşurată de om.
Definiţie: - se înţeleg prin fenomene cauzatoare de dezastre
cu sursă naturală de producere, acele fenomene geo-climaterice care
produc dezastre, fără ca acestea să implice sub nici o formă activitatea
umană.
Definiţie: - se înţeleg prin fenomene cauzatoare de dezastre
care au ca sursă activitatea desfăşurată de om, acele fenomene
generate de activităţile omeneşti, în principal cele de natură
tehnologică, cu efecte distructive asupra mediului, populaţiei şi/sau a
bunurilor materiale.
Un al doilea criteriu de clasificare a dezastrelor este acela al
modului de apariţie. Dacă se studiază orice fenomen potenţial
generator de dezastre, se poate constata că, în foarte puţine cazuri,
efectele sale sunt unice fără a exista riscul antrenării unor efecte
dezastruoase secundare. Sub acest aspect, putem clasifica fenomenele
generatoare de dezastre în: principale şi secundare.
Din această clasificare înţelegem că orice factor de risc ce se
manifestă ca dezastru poate antrena după sine declanşarea unor
manifestări dezastruoase de mai mare sau mai mică amploare, a unor
factori de risc principal, care declanşează un dezastru produs de un
factor de risc secundar. Nu sunt puţine situaţiile în care un factor de
risc secundar produce efecte mult mai grave decât agentul declanşator.
În sensul definiţiei de la paragraful anterior, dezastrele
naturale sunt generate de fenomene naturale care se produc fără a fi
cauzate în nici un fel de factori umani.
În funcţie de agenţii cauzatori, dezastrele naturale pot fi:
- cutremure;
- inundaţii;
16
- alunecări şi prăbuşiri de teren;
- înzăpezirile;
- epidemii şi epizootii.
- alte fenomene meteorologice periculoase;

2.1.3. Descrierea calamităţilor naturale


2.1.3.1. Cutremurele
Cutremurele se pot produce brusc, fără nici un semn de
avertizare. Acest tip de dezastru este cu atât mai traumatizant cu cât
manifestările lui sunt mai violente. Efectele sale pot fi considerabil
diminuate, atât din punct de vedere material, cât şi al stresului, printr-o
pregătire adecvată a populaţiei. O bună pregătire, practică, în acest
domeniu are ca efect imediat reducerea daunelor materiale şi a
pierderilor de vieţi omeneşti. Prin instruirea populaţiei asupra modului
de a acţiona în caz de cutremure se urmăreşte atingerea câtorva
scopuri esenţiale:
- crearea unui mod de comportare calm, care să asigure un
maxim de eficienţă în desfăşurarea activităţilor impuse de o astfel de
situaţie;
- asigurarea realizării unor deprinderi corecte de acţiune în
propria locuinţă şi imediata vecinătate în caz de cutremur;
- crearea unui climat de disciplină şi calm în caz de dezastru;
- diminuarea prin toate mijloacele a daunelor materiale şi
pierderilor de vieţi omeneşti.

Originea şi manifestările cutremurelor de pământ


Cutremurele reprezintă o ruptură bruscă a continuităţii şi
echilibrului unui fragment mai mult sau mai puţin întins din scoarţa
terestră sau mantaua terestră (în funcţie de adâncimea la care are loc
deplasarea plăcilor tectonice sau a modificărilor geologice de
adâncime). Declanşate brusc, practic fără semne care să permită
prevederea acestor fenomene, cutremurele reprezintă factorul de risc
cel mai greu de urmărit şi de prevenit.
Majoritatea seismelor sunt de natură tectonică, datorându-se
modificărilor geologice de adâncime în structura geo-morfologică a
pământului. Ele se produc atunci când suma energiei pe care o
acumulează progresiv forţele interne, care acţionează asupra plăcilor
tectonice, atinge într-un anume punct limita critică a rezistenţei
17
rocilor; acestea cedează brusc şi ruptura internă, aflată la diverse
adâncimi (începând cu câţiva kilometri, până la peste 100 kilometri),
declanşează unde elastice care provoacă vibraţii ale scoarţei
pământeşti. În focar un seism are întotdeauna o durată de maxim
câteva secunde pentru şocurile cele mai violente. Eliberarea energiei
care se dezlănţuie la hipocentru este rapidă, brusc mişcarea
propagându-se de-a lungul faliei, iar tensiunile scad foarte repede la
zero. Totuşi, energia elastică, înmagazinată pe o mare rază a focarului
unui cutremur puternic nu poate fi eliberată deodată în întregime, aşa
că, ulterior, au loc o serie de replici de intensitate din ce în ce mai
mică (unde atenuante).
Manifestările cutremurelor depind de tipurile de unde ce pot
fi generate de acesta şi se propagă în interiorul şi la suprafaţa
pământului. Primul semnal al unui cutremur îl constituie undele de
compresie, care sunt unde longitudinale, de amplitudine şi perioade
mici. Acest tip de unde se propagă asemănător undelor sonore,
manifestându- se prin zgomote înfundate. Pe traseul acestor unde
rocile se comprimă şi se dilată, rând pe rând, fiecare particulă fiind
împinsă într-o mişcare oscilatorie de “du-te-vino”, în sensul de
propagare a undei antrenante.
Al doilea tip de unde, cu amplitudini şi perioade mari, este
timpul de unde transversale, de torsiune sau forfecare. Aceste unde
sosesc după un număr de secunde sau de minute, în funcţie de distanţa
până la focar. În cazul acestor unde, particulele vibrează într-o mişcare
puternică de o parte şi de alta, în plan perpendicular, pe direcţia de
propagare. Sugestiv, deplasarea particulelor de roci puse în mişcare de
unde transversale, se aseamănă cu aceea a unei coarde, care are o
mişcare ondulatorie ca urmare a scuturării ei la un capăt.
Al treilea tip de unde înregistrate la un cutremur sunt undele
de suprafaţă, acestea fiind cele care încreţesc solul. Manifestările
acestor unde, sunt asemănătoare cu mişcările pe care le produce o pală
de vânt pe suprafaţa unui lac. Efectul lor este determinant: se dislocă
clădiri şi poduri, putând apare rupturi la conducte de suprafaţă sau
subterane.
În detaliu, procesul este foarte complicat, fiecare fel de undă
fiind însoţită de altele descendente din aceeaşi categorie. În orice caz,
este cert că cele trei tipuri de unde au nu numai moduri de
manifestare, ci şi viteze de propagare diferite: în timp ce viteza de
18
propagare a undelor longitudinale este constantă, viteza undelor
transversale sau a celor de suprafaţă creşte proporţional cu distanţa
parcursă. În apropierea epicentrului viteza undelor de compresie este
de 7,1 kilometri/sec., iar a undelor de suprafaţă este de 4 kilometri/sec.
Undele de propagare se deplasează prin interiorul scoarţei pământeşti,
ajungând în diverse puncte fie direct, fie după reflexie pe suprafaţa
pământului sau reflexii şi / sau refracţii pe suprafeţe de discontinuitate
din interiorul pământului. Prin reflexii sau refracţii caracterul undei
poate fi schimbat, unda transformându-se din undă longitudinală în
undă transversală sau invers. Undele de suprafaţă se propagă cu viteză
constantă de circa 3,7 kilometri/sec. Ele ajung într-un anume punct,
fie direct – urmărind între epicentru şi punctul de observare arcul scurt
de cerc mare care trece prin aceste două puncte, fie indirect, urmărind
arcul lung, manifestându-se prin urmare în mai multe faze. Mişcarea
la suprafaţa solului este fie o mişcare transversală fără componentă
verticală (unde Love), fie o mişcare eliptică transversală (unde
Rayleigh).

Aprecierea mărimii cutremurelor


Cutremurele de pământ sunt caracterizate prin durată,
frecvenţa de producere, intensitate şi efectele pe care le produc.
Durata cutremurelor este, în general, mică (de la câteva
fracţiuni de secundă până la câteva secunde), însă vibraţiile respective
se pot repeta la intervale de timp mai scurte sau mai lungi.
Frecvenţa de producere a cutremurelor la nivel mondial este
destul de mare, fiind estimate la o medie de circa un milion pe an.
După intensitatea lor, cutremurele de pământ pot fi
microseisme, înregistrate doar de aparatura specială de detectare a
mişcărilor scoarţei pământeşti şi macroseisme sesizate şi de oameni,
fenomene ce au urmări mai mult sau mai puţin importante, în funcţie
de pagubele materiale provocate. Intensitatea cutremurelor variază de
la o regiune la alta, iar în limitele teritoriale ale unei regiuni,
intensitatea cutremurelor se manifestă diferit, în funcţie de natura
petrografică a structurilor superioare ale pământului, nivelul apelor
subterane din regiunea respectivă şi calitatea construcţiilor. Astfel, în
rocile compacte, tari şi nealterate, influenţa cutremurelor se simte mai
slab decât în rocile alterate, moi sau mobile. De asemenea, prezenţa
stratului freatic de suprafaţă (la adâncimi cuprinse între 2–5 metri) sau
19
faptul că fundaţiile construcţiilor ajung până aproape de stratul freatic,
fac ca intensitatea cutremurului să crească.
Din punct de vedere al intensităţii, cutremurele de pământ se
clasifică după două scale seismologice de evaluare: MSK–64 sau
Mercalli şi Richter.
Scala MSK–64 are ca bază acceleraţia maximă a terenului
determinată de cutremur şi indică posibilele consecinţe ale
cutremurului. În conformitate cu această scară, sunt determinate 12
grade de evaluare.
Scara Richter ţine cont de energia eliberată de cutremur şi a
fost elaborată după construirea unor instrumente evoluate din punct de
vedere tehnologic, apte să măsoare această energie. Scara este
împărţită în 9 gradaţii, fiecare dintre ele indicând efectele de 10 ori
mai mari decât ale seismului de grad imediat inferior. Un cutremur de
gradul doi pe scara Richter este abia perceput, unul de gradul cinci
produce daune minore, unul de gradul şapte este grav, iar unul de
gradul opt este violent.
Între energia eliberată de cutremur (măsurată în ergi) şi
valoarea magnitudinii aceluiaşi cutremur se poate stabili (empiric, în
urma unui mare număr de observaţii) o relaţie de tipul unei funcţii de
gradul unu (funcţie de tipul ax + b = c, unde “x” reprezintă
magnitudinea, iar “c” reprezintă o valoare derivată din energie).
Magnitudinea este o mărime utilizată în seismologie pentru
caracterizarea cutremurelor de pământ pe baza datelor instrumentale,
indiferent de informaţiile la nivel macroscopic (observaţii directe fără
utilizarea de instrumente de măsură).
Iniţial, magnitudinea a fost definită prin cutremurele
superficiale (adâncimea focarului este de cca 20 kilometri) drept o
funcţie matematică aplicată raportului între amplitudinea maximă (B)
exprimată în microni, înregistrată de un seismograf standard la
distanţa epicentrală de 100 kilometri şi amplitudinea care corespunde
în condiţii precizate, cutremurului de magnitudine zero. Ulterior,
magnitudinea a fost definită cu ajutorul datelor oricărui seismograf şi
pentru orice cutremur fără limitări prea restrânse privitoare la
adâncimile şi distanţa epicentrală, introducând amplitudinea (A) a
mişcării solului, în locul amplitudinii (B), precum şi anumiţi termeni
de corecţii, care ţin seama de particularităţile condiţiilor de
înregistrare, de individualitatea cutremurului studiat. Aceşti factori
20
sunt cei care caracterizează condiţiile geologice ale regiunii în care se
face înregistrarea, tipul de seismograf folosit, mecanismul de
producere a cutremurului, adâncimea focarului, repartiţia orizontală a
energiei în focar, observarea undelor pe diverse direcţii şi parcursuri
etc.

Măsuri şi reguli privind protecţia antiseismică a locuinţelor


Experienţa arată că persoanele care au noţiuni despre regulile
de asigurare a locuinţelor în caz de cutremur au putut acţiona concret,
salvându-şi în acest mod viaţa, familiile şi bunurile materiale, în
măsura în care acest lucru este posibil.
Pentru protecţia personală este necesară realizarea măsurilor
de protecţie a locuinţei prin:
- recunoaşterea locurilor în care vă puteţi proteja: - grindă,
toc de uşă solid, masă sau birouri rezistente (sub care vă puteţi
adăposti) etc.;
- identificarea şi consolidarea unor obiecte care se pot
deplasa sau cădea în timpul seismului;
- asigurarea măsurilor de înlăturare a pericolului de incendiu,
evitarea distrugerilor şi protecţia instalaţiilor de alimentare cu
electricitate şi gaze;
- cunoaşterea şi întreţinerea în stare de funcţionare a
punctelor principale de întrerupere a alimentării cu aceste resurse;
- asigurarea stării de rezistenţă a locuinţei. La nevoie se vor
consulta specialiştii în domeniul construcţiilor sau organele de
protecţie civilă;
- asigurarea unor rezerve permanente de apă potabilă şi
alimente, precum şi medicamente de strictă necesitate (mai ales dacă
în familie există bolnavi cronici sub tratament permanent) care pot fi
păstrate în timp. Aceste rezerve vor fi verificate periodic, procedându-
se la înlocuirea lor atunci când este cazul;
- asigurarea în locuri cunoscute de toţi membrii familiei şi
uşor accesibile a unor obiecte de îmbrăcăminte strict necesare, pentru
toate situaţiile (timp rece, fenomene meteorologice deosebite etc.),
precum şi a unor truse de prim-ajutor familial;
- asigurarea unor resurse care să permită deplasarea şi
informarea (lanterne, aparat de radio portabil), avându-se grijă ca
acestea să fie dotate cu bateriile sau acumulatoarele necesare;
21
- trebuie cunoscute locurile celor mai apropiate unităţi
medicale, numerele de telefon şi sediile inspectoratelor de protecţie
civilă, pompieri, poliţie, precum şi alte adrese utile;
Prin aceste măsuri simple şi la îndemâna tuturor se pot reduce
considerabil pierderile de bunuri materiale şi vieţi omeneşti provocate
de seism.

2.1.3.2. Alunecările şi prăbuşirile de teren


Alături de cutremure şi inundaţii, alunecările de teren se
situează printre cele mai importante dezastre naturale ale căror
consecinţe, uneori se manifestă sub formă de importante distrugeri de
bunuri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti.
Există numeroase exemple de alunecări de teren, care au
produs mari pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti.
Cele mai importante alunecări de teren se produc în zone
geografice cu relieful viguros, climă tropicală sau temperată, cu ploi
abundente, zone caracterizate prin seismicitate ridicată, prezenţa unor
depozite importante de argile senzitive etc.
În România sunt cunoscute o serie de alunecări de teren care
au afectat obiective economice şi sociale importante în localităţile Iaşi,
Suceava, Zalău, Orşova, Pârcovaci, Malu cu Flori, Râu Mare-Retezat
etc.
Datorită schimbărilor climatice din ultimii ani din ţara
noastră, s-au întrunit mai multe din aceste cauze, fapt în urma căruia a
rezultat mărirea numărului şi amploarei alunecărilor de teren,
culminând în anul 1997, prin afectarea a 29 de judeţe ale ţării cu
pagube deosebit de importante. Din această cauză, acest fenomen
trebuie luat în consideraţie ca dezastru natural ce necesită o pregătire
specială a populaţiei, pentru a preveni şi atenua efectele sale.

2.1.3.3. Inundaţiile
Inundaţiile sunt fenomene meteorologice catastrofale produse
prin acumulări de apă, care nu pot fi preluate de cursurile normale.
Forţa de agresiune şi puterea de distrugere datorită inundaţiilor se
manifestă prin două mecanisme:
- unda de şoc a valului iniţial (unda de viitură); enormă ca
forţă şi relativ scurtă ca durată, acţionează în maniera unui “berbec
lichid” prin şocul produs de valul frontal al masei de apă acumulat.
22
Acest val dispune de o forţă de distrugere, care atacă orice obstacol
aflat în calea sa: construcţii, poduri, rambleuri de cale ferată, etc.
Înălţimea şi volumul viiturii sunt factori determinanţi atât pentru
timpul de deplasare al acesteia, cât şi pentru distrugerile provocate.
Acest tip de viitură se produce cu precădere în cazul ruperilor de
baraje şi diguri, fenomen ce antrenează după sine eliberarea în aval a
unei mari cantităţi de apă, cu presiune sporită datorită faptului că
ruperile de baraje se produc, în general, pe distanţe destul de mici.
Aceste fapte destul de strânse au ca efect creşterea presiunii valului
format, acţionând ca nişte amplificatori de presiune, ceea ce amplifică
implicit şi efectele distrugătoare ale viiturii, precum şi timpul de
deplasare al acesteia;
- inundaţiile rezultate din apa acumulată care nu se poate
scurge într-un ritm normal de-a lungul vechiului curs de apă. Acest tip
de inundaţie este la fel de agresiv ca cel descris anterior, dar mai puţin
important ca întindere şi timp de acţiune.
În această categorie intră şi inundaţiile fluviale (sau pe
cursurile unor râuri). Acest tip de inundaţii se datorează căderii mari
de precipitaţii (ploaie sau zăpadă) şi/sau dezăpezirilor bruşte. În aceste
condiţii nu se pot lua măsuri directe de prevenire a cauzelor ce
provoacă inundaţiile, ci indirect se poate acţiona asupra unor factori
secundari care pot limita acest tip de inundaţii.
Pe lângă efectele directe detaliate mai sus, se pot manifesta şi
o serie de efecte indirecte, astfel:
- întreruperea proceselor de producţie;
- întârzieri în livrarea produselor;
- cheltuieli pentru apărare în timpul inundaţiilor;
- cheltuieli pentru normalizarea vieţii după inundaţii;
- reducerea exporturilor.
Prevenirea inundaţiilor de acumulare se poate asigura prin
luarea următoarelor măsuri:
- realizarea unor suprafeţe bine populate cu vegetaţie în
bazinul râurilor şi fluviilor, care conduc, pe de o parte, la o bună
absorbţie a umidităţii în exces a terenurilor de luncă (limitrofe
cursurilor de apă), iar pe de altă parte, la crearea unui sol poros care
poate absorbi o cantitate de apă;

23
- amenajarea de terase şi culturi pe pante care barează şi
diminuează forţa viiturilor, având acelaşi efect ca măsurile enumerate
la punctul anterior;
- regularizarea cursurilor de apă prin crearea de bazine, prin
reţinerea creşterilor de nivel pe timpul şi din cauza ploilor torenţiale
sau a căderilor masive de precipitaţii în sezonul de iarnă;
- folosirea bazinelor de expansiune a creşterilor de nivel. În
acest scop se construiesc diguri care flanchează albia cursurilor de apă
cu pericol de inundaţii de-a lungul zonelor de inundabilitate.
Se suprimă punctele de strangulare a cursurilor de apă prin
următoarele metode:
- amenajarea optimă a profilurilor podurilor;
- amenajarea de cheiuri pentru lărgirea cursurilor de apă în
punctele de debit maxim;
- adâncirea optimă a cursurilor de apă, în punctele critice de
debit;
- crearea de canale secundare pentru evacuarea apei în exces;
- păstrarea “braţelor moarte” ale cursurilor de apă;
- asigurarea unui control permanent al evoluţiei creşterii
nivelului apei.
Intervenţia în cazul creşterii nivelului apei pentru a împiedica
inundaţiile, se referă la:
- închiderea sau deschiderea alternativă sau conjugată a
construcţiilor ajutătoare de pe cursurile de apă afectate de viituri sau
pericol iminent de inundaţii;
- degajarea construcţiilor de pe cursurile de apă.

Inundaţiile provocate de distrugerea digurilor maritime şi


fluviale se pot produce în acele locuri unde s-au efectuat lucrări de
îndiguire pentru asanarea terenurilor ameninţate de inundaţii şi/sau
băltiri frecvente.
Originea acestui tip de lucrări se află în încercarea de a reda
utilizării productive a unor mari suprafeţe de teren.
Ruperea acestor diguri şi/sau baraje se datorează unor cauze
accidentale, (combinarea undelor de viitură sau mareelor cu fenomene
meteorologice periculoase), iar în cazul digurilor fluviale, prin
creşterea anormală şi necontrolată a apei în timpul unor furtuni de
amploare cu căderi semnificative de precipitaţii.
24
Prevenirea acestor catastrofe se asigură dacă sunt luate
următoarele măsuri:
- se refac şi se repară periodic în regim de urgenţă breşele
care apar în construcţiile hidrotehnice menţionate mai sus;
- se prevede şi se execută în permanenţă întreţinerea
digurilor;
- se prevăd drumuri funcţionale şi de acces, care să permită
transportul rapid de materiale pentru reparaţii şi astuparea breşelor;
- se urmăresc şi se consultă permanent prognozele
meteorologice;
- se asigură un sistem eficient de supraveghere, înştiinţare şi
alarmare.

2.1.3.4. Înzăpezirile
Înzăpezirile sunt fenomene sezoniere produse de căderi
masive de precipitaţii sub formă de zăpadă, fiind accentuate de
condiţiile meteorologice în care se produc. Efectele acestor fenomene
pot fi clasificate în funcţie de timpul şi modul lor de manifestare.
După aceste criterii, înzăpezirile pot avea: efecte imediate; efecte
secundare, manifestate la intervale mai mari sau mai mici de timp, în
funcţie de evoluţia condiţiilor meteorologice.
În prima categorie sunt cuprinse: blocarea căilor de transport;
întreruperea alimentărilor cu energie electrică şi alte resurse (în
principal apă potabilă), afectarea unor activităţi industriale şi sociale.
Efectele pe timp îndelungat ale acestor fenomene sunt
generate de topirea acumulărilor de zăpadă, fie pe terenurile afectate,
fie prin dezgheţurile podurilor de gheaţă formate pe cursurile de apă în
zona geografică afectată. Principala manifestare de tip catastrofal
consecutivă dezgheţului este producerea de inundaţii, care nu au
efecte violente, în schimb, afectează major anumite tipuri de activităţi
(cu precădere cele agro-industriale), precum şi mediul înconjurător.
Principalele daune produse de astfel de fenomene se înscriu
în sfera daunelor produse asupra bunurilor materiale, pierderile de
vieţi omeneşti, fiind un fenomen puţin probabil şi cu număr foarte mic
de victime.

25
2.1.3.5. Epidemii şi epizootii
Epidemia constă în răspândirea în proporţii de masă a unei
boli transmisibile la oameni.
Epizootia constă în răspândirea în proporţii de masă a unei
boli transmisibile la animale.
Pandemia constă în răspândirea în proporţie de masă a unei
boli transmisibile de la animale la oameni.

2.1.3.6. Alte fenomene meteorologice periculoase


În afara efectelor produse de căderile masive de zăpadă, care
reprezintă un fenomen sezonier cu caracteristici speciale, mai există şi
alte tipuri de fenomene meteorologice în măsură să aibă urmări
catastrofale.
Unele dintre acestea au un caracter independent de anotimp,
o altă categorie fiind de asemenea condiţionată de anotimpul favorabil
producerii lor. Această clasificare nu exclude manifestările anormale,
care pot apare, în anumite condiţii, în perioade ale anului care nu sunt
specifice manifestărilor respective.
Principalele fenomene meteorologice periculoase la care se
poate face referire în acest caz sunt: furtunile şi valurile excesive de
căldură.
Deşi, până nu demult, ultimul fenomen menţionat nu se
încadra în gama de manifestări climatice specifice ţării noastre, în
ultimii ani, datorită schimbărilor climatice şi a modificărilor semnalate
în structura stratului de ozon, acest fenomen a apărut din ce în ce mai
pregnant. Astfel, valurile de caniculă devin un fenomen meteorologic
demn de luat în seamă, cu efecte majore asupra populaţiei şi
patrimoniului agro-forestier, care impune măsuri speciale de
comportament şi reducere a efectelor sale.
Ambele fenomene meteorologice descrise mai sus, sunt cu
atât mai mult de luat în consideraţie, cu cât efectele lor imediate pot
antrena activarea unor factori de risc secundari, de producere de
evenimente catastrofale cu efecte mai grave decât cele ale
evenimentelor generatoare. Astfel, furtunile pot avea ca urmări:
- inundaţii;
- accidente pe căile de transport;
- accidente industriale.
De asemenea, valurile de căldură excesivă pot avea ca efecte:
26
- declanşarea unei secete prelungite;
- activarea unor focare de epidemii şi/sau epizotii;
- declanşarea unor incendii (mai ales de pădure sau în zone
cu vegetaţie uscată).
Alte fenomene meteorologice periculoase sunt: lapoviţa,
fulgerele, grindina, chiciura, ceaţa, viscolul, crivăţul, îngheţul
puternic.

2.2. Dezastrele – evenimente provocate de accidente


2.2.1. Noţiuni generale
Activitatea umană a avut de-a lungul timpului, prin
dezvoltarea tehnologică pe care a cunoscut-o în ultimul secol, un
impact deosebit asupra mediului înconjurător.
Din păcate, efectele industrializării intensive, precum şi
dezvoltarea majoră a reţelelor de transport au generat numeroase
catastrofe de proporţii şi continuă să constituie o permanentă
ameninţare la adresa mediului înconjurător, oamenilor şi bunurilor
materiale.
Principalii factori de risc tehnologic sunt cei de natură
chimică şi/sau nucleară, transportul deşeurilor sau substanţelor toxice,
precum şi transportul de diverse substanţe pe conducte magistrale
sunt, de asemenea, factori de risc cauzatori de catastrofe. În esenţă,
catastrofele tehnologice pot fi generate de:
a) accidente chimice;
b) accidente nucleare;
c) accidente la construcţii hidrotehnice;
d) accidente pe căi rutiere, navale, feroviare, aeriene, fluviale
sau la conducte magistrale.

2.2.2. Accidentele chimice


2.2.2.1. Accidentul chimic la agenţii economici
Dezvoltarea industriei chimice în ţara noastră a dus şi la
apariţia unor substanţe toxice industriale, care atât în domeniul
procesului de producţie, cât şi în procesul de utilizare, depozitare sau
transport a acestora, să prezinte şi un factor de risc chimic. Ca urmare,
există posibilitatea ca la orice dereglare a procesului, prin avarierea

27
sau deteriorarea unei instalaţii, a unui utilaj sau mijloc de transport, să
se poată elibera în mediul înconjurător substanţe toxice.
Eliberarea necontrolată în mediul înconjurător, a unor
substanţe toxice industriale, în concentraţii mai mari decât
concentraţiile maxime admise şi care pun în mare pericol populaţia
din zonă, constituie un accident chimic.
Accidentele chimice pot fi minime, atunci când într-o
instalaţie-sursă toxică (sursă de pericol chimic) se produce o avarie
controlabilă, urmată de eliminarea unor cantităţi de substanţe toxice în
mediul înconjurător.
Accidentele chimice sunt maxime, atunci când la instalaţia-
sursă toxică se produce o avarie necontrolabilă; în acest caz, din
instalaţia-sursă toxică se elimină în mediul înconjurător o mare parte
sau întreaga cantitate de substanţă toxică. Aceste accidente chimice
maxime se pot produce atât în timp de pace, ca urmare a unor
neglijenţe, defecţiuni, dereglări de proces etc., sau în timp de război,
datorită atacurilor din aer, ori a unor acţiuni diversioniste sau teroriste.
Sunt considerate substanţe toxice industriale, substanţele
chimice care datorită proprietăţilor fizice, chimice şi fiziopatologice în
concentraţii mici, produc intoxicaţii ale oamenilor şi animalelor la
distanţe foarte mari, depăşind limitele agentului economic sursă
toxică, şi care creează zone de acţiune ce pot cuprinde localităţi întregi
cu tot ceea ce se afla în acel moment în zonă.
Dintre produsele chimice care prezintă pericol se disting
următoarele categorii de substanţe:
- substanţe cu acţiune iritantă, caustică şi sufocant-asfixiantă,
cum sunt: amoniacul, clorul, acidul azotic, acidul clorhidric, acidul
fluorhidric, oxizii de sulf, oxizii de azot, fosgenul, clorcianul, dioxidul
de sulf;
- substanţele cu acţiune toxică generală, cum sunt: hidrogenul
sulfurat, acidul cianhidric, sulfura de carbon, oxizii fosforului,
oxiclorura de fosfor, fosfina.
Toate aceste substanţe toxice industriale se pot găsi în
instalaţiile-sursă toxică sub formă de gaze, gaze lichefiate, gaze
comprimate, vapori, aerosoli sau lichide. Ele pot acţiona asupra
organismului prin inhalare, ingerare sau contact cu pielea sau
ţesuturile (cutanat sau subcutanat).

28
Spaţiul în care substanţa toxică industrială îşi manifestă
acţiunea vătămătoare, ca urmare a unui accident chimic, se numeşte
focar chimic.
La instalaţiile în care se află substanţele toxice industriale, în
cazul unui atac din aer, prin lovituri directe sau indirecte, se pot
produce unele avarii necontrolate, care duc la formarea într-un timp
foarte scurt şi în imediata apropiere a instalaţiilor respective, a unei
suprafeţe contaminate (cazul instalaţiilor cu substanţe toxice lichide
sau gaze lichefiate) cu dimensiuni de câteva sute sau mii de metri
pătraţi.
În cazul substanţelor toxice industriale sub formă de gaz sau
vapori, se formează în mediul înconjurător, instantaneu sau într-un
interval scurt de timp, un nor toxic.
Substanţa toxică iniţială, împreună cu vaporii de scurgere,
prin procese complexe de evaporare-vaporizare, creează, de asemenea,
un nor toxic.
Norul toxic astfel creat se deplasează pe direcţia vântului,
rezultând o zonă de acţiune a norului toxic, de regulă de formă
tronconică.
În condiţii de calm atmosferic, zona de acţiune a norului
toxic are formă emisferică.
Dimensiunile zonelor de acţiune ale norului se stabilesc
pentru valori letale (zona letală) sau de intoxicare (zona de intoxicare).
Zona letală este considerată zonă de acţiune a norului toxic în
care concentraţia substanţei toxice (concentraţia de intoxicare) poate
produce moartea unei persoane într-un timp de cel mult 15 minute,
prin inhalare.
Zona de intoxicare, este considerată zonă de acţiune a norului
toxic în care concentraţia substanţei toxice (concentraţia de intoxicare)
poate produce intoxicarea organismului timp de 1–15 minute, fiind
necesar tratamentul medical (limita de suportabilitate).
Dimensiunile zonelor de acţiune a norului toxic şi persistenţa
norului toxic depind de următorii factori:
- natura substanţei toxice industriale şi cantitatea existentă în
momentul declanşării pericolului;
- valorile concentraţiilor letale şi de intoxicare;
- situaţia meteorologică;

29
- proprietăţile fizice şi chimice ale substanţelor existente în
momentul pericolului în instalaţie.
Parametrii focarului chimic, care se determină de către
specialiştii agentului economic sursă de pericol chimic sunt:
- suprafaţa de răspândire a substanţei toxice industriale;
- dimensiunile zonelor de acţiune ale norului toxic, stabilind
lungimile zonei letale şi de intoxicare;
- durata de acţiune a norului toxic (persistenţa);
- direcţia de propagare a norului toxic.

2.2.2.2. Accidentul chimic pe timpul transportului substanţelor


periculoase
Substanţe periculoase sunt considerate acele produse
chimice, care pe timpul transportului cu mijloace auto sau pe calea
ferată, (în cisterne, containere sau alte ambalaje), datorită unor
accidente de circulaţie, avariilor apărute la mijlocul de transport sau
ambalaj, reacţiilor chimice neprevăzute, nerespectării normelor
tehnice de ambalare şi transport sau altor factori neprevăzuţi, pot
conduce la apariţia unor explozii, incendii, emisii de gaze, vapori
toxici sau la răspândirea de substanţe periculoase pe sol sau în mediul
înconjurător.
Explozia, incendiul, emisia de gaze de vapori se pot produce
direct în mijlocul de transport sau în urma răspândirii substanţelor
periculoase pe sol.
Mijloacele de transport a substanţelor periculoase trebuie să
fie marcate cu etichete şi indicatoare de avertizare.

Măsurile de protecţie şi de intervenţie


adoptate pe timpul transportului
Măsurile de protecţie şi de intervenţie pe timpul transportului
substanţelor periculoase se stabilesc în funcţie de tipul substanţei
(substanţe explozive, gazoase sau lichide toxice, inflamabile, corosive,
infectante, etc.) şi de clasa substanţei periculoase.
În funcţie de aceste date se poate trece la o evaluare a
pericolului prin stabilirea: zonei de răspândire; zonei de pericol; zonei
de izolare; zonei de evacuare.
Dimensiunile zonelor şi măsurilor de protecţie sunt specifice
fiecărei clase de substanţe periculoase şi de tipul acesteia.
30
Măsurile de protecţie şi de prevenire după accident
Măsurile de protecţie ce trebuiesc întreprinse după accident,
pe măsura sosirii forţelor de intervenţie, se referă la:
- stabilirea locului de conducere a acţiunilor şi a legăturilor;
- delimitarea şi marcarea zonelor de răspândire, pericol,
izolare şi evacuare;
- stabilirea direcţiei de deplasare şi a dimensiunilor zonei de
acţiune a norului toxic cu efecte periculoase;
- alarmarea populaţiei şi adăpostirea în locuinţe cu etanşarea
uşilor şi ferestrelor;
- evacuarea temporară a populaţiei şi a animalelor din zona
de acţiune a norului toxic pe toată durata acesteia (dacă este cazul);
- scoaterea vătămaţilor din zona accidentului, acordarea
primului-ajutor şi a asistenţei medicale de urgenţă şi transportul lor la
spital;
- interzicerea accesului în zonă şi îndepărtarea din zonă a
persoanelor neautorizate, paza zonei, îndrumarea circulaţiei;
- desfăşurarea acţiunilor de limitare şi de înlăturare a
urmărilor accidentului, ţinându-se seama de tipul substanţelor şi
neutralizarea acestora.

2.2.3. Accidente nucleare


Radiaţiile prezente în natură nu diferă nici ca tip, nici ca
efect, de cele produse artificial. Fiecare dintre noi este expus radiaţiei,
mai mult sau mai puţin, în funcţie de iradierea naturală a organismului
uman datorită radiaţiilor ionizate, existente în mediul înconjurător.
În această categorie de radiaţii cosmice intră radiaţiile gamma
terestre, având ca sursă radioactivitatea materialelor scoarţei terestre,
produsele de dezintegrare ale radonului şi thoriului cu concentraţii mai
ridicate în locuinţe şi alte spaţii neventilate, precum şi radioactivitatea
alimentelor (potasiu – 40 reprezintă sursa cea mai importantă de
iradiere internă).
Sursele de radiaţii artificiale, în care intră instalaţiile de
radiaţii X, diferiţi radionuclizi şi radiaţiile gamma, au o întrebuinţare
în domeniul medical, asigurând o varietate de procedee pentru
diagnostic, investigaţii şi terapie externă şi internă.

31
Prin specificul muncii, există un mare număr de persoane
expuse la radiaţii ionizante în domeniile de control a unor procese şi a
calităţii produselor, în cercetare, în industria energetică, nucleară, etc.
Iradierea suplimentară a organismului uman are loc ca urmare a
răspândirii radionuclizilor rezultaţi în experienţele nucleare executate
în atmosferă şi depunerile pe sol a materialelor radioactive.
În cazul unui accident la un obiectiv nuclear cu contaminarea
radioactivă a factorilor de mediu, valoarea iradierii suplimentare
creşte, aşa cum s-a întâmplat în anul 1986 când, datorită accidentului
de la C.N.E. Cernobâl, ea a cunoscut o ridicare bruscă, fără a depăşi la
noi, în medie, 65% din iradierea naturală.
Se poate aprecia că ponderea cea mai importantă în iradierea
organismului uman o are iradierea naturală – cca. 66%, urmată de
iradierea medicală – 23%.
Radiaţiile ionizante sunt dăunătoare organismului uman şi
este necesar ca populaţia să fie protejată faţă de o expunere inutilă sau
excesivă, dar trebuie luate în considerare şi beneficiile pe care le aduc
prin diferite proceduri de tratament.
Deoarece efectele radiaţiilor sunt determinate de doza de
radiaţii primită care asociază un factor de risc, s-au stabilit limite
maxime pentru doze, atât pentru persoanele din mediul de lucru cu
radiaţiile de 50 mSv/an (Sv - Sivert), cât şi pentru populaţie – de 5
mSv/an.
Principalele surse de accident nuclear care pot creşte
iradierea suplimentară, sunt:
- sateliţii artificiali care au la bord generatoare de energie
electrică în conversie directă, reactoare nucleare cu plutoniu sau
uraniu îmbogăţit;
- avioanele care transportă substanţe radioactive cu activitate
mare sau arme nucleare;
- navele maritime de suprafaţă sau submarine, care au
instalaţii nucleare proprii pentru propulsie, transportă arme nucleare,
combustibil iradiat sau deşeuri radioactive;
- depozitele de deşeuri radioactive de înaltă radioactivitate de
la centrele nucleare electrice şi de la retragerea combustibilului
iradiat;
- instalaţiile de morărit, concentrare, preparare, şi retratare a
combustibilului iradiat;
32
- reactoarele nucleare energetice sau de cercetare;
- obiectivele nucleare subterane pentru testare în scopuri
paşnice;
- transportul terestru al surselor radioactive.
Centralele nucleare electrice având în structură reactoare
nucleare de mare putere (500 – 1000 MW), constituie, aşa cum au
demonstrat accidentele nucleare de la Windscale (1957), There Mile
Island (1979) şi, în mod deosebit, Cernobâl (1986), pericolele cele mai
grave pentru contaminarea mediului înconjurător în astfel de situaţii.
Reactoarele nucleare energetice au totuşi un grad de
siguranţă, conferit de concepţia apărării în profunzime prin mai multe
bariere fizice împotriva produselor de fisiune: teaca elementelor
combustibile, circuitul primar de răcire, sistemul de anvelopare,
precum şi existenţa sistemelor speciale de securitate pentru oprirea
rapidă, răcirea de avarie şi preluarea căldurii reziduale, alimentarea
locală cu energie electrică a consumatorilor vitali, etc.
La funcţionarea în deplină siguranţă a centralelor nucleare
energetice o contribuţie de seamă o aduc tehnologiile avansate,
folosite în fabricarea componentelor şi echipamentelor, verificarea
iniţială şi periodică a calităţii acestora, pregătirea şi specializarea
personalului operator care asigură exploatarea, gradul înalt de
automatizare şi folosirea calculatoarelor de proces.
La un accident produs la o centrală nucleară degajările
radioactive în atmosferă, sunt preluate de vânt, care transportă
radioizotopii de xenon, kripton, iod şi cesiu sub formă de aerosoli sau
gaze şi care se dispersează în atmosferă, concentraţia descrescând cu
distanţa.
Acest nor radioactiv prezintă pentru om, un risc la expuneri
în trei ipostaze:
- expunerea externă la radiaţiile emise de componenţii din
norul purtat, de materialele depuse pe sol şi pe corp;
- expunerea internă la radiaţie prin inhalarea substanţelor
radioactive din aer;
- expunerea internă prin consumul, în timp, al alimentelor şi
apei contaminate radioactiv.

Măsuri de protecţie şi intervenţie în cazul accidentelor nucleare

33
Un rol important în sesizarea accidentului nuclear,
declanşarea oportună a aplicării măsurilor de protecţie şi desfăşurarea
acţiunilor de intervenţie specifice, îl are supravegherea şi controlul
radioactivităţii mediului înconjurător, care se realizează prin:
- laboratorul de control dozimetric al instalaţiilor şi mediului
înconjurător, existent la nivelul centralei nuclearo-electrice şi care are
dispus în zone de risc mai multe posturi fixe pentru măsurători
gamma, prevăzute şi cu staţii radio pentru transmiterea automată a
datelor;
- staţiile de control a radioactivităţii mediului înconjurător,
din subordinea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, care
execută într-un program continuu măsurarea radioactivităţii
atmosferice, apelor de suprafaţă, vegetaţiei şi solului cu ajutorul
utilajelor şi aparaturii, pentru determinarea radioactivităţii aerului şi
radiodebitmetrelor pentru determinarea radioactivităţii la locul de
dispunere;
- laboratoarele de igienă a radiaţiilor aparţinând Ministerului
Sănătăţii, care evaluează nivelul de radioactivitate şi gradul de
contaminare radioactivă a mediului înconjurător şi a populaţiei prin
control sanitar radiotoxicologic şi radioecologic. Se măsoară
conţinutul radioactiv din aer, al depunerilor la sol, apei potabile,
vegetaţiei, laptelui şi produselor lactate, altor produse alimentare
considerate ca principali vectori de iradiere internă a populaţiei. De
asemenea, se indică şi determină izotopii radioactivi critici (Iod – 131
şi Cesiu – 137 – prin metode spectometrice şi Strontiul – 90 – prin
analize radiochimice).
Cadrul legal existent în România, aliniat celorlalte ţări şi
cerinţelor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică de la Viena,
stabileşte obligaţiile conducerii obiectivelor nucleare, ca şi ale
autorităţilor publice în caz de accident nuclear.
Potrivit acestor prevederi, conducerea obiectivului nuclear
întocmeşte un plan propriu de protecţie şi intervenţie sau de urgenţă
pentru amplasament, iar organele judeţene şi ale Municipiului
Bucureşti, în colaborare cu Comisia Centrală pentru intervenţie în caz
de accident nuclear, întocmesc planuri de protecţie şi intervenţie la
nivel judeţean şi al Municipiului Bucureşti, care cuprind
responsabilităţile ce revin autorităţilor locale şi măsurile pentru
protecţia cetăţenilor din zona de risc.
34
Nici un obiectiv nuclear nu este autorizat să funcţioneze dacă
nu satisface cerinţele, inclusiv în domeniul securităţii nucleare, ale
radioprotecţiei şi dacă nu are un plan de urgenţă coerent şi viabil.
Acest plan se verifică prin exerciţii practice până la punerea în
funcţiune a centralei nuclearo-electrice.
În strânsă legătură cu planul propriu de intervenţie al
centralei, se verifică şi planul de protecţie şi intervenţie întocmit de
organul judeţean şi al Municipiului Bucureşti. Se desfăşoară în acest
scop activităţi de pregătire care să permită, într-o situaţie de accident,
atât acţiunea eficientă a personalului cu atribuţii de conducere, a
tuturor forţelor de intervenţie, cât şi a populaţiei pentru aplicarea
măsurilor de protecţie şi regulilor de comportare.
Cu această ocazie, se asigură cunoaşterea responsabilităţilor,
urmărirea şi realizarea unor măsuri pentru asigurarea înştiinţării şi
alarmării, supravegherea radioactivităţii factorilor de mediu, ducerea
acţiunii de către forţele proprii de intervenţie, pentru înlăturarea
efectelor produse de accident.
Pentru pregătirea populaţiei, se folosesc pliante, având ca
obiect accidentul nuclear şi alte materiale ilustrative care pot sprijini
această acţiune. Un rol important îl are informarea populaţiei prin
mijloacele audio-vizuale, la care sunt chemaţi să participe specialiştii
din cadrul obiectivului nuclear, care pot să-şi aducă o contribuţie
importantă la mărirea încrederii cetăţenilor în siguranţa funcţionării
instalaţiei nucleare, dar şi în cunoaşterea şi realizarea celor mai utile
măsuri de protecţie pentru populaţie. La producerea unui accident se
desfăşoară următoarele activităţi mai importante:
- obiectivul trece la starea de urgenţă generală;
- în localităţile cuprinse în zona afectată de evacuarea de
materiale radioactive, în exteriorul amplasamentului, se introduce
alarma chimică;
- prin mijloacele la dispoziţie: radio, televiziune, reţeaua de
radioamplificare se fac recomandări populaţiei pentru adăpostirea în
locuinţe şi luarea măsurilor de protecţie a surselor de apă, alimentelor,
grajdurilor, animalelor etc. Trebuie reţinut faptul că adăpostirea în
locuinţe permite reducerea expunerii la radiaţii de 5 ori în raport cu
norul şi de 20 de ori în raport cu depunerile de radionuclizi din
exterior. Utilizarea adăposturilor de protecţie civilă special construite
este foarte eficientă în asemenea situaţii. Cetăţenii din localităţile
35
alarmate, auzind semnalul sonor, dat prin sirenă, desfăşoară
următoarele activităţi:
- se deplasează rapid spre locuinţe;
- asigură protecţia fântânilor, introduc animalele în grajd,
corectează unele măsuri de protecţie la grajduri şi case, prin acoperire
sau etanşare;
- îşi asigură rezerva de alimente şi apă;
- se adăpostesc în locuinţă, în încăperea cea mai izolată de
exterior, iau măsuri de etanşare la uşi şi ferestre;
- deschid radioul sau difuzorul pentru a primi comunicatele
despre situaţia creată şi măsurile care urmează să se realizeze;
- îşi pregătesc şi pun masca contra gazelor pe figură sau
îmbracă mijloacele simple de protecţie.
Grupurile mai mari de cetăţeni, care prin natura profesiei sunt
surprinşi în activităţi pe care le desfăşoară în exteriorul localităţii şi
care nu au recepţionat semnalul de alarmă sunt înştiinţaţi prin curieri.
Aceştia se întorc la casele lor cu vehiculele şi autovehiculele pe care le
au la dispoziţie, folosind mijloacele simple de protecţie.
Înainte de intrarea în casă, verifică rapid măsurile luate de
membrii familiei, îşi dezbracă pelerina sau îmbrăcămintea folosită şi
intră în locuinţă, unde îmbracă haine necontaminate.
Măsuri de protecţie similare se realizează şi la societăţile
comerciale, în mod deosebit, la cele cu profil alimentar şi la depozitele
de cereale sau produse alimentare etc. Toate societăţile comerciale şi
instituţiile îşi adaptează programul de activităţi la situaţia creată, luând
măsuri de protecţie a personalului.
Prin radiofuziune, posturile şi televiziunea locală sau staţiile
de radioficare, se transmit comunicate către cetăţeni, privind
administrarea preparatelor pe bază de iod în dozele stabilite, care au
fost distribuite în stare de urgenţă sau care continuă să se distribuie
prin circumscripţiile sanitare şi personalul formaţiunilor de Cruce
Roşie sau de protecţie civilă. Aceste preparate au rolul de a satura
tiroida şi de a nu permite pătrunderea izotopului de iod – 131, care
este unul din radionuclizii critici în situaţia de accident nuclear.
Imediat după declararea stării de urgenţă generală de către
conducerea obiectivului nuclear, se intensifică supravegherea
mediului înconjurător.

36
O măsură de protecţie foarte utilă este evacuarea din zonele
în care se apreciază că iradierea pate deveni periculoasă (doze
cuprinse între 0,05 – 0,5 Sv şi mai mult în funcţie de zona
contaminată).
Protecţia se asigură însă prin evacuarea populaţiei înainte de
scăpările efective de radioactivitate de la obiectivul nuclear.
În funcţie de situaţia creată, evacuarea se poate realiza şi
după formarea norului radioactiv, dar în acest caz, mijloacele de
transport auto vor prelua cetăţenii direct de la locuinţele lor, pentru a
micşora riscurile contaminării.
Se va acorda atenţie şi fenomenului de autoevacuare din zona
amplasamentului nuclear, stabilindu-se, însă zone de regrupare şi
punctele de control a contaminării radioactive.
Pentru stabilirea dozei de radiaţie primită de populaţie în
zona contaminată se organizează controlul dozimetric.
Pentru estimarea dozei de radiaţie primită de personal şi
aprecierea stadiului eventual al bolii de radiaţie se face controlul
radiobiologic. Incidenţa nefastă a radiaţiilor asupra organismelor
umane se poate constata simptomatic printr-un consult medical
general şi prin analize de laborator, carte scot în evidenţă modificările
sanguine şi reţinerea preferenţială a unor radioizotopi în diferite
organe interne.
De mare importanţă pentru stabilirea unui diagnostic în
cazuri mai dificile, este măsurarea dozei acumulate cu ajutorul unui
aparat, cu contori de corp uman, numit şi antropogamametru.
Un capitol important al măsurilor care se iau în cazul unui
accident nuclear, îl constituie asigurarea asistenţei medicale de
urgenţă.
Ea se realizează în unităţile sanitare şi spitaliceşti din zonă,
unde se amenajează spaţii protejate şi un circuit adecvat, pentru
această situaţie. Aici se tratează cazurile de iradiere şi contaminare
pentru prima urgenţă.
În faza următoare şi după evacuare, acestea sunt preluate de
spitalele din afara zonei, iar cazurile mai grave se spitalizează şi
tratează în unităţi specializate.
În această situaţie, se propune comisiei judeţene de apărare
împotriva dezastrelor introducerea restricţiilor la consumul de apă din

37
sursele deschise şi neprotejate, precum şi a alimentelor, în mod
deosebit a laptelui care este aliment de bază pentru copii.
Aceste restricţii introduse odată cu alarma chimică, se
transmit prin mijloace locale şi naţionale, cu indicaţia de a proteja
rezervele existente în locuinţe. Deţinătorii de animale trebuie să aplice
restricţii similare şi la hrana acestora, folosind dacă este posibil numai
furaje protejate.
Decontaminarea radioactivă a clădirilor, căilor de acces,
locurilor de muncă şi a bunurilor materiale are o importanţă mai mare
în perioada de revenire la normal a vieţii economice şi sociale din
zonă. În situaţia executării evacuării, după perioada emisiei
radioactive, este necesară decontaminarea căilor de acces, pentru
evacuarea şi organizarea unor puncte de decontaminare a mijloacelor
de transport şi personalului la limita zonei.
Acţiunile de decontaminare, complexe şi de lungă durată, se
execută cu subunităţi ale armatei, ale Inspectoratului General pentru
Situaţii de Urgenţă şi chiar de către populaţie pentru bunurile proprii.
O atenţie mai mare trebuie acordată deşeurilor radioactive şi
concentratelor radioactive pe timpul transportului şi depozitării lor în
locuri special amenajate, astfel încât să nu permită pătrunderea în
sistemul apelor freatice.
Deşi instalaţiile nucleare moderne sunt astfel proiectate,
construite şi exploatate, încât riscurile radiologice pentru populaţie să
fie minime, probabilitatea producerii unui accident trebuie să fie luată
în calcul.
De aceea, fiecare cetăţean trebuie să înţeleagă necesitatea
pregătirii pentru asemenea situaţii, prin realizarea măsurilor de
protecţie şi însuşirea regulilor de comportare.

2.2.4. Avarii la construcţii hidrotehnice


Acest accident reprezintă funcţionarea defectuoasă a unei
construcţii hidrotehnice, ce duce la pierderi de vieţi umane şi la
distrugeri materiale pe porţiunea din aval a acesteia.
Principalele caracteristici ale acestui tip de avarie, sunt
următoarele:
- datele tehnice ale undei de viitură (înălţimea undei, viteza
de deplasare, volumul de apă dislocat);

38
- datele tehnice ale construcţiei hidrotehnice (înălţimea
construcţiei, volumul lacului de acumulare, materialul de construcţie
şi beneficiarul acesteia);
- sistemul de avertizare – alarmare în caz de avarie;
- evidenţa lucrărilor de întreţinere, reparaţii, consolidare şi
expertizare periodică a stării de funcţionare a acesteia.
Efectele care rezultă din avarierea unei construcţii
hidrotehnice, sunt:
- pierderi de vieţi umane şi distrugeri materiale în zona de
inundabilitate;
- evacuarea populaţiei şi a bunurilor de orice tip;
- dereglarea activităţilor economico-sociale în zona afectată;
- cheltuieli bugetare suplimentare pentru realizarea
intervenţiei şi reabilitării.

2.2.5. Incendii de proporţii


Incendiile reprezintă o ardere declanşată natural sau artificial,
în urma căreia se produc pierderi de vieţi umane şi animale, precum şi
pagube materiale.
Principalele caracteristici sunt:
- suprafaţa de teren afectată;
- cantitatea de căldură degajată;
- modul de propagare a focului (furtuni de foc, incendii de
masă sau izolate etc.);
- cauza declanşării (foc deschis, corpuri încălzite sau
supraîncălzite, scântei de materiale combustibile sau de la sudură,
scântei şi arcuri electrice, scurt-circuit, trăznet, scântei mecanice,
explozive, autoaprindere, reacţii chimice).
Efectele principale ale unui incendiu, se manifestă prin:
- pierderi de vieţi umane şi animale;
- avarierea sau distrugerea complexelor petroliere (rafinării,
centre de depozitare, puţuri, uzine de pompare, conducte magistrale
etc.);
- distrugerea fondului forestier, a culturilor cerealiere şi a
celor pomiviticole;
- avarierea şi distrugerea construcţiilor de orice fel;
- evacuarea populaţiei şi a bunurilor materiale şi culturale;
- avarierea reţelelor electrice şi de telecomunicaţii.
39
2.2.6. Accidente majore la utilaje şi instalaţii tehnologice periculoase
Prin acest tip de accidente se înţelege distrugerea sau
avarierea unor utilaje şi instalaţii tehnologice, datorită neglijenţei
umane sau unor cauze naturale, ducând la numeroase victime umane
şi la pierderi materiale.
Caracteristicile de bază ale acestui tip de accident, pot fi:
- domeniul tehnologic de activitate (instalaţii metalurgice,
chimice, etc.);
- capacitatea, productivitatea şi durata ciclului tehnologic;
- mărimea zonei afectate;
- modalitatea de propagare a accidentului (explozie, nor
toxic, incendiu).
Efectele ce pot surveni, sunt următoarele:
- pierderi de vieţi umane şi pagube materiale;
- distrugerea totală sau parţială a instalaţiilor;
- neonorarea comenzilor pe plan intern şi extern;
- probleme sociale (şomaj, cheltuieli suplimentare pentru
reabilitare);
- afectarea mediului ambiant.

2.2.7. Accidente majore pe căile de comunicaţie


Accidentele majore pe căile de comunicaţie reprezintă
fenomenele de întrerupere temporară a circulaţiei, generând
distrugerea acestor căi, victime umane şi animale, cât şi pagube
materiale.
Aceste tipuri de accidente au următoarele caracteristici,
astfel:
- frecvenţa naturală (lunară, trimestrială) a accidentelor tip;
- tipul căii de comunicaţie (rutiere, feroviare, fluviale,
aeriene);
- timpul de reabilitare al comunicaţiei;
- mijlocul de transport afectat.
Principalele efecte ale acestui fenomen, sunt:
- pierderi de vieţi umane şi distrugeri materiale;
- dereglarea fluxului de transport persoane şi marfă, a vieţii
economico-sociale din zonă;
40
- distrugerea sau avarierea lucrărilor de artă (poduri, viaducte,
ziduri de sprijin etc);
- degradarea şi poluarea mediului ambiant;
- cheltuieli suplimentare de la buget pentru realizarea
intervenţiei şi a reabilitării.

2.2.8. Accidente majore la reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii


Avariile de acest tip sunt caracterizate prin distrugerea
parţială a reţelelor de instalaţii şi telecomunicaţii, datorită unor acţiuni
umane sau naturale.
Reţele sunt caracterizate prin:
- caracteristicile tehnice ale reţelelor (diametre, material etc.);
- tipul de reţea (gaze, petrol, telefon etc.);
- poziţionarea reţelelor (aeriene, îngropate etc.);
- geometria reţelelor (lungime, aliniamente, puncte de
distribuţie etc.).
Efectele acestor avarii, pot fi:
- întreruperea pe perioade medii sau lungi a alimentărilor de
orice fel şi a transmiterii de date;
- deteriorarea mediului ambiant;
- cheltuieli bugetare suplimentare;
- generarea de alte accidente (incendii, epidemii etc.).

2.2.9. Alte dezastre nespecifice României


Dezastrele naturale, descrise succint în continuare, nu sunt
specifice ţării noastre, dar au fost menţionate cu scopul de a completa
cultura de specialitate.

2.2.9.1.Tsunami
Tsunami este o deplasare a maselor de apă oceanice cu viteza
de până la 600 km/oră şi înălţime de până la 30 metri, pe distanţe de la
zece la mii de kilometri. Are drept cauze mişcări tectonice a fundurilor
oceanelor, erupţii vulcanice sau exploziile provocate de activitatea
umană.
În general tsunami afectează 1 – 2 km în adâncimea
litoralului expus.
Efectele ce pot fi generate de acest tip de dezastru, sunt:
41
- pierderi umane pentru populaţia care locuieşte în zonele
costiere expuse;
- avarierea sau distrugerea structurilor portuare, clădirilor de
locuit etc.;
- poluarea mediului (mai ales infectarea surselor de
alimentare cu apă potabilă);
- distrugerea recoltelor şi dereglarea aprovizionării cu
alimente.
Principalele măsuri de protecţie specifice în acest caz, sunt:
- educarea comunităţilor expuse privind măsurile planificate
de evacuare de urgenţă, căutare-salvare, asistenţă medicală, asigurare
cu apă, hrană şi adăpostire;
- crearea unui sistem de avertizare-alarmare pentru populaţia
expusă (inclusiv pescarii, docherii şi marinarii).

2.2.9.2. Erupţia vulcanică


Erupţiile vulcanice sunt expulzări ale magmei, cenuşei şi
gazelor generate de mişcarea plăcilor tectonice, deasupra scoarţei
terestre. Cea mai periculoasă manifestare o reprezintă scurgerea piro-
elastică care conţine gaze, cenuşă şi fragmente mari de rocă în
suspensie.
Scurgerea piroelastică poate atinge temperaturi de 1000 0 C şi
poate avea regim de deplasare lent sau rapid.
Cenuşa vulcanică depusă pe sol, sub acţiunea ploilor
torenţiale produce o mixtură densă şi fluidă, care poate să se scurgă cu
viteze mari, fiind un pericol potenţial deosebit.
Gazele vulcanice sunt lente, dar în general se deplasează cu
viteze mici, cauzând decese sau îmbolnăviri.
Spre deosebire de alte dezastre, istoria activităţii vulcanice
este bine cunoscută, iar măsurătorile ştiinţifice sunt efectuate
sistematic, fiind posibilă prevederea activităţii unui vulcan şi luarea
măsurilor de protecţie adecvate.
Efectele ce pot fi generate de acest tip de dezastru, sunt:
- răniri sau decese umane cauzate mai ales de torentele
piroelastice;
- contaminarea apei potabile;
- distrugerea vegetaţiei, terenurilor agricole, lucrărilor de
infrastructură, aşezări umane etc.;
42
- incendii de masă;
- inundaţii generate de colmatarea cursurilor de apă cu
depozite de materiale piroelastice;
Principalele măsuri de protecţie specifice în acest caz, sunt:
- plasarea construcţiilor şi activităţilor la o distanţă rezonabilă
faţă de vulcan;
- construirea de lucrări de protecţie (bariere, diguri, etc.);
- monitorizarea activităţii vulcanice şi stabilirea unui sistem
de înştiinţare şi alarmare pentru populaţie;
- întocmirea unui plan de evacuare şi deblocare a populaţiei
expuse riscului;
- pregătirea acţiunilor de căutare-salvare şi asistenţă
medicală.

2.2.9.3. Cicloane tropicale (uragane)


Cicloanele tropicale sunt furtuni tropicale, care au diametre
de cca 100 km, caracterizate prin viteze ale vântului de peste 120
km/h şi mişcare de rotaţie anterioară (pentru emisfera nordică) sau
orară (pentru emisfera sudică).
La originea acestui fenomen stă ciocnirea unui front
atmosferic de aer cald şi umed cu altul format de o masă de aer rece.
Efectele ce pot fi generate de acest tip de dezastru, sunt:
- pierderi de vieţi umane;
- distrugerea sau avarierea parţială a infrastructurii şi
clădirilor;
- distrugerea sau avarierea parţială a reţelelor de alimentare
cu energie electrică, apă, gaze sau de canalizare;
- inundarea zonelor de coastă;
- poluarea mediului (mai ales infectarea surselor de
alimentare cu apă potabilă);
- distrugerea recoltelor.
Principalele măsuri de protecţie specifice în acest caz sunt:
- crearea unui sistem de monitorizare a fenomenului cu
accent pe prognoză, avertizare şi alarmare;
- planificarea acţiunilor de evacuare, căutare-salvare şi
asistenţă medicală;
- stocuri materiale de primă necesitate pentru supravieţuire;
- construirea unor lucrări de protecţie (diguri, dane);
43
- asigurarea unor surse de apă potabilă;
- asigurarea unui sistem de comunicaţii fiabil.

2.2.9.4. Tornade
Tornadele sunt nori sub formă de spirală de diametre mici,
care se deplasează pe suprafaţa pământului, în mod aleator, cu viteze
mai mari de 200 km/h. Frecvent sunt însoţite de fulgere şi ploi
torenţiale.

44
CAPITOLUL 3
Cunoaşterea armelor de distrugere în masă
3.1. Reglementări internaţionale din punct de vedere juridic despre
armele de distrugere în masă
Începutul mileniului III etalează tendinţe contradictorii pentru
restructurarea într-o direcţie pozitivă a ordinii internaţionale, a
societăţii contemporane, cu multiplele ei componente economice,
sociale, culturale, militare, organizaţionale etc. Orizontul de aşteptare
al societăţii este fără îndoială foarte larg, după cum şi premisele unui
progres semnificativ par convingătoare; proporţional, însă,
vulnerabilităţile, ameninţările şi riscurile s-au multiplicat şi
diversificat (de la degradarea mediului natural, până la îmbătrânirea
societăţilor postindustiale).
Armele de distrugere în masă (A.D.M.) reprezintă o
ameninţare de maximă importanţă la adresa păcii şi stabilităţii
internaţionale, un pericol de primă mărime pentru chiar existenţa vieţii
pe Terra. În ansamblul sistemelor poziţia de primă mărime,
constituind instrumentul capabil să realizeze cea mai rapidă, masivă şi
radicală anihilare a „forţei vii şi tehnicii militare”; mutaţiile
intervenite la nivelul înaltei tehnologii contemporane au extins an de
an atât puterea distructivă a încărcăturilor nucleare, cât şi capacitatea
operaţională a vectorilor, cu precădere a sistemului de rachete bazat pe
diferite platforme mobile de lovire.
Informatizarea accentuată a acestui domeniu militar, a
contribuit la creşterea considerabilă a preciziei şi la diversificarea
procedeelor de ofensivă şi de apărare. Concomitent, anumite procese
politice şi economice survenite după încheierea Războiului Rece, în
ultimul deceniu al secolului trecut au generat noi vulnerabilităţi şi
ameninţări. Astfel, prăbuşirea „Blocului Răsăritean” şi a U.R.S.S. a
făcut posibilă răspândirea de tehnici şi tehnologii secrete – controlate
până atunci riguros de Moscova, alimentând „piaţa armelor şi
produselor nucleare”. În paralel, acumularea de bogăţie şi de fonduri
în mai multe zone instabile ale planetei, în Orientul Apropiat şi
Mijlociu de pildă, a concurat la mărirea „cererii” pe piaţa respectivă,
inclusiv la tentativele unor mişcări teroriste şi grupuri de interese de a
achiziţiona arme şi produse nucleare.

45
Trebuie adăugat şi faptul că în contextul schimbărilor
geopolitice de la cumpăna secolelor XX–XXI, o serie de state şi
regimuri dictatoriale şi-au fixat drept obiectiv prioritar, crearea unei
puteri nucleare capabile să contracareze tendinţele şi încercările
marilor actori internaţionali de a le modifica, prin mijloace violente
sau presiune economico-diplomatică, statutul lor internaţional.
Aşa se face că după „euforia” pacifistă din 1990–1991, cele
mai importante cancelarii ale lumii au revenit la mai vechile
preocupări de control asupra armamentelor nucleare, de limitare şi
interzicere în final, a comerţului şi traficului ilegal de arme, muniţii şi
produse nucleare.

Legislaţia internaţională în domeniul A.D.M.


A.D.M. sunt arme destinate să ucidă / distrugă un mare
număr de civili, personal şi tehnică militară. În ziua de astăzi, ele se
referă adesea la armele N.B.C. sau armele A.B.C.
Legislaţia S.U.A. defineşte A.D.M. drept arma care
„cauzează moartea sau aduce grave vătămări integrităţii corporale
unui mare număr de oameni”, prin utilizarea chimicalelor,
organismelor purtătoare de boli, radiaţiilor sau radioactivităţii.
Legislaţia internaţională privind armele de distrugere în masă
include:
- acorduri şi tratate specifice (N.P.T., B.W.C., C.W.C.,
S.T.A.R.T., S.O.R.T. etc.);
- tratate şi legi cutumiare privind pacea şi securitatea
internaţională, legile umanitare ale războiului şi legislaţia privind
drepturile omului (Carta O.N.U., Convenţiile de la Haga, Convenţiile
de la Geneva etc.);
- hotărâri judiciare şi precepte calificate.
Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) şi Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), sunt considerate în
continuare forurile legitime de soluţionare a problematicii proliferării
nucleare şi nu numai.
În ultimele decenii s-au făcut o serie de cercetări şi
experimente, armele de distrugere în masă (mai ales cele nucleare)
fiind îmbunătăţite şi perfecţionate continuu, atât în ţările dezvoltate,
cât şi în cele mai puţin dezvoltate. Ca urmare, s-au înmulţit iniţiativele
de limitare şi interzicere a proliferării A.D.M.. Punctul culminant a
46
fost atins în anii ’60, atunci când S.U.A., Marea Britanie şi Uniunea
Sovietică, alături de 59 de state au semnat Tratatul de Neproliferare
Nucleară (N.P.T.) la 1 iulie 1968. Principalele articole ale tratatului:
- interzic statelor nucleare de a trafica, asista sau încuraja
statele nenucleare să achiziţioneze, producă sau controleze arme
nucleare;
- interzic statelor nenucleare să caute, achiziţioneze sau să
primească arme nucleare;
- permit dezvoltarea, cercetarea, producerea şi utilizarea
energiei nucleare în scopuri paşnice;
- obligă părţile semnatare ale tratatului să înceapă negocieri
pentru a sfârşi „cursa înarmărilor” şi a proceda la dezarmarea
nucleară.
A.I.E.A. poate supraveghea ca energia nucleară să fie folosită
în scopuri paşnice de către statele nenucleare.
N.P.T. a intrat în vigoare la 5 martie 1970 şi a fost extins pe
termen nedeterminat şi necondiţionat, la 11 mai 1995. Până în 2005,
91 de state au semnat Tratatul, iar 189 l-au ratificat (ultima ţară care l-
a ratificat fiind Timorul de Est, la 5 mai 2003). China şi Franţa l-au
ratificat în 1992. India, Pakistan şi Israel nu sunt membre N.P.T.
Preocuparea comunităţii internaţionale nu s-a fixat doar în
direcţia armelor nucleare. La scurt timp, a intrat în vigoare Convenţia
privind Armele Biologice (B.W.C.) – 1975. prin această convenţie se
încearcă prevenirea dezvoltării, producerii, stocării sau achiziţionării
agenţilor biologici „de tipuri şi în cantităţi care nu se justifică pentru
scopuri profilactice, de protecţie sau alte scopuri paşnice”, precum şi a
altor arme asemănătoare şi a mijloacelor de producere a lor. Până în
2005, 108 de state au semnat şi 152 au ratificat B.W.C. (Azerbaidjanul
fiind ultimul stat care a ratificat Convenţia, la 24 februarie 2004).
La interval de 5 ani, au loc conferinţe de revizuire. Convenţia
nu dispune de un regim de verificare pentru a determina dacă părţile
îşi îndeplinesc în totalitate obligaţiile ce le revin. După războiul din
Golf din 1991, a fost convocată Conferinţa ad-hoc a Experţilor
Guvernamentali responsabilă cu elaborarea unui set de măsuri de
verificare ce au fost prezentate la a 5-a Conferinţă de Revizuire din
2001.
Convenţia privind Armele Chimice (C.W.C.) s-a perfectat la
13 ianuarie 1993, fiind semnată de 130 de state, printre care S.U.A.,
47
Marea Britanie, Franţa, Rusia şi China. Scopul convenţiei consta în
eliminarea globală a armelor chimice în următorii 10 ani de la intrarea
în vigoare, la 29 aprilie 1997.
C.W.C. este un instrument internaţional de interzicere a
dezvoltării, producerii, achiziţionării, deţinerii, stocării, transferului
sau folosirii acestui tip de arme. Până în 2005, 165 de state au semnat,
167 au ratificat C.W.C. (Madagascar este ultima ţară care a ratificat-o,
la 20 octombrie 2004). Coreea de Nord, Egipt, Irak, Liban, Siria etc.
nu au aderat la convenţie. Israelul a semnat C.W.C. în 1993, dar nu a
ratificat-o încă.
Părţile se obligă să distrugă toate rezervele de arme chimice,
mijloace şi alte facilităţi în următorii 10 ani de la intrarea în vigoare a
convenţiei. De asemenea, părţile sunt obligate să declare toate armele
chimice şi facilităţile proprii – comerciale şi guvernamentale –
Organizaţiei pentru Neproliferarea Armelor Chimice (O.P.C.W.).
Aceasta din urmă are sediul la Haga, este alcătuită din Conferinţa
Statelor-Părţi, Consiliul Executiv şi Secretariatul Tehnic şi răspunde
de implementarea şi verificarea prin inspecţii a aplicării C.W.C.
La 24 septembrie 1996, s-a realizat Tratatul de Interzicere
Completă a Experienţelor Nucleare (C.T.B.T.). W.J.Clinton a fost
primul preşedinte de stat care l-a semnat, urmat apoi de ceilalţi
preşedinţi ai puterilor nucleare declarate şi ai altor state nenucleare.
Senatul S.U.A. a respins tratatul în octombrie 1999. Tratatul este
acceptat în prezent de 173 de state şi ratificat de 120 (St. Kitts-Nevis
este ultima ţară care l-a ratificat, la 27 aprilie 2005).
O.N.U. dispune de o ramură A.D.M., în cadrul
Departamentului Afaceri privind Dezarmarea, care asigură un sprijin
substanţial activităţilor în domeniul armelor nucleare, chimice şi
biologice şi rachete, inclusiv folosirea acestora în scopuri teroriste.
Urmare a atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, O.N.U. a
înfiinţat în octombrie 2001 „Policy Working Group” destinat
identificării implicaţiilor pe termen lung şi dimensiunilor politice ale
terorismului şi formulării de recomandări asupra măsurilor ce ar putea
fi adoptate pentru combaterea acestuia. Totuşi, în pofida rolului major
pe care îl joacă în cadrul negocierilor diplomatice şi al armonizării
intereselor şi politicienilor statelor membre, O.N.U. nu dispune de
mecanismele de forţă absolut necesare în situaţiile de încălcare a
legislaţiei în vigoare.
48
Şi N.A.T.O. depune eforturi în domeniul proliferării. Încă din
1994 s-a elaborat „Cadrul politicii Alianţei asupra proliferării
A.D.M.”, document ce stipulează că principalul obiectiv al Alianţei şi
al statelor sale membre, este acela de a preveni proliferarea sau – în
caz că aceasta se produce – situaţia să fie adusă sub control prin
mijloace diplomatice. Acorduri de contracarare a proliferării nucleare
au fost perfectate şi în cadrul parteneriatului N.A.T.O. – F.Rusă.
În mai 2000, s-a înfiinţat „Centrul pentru A.D.M.”, destinat
să coordoneze o abordare politico-militară integrantă, prin încurajarea
dezbaterilor şi înţelegerea problemelor A.D.M. din cadrul N.A.T.O..
La ultimele Summit-uri N.A.T.O., liderii Alianţei au hotărât
intensificarea rolului Centrului A.D.M. şi au subliniat importanţa
respectării şi consolidării acordurilor internaţionale de neproliferare.

Noul tratat americano-rus S.O.R.T.


După sfârşitul Războiului Rece, între S.U.A. şi Rusia au avut
loc nenumărate negocieri bilaterale privind arsenalele nucleare şi
dezarmarea nucleară. Cele mai importante rezultate s-au concretizat
în: Tratatul privind limitarea armelor strategice ofensive (S.T.A.R.T.
I) – 1991; Tratatul privind viitoarea reducere şi limitare a armelor
strategice ofensive (S.T.A.R.T. II) – 1993; Tratatul privind reducerile
strategice ofensive (S.O.R.T.) – 2002.
Tratatul american-rus S.O.R.T., cunoscut şi ca Tratatul de la
Moscova, a intrat în vigoare la 24 mai 2002. Controversatul acord
fixează data de 31 decembrie 2012 ca termen-limită pentru reducerea
„plafonului” de focoase strategice desfăşurabile la 1.700–2.200 pentru
fiecare parte, dar nu conţine un program de îndeplinire a reducerilor
convenite. Mai precis, S.O.R.T. prevede o reducere a arsenalelor
strategice, astfel: S.U.A. – de la 8646 strategice în 2002, la 1040–1240
în 2012. Tratatul nu cere eliminarea focoaselor nucleare sau a
mijloacelor de furnizare şi nu include armele tactice cu rază mică de
acţiune.
S.T.A.R.T. I, intrat în vigoare la 5 decembrie 1994 stipulează
un nivel de 1600 mijloace de furnizare desfăşurabile şi 6000 de
focoase strategice desfăşurabile de fiecare parte, ţintă de atins până în
2001. Regimul de implementare şi verificare stabilit prin S.T.A.R.T. I,
inclusiv eliminarea rachetelor, lansatoarelor şi bombelor, rămâne în
vigoare până în 2009.
49
S.T.A.R.T. II, semnat în 1993, dar neintrat în vigoare,
specifică reducerea în următorii 7 ani la 3500 de focoase strategice
desfăşurabile pentru S.U.A. şi 3000 pentru Rusia, pe fondul unor
măsuri comprehensive de implementare şi verificare. Din păcate,
tratatul nu a fost ratificat de ambele state, iar Rusia a renunţat la
obligaţiile sale ca urmare a retragerii S.U.A. din Tratatul A.B.M. din
13 iunie 2002.
În 1997, între preşedinţii B.Clinton şi B.Elţân s-au discutat
direcţiile unui nou tratat – S.T.A.R.T. III – ce prevedea reducerea până
la sfârşitul lui 2007 la 2000–2500 a focoaselor strategice
desfăşurabile. Negocierile ar fi trebuit să înceapă după intrarea în
vigoare a START II.
Diferenţe semnificative separă S.O.R.T. de anterioarele
tratate de reducere nucleară americano-ruse şi anume: ceea ce trebuie
redus, forma sub care se vor face reducerile, termenul de
implementare şi perioada de funcţionare a reducerilor.
De asemenea, faţă de celelalte tratate, S.O.R.T. nu conţine:
prevederi de contorizare specifice, în afara focoaselor operaţionale
desfăşurabile; măsuri de verificare, în afara unui acord privind
întâlnirea cel puţin bianuală a Comisiei Bilaterale de Implementare.
Totuşi conţine o clauză de retragere din tratat, care se poate realiza de
oricare parte, în exercitarea suveranităţii naţionale, după 3 luni de la
înştiinţarea scrisă a celeilalte părţi.
Preşedintele Putin a făcut două concesii Administraţiei Bush
şi anume: Rusia a abandonat regulile de contorizare din S.T.A.R.T.,
deşi a sperat să le menţină; V.Putin a dorit un tratat irevocabil cu
rezultate în eliminarea mijloacelor de furnizare şi a focoaselor, dar a
fost convins să semneze un tratat uşor de revocat care optează pentru
stocare. Părţile sunt convinse că acest tratat va ajuta la instaurarea
unor condiţii mult mai favorabile promovării securităţii şi cooperării
în scopul întăririi stabilităţii internaţionale.
Vicepreşedintele Nuclear Threat Initiative (N.T.I.) şi fostul
senator democrat al S.U.A., Sam Nunn, prefaţând studiul R.A.N.D.,
Beyond the Nuclear Shadow: a Phased Approach for Improving
Nuclear Saftey and US-Russian Relation, declara: „Cred că o
chestiune fundamentală pe care preşedinţii Bush şi Putin trebuie să o
discute, date fiind noile relaţii de parteneriat americano-ruse este: De
ce trebuie să continuăm să trăim cu riscul unor lansări nucleare
50
accidentale sau neautorizate? Răspunsul ar putea fi un fel de cerc
vicios atâta timp cât Rusia poate lansa rachete nucleare balistice în
timp scurt împotriva SUA, la rândul lor S.U.A. trebuie să-şi menţină o
capabilitate similară împotriva Rusiei şi viceversa …”.
Fostul senator este contrazis de cifrele arsenalelor din 2012,
stipulate în S.O.R.T., care arată că S.U.A. îşi vor menţine în
continuare capabilităţi de arme strategice şi tactice mai mari ca cele
ale F.Ruse. Totuşi, nu trebuie omis nici arsenalul de arme al fostei
U.R.S.S., ceea ce ar putea face ca Rusia să deţină mult mai multe arme
strategice şi tactice decât cele declarate.
De altfel, după destrămarea Uniunii Sovietice, Congresul
S.U.A. a luat măsuri pentru ca starea de nesiguranţă politică şi
economică din F.Rusă să nu aibă ca efect o proliferare nucleară. Prin
programul „Cooperative Threat Reduction” din 1991, s-au pompat
fonduri semnificative pentru a se asigura: venituri stabile experţilor
ruşi din domeniul nuclear, securitatea echipamentelor nucleare şi
sprijin pentru dezarmarea nucleară a Rusiei. Astfel, F.Rusă a acceptat
reduceri strategice (S.T.A.R.T II şi S.T.A.R.T. III), să sprijine
neproliferarea (N.P.T.) şi să se alăture unui tratat comprehensiv de
interzicere a testelor nucleare (C.T.B.T.).
Unii experţi în relaţii internaţionale şi politică externă susţin,
că probabilitatea unui război şi a ameninţării cu un război nuclear a
fost mult redusă la începutul secolului XXI. Ei argumentează prin
faptul că globalizarea va întări şi mai mult interdependenţa economică
între state. Pe de altă parte, membrii permanenţi ai Consiliului de
Securitate O.N.U. (S.U.A., F.Rusă, Marea Britanie, Franţa şi China)
nu au nici o intenţie de renunţare la statutul lor de puteri nucleare, deşi
depun eforturi intense de reducere şi limitare a arsenalelor nucleare; în
perioada 1986–2002, a avut loc o reducere permanentă a rezervelor de
arme nucleare (de la un arsenal total de 65.056 bucăţi la sfârşitul
anului 1986 la 20.190 la finele lui 2002). Mai mult, India şi Pakistanul
s-au alăturat acestui club prin efectuarea unor teste nucleare; la fel de
periculoasă este şi perspectiva ca mai multe state şi grupuri teroriste să
aibă acces la armele atomice, biologice şi chimice, precum şi la
tehnologia rachetelor balistice.

51
Evoluţii recente privind N.P.T.
Dispersarea A.D.M. cunoaşte acum o dublă determinare.
Prima, se referă la exportul ilegal de către un stat a unor echipamente,
tehnologii, materii prime, licenţe referitoare la producerea de arme
nucleare, biologice, chimice sau rachete balistice. Cea de-a doua,
priveşte eforturile unui stat de a cerceta, dezvolta, produce şi testa
aceste arme, experienţe desfăşurate cel mai des în cel mai mare secret.
Această dublă determinare a impus revizuirea tratatelor şi acordurilor
internaţionale în domeniul A.D.M. şi mai ales a N.P.T., temelia
legislaţiei internaţionale A.D.M.
Atunci când Tratatul N.P.T. a fost extins pe termen
nedeterminat, părţile au adoptat un set de măsuri în scopul întăririi
procesului de revizuire a documentului. Acesta se referea la Principii
şi Obiective, privind neproliferarea şi dezarmarea nucleară şi
prevedeau convocarea Comisiilor Pregătitoare de 3–4 ori, în cei 4 ani
dinaintea Conferinţei de Revizuire.
Conferinţa de Revizuire (desfăşurată din 5 în 5 ani) a fost
mandatată să evalueze acţiunile şi efectele tratatului şi să identifice
domeniile şi mijloacele de îmbunătăţire a implementării acestuia.
La Întâlnirea Pregătitoare din 2003 s-au dezbătut: regresul în
îndeplinirea completă a obligaţiilor privind dezarmarea statelor
posesoare de arme nucleare; retragerea Coreii de Nord din tratat;
situaţia ADM din Orientul Mijlociu; pericolul armelor nucleare
tactice.
În mai 2005, la New York, s-au desfăşurat lucrările unei noi
Conferinţe de Revizuire NPT. Statele nenucleare le reproşează celor
cinci mari puteri nucleare ritmul lent în care se achită de obligaţia
reducerii arsenalelor proprii. Occidentalii şi F.Rusă au probat, însă,
„reduceri semnificative”, spre deosebire de China. În plus, S.U.A. şi
China n-au ratificat Tratatul de interzicere completă a experienţelor
nucleare. Americanii au insistat ca problemele nucleare puse de Iran şi
Coreea de Nord să fie examinate imediat de Consiliul de Securitate.
N.P.T.-ul se asociază cu aşa-numitele „zone denuclearizate”,
care se referă la interzicerea staţionării, testării, utilizării şi dezvoltării
armelor nucleare într-o zonă geografică specifică, care poate fi un stat,
o regiune sau un spaţiu guvernat exclusiv prin acorduri internaţionale.
Statele denuclearizate, cum ar fi Mongolia, Austria, Noua Zeelandă

52
sau Filipine, sunt acceptate prin legislaţie, declaraţie sau mandat
constituţional naţional.
La ora actuală, există patru astfel de zone denuclearizate
instituite prin tratate (ce pot avea şi protocoale adiţionale), care
interzic confecţionarea, producerea, posesia, testarea, achiziţionarea şi
primirea de arme nucleare. Acestea sunt: America Latină (Tratatul de
la Tlatelolco, intrat în vigoare la 22 aprilie 1968); Pacificul de Sud
(Tratatul de la Rarotonga, intrat în vigoare la 11 decembrie 1986);
Asia de Sud-Est (Tratatul de la Bangkok, intrat în vigoare în 1995);
Africa (Tratatul de la Pelindaba, intrat în vigoare la 11 aprilie 1996).
De asemenea, comunitatea internaţională studiază
posibilitatea creării de noi zone denuclearizate, în special în Asia
Centrală, Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Asia de Nord-Est şi Europa
Centrală.
În ianuarie 1992, Coreea de Sud şi Coreea de Nord au semnat
o Declaraţie Comună de Denuclearizare a Peninsulei Coreea. Prin
această declaraţie cele două ţări se obligă să nu testeze, confecţioneze,
producă, primească, posede, stocheze, desfăşoare sau utilizeze arme
nucleare, să nu posede capacităţi de îmbogăţire a uraniului sau
reprocesare nucleară şi să folosească energia nucleară în scopuri
paşnice. Intrarea în vigoare a acestei declaraţii a fost amânată pe
termen nedeterminat, de când Coreea de Nord a ameninţat cu
retragerea şi chiar s-a retras din N.P.T.
Anii din urmă au înregistrat acutizarea relaţiilor în Peninsula
Coreeană. Phenianul s-a proclamat „putere nucleară” şi a dezvoltat un
sistem de rachete tactic-operative. Intenţia sa constă în folosirea
„şantajului nuclear”, pentru a pune la adăpost regimul dictatorial
comunist sau pentru a obţine avantaje politico-economice speciale. S-
a încercat o anume rezolvare a crizei pe cale diplomatică, în cadrul
negocierilor S.U.A., F.Rusă, China, Japonia şi cele două Corei.
Japonia şi S.U.A. sunt înclinate să recurgă la Consiliul de Securitate în
scopul „dezarmării nucleare” a Coreii de Nord.
O altă situaţie periculoasă se menţine în regiunea Golfului,
unde Iranul refuză să renunţe definitiv la programul său nuclear
militar. În schimb, Libia a abandonat programul nuclear militar în
2004.
Viitorul pare să fie pus astăzi sub semnul întrebării. Coreea
de Nord a fost prima ţară care s-a retras din Tratat. Nu s-a înregistrat
53
nici un progres, ci mai degrabă regres în aplicarea celor 13 paşi,
conveniţi la Conferinţa de Revizuire a N.P.T. din 2000, pentru
realizarea dezarmării nucleare complete în virtutea articolului VI al
Tratatului.
S.U.A. şi-au reafirmat politica privind folosirea armelor
nucleare, politică care subminează asigurările de securitate negative
promise statelor nenucleare din N.P.T.. Politica a fost reintrată şi în
Strategia Naţională de Combatere a Armelor de Distrugere în Masă
din decembrie 2002 şi anume: „S.U.A. îşi rezervă dreptul de a
răspunde cu forţă covârşitoare, folosindu-se de toate opţiunile
posibile, celor care utilizează A.D.M. împotriva S.U.A., forţelor sale,
prietenilor şi aliaţilor”. Şi F.Rusă şi-a modificat în parte politica
nucleară în domeniul militar. Doctrina „acţiunilor preventive” a
S.U.A. – adoptată şi de alte state nucleare precum F.Rusă – ar putea
concura la accelerarea proliferării armelor nucleare.
În aceeaşi Strategie Naţională de Combatere a Armelor de
Distrugere în Masă se specifică faptul că „forţele militare americane şi
agenţiile civile specifice trebuie să aibă capacitatea de a se apăra
împotriva adversarilor înarmaţi cu A.D.M., inclusiv prin acţiuni
preventive. Aceasta necesită capabilităţi de a detecta şi distruge
mijloacele A.D.M. ale adversarului, înainte de a fi folosite”.
De asemenea, politica statelor nucleare din N.P.T. faţă de
statele nucleare din afara N.P.T. (India, Pakistan şi Israel) are un efect
negativ asupra Tratatului. Prin politicile lor bilaterale, statele nucleare
N.P.T. integrează tot mai mult statele nucleare non-N.P.T. în
comunitatea internaţională, ca puteri nucleare legitime, ceea ce
slăbeşte poziţia statelor nenucleare. Totodată, cele trei puteri nucleare
care contează cu adevărat (S.U.A., F.Rusă şi China) au început o nouă
„cursă a înarmărilor” în spaţiul cosmic.
Prin urmare este timpul de a analiza în ce măsură şi de ce
regimul NPT nu funcţionează eficient.
Reuniunile S.U.A.–U.E. din ultimii ani au scos în relief
convergenţele şi divergenţele dintre cei doi „piloni” euroatlantici în
privinţa:
- politicii nucleare (prioritatea absolută a N.P.T. şi a
garanţiilor acordate statelor nucleare);
- accentuarea cooperării pe direcţia inaugurată de „G8 Global
Partenership Against Weapons of Mass Destruction”;
54
- corelarea „Basic Principles for an E.U. Strategy Against the
Proliferation of Weapons of Mass Destruction” cu „Proliferation
Security Initiative”;
- stabilirea unei poziţii comune asupra unui „Cod
Internaţional al Comerţului de Arme” (controlat de S.U.A. şi U.E.);
- prioritatea operaţiilor de pace şi a managementului crizelor
umanitare (cu implicarea majoră a O.N.U.). U.E. şi-a exprimat voinţa
de a se implica mai serios în problematica securităţii mondiale, în
cadrul operaţiilor de pace şi a managementului crizelor umanitare (cu
participarea majoră a O.N.U.). F.Rusă şi China şi-au manifestat de
asemenea disponibilitatea de a concura la soluţionarea crizelor
respective, obligatoriu în cadrul O.N.U.

3.2. Armele de distrugere în masă şi terorismul internaţional


Armele de Distrugere în Masă constituie un domeniu de mare
preocupare, în special în relaţia cu terorismul, care poate fi combătut
adecvat numai prin coordonarea eforturilor tuturor părţilor implicate,
pentru consolidarea şi respectarea legislaţiei internaţionale.
Probabilitatea unui atac terorist folosind arme chimice, biologice,
radiologice sau nucleare a crescut semnificativ în ultimii 10 ani.
Disponibilitatea unor tehnologii critice, dorinţa unor oameni
de ştiinţă de a coopera cu teroriştii şi uşurinţa cu care se poate face
transportul intercontinental, permit organizaţiilor teroriste să
achiziţioneze, producă, iniţieze şi să desfăşoare atacuri cu A.D.M.
Motivate de ideologii radicale, ambiţiile teroriştilor de a produce
moarte şi haos sunt cu adevărat nelimitate. În 1998, Ossama Ben
Laden a proclamat achiziţia de A.D.M. ca fiind o „datorie religioasă”,
iar probele colectate din Afganistan au demonstrat că Al-Qaeda a
încercat să ajungă la „armele interzise”.
Posibilitatea unui atac terorist implicând A.D.M. sau
explozibili rămâne cât se poate de reală. Notorii sunt atacurile cu gaz
sarin de la metroul din Tokio din martie 1995 şi mai ales atacul
terorist de la W.T.C. din septembrie 2001.
În Orientul Mijlociu, ca urmare a acumulării de bogăţie şi
fonduri, state ca Egipt, Iran, Irak, Israel, Libia, Siria şi Turcia sunt
bănuite că dezvoltă şi chiar deţin capabilităţi de producere a A.D.M.
Unele state din regiune au folosit de-a lungul timpului
A.D.M. în diverse conflicte în care au fost implicate astfel: Egiptul în
55
războiul civil din Yemen (1963–1967), Iranul în războiul iraniano-
irakian (1984–1988), Irakul în războiul iraniano-irakian (1983 şi
1987–1988), Libia în intervenţia în Ciad (1987) etc.
Statele declarate sau bănuite că vor să-şi dezvolte capabilităţi
de arme chimice şi biologice sunt: China, Iran, Irak, Israel, Libia,
Coreea de Nord, F.Rusă, Coreea de Sud, Siria, Taiwan şi S.U.A..
Statele care dispun de armament nuclear strategic sau non-strategic
sunt: S.U.A., F.Rusă, Marea Britanie, Franţa, China la care mai recent
s-au adăugat India, Pakistan şi Israel.
De asemenea, conform raportului directorului „Central
Intelligence” în perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2003, cele mai
importante achiziţii de A.D.M. s-au înregistrat în Iran, Irak, Coreea de
Nord, Libia, Siria şi Sudan; cei mai importanţi furnizori au fost
F.Rusă, Coreea de Nord, China şi alte ţări din Europa de Vest, Asia de
Sud etc.
Începând cu 11 septembrie 2001, lumea a intrat în epoca
terorismului internaţional, manifestat sub toate formele. Atentate
soldate cu sute de victime în Turcia (noiembrie 2003) şi Spania
(martie 2004), Irak, Indonezia demonstrează că lupta împotriva acestui
flagel al lumii moderne trebuie intensificată, iar cooperarea între
statele ameninţate şi între acestea şi organizaţiile de securitate trebuie
să fie mult mai eficientă.
În prezent, achiziţionarea şi utilizarea armelor nucleare de
către organizaţiile teroriste, suscită o atenţie mult mai sporită decât
furtul sau construcţia de mijloace nucleare. F.Rusă şi Pakistanul,
vulnerabile în domeniul securităţii mijloacelor nucleare, ar putea
constitui două posibile ţinte ale grupărilor şi statelor, tehnologiilor şi a
materialelor nucleare precum şi a stocurilor de materii prime ce pot fi
folosite în procesul construirii de A.D.M. sau componente ale acestora
este foarte greu de realizat. Comunitatea internaţională poartă
negocieri pentru adoptarea unei Convenţii preliminare a Terorismului
Nuclear.
Asistenţa instituţiilor internaţionale pentru identificarea,
controlul şi distrugerea arsenalului rusesc este din ce în ce mai
necesară. Un control amănunţit al depozitelor este foarte greu de
realizat, multe din aceste capabilităţi găsindu-se pe teritoriul fostelor
republici sovietice (Belarus, Ucraina, Kazahstan, republicile turcofone
din Asia centrală).
56
De asemenea, distrugerea stocurilor de arme chimice ruseşti
necesită fonduri semnificative, fonduri pe care comunitatea
internaţională e dispusă să le aloce, când va fi realizat un dosar
amănunţit al stocurilor existente.
În ultimii ani şi mai ales după 2001, S.U.A. şi-au intensificat
eforturile de combatere a proliferării A.D.M.. „Proliferation Security
Initiative”, lansată de preşedintele G.W.Bush la 31 mai 2003, vizează
în principal „dezvoltarea, împreună cu alte state, a unor instrumente
destinate stopării proliferării nucleare prin comerţ, pe apă, în aer şi pe
uscat”.
La a 5-a întâlnire a experţilor PSI, care a avut loc la
Washington în decembrie 2003, au participat 11 state iniţiatoare a PSI
(Australia, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Olanda,
Polonia, Portugalia, Spania şi S.U.A.) precum şi Canada, Danemarca,
Norvegia, Singapore şi Turcia. Reuniunea s-a concentrat asupra
capabilităţii operaţionale a participanţilor de a-şi asuma interdicţiile
aeriene, maritime şi terestre privind A.D.M., sistemelor de furnizare şi
materialelor specifice, conform Principiilor de Interdicţie din
Declaraţia P.S.I. adoptată la Paris, în septembrie 2003.
P.S.I. reprezintă un pas semnificativ al implementării
Declaraţiei Prezidenţiale a Consiliului de Securitate O.N.U., din
ianuarie 1992, care reiterează că proliferarea A.D.M., constituie o
ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi subliniază
necesitatea statelor membre O.N.U. de a preveni proliferarea.
De asemenea, P.S.I. se aliniază recentelor declaraţii G.8 şi
U.E., care subliniază nevoia unor eforturi mult mai coerente şi
concertate pentru prevenirea proliferării privind A.D.M., sistemelor de
furnizare şi materialelor specifice.
Preşedintele G.W.Bush a anunţat noi măsuri de restricţionare
a comerţului cu echipamente-cheie care pot fi folosite în construcţia
de bombe, ca urmare a achiziţionării de mijloace de producere a
materialelor fuzionabile de către Iran şi Coreea de Nord, precum şi a
asistenţei ilicite în domeniul nuclear primită de Libia şi Iran, din
partea Pakistanului.
Astfel G.W.Bush a propus Grupului Furnizorilor Nucleari
(Nuclear Suppliers Group – N.S.G.) să nu vândă echipament de
îmbogăţire şi reprocesare oricărui stat ce nu deţine deja aceste
capabilităţi, precum şi naţiunilor care nu sunt de acord cu inspecţiile
57
Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Totuşi, propunerile
lui G.W.Bush, precum şi strategia de neproliferare, sunt destul de
limitate şi contradictorii, pentru a răspunde adecvat pericolului prezent
şi viitor al armelor nucleare şi prezintă câteva vulnerabilităţi printre
care:
- vor genera o intensificare a eforturilor ţărilor care nu dispun
de capabilităţi de îmbogăţire şi reprocesare, precum Brazilia şi Iranul,
de a accede la astfel de tehnologii. Aceasta poate fi contracarată prin
încheierea, precum a propus Directorul general al A.I.E.A., Mohamed
El Baradei, unui nou protocol la N.P.T. care să interzică capabilităţile
de îmbogăţire şi reprocesare şi în acelaşi timp să continue să garanteze
accesul la rezervele de combustibili nucleari sub supravegherea
A.I.E.A.;
- furnizorii care nu fac parte din N.S.G., precum Pakistanul,
vor continua să traficheze astfel de echipamente nucleare.
Deţinerea şi proliferarea A.D.M., justifică în anumite condiţii
„acţiunile preventive” ale comunităţii internaţionale. În cazul Irakului
însă, până în 2004, nu s-au prezentat probe clare de deţinere de
A.D.M., deşi înainte de 2003, Saddam Hussein a recurs la asemenea
mijloace de luptă.
La 11 februarie 2004, preşedintele american G.W.Bush a
propus 7 noi paşi în procesul de combatere a dezvoltării şi proliferării
A.D.M. care vor:
- îmbunătăţi şi moderniza legislaţia privind neproliferarea
pentru a face faţă noilor ameninţări;
- restricţiona vânzarea şi transportul tehnologiilor şi
echipamentului nuclear;
- îndrepta lacuna din regimul neproliferării nucleare care
permite statelor să urmărească obţinerea de A.D.M. sub „umbrela”
falsă a legitimităţii;
- extinde eforturile de securizare şi distrugere a materialelor
şi armelor nucleare.
De asemenea, G.W.Bush a decis înfiinţarea unei Comisii
Independente, care să cerceteze capabilităţile S.U.A. în domeniul
informaţiilor şi să propună modalităţi de îmbunătăţire şi adaptare a
acestora pentru a descoperi noile ameninţări şi provocări la adresa
securităţii S.U.A. şi a aliaţilor lor.

58
Concluzii:
Ultimele evoluţii de pe scena internaţională, în domeniul
proliferării nucleare scot în relief o serie de concluzii parţiale,
specifice studierii proceselor în derulare, într-un mediu extrem de
securitate în plină remodelare;
Armamentul nuclear şi proliferarea A.D.M., reprezintă
ameninţări esenţiale la adresa ordinii internaţionale şi a existenţei
civilizaţiei umane; totuşi, deţinerea de arme nucleare (în general de
mijloace de nimicire în masă) constituie un argument esenţial al
poziţionării statelor în ierarhia de putere a lumii şi o garanţie solidă de
securitate.
Contracararea proliferării nucleare se intersectează cu lupta
împotriva terorismului internaţional, ambele intensificate din toamna
anului 2001; se manifestă fără îndoială o tendinţă evidentă şi constantă
de controlare a proceselor nucleare (civile şi militare) de către actorii
majori ai epocii noastre şi de limitare sau interzicere a proliferării
armelor nucleare.
Convergenţele şi tensiunile apărute după 1989–1991 între
principalii actori globali şi regionali, se menţin şi în abordarea
tematicii neproliferării nucleare şi întârzie în mod firesc obţinerea de
rezultate rapide şi concrete în combaterea factorilor de insecuritate
internaţională.
Globalizarea economică şi „ciocnirea civilizaţiilor” – ca un
derivat al ei – stimulează transferurile de tehnologie şi materiale
nucleare.
Starea de insecuritate se resimte cu acuitate la nivelul statelor
nenucleare – între care se numără şi România – cu precădere în
spaţiile din afara N.A.T.O. şi U.E. etc.
Evoluţiile recente par să indice tendinţa de consolidare a
curentelor de abordare multilaterală şi concertată a problemelor
proliferării nucleare în cadrul O.N.U., G.8, A.I.E.A. etc. S.U.A. îşi
menţin în continuare rolul de actor dinamic şi de iniţiator al unor
importante deschideri şi iniţiative de neproliferare nucleară.

3.3. Generalităţi despre armele de distrugere în masă


Istoricul bombei atomice (pe scurt)
Fizicianul american OPPENHEIMER (1904 - 1967) denumit
“părintele bombei atomice” a lucrat împreună cu alţi savanţi (FERMI
59
şi TELLER) la “Proiectul MANHATTAN”, în cel mai secret centru –
Locul Y – LOS ALAMOS – S.U.A.; în 1953 a refuzat să participe la
construirea “Bombei H” (cu hidrogen); s-a pronunţat în activitatea sa,
după 1945, pentru folosirea energiei atomice numai în scopuri
paşnice, fiind acuzat de activitate antiamericană şi a fost demis din
toate funcţiile deţinute până atunci. A fost reabilitat în 1963 şi a primit
premiul ENRICO FERMI.
Fizicianul italian ENRICO FERMI (1901 - 1954) a primit
Premiul NOBEL pentru fizică în anul 1938; a emigrat în S.U.A. în
1934; la 2 decembrie 1942, la Universitatea din CHICAGO a pus în
funcţiune primul reactor nuclear, realizând în premieră mondială
“reacţia în lanţ”, care a mai fost denumită factorul ,,K,,.
Fizicianul american EDUARD TELLER din 1941 a
participat la “Proiectul MANHATTAN” şi este considerat părintele
bombei cu hidrogen, fiind principalul ei susţinător.
Fizicianul danez NIELS BOHR (1885 - 1962) a elaborat
teoria fisiunii nucleare şi a emigrat în S.U.A. (1938 - 1943), lucrând şi
el la “Proiectul MANHATTAN”; a luat Premiul NOBEL în 1922
pentru mecanica cuantică; după război a revenit în DANEMARCA şi
a luptat pentru folosirea energiei atomice în scopuri paşnice.
Fizicianul japonez ASADA a lucrat în aceeaşi perioadă (al
doilea război mondial) la “Proiectul A” (cercetarea atomică), vrând să
realizeze o bombă atomică, dar şi la “Raza Morţii” – laser.
În anul 1948 JOLIOT CURRIE a realizat primul reactor
nuclear în Franţa, şi a primit în anul 1935 Premiul NOBEL pentru
chimie.
În anul 1938 cercetătorul german OTTO HAHN a descoperit
reacţia de fisiune a atomului de uraniu.
Date despre desfăşurarea activităţilor la “Proiectul
MANHATTAN”:
- se lucra în paralel la realizarea a două bombe atomice, una
cu plutoniu şi cealaltă cu uraniu;
- se studia realizarea focosului: un focos radio, pentru
declanşare; declanşarea propriu-zisă fiind de tip puşcă – trimiterea
miezului de U-235 (aproximativ 5 kg) pe ţeava unui tun în interiorul
bombei la o bucată de aproximativ 11 kg, amândouă cantităţi fiind
mase subcritice; în urma unirii celor două cantităţi de uraniu rezultă o
masă critică şi explozia nucleară; alt focos declanşator altimetric, care
60
trebuia să funcţioneze deasupra solului, la o înălţime de 1850 de
picioare (aproximativ 600 m);
- prima experienţă nucleară la sol s-a efectuat în 1945, la
ALAMOGORDO;
- prima bombă atomică aruncată din avion (33.000 picioare –
aproximativ 10.000 m) asupra HIROSHIMEI cântărea 11.000 livre (5
tone), conţinea U-235 şi avea echivalentul în trotil de 15.000 tone
(echivalent cu bombe clasice care erau aruncate din 2.000 avioane tip
B-29), 06 august 1945, ora 08.16;
- a doua bombă atomică aruncată din avion asupra oraşului
NAGASAKI la 09 august 1945 era încărcată cu plutoniu, şi a făcut
pierderi mai mici datorită faptului că din cauza plafonului de nori a
căzut lateral de ţintă, dar şi datorită reliefului;
- Uraniu – element radioactiv, nr. atomic 92, metal alb-
argintiu, se găseşte în natură mai ales în plehblendă (trei izotopi 238,
235 şi 234), a fost descoperit de KLAPROTH în 1789;
- la 29.08.1949 Rusia lui Stalin detona cu succes prima
bombă atomică. Se presupune că familia ROSENBERG din S.U.A. a
vândut secretul fabricării bombei atomice către partea rusească şi a
fost condamnată la scaunul electric;
- în anul 1954 S.U.A. a detonat o bombă cu hidrogen în atolul
Bikini din Oceanul Pacific;
- în anul 1932 fizicianul englez JAMES CHADWICK a
descoperit neutronul şi în anul 1935 a primit Premiul NOBEL pentru
contribuţii aduse în fizica nucleară.

Noţiunea de A.D.M.
Arma nucleară este acea armă, care se bazează pe acţiunea
distructivă a imensei cantităţi de energie, care se degajă în timpul
exploziei nucleare. Efectul ei vătămător poate întrece de sute de mii de
ori efectul vătămător al celei mai puternice muniţii încărcate cu
substanţe explozive obişnuite.
Explozia nucleară se deosebeşte de explozia obişnuită, atât
prin cantitatea de energie degajată, cât şi prin natura transformărilor
care au loc în substanţa încărcăturii. Pentru explozia nucleară, sursa de
energie o constituie procesele care au loc în nucleele atomilor
elementelor chimice.

61
Structura atomului
Atomii sunt cele mai mici părţi ale materiei care posedă
proprietăţile elementului respectiv. Structura este următoarea:
- orice atom constă dintr-un nucleu şi un înveliş atomic;
nucleul conţine protoni şi neutroni, care se mai numesc nucleoni, iar
învelişul, electroni. Acestea constituie particule elementare;
- atomul în ansamblu reprezintă un sistem rezultat din
combinaţia particulelor elementare pe baza forţelor care acţionează
între ele;
- numărul de protoni conţinuţi într-un nucleu atomic este
indicat prin numărul de ordine “Z” al atomului respectiv;
- numărul total al particulelor constitutive ale unui nucleu
atomic – nucleonii – este indicat prin numărul de masă “A” al
atomului respectiv. Numărul de neutroni “N” la un element “X” se
A
X
poate scrie sub forma Z în fizica atomică;
- pentru un atom în stare neutră din punct de vedere electric,
numărul de electroni din înveliş este egal cu numărul de protoni;
- în nucleul atomic este cuprinsă aproape întreaga masă a
atomului – electronii au o masă neglijabilă;
- atomii ai căror nuclee conţin acelaşi număr de protoni şi
numere diferite de neutroni sunt izotopi (exemplu: Hidrogenul –
deuteriu, tritiu, Uraniu 234, 235, 238).

Reacţiile nucleare
Fisiunea nucleară constă în dezintegrarea (ruperea) unui
nucleu atomic greu, în două sau mai multe fragmente sub acţiunea
neutronilor. Fisiunea este simetrică şi asimetrică (fragmentele cu
numerele de masă egale sau inegale). Fuziunea nucleară este procesul
de unire a nucleelor elementelor uşoare, în nuclee mai grele.

Arma nucleară. Definiţie, clasificare, factori distructivi şi


protecţia împotriva lor
Arma nucleară este cea mai puternică armă de nimicire în
masă, capabilă să producă, în timp scurt, pierderi mari trupelor,
formaţiunilor de apărare şi populaţiei, să distrugă tehnica militară şi
materialele, lucrările de apărare, diferitele obiective militare şi

62
economice, să creeze mari zone contaminate radioactiv şi, totodată, să
exercite asupra personalului un puternic efect moral.
Efectul distructiv al armei nucleare este determinat de energia
intranucleară obţinută la scindarea nucleelor atomilor unor elemente
chimice grele, prin reacţia nucleară (de fisiune) sau la unirea nucleelor
atomilor unor elemente chimice uşoare, prin reacţia termonucleară (de
fuziune).
Arma nucleară, din punct de vedere constructiv, este realizată
sub forma încărcăturilor nucleare pentru diferite tipuri de rachete,
bombe de aviaţie, proiectile de artilerie, torpile şi fugase, denumite
muniţii nucleare.
Muniţiile nucleare, în funcţie de reacţia nucleară care stă la
baza acestora, pot fi: - muniţii nucleare (de fisiune); - muniţii
termonucleare (de fuziune) şi muniţii cu neutroni.
Muniţia nucleară (de fisiune) are la bază reacţia prin care
nucleul unui element greu (uraniu - 235 sau plutoniu - 239), la
bombardarea cu un neutron, se scindează în două produse de fisiune,
cu eliberarea a doi sau trei neutroni şi unei mari cantităţi de energie.
Muniţia termonucleară (de fuziune) are la bază reacţia prin
care se unesc două nuclee ale unui element chimic uşor (izotopii
hidrogenului – deuteriul şi tritiul) sub acţiunea unei temperaturi de
ordinul milioanelor de grade, având ca urmare formarea unui element
chimic mai greu (heliu) şi eliberarea unei imense cantităţi de energie.
Muniţia cu neutroni este o variantă miniaturizată a muniţiei
termonucleare, la care efectul principal îl constituie acţiunea
neutronilor rapizi asupra personalului.
Puterea muniţiei nucleare (echivalentul de trotil) se apreciază
prin cantitatea de energie care se eliberează în timpul exploziei
nucleare şi se exprimă în Kilotone (Kt).
Muniţia nucleară (de fisiune şi fuziune), în funcţie de
echivalentul de trotil, poate fi de cinci puteri: - foarte mică (până la 1
Kt); - mică (între 1 Kt şi 10 Kt); - mijlocie (între 10 Kt şi 100 Kt); -
mare (între 100 Kt şi 1000 Kt) – foarte mare (peste 1000 Kt).
Muniţiile cu neutroni, de regulă, sunt de puteri foarte mici şi
mici.
În funcţie de locul unde se produc, exploziile nucleare pot fi
aeriene, la suprafaţa pământului (apei) şi subterane (submarine) iar
exploziile muniţiei cu neutroni – numai aeriene.
63
Exploziile nucleare aeriene se produc la înălţimi la care zona
luminoasă nu atinge suprafaţa pământului (apei); în funcţie de puterea
muniţiei nucleare, acestea se produc de la zeci de metri la sute de
kilometri înălţime. Exploziile nucleare aeriene pot fi înalte sau joase.
Exploziile aeriene înalte produc distrugerea lucrărilor de
fortificaţii obişnuite, scoaterea din luptă a personalului, tehnicii
militare şi materialelor neadăpostite şi o contaminare radioactivă
neînsemnată a terenului.
Exploziile aeriene joase produc distrugerea lucrărilor de
fortificaţii, a obiectivelor militare şi economice rezistente şi
contaminarea radioactivă puternică a terenului în apropierea
epicentrului exploziilor nucleare.
Exploziile nucleare la suprafaţa pământului (apei) produc
distrugerea lucrărilor foarte rezistente şi contaminarea radioactivă
puternică în raionul exploziei şi pe direcţia de deplasare a norului
radioactiv.
Exploziile nucleare subterane (submarine) se execută sub
pământ (sub apă), la diferite adâncimi. La exploziile nucleare sub
pământ (sub apă) se produce o contaminare radioactivă periculoasă.
Dimensiunile zonelor contaminate pe urma norului radioactiv,
comparativ cu cele formate în cazul exploziilor la suprafaţa
pământului, sunt mai mari de 1,5 – 2,5 ori în lungime şi 1,4 – 2 ori în
lăţime.
Factorii distructivi ai exploziei nucleare sunt:
- emisiunea de lumină;
- radiaţia penetrantă;
- impulsul electromagnetic;
- unda de şoc ;
- contaminarea radioactivă.
Amploarea efectelor factorilor distructivi depinde de: puterea
şi felul exploziei nucleare; depărtarea faţă de epicentrul (centrul)
exploziei; condiţiile dispunerii personalului, tehnicii militare şi
materialelor (în lucrări de fortificaţii sau în afara acestora); gradul de
dispunere a trupelor; măsurile de protecţie luate; relieful şi condiţiile
meteorologice.
Emisiunea de lumină reprezintă un flux intens de radiaţii
electromagnetice care cuprinde domeniul vizibil, ultraviolet şi
infraroşu al spectrului. Ea acţionează ca impuls caloric şi poate
64
produce, personalului neprotejat, arsuri şi orbirea temporară, iar
tehnicii militare şi materialelor, incendierea acestora.
În funcţie de valoarea impulsului caloric, măsurat în calorii
pe centimetru-pătrat, arsurile pot fi: de gradul I (2-4 cal/cm2); gradul II
(5-10 cal/cm2); gradul III (11-15 cal/cm2); gradul IV (peste 15
cal/cm2).
Radiaţia penetrantă este compusă din fluxul de neutroni şi
radiaţiile gama rezultate în urma exploziilor nucleare. Ea produce,
personalului neprotejat, boala de iradiaţie, iar tehnicii militare –
deteriorarea aparaturii radio-electronice şi materialelor fotosensibile.
În funcţie de valoarea dozei de radiaţie (măsurate în
roentgeni), boala de iradiaţie poate fi: gradul I (între 100 şi 250 R);
gradul II (între 250 şi 400 R); gradul III (între 400 şi 600 R); gradul
IV (peste 600 R).
Pentru măsurarea dozei de radiaţie se mai folosesc, ca unităţi
de măsură, radul şi grayul (un roentgen este echivalent cu 0,93 razi,
respectiv 0,014 gray).
Impulsul electromagnetic este determinat de câmpurile
electromagnetice, care apar în timpul exploziilor nucleare şi care
induc intensităţi şi tensiuni electrice în conductoare şi sistemele de
transmisiuni neprotejate. Produc străpungerea izolaţiei cablurilor
electrice, topirea siguranţelor fuzibile conectate pentru protejarea
aparaturii radioelectronice, precum şi mari perturbaţii în comunicaţiile
radio şi radar.
Unda de şoc este o comprimare bruscă a aerului, care se
propagă în toate direcţiile de la centrul exploziei cu viteză supersonică
(viteza sunetului = 1224 km/h) şi constituie principalul factor
distructiv în cadrul muniţiei nucleare şi termonucleare. Ea produce
personalului neprotejat vătămări (contuzii şi traumatisme), atât în mod
direct, ca urmare a acţiunii acesteia, cât şi în mod indirect – datorită
loviturilor produse de obiectele rezultate prin distrugerea tehnicii şi a
lucrărilor de fortificaţii, iar tehnicii militare şi materialelor, distrugerea
sau deteriorarea acestora. În cazul exploziei nucleare la suprafaţa apei,
unda de şoc, antrenând mase mari de apă, formează valuri puternice
care pot produce avarii navelor şi instalaţiilor de la mal.
Contaminarea radioactivă se produce atât în raionul
exploziei nucleare, cât şi pe direcţia de deplasare a norului radioactiv.

65
Contaminarea radioactivă se poate produce pe mari suprafeţe de teren
şi ca rezultat al deteriorării (avarierii) centralelor nuclearo-electrice.
Contaminarea radioactivă pe direcţia de deplasare a norului
radioactiv se produce pe suprafeţe foarte mari de teren ca urmare a
depunerii pe sol a particulelor radioactive, delimitându-se patru zone
de contaminare: - foarte periculoasă (zona “D”); periculoasă (zona
“C”); puternică (zona “B”) şi moderată (zona “A”). Acestea sunt
caracterizate de dozele de radiaţie ce pot fi primite de personal pe
durata dezintegrării totale a produşilor radioactivi, care la limitele
exterioare ale zonei “A” sunt egale cu 40 R; ale zonei “B” – 400 R;
zonei “C” – 1200 R; zonei “D” – 4000 R (în centrul acesteia,
aproximativ 10.000 R). Pe măsura scurgerii timpului, ca urmare a
dezintegrării radioactive, dimensiunile acestor zone se micşorează. O
reducere mai rapidă are loc în primele ore după explozie.
Contaminarea radioactivă produce personalului boala de iradiaţie.
Tehnica militară şi lucrările de fortificaţii contaminate se pot folosi
numai după executarea decontaminării radioactive. Zona “D”
marchează centrul exploziei.
Ca urmare a acţiunii mai multor factori distructivi sau în
totalitatea lor, apar efectele combinate ale exploziei nucleare.
Efectele combinate ale exploziei nucleare asupra personalului
reprezintă o îmbinare a arsurilor, traumatismelor şi bolii de iradiaţie.
Traumatismele, ca rezultat al acţiunii undei de şoc şi arsurile produse
de emisiunea de lumină, complică şi agravează evoluţia bolii de
iradiaţie.
Efectele combinate asupra tehnicii militare se manifestă sub
forma distrugerilor sau deteriorărilor, incendierii acesteia, opacizării
lentilelor aparatelor optice, voalării materialelor fotosensibile şi
defectării mijloacelor de transmisiuni.
Lucrările genistice şi construcţiile sunt distruse, în principal,
de efectul undei de şoc.
Mijloacele de întrebuinţare a muniţiei nucleare sunt:
rachetele, aviaţia, artileria, fugasele şi minele. Alegerea mijlocului de
întrebuinţare, a puterii loviturii (echivalentului de trotil), a felului şi
înălţimii exploziei, depind de: importanţa şi dimensiunile obiectivului;
efectul ce se urmăreşte; forma acţiunilor de luptă; gradul de protecţie a
trupelor şi formaţiunilor de apărare; caracteristicile terenului;
condiţiile de timp şi stare a vremii.
66
Bătălia rachetelor intercontinentale în realitate nu este limitată,
întrucât pentru aceasta se folosesc acelaşi tip de rachete ca şi la
programele spaţiale, deci, o astfel de rachetă, poate fi lansată,
transformată în satelit al pământului şi, după un număr stabilit de rotaţii,
poate reveni pe pământ pe ţinta propusă.
De subliniat, la acest tip de arme (rachete) dat fiind costul foarte
ridicat al acestora, se preferă încărcarea lor cu muniţie nucleară şi
chimică. Din aceleaşi motive, rachetele, în special cele continentale, pe
lângă sistemul de telecomandă spre o ţintă, unele sunt prevăzute cu
computer, care le corectează tot timpul traiectoria, exact spre ţinta
memorată.
Prin folosirea armelor nucleare, cele mai mari pierderi de vieţi
omeneşti şi mutilări se produc în rândul populaţiei civile, în cele mai
multe cazuri nevinovată.
Dacă militarii sunt instruiţi în mânuirea armelor, ca şi în
protecţia împotriva efectelor lor şi pierderile în rândul acestora sunt mai
mici, nu acelaşi lucru se poate spune despre populaţie, la care pierderile
cu fiecare conflict devin mai mari. Acest lucru se datorează, pe de o
parte, faptului că în tot mai multe conflicte de dată recentă, principala
ţintă de agresiune este împotriva populaţiei civile, fără apărare.
Continua perfecţionare tehnică în momentul de faţă, permit
aviaţiei şi rachetelor lovirea practic al oricărui punct de pe glob, fiind
vizate în acest sens:
- distrugerea obiectivelor militare importante;
- distrugerea obiectivelor industriale de mare importanţă economică
şi militară;
- distrugerea pădurilor, vegetaţiei şi a culturilor agricole;
- distrugerea localităţilor dens populate;
- distrugerea căilor de comunicaţie;
- demoralizarea populaţiei.
Protecţia împotriva efectelor armelor nucleare constă în luarea
din timp a unor măsuri, care să reducă acţiunea vătămătoare a acestora.
Protecţia personalului se realizează prin refugierea în
adăposturile construite în timp de pace, cele construite pe timp de război
sau în adăposturi naturale (râpe, şanţuri, gropi etc.).

67
Arma chimică. Caracteristici generale, clasificarea S.T.L.,
efectele acestora
Istoricul armei chimice. (pe scurt)
Arma chimică, în forma ei rudimentară, a fost folosită din
timpuri străvechi la asediul cetăţilor, pentru a contrabalansa
inferioritatea armelor de atac;
Un gen de atac chimic, folosit în antichitate, a fost acela de a
face aerul irespirabil cu ajutorul gazelor urât mirositoare; în anii 431 –
414 î.e.n. spartanii au folosit fumul rezultat din arderea amestecului de
sulf – smoală.
În timpul războiului franco – german (1870 – 1871) s-a
propus folosirea proiectilelor încărcate cu veratrină (strănutătoare), iar
în 1882 profesorul BAYER a făcut aluzie la valoarea militară a
substanţelor lacrimogene.
S.T.L. au fost întrebuinţate prima dată de către germani la 22
Aprilie 1915, în zona fluviului Ypres din Belgia – pe un front de 6 km
s-au lansat 180 tone clor din 6.000 butelii (15.000 de militari scoşi din
luptă, 5.000 morţi), dată considerată ca începutul războiului chimic;
Aceste atacuri au continuat pe toate fronturile până la încheierea
primului război mondial; 1915 – fosgen în amestec cu clor; 1917 –
arsinele şi iperita; în total s-au fabricat 150.000 tone, s-au folosit
125.000 tone, din care 100.500 tone substanţe sufocante, care au făcut
pierderi de 1.300.000, cu 90.000 morţi.
În 1925 la Conferinţa de la GENEVA, 33 state semnează
interzicerea fabricării S.T.L. – S.U.A. şi JAPONIA nu au semnat;
S-a continuat atât cercetarea, cât şi producţia de S.T.L.; au
fost fabricate şi în al doilea război mondial: S.T.L. psihochimice şi de
tipul “V”; care au fost folosite de S.U.A. în Vietnam împreună cu
substanţe de tipul “V” şi iritante “CS”.
Arma chimică, prin acţiunea substanţelor toxice de luptă,
poate să producă pierderi însemnate în rândul personalului, iar prin
contaminarea chimică a aerului, apei, terenului, tehnicii militare şi
materialelor, lucrărilor de fortificaţii şi altor obiective, să îngreuneze
folosirea lor de către trupe şi formaţiunile de apărare. Păstrându-se
acţiunea toxică în teren, un timp îndelungat, îngreunează acţiunile de
luptă şi activitatea serviciilor.
Substanţele toxice de luptă produc efecte letale sau scot,
temporar din luptă un mare număr de militari şi luptători, dacă nu se
68
iau la timp măsurile de protecţie, au rază mare de acţiune,
contaminând chimic aerul, apa, terenul, tehnica militară şi materialele
pe suprafeţe întinse, impun măsuri severe de protecţie, iar tratamentul
personalului afectat este complicat şi uneori de lungă durată,
diminuează capacitatea de luptă a trupelor având îmbrăcate mijloacele
de protecţie individuală. Efectele substanţelor toxice de luptă sunt
amplificate de condiţiile meteorologice şi de relief, în situaţia când
acestea sunt favorabile întrebuinţării armei chimice.
Criteriile de clasificare a substanţelor toxice de luptă sunt:
- după efectul pe care îl produc asupra personalului – letale şi
cu acţiune temporară (incapacitante);
- după durata în care îşi păstrează proprietăţile nocive
(persistente, semipersistente şi trecătoare);
- după starea de agregare (gaze, lichide şi solide).
Din categoria substanţelor toxice de luptă letale (fac parte
substanţele neuroparalitice, vezicante, cu acţiune generală şi
sufocante, iar din categoria celor cu acţiune temporară (incapacitante)
– substanţele psihochimice şi iritante (de hărţuire).
Substanţele toxice de luptă neuroparalitice sunt substanţe
supertoxice, cu agresivitate deosebit de ridicată. Pot pătrunde în
organism, sub formă de vapori sau aerosoli, prin căile respiratorii, sub
formă de picături, prin resorbţie cutanată sau, odată cu apa şi
alimentele contaminate chimic, prin traiectul gastrointestinal.
Acţionează asupra sistemului nervos, producând tulburări grave în
funcţionarea acestuia. Se întrebuinţează pentru scoaterea din luptă a
personalului neprotejat şi îngreunarea acţiunilor de luptă prin
contaminarea chimică a tehnicii militare, terenului, alimentelor şi
surselor de apă.
Din categoria substanţelor toxice de luptă neuroparalitice fac
parte: substanţele de tipul “V”, somanul, sarinul şi tabunul.
Substanţele toxice de luptă vezicante acţionează, în principal,
asupra pielii şi mucoaselor, provocând distrugerea ţesuturilor în
locurile în care vin în contact cu acestea. În cazul resorbţiei unor doze
mari, apare intoxicaţia generală a organismului. Au o perioadă
ascunsă de acţiune (incubaţie), primele simptome apărând după 4-8
ore de la contaminare. Se întrebuinţează pentru scoaterea din luptă a
personalului neprotejat şi îngreunarea desfăşurării acţiunilor de luptă
prin contaminarea chimică a terenului.
69
Din categoria substanţelor toxice de luptă vezicante fac parte:
- iperita, azotiperita şi levizita.
Substanţele toxice de luptă cu acţiune generală pătrund în
organism prin organele respiratorii, producând intoxicaţia
personalului. Trecând din plămâni în sânge, întrerup procesele de
oxigenare a ţesuturilor. Lipsa de oxigen duce la încetarea funcţiilor
sistemului nervos central. La concentraţii mari, moartea se produce
instantaneu. Se întrebuinţează pentru scoaterea din luptă a
personalului neprotejat, prin contaminarea aerului.
Din categoria substanţelor toxice de luptă cu acţiune generală
fac parte: - acidul cianhidric şi clorcianul.
Substanţele toxice de luptă sufocante produc vătămarea
organelor respiratorii. Fenomenele de intoxicaţie apar după o perioadă
ascunsă de 4-6 ore. Se întrebuinţează pentru scoaterea din luptă a
personalului neprotejat, prin contaminarea aerului.
Din această grupă fac parte: fosgenul şi difosgenul.
Substanţele toxice de luptă psihochimice acţionează asupra
sistemului nervos central şi pot provoca tulburări psihice
asemănătoare celor înnăscute sau dobândite în decursul vieţii. Scot
temporar din luptă personalul la pătrunderea lor în organism prin
organele respiratorii sau traiectul gastrointestinal. Primele simptome
apar după 1-3 ore de la contaminare. Tulburările psihice durează, în
funcţie de doza primită, de la 1 la 5 zile şi dispar fără tratament
medical.
Din punct de vedere militar prezintă importanţă “BZ”-ul.
Substanţe toxice de luptă iritante (de hărţuire) acţionează
asupra ochilor şi căilor respiratorii şi sunt întrebuinţate mai ales în
scopul de a obosi trupele, obligându-le la portul îndelungat al măştii
contra gazelor.
Din categoria substanţelor toxice iritante (de hărţuire) fac
parte: “CS”-ul, cloracetofenona şi adamsita.
Substanţele toxice de luptă se folosesc cu ajutorul muniţiei
chimice (clasice şi binare) şi aparatelor de pulverizare.
Muniţia chimică clasică (componentele de luptă ale
rachetelor, bombelor de aviaţie, proiectilele de artilerie, bombele de
aruncătoare, minele, fugasele, grenadele) conţine substanţa toxică de
luptă preparată anterior.

70
Muniţia chimică binară este încărcată cu două componente,
fiecare în parte lipsită de toxicitate, dar deosebit de reactivă, care
intrând în reacţie în interiorul purtătorului pe timpul parcurgerii
traiectoriei, duce la formarea substanţei toxice de luptă.
Aparatele de pulverizare se folosesc pentru împrăştierea
substanţelor toxice de luptă din avion sau elicopter asupra
personalului aflat în staţionare, marş sau dispozitivul de luptă, precum
şi pentru contaminarea chimică a terenului, în punctele obligatorii de
trecere.
Condiţiile meteorologice şi caracterul terenului influenţează
în mod direct mărimea şi configuraţia raioanelor contaminate chimic,
persistenţa substanţelor toxice de luptă şi distanţa de propagare a
norului chimic.
Vântul puternic (peste 6 m/s) şi prezenţa curenţilor de aer
ascendenţi, îngreunează formarea concentraţiilor periculoase de
substanţe toxice de luptă trecătoare şi reduc durata de acţiune a celor
persistente.
Pe timp călduros, în condiţii de acalmie şi vânt slab se
creează concentraţii periculoase de substanţe toxice de luptă, însă
persistenţa acestora se reduce (are loc fenomenul de evaporare).
Pe timp de iarnă, acţiunea substanţelor toxice de luptă, sub
formă de vapori, este mai redusă, iar persistenţa lor în stare de picături
este mult mai mare.
Terenul frământat (cu viroage, văi adânci şi înguste), pădurile
şi localităţile permit acumularea substanţelor toxice de luptă şi
păstrarea unor concentraţii periculoase timp îndelungat.
Vegetaţia înaltă creează condiţii favorabile pentru realizarea
de concentraţii periculoase de vapori de substanţe toxice de luptă
lichide prin evaporare.

Arma biologică. Caracteristicile generale, clasificarea agenţilor


patogeni, efectele acestora
Istoricul armei biologice.(pe scurt)
În timpuri străvechi, românii otrăveau sursele de apă cu
stârvuri de animale, iar tătarii catapultau în cetăţile asediate cadavre
de animale infectate cu ciumă bubonică.
FRANŢA, ANGLIA şi JAPONIA au început cercetările în
domeniul armei biologice înaintea celui de-al doilea război mondial
71
(programele de cercetare japoneze s-au bazat pe experienţe pe oameni
în CHINA ocupată a anilor 1930, răspândind agenţi biologici asupra
satelor şi liniilor chineze de apărare).
În anul 1941 S.U.A. şi CANADA, îngrijorate de avansul luat
în domeniu de GERMANIA şi JAPONIA, au început propriile
cercetări, rezultând stocuri de bacterii, viruşi şi toxine.
În anii ’50 – ’60 multe state au renunţat la păstrarea, pe timp
de pace, a stocurilor de agenţi biologici.
Prima acţiune de limitare a pericolului războiului biologic,
întreprinsă de comunitatea internaţională, a fost făcută în 1925 prin
semnarea Convenţiei de la GENEVA, care prevedea interzicerea
gazelor toxice, prevedere extinsă şi asupra agenţilor biologici; primul
document care s-a semnat exclusiv pentru agenţii biologici a fost
Convenţia asupra armelor biologice din anul 1972, intrată în vigoare
în anul 1975, semnată de 143 de state şi prevede: “... dezvoltarea,
producerea, depozitarea şi achiziţionarea de agenţi biologici, care nu
se justifică prin scopul lor profilactic, defensiv sau prin alte
întrebuinţări paşnice, precum şi a oricăror arme sau mijloace de
întrebuinţare sau răspândire a lor ...”; fiind încheiată în timpul
războiului rece, documentul nu a putut să prevadă referiri la controlul
respectării celor stipulate în text şi multe state au încălcat-o.
În prezent descoperirile tehnico-ştiinţifice din domeniul
biotehnologiei şi al geneticii, ar putea fi folosite la modificarea
structurii genetice a microorganismelor, astfel încât să poată învinge
imunitatea umană sau să realizeze un microorganism rezistent la
antibiotice şi la profilaxia actuală.
Se afirmă că, în viitorul apropiat agenţii biologici modificaţi
genetic, ar putea afecta doar anumite grupuri etnice.
Dacă în prezent pericolul unui război nuclear pare să se fi
diminuat, cel biologic tinde să devină una din cele mai serioase
ameninţări la securitatea globală; datorită faptului că aceste arme au
un preţ scăzut şi nu necesită capacităţi şi experienţă tehnologică înaltă,
arma biologică, denumită şi „arma săracului” sau „mută” (multe ţări
sărace şi din lumea a treia, văd în acest lucru calea cea mai ieftină
pentru obţinerea unor A.N.M., care să compenseze neputinţa lor în
domeniul armelor convenţionale sau nucleare).

72
Din anul 1972 numărul ţărilor care efectuează cercetări în
domeniu sunt concentrate în ORIENTUL MIJLOCIU (IRAN, IRAK,
ISRAEL, LIBIA) şi în ASIA (COREEA DE NORD şi TAIWAN).
Pericolul bioterorismului: gradul de toxicitate şi letalitate
extrem de ridicate face ca arma biologică să fie preferată de terorişti;
un raport al Departamentului Apărării al S.U.A. arăta că: “... grupările
teroriste nu deţin resurse financiare suficiente pentru achiziţionarea
armelor nucleare, în schimb pot obţine materia primă necesară
realizării agenţilor chimici şi biologici ...”; trei categorii de grupări
teroriste se presupune că ar putea folosi A.N.M. – sectele şi cultele
religioase, grupările rasiste şi antiguvernamentale, organizaţiile
fundamentaliste şi extremiste.
Arma biologică constituie mijlocul de nimicire în masă care,
prin efectul vătămător al agenţilor patogeni, poate să producă pierderi
mari în rândul trupelor, populaţiei şi animalelor, precum şi distrugerea
(contaminarea) culturilor.
Agenţii patogeni prezintă o serie de caracteristici care conferă
armei biologice rolul de armă de nimicire în masă. Au o mare
diversitate; în afara tulpinilor aparţinând diferitelor specii de germeni
microbieni, prin manevre de genetică microbiană se pot crea tulpini cu
caracteristici biologice noi, cu mare rezistenţă faţă de mijloacele de
profilaxie şi terapie obişnuite; au o perioadă de incubaţie: existenţa
unei perioade ascunse (de la câteva ore la câteva zile) între momentul
contagiunii şi instalarea stării de boală, îngreuiază depistarea
îmbolnăvirii şi luarea oportună a măsurilor profilactice şi terapeutice;
asigură o morbiditate extensivă: datorită invaziilor secundare, care se
propagă prin contagiune de la cazurile iniţiale, îmbolnăvirile au un
caracter extensiv, epidemic (epizootic); îmbolnăvirile prezintă aspecte
atipice: răspândirea unor agenţi patogeni preparaţi artificial poate duce
la apariţia unor stări de boală cu aspecte total deferite faţă de cele
întâlnite în patologia curentă cu efecte imprevizibile: apare dificultatea
de a prevedea cu certitudine efectele atacului biologic privind
extinderea în masă şi în timp a îmbolnăvirilor, formele de boală ce se
pot declanşa, precum şi gravitatea stărilor de boală determinate.
Agenţii patogeni care pot fi folosiţi ca mijloace biologice de
luptă sunt:
- virusurile;
- bacteriile;
73
- ricketsiile;
- toxinele microbiene.
Virusurile se multiplică numai în celulele organismelor vii,
au o mare putere de răspândire a infecţiei şi pot scoate din luptă,
pentru aproximativ o săptămână, un număr mare de persoane. Boala
apare după o perioadă de incubaţie scurtă (1-3 zile).
Unele infecţii virale pot avea ca urmare scoaterea din luptă
(activitate), prin deces sau sechele invalidante, a majorităţii
personalului îmbolnăvit.
Din punct de vedere militar, pentru personal, prezintă
importanţă agentul patogen al variolei, iar pentru animale –
encefalomielita, febra aftoasă.
Bacteriile rezistă bine la condiţiile de mediu, conservate în
condiţii bune îşi păstrează virulenţa timp de mulţi ani. Personalul se
poate contamina atât în mod direct, datorită atacului biologic executat
de inamic, cât şi prin venirea în contact cu animale bolnave sau prin
ingerarea unor produse de origine animală contaminate.
Pentru personal prezintă, pericol pe câmpul de luptă, bacilul
pestei, bacilul tularemic şi bacilul tific, iar pentru animale – bacilul
antraxului, bacilul morvei.
Ricketsiile sunt microorganisme cu caracteristici
intermediare între virusuri şi bacterii, care se pot multiplica, ca şi
virusurile, numai pe organisme vii.
Prezintă importanţă militară agentul patogen al tifosului
exantematic şi febra butunoasă.
Toxinele microbiene sunt produse ale metabolismului
bacteriilor, având efecte toxice asupra organismului uman sau al
animalelor. Acţionează asupra sistemului nervos sau tubului digestiv,
după câteva ore apărând deja tulburările digestive. Cultivarea
germenului se face cu uşurinţă în laboratoarele de microbiologie. Pot
scoate din luptă, în timp scurt, pentru o perioadă de 1-3 zile, efective
mari sau pot provoca moartea majorităţii victimelor.
Dintre toxinele microbiene, cele mai periculoase sunt: -
toxina botulinică şi enterotoxina stafilococică.
Metodele de dispersare a agenţilor patogeni pot fi: prin
diversiune; prin intermediul animalelor şi insectelor contaminate; prin
aerosolizare; cu ajutorul rachetelor, aviaţiei şi artileriei.

74
Dispersarea prin diversiune urmăreşte contaminarea surselor
şi punctelor de aprovizionare cu apă, alimentelor şi furajelor, precum
şi a încăperilor de alimentaţie publică.
Dispersarea prin intermediul animalelor şi insectelor
urmăreşte contaminarea personalului la venirea în contact cu
animalele şi insectele bolnave.
Dispersarea prin aerosolizare urmăreşte contaminarea
biologică a unor suprafeţe întinse de teren, precum şi a personalului
dispus în adăposturi şi clădiri.
Dispersarea cu ajutorul rachetelor, aviaţiei şi artileriei
constituie metoda principală de folosire, deoarece efectul exploziilor
acestor mijloace nu afectează capacitatea de contaminare biologică a
germenilor folosiţi.

Arma radiologică. Caracteristicile generale, efectele acesteia


Arma radiologică îşi bazează efectul distructiv pe folosirea
deşeurilor radioactive ale industriei nucleare şi a unor preparate
obţinute pe cale artificială prin iradierea cu fluxuri de neutroni, care,
prin transformări radioactive, pot emite radiaţii alfa, beta şi gamma,
producând personalului boala de iradiaţie.
Importanţă militară prezintă fragmentele de fisiune, care au
perioada de înjumătăţire de la câteva ore la zeci de zile. Acestea
formează zone contaminate radioactiv cu niveluri de radiaţie mari.
Substanţele radioactive pot acţiona asupra personalului şi
animalelor direct prin iradiere exterioară cât şi prin iradiere interioară,
la pătrunderea acestora în organism prin organele respiratorii, traiectul
gastrointestinal sau prin rănile provocate de alte categorii de
armament. Nu au culoare şi miros, de aceea pot fi descoperite numai
cu ajutorul aparatelor dozimetrice. Impun măsuri severe de protecţie,
tratamentul personalului iradiat este de lungă durată, iar leziunile
genetice pot afecta generaţiile următoare.
Substanţele radioactive pot fi folosite în stare lichidă, solidă
sau de aerosoli, cu ajutorul bombelor de aviaţie, rachetelor şi
proiectilelor de artilerie. Substanţele radioactive pot fi răspândite pe
mari suprafeţe de teren, ca în cazul avariilor produse la centralele
nuclearo-electrice.

75
Accidente la obiective nucleare
Folosirea energiei atomice în lumea contemporană a devenit
un fapt comun şi un deziderat al viitorului, constituind una din sursele
principale de energie. Din datele publicate de Agenţia Internaţională
pentru Energia Atomică, rezultă că sunt în funcţiune peste 400
centrale nuclearo-electrice, însumând o putere instalată de 315 mii
Megawaţi, în curs de construcţie 133 şi alte 90 în stadiul de proiect.
La noi în ţară obiective nucleare existente: Institutul de Fizică
şi Inginerie Nucleară – Măgurele (Bucureşti) şi Institutul de Reactori
Nuclearo-Energetici – Colibaşi (Argeş), Centrala Nuclearo-Electrică
de la Cernavodă.
Pe lângă aceste obiective cu risc de producere a accidentelor
nucleare în zona lor apropiată, mai este pe teritoriul Bulgariei,
Centrala Nuclearo-Electrică Kozlodui, care poate afecta grav în caz de
accident nuclear zona Bechet, Turnu Măgurele, Craiova, Calafat.
Iată câteva exemple de măsuri ce se aplică în caz de accidente
nucleare la unele obiective:
- în cazul Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară
Măgurele se evacuează din municipiul Bucureşti cartierele Rahova şi
Progresul (circa 30.000 locuitori), din judeţul Ilfov. comunele
Măgurele, Jilava, Bragadiru, Dărăşti (circa 30.000 locuitori) şi se
aplică ,măsuri de protecţie în municipiul Bucureşti şi 14 comune din
judeţul Ilfov;
- în cazul Centralei Nuclearo-Electrice Kozlodui, se
evacuează în varianta I (cerc cu raza de 30 Km) circa 100.000
locuitori (Bechet şi împrejurimi), iar în varianta a II-a (cerc cu raza de
80 Km) circa 1.000.000 locuitori şi se aplică măsuri de protecţie pe
aproximativ 95% din teritoriul ţării.
Consecinţele accidentelor nucleare sunt deosebit de grave, ele
producând decesul oamenilor, contaminarea radioactivă a mediului
înconjurător şi pierderi materiale deosebite. Ca exemplu mai recent de
accident nuclear, putem aminti pe cel din 1986 de la Cernobîl, unde
explozia reactorului a provocat decese precoce ale unor persoane din
zona reactorului, datorită dozelor foarte mari de radiaţie, iar norul
radioactiv s-a întins peste unele ţări din Europa, ducând la o
contaminare remarcabilă a mediului şi a alimentelor. În fosta U.R.S.S.
dozele au putut fi suficient de mari, pentru ca anumite efecte

76
vătămătoare asupra populaţiei să poată fi detectate în decursul
timpului, până în prezent.
Totuşi, nu putem să accentuăm faptul că probabilitatea de
producere a unui accident suficient de sever, pentru a implica
populaţia din vecinătatea centralei, este într-adevăr foarte mică.
Standardele înalte în proiectare şi construcţie a centralelor (Cernavodă
după sistem canadian) asigură un înalt grad de încredere că astfel de
accidente nu vor avea loc. Planurile de urgenţă în caz de accident
nuclear, ne dau asigurarea că totul este pregătit pentru o acţiune
promptă de protecţie a populaţiei.

Protecţia împotriva A.D.M.


Protecţia împotriva A.D.M. cuprinde totalitatea măsurilor ce
au ca scop, asigurarea protecţiei populaţiei împotriva efectelor armelor
nucleare, biologice, chimice şi a altor tipuri de arme.
Protecţia se asigură prin următoarele măsuri:
- înştiinţarea (alarmarea) la timp despre pericolul atacului
nuclear, chimic şi biologic;
- evacuarea şi dispersarea populaţiei din centrele aglomerate;
- executarea unor lucrări de adăpostire;
- asigurarea cu mijloace de protecţie individuală şi folosirea
corectă a lor;
- cercetarea focarelor de distrugere create de către o eventuală
agresiune;
- limitarea şi lichidarea urmărilor agresiunii aeriene.
Protecţia individuală cuprinde totalitatea mijloacelor, care
asigură protecţia organismului uman împotriva efectelor armelor de
nimicire în masă. Mijloacele individuale de protecţie sunt destinate
pentru protejarea organelor respiratorii, ochilor şi pielii de acţiunea
substanţelor radioactive, substanţelor toxice şi bacteriene. Aceste
mijloace pot fi special confecţionate sau improvizate.
Pentru protecţia organelor respiratorii se folosesc următoarele
mijloace: măştile contra gazelor de diverse tipuri, aparatul izolant CH-
146, masca izolantă de gaze IP-46.
Pentru protecţia pielii se folosesc următoarele mijloace:
completele de protecţie numărul 1, 2 şi 3.

77
Mijloacele simple şi improvizate de protecţie individuală, se
pot confecţiona din materiale ce se găsesc la îndemână (cârpe, tifon,
vată, obiecte de îmbrăcăminte, etc.).
Radioprotectorii sunt denumite substanţele, care sunt folosite
pentru a împiedica sau reduce efectele radiaţiilor asupra organismului.
Antidoturile sunt substanţe chimice cu rol de protecţie
împotriva acţiunii S.T.L.
Protecţia colectivă împotriva A.N.M. şi a efectelor acestora
se realizează prin adăpostire.
Adăposturile pentru protecţia civilă reprezintă totalitatea
construcţiilor special executate sau amenajate, care au capacitatea să
reducă acţiunea de distrugere a armelor nucleare, chimice, biologice şi
să asigure protecţia persoanelor adăpostite, împotriva dărâmăturilor
provocate de explozii:
a) în mediul urban:
- împotriva undei de şoc;
- împotriva suflului şi schijelor bombelor;
- împotriva bombelor incendiare;
- împotriva dărâmăturilor provocate de explozii;
- împotriva căderilor de substanţe radioactive.
b) în mediul rural:
- împotriva suflului şi schijelor provocate de explozia
bombelor de avion;
- împotriva căderilor de substanţe radioactive.
Clasificarea adăposturilor:
- adăposturi special construite (realizate la lucrări
independente sau înglobate în subsolurile construcţiilor) şi dotate cu
mijloace şi instalaţii speciale, care asigură un climat interior
corespunzător pentru persoanele ce se adăpostesc pe timpul atacurilor
din aer;
- adăposturile simple, ce se pot amenaja în timp scurt şi cu
mijloace mai reduse, fie independent (tranşee-bordeie), fie în
subsolurile construcţiilor existente, numai în caz de nevoie.

78
CAPITOLUL 4
Teoria şi practica tragerii cu armamentul
4.1. Generalităţi despre balistică
Cuvântul “BALISTICĂ” vine din limba greacă “balistos” -
“aruncare”. Balistica, ramură a fizicii aplicate, se ocupă cu studiul
mişcării unui corp greu aruncat sub un anumit unghi faţă de
orizontală, mişcare determinată de impulsul primit iniţial; cu alte
cuvinte studiază, în cazul de faţă, fenomenele ce se petrec cu glonţul
din momentul dării focului, până la ajungerea lui la obiectiv sau pe
sol.
În timpul executării tragerii, deosebim două faze ale mişcării
glonţului:
- mişcarea glonţului în gura de foc (ţeava) sub acţiunea
gazelor rezultate din arderea pulberii de azvârlire;
- mişcarea glonţului după ieşirea din gura de foc până la
atingerea obiectivului sau pământului.
În raport de fenomenele pe care le studiază şi de fazele
mişcării glonţului, balistica se împarte în:
- balistica experimentală;
- balistica interioară;
- balistica exterioară.
Balistica experimentală se ocupă cu, construcţia
armamentului, precum şi cu stabilirea datelor balistice şi tehnico-
tactice ale acestuia.
Balistica interioară se subdivide în pirostatică (studiază
fenomenul arderii pulberii într-un volum constant) şi pirodinamică
(studiază fenomenul arderii pulberii într-un volum variabil).
Balistica exterioară studiază fenomenele ce se produc cu
glonţul de la ieşirea din ţeavă până ajunge la obiectiv sau pe sol.

4.2 Balistica interioară


4.2.1. Percuţia, aprinderea încărcăturii de iniţiere şi arderea pulberii
Rezolvarea problemelor de balistică interioară prezintă unele
dificultăţi datorită următorilor factori:
- rapiditatea producerii fenomenului (0,02 – 0,06 secunde);
- temperaturi mari ce se produc în timpul arderii (exploziei) –
2400–3500O C;

79
- presiunile mari care pot atinge valori de peste 3000
Kg.f/cm2;
- variaţiile continue ale volumului în care are loc arderea
pulberii, precum şi ale unor condiţii de tragere.
Apăsând pe trăgaci, la majoritatea armelor, când percutorul
loveşte capsa, fulminatul de mercur se aprinde, iar flacăra se propagă
la pulbere prin cele două orificii.
Deşi reacţia chimică de transformare pe baza arderii sau
deflagraţiei este foarte rapidă, ea are loc în trei faze: - aprinderea,
inflamarea şi arderea propriu-zisă.
Aprinderea constă în producerea arderii în urma transmiterii
pe un punct al grăuntelui de pulbere, a unui impuls exterior (flacăra de
la capsă).
Inflamarea presupune propagarea flăcării pe suprafaţa
grăunţilor încărcăturii de pulbere, viteza cu care se propagă flacăra
numindu-se viteza de inflamare.
Arderea constă în răspândirea (extinderea) procesului în
interiorul elementului de pulbere, viteza de ardere fiind influenţată de
compoziţia pulberii, umiditatea acesteia, temperatura, densitatea
grăuntelui, precum şi de presiunea mediului înconjurător.
În vederea aprinderii pulberii este necesară o temperatură
care poate varia între 180-300O C; pulberea fără fum folosită la
muniţia armamentului din dotarea studenţilor se aprinde la 200O C.

VITEZE DE INFLAMARE ŞI DE ARDERE


Tip de pulbere Viteză de inflamare Viteză de ardere

Pulbere cu fum 1 – 3 m/s 1 cm/s

Pulbere fără fum 2 – 3 m/s 1 mm/s

4.2.2. Fenomenul tragerii


Reprezintă azvârlirea glonţului (proiectilului) din canalul
ţevii, ca urmare a acţiunii presiunii gazelor provenite din arderea
pulberii.

80
Plecarea loviturii se produce instantaneu, fiind determinată de
presiunea, care se creează prin arderea pulberii şi care acţionează în
toate direcţiile cu următoarele consecinţe:
a) datorită presiunii ce se exercită asupra fundului glonţului,
acesta intră forţat în ghinturile ţevii prin rotire, deplasându-se spre
gura acesteia cu o viteză din ce în ce mai mare. Gazele supraîncălzite
se destind producând o flacără şi un efect sonor ce se manifestă sub
formă de bubuitură, la gura ţevii;
b) presiunea care se exercită lateral asupra tubului cartuşului
şi asupra ţevii produce o dilatare a acestora (deformare elastică) având
ca efect lipirea etanşă a tubului cartuşului de pereţii interiori ai
camerei cartuşului, împiedicând astfel pătrunderea gazelor între tub şi
canalul ţevii;
c) exercitarea presiunii gazelor asupra închizătorului prin
intermediul tubului cartuş, provoacă acţiunea de mişcare către înapoi a
armei, deplasare numită recul.
Deşi fenomenul tragerii se produce într-un timp foarte scurt,
se deosebesc trei perioade ale acestuia:
- perioada iniţială (preliminară), caracterizată prin arderea
pulberii în tubul cartuş şi durează din momentul aprinderii pulberii şi
până la începerea mişcării glonţului. Se formează o presiune de forţare
– 250-500 Kg.f/cm2, care învinge starea de repaus a glonţului, începe
desertizarea acestuia şi angajarea lui în ghinturi;
- perioada întâi (sau principală) – pulberea arde într-un
volum, care se modifică continuu şi durează din momentul atingerii
presiunii de forţare până la sfârşitul arderii pulberii. Presiunea gazelor
atinge valoarea maximă, dar pe măsura măririi spaţiului dinapoia
glonţului, aceasta scade, în schimb viteza proiectilului continuă să
crească; deplasarea acestuia în canalul ţevii fiind urmărită de gaze;
- perioada a doua durează din momentul terminării arderii
pulberii până la ieşirea glonţului din canalul ţevii; are loc o destindere
a cantităţii gazelor puternic comprimate şi încălzite.
Pe măsură ce glonţul ajunge spre gura ţevii, presiunea scade,
devenind egală cu presiunea atmosferică.

81
4.2.3. Reculul armei şi viteza iniţială a glonţului
Are la bază legea a II-a a mecanicii, potrivit căreia unei
acţiuni îi corespunde o reacţiune. În situaţia dării focului la armament,
glonţul se mişcă într-un sens, iar reculul se manifestă în sens opus.
Acţiunea recului se caracterizează prin viteza şi energia pe
care acesta o are pe timpul mişcării spre înapoi a armei. Energia şi
viteza reculului încep să se manifeste odată cu începerea mişcării
glonţului în canalul ţevii şi are valoare maximă în momentul când
glonţul a părăsit canalul ţevii.
La armele automate a căror construcţie se bazează pe
principiul folosirii energiei unei părţi din gazele rezultate din arderea
pulberii (pistol-mitralieră; puşcă-mitralieră; puşcă semiautomată cu
lunetă) pentru funcţionare, forţa de reacţiune – reculul va fi mai mic,
deoarece presiunea gazelor se reduce, o parte din aceasta pătrunzând
prin orificiul practicat în ţeavă, în camera de gaze înainte ca glonţul să
părăsească canalul ţevii.
Armamentul automat care funcţionează pe principiul forţei de
recul, va avea reculul şi mai mic decât armamentul neautomat,
deoarece o parte din această forţă este consumată pentru punerea în
mişcare a părţilor mobile şi efectuarea reîncărcării.
Din cauza reculului, a vibraţiilor ţevii produse de deplasarea
glonţului, pe timpul tragerii, partea dinainte a ţevii se abate în plan
vertical faţă de poziţia axului ţevii la terminarea ochirii, influenţând
astfel gruparea şi precizia tragerii. Remedierea se face folosind corect
reazemul sau fixând corect arma în umăr.
Viteza pe care o are glonţul în momentul ieşirii din canalul
ţevii se numeşte viteza iniţială “Vo” şi se măsoară în metri pe
secundă.
Valoarea vitezei iniţiale prezintă importanţă prin aceea că
prin mărirea ei se măreşte bătaia, puterea de pătrundere şi efectul
omorâtor al glonţului, se micşorează durata traiectoriei şi curba
acesteia.
Viteza iniţială depinde de lungimea ţevii, cantitatea
încărcăturii de pulbere şi temperatura acesteia, între aceste elemente
existând un raport direct de determinare reciprocă.
De reţinut, că şi puterea de pătrundere în obiectiv a glonţului
este direct influenţată de valoarea vitezei iniţiale.

82
4.2.4. Rezistenţa, umflarea (explozia), uzura şi vivacitatea ţevii
Prin rezistenţă înţelegem capacitatea pereţilor acesteia de a
rezista la o anumită presiune a gazelor. Deoarece presiunea gazelor pe
timpul tragerii nu este uniformă în canalul ţevii, nici grosimea
pereţilor acesteia nu este uniformă. Ţevile armamentului sunt mai
groase la detunător şi mai subţiri spre partea dinainte, fiind construite
să reziste la o presiune de 1,5 – 2 ori mai mare decât presiunea la care
sunt supuse în mod normal.
În cazul în care în interiorul ţevii se formează o presiune mai
mare decât presiunea pentru care a fost calculată rezistenţa ei, se poate
produce umflarea sau explozia ţevii.
În majoritatea cazurilor umflarea sau uneori chiar explozia
ţevii, se produce din cauza rămânerii în ţeavă a corpurilor străine
(cârpe, câlţi, nisip, pământ, zăpadă), glonţul ce se deplasează în
canalul ţevii, întâlnind astfel de corpuri străine îşi micşorează brusc
viteza. Astfel, gazele ce urmează glonţul la o micşorare bruscă a
vitezei acestuia sunt respinse, crescând instantaneu presiunea,
depăşindu-se valoarea rezistenţei ţevii se poate produce umflarea sau
explozia ţevii.
Umflarea
ţevii Glonţul Corp
străin

Fenomenul umflării ţevii

Pe timpul fenomenului tragerii ţeava este supusă uzurii.


Cauzele care produc uzura ţevii pot avea cauză chimică, mecanică sau
termică.
Cauzele de natură chimică se datorează zgurii ce se formează
în canalul ţevii pe timpul tragerii. Zgura se compune din substanţe
solubile şi insolubile.

83
Cauzele de natură mecanică rezultă din curăţirea
necorespunzătoare a armamentului cu vergele improvizate, fără
manşoane de protecţie, din lovirea şi din frecarea glonţului în ghinturi.
Cauzele de natură termică provin dintr-o supraîncălzire a
ţevii pe timpul tragerii, care au ca rezultat topirea parţială a pereţilor
canalului ţevii. Aceste cauze conduc la decalibrarea ţevii.
Vivacitatea ţevii reprezintă capacitatea ţevii de a rezista la
tragerea unui anumit număr de cartuşe, după care ţeava se uzează şi îşi
pierde calităţile.
Prin regim de tragere se înţelege numărul de lovituri ce se pot
trage cu o armă într-o unitate de timp, fără a afecta starea tehnică a
armei, securitatea trăgătorului, rezultatele tragerii.
Nerespectarea indicaţiilor privind întreţinerea, păstrarea,
mânuirea, regimul de tragere şi a regulilor de folosire a armamentului,
va duce în mod inevitabil la diminuarea rezultatelor tragerii.

4.3. Balistica exterioară


4.3.1. Noţiuni despre ochire
Pentru ca glonţul să ajungă la obiectiv şi să-l lovească, este
necesar ca înainte de darea focului, ţeava armamentului să capete o
anumită poziţie în plan orizontal şi vertical.
Totalitatea operaţiunilor efectuate pentru a îndrepta ţeava
armamentului în plan orizontal şi vertical, în aşa fel încât traiectoria
glonţului să treacă printr-un punct ales pe obiectiv se numeşte ochire.
Îndreptarea ţevii în plan orizontal se numeşte ochire în
direcţie, iar îndreptarea ţevii în plan vertical se numeşte ochire în
înălţime.
Ochirea se execută cu ajutorul dispozitivelor de ochire:
- mecanice (cătare, înălţător)
- optice (luneta, grile şi corectoare).
Aparatele de ochire mecanice sunt formate în general din
cătare (baza cătării, apărătoarea cătării şi vârful acesteia) şi înălţător
(baza înălţătorului, foaia înălţătorului cu arcul sau cursorul sau
arcurile).
Cătările armamentului portativ pot fi: fixe sau mobile,
acestea din urmă având formă triunghiulară sau cilindrică.
Înălţătoarele mecanice sunt cu braţ, cu foaie gradată cu trepte
sau cu sectoare.
84
Aparatele optice de ochire le întâlnim la P.S.L.; A.G.-7; în
principiu, înălţătoarele optice se compun din ocular, inversor, reticul şi
obiectiv.

4.3.2. Traiectoria şi elementele ei


Drumul parcurs de centrul de greutate al glonţului
(proiectilului) în aer de la ieşirea din gura de foc până la punctul de
cădere se numeşte traiectorie.
După ce a fost aruncat din canalul ţevii, în mersul său în aer,
glonţul este supus acţiunii a două forţe: forţa de gravitaţie şi forţa de
rezistenţă a aerului.
Forţa de gravitaţie obligă glonţul să coboare treptat mai jos
de linia de aruncare, iar forţa de rezistenţă îi încetineşte continuu
mişcarea căutând să-l coboare, răstoarne.
În mod practic, forţa de rezistenţă a aerului acţionează asupra
vitezei glonţului în felul următor:
- când viteza de mişcare a glonţului este mai mare decât
viteza sunetului (1224 km/h) se produce o însumare a unor unde
sonore, creându-se o undă de aer foarte densă, care micşorează viteza
de deplasare a glonţului, deoarece o parte din energia acestuia se
consumă la deplasarea acestor unde;
- particulele de aer din jurul glonţului exercită o frecare
asupra suprafeţei acestuia, micşorându-i viteza;
- aerul dislocat din jurul glonţului nu reuşeşte să revină
imediat la locul avut iniţial şi se formează presiuni diferite între capul
şi fundul glonţului dând naştere unei forţe ce se opune deplasării
glonţului.
Datorită acţiunii acestor forţe, viteza de mişcare a glonţului
(proiectilului) se micşorează treptat, iar traiectoria acestuia capătă
forma unei linii curbe neuniforme, mai întinsă la început şi mai curbă
către sfârşit.
Pentru micşorarea influenţei acestor forţe se recomandă
folosirea unor gloanţe cu vârful alungit şi ascuţit, cu suprafaţa foarte
netedă.
Principalele elemente ale traiectoriei sunt următoarele:
1. originea traiectoriei este centrul retezăturii dinaintea ţevii
şi reprezintă punctul de plecare a glonţului (proiectilului);

85
2. orizontala armei este planul orizontal care trece prin
originea traiectoriei;
3. linia de tragere este prelungirea imaginară a axului ţevii
după terminarea ochirii (înainte de plecarea glonţului sau proiectilului
din ţeavă);
4. unghiul de tragere este unghiul format între linia de tragere
şi orizontala armei;
5. linia de aruncare este prelungirea imaginară a axului ţevii
în momentul plecării glonţului (proiectilului) din ţeavă;
6. unghiul de aruncare este unghiul format între linia de
aruncare şi orizontala armei;
7. unghiul de zvâcnire este unghiul format între linia de
tragere şi linia de aruncare;
8. punctul de cădere este punctul de intersecţie al traiectoriei
cu orizontala armei;
9. unghiul de cădere este unghiul format între tangenta la
traiectorie în punctul de cădere şi orizontala armei;
10. distanţa de tragere (bătaia) este distanţa măsurată în plan
orizontal de la originea traiectoriei până la punctul de cădere;
11. vârful traiectoriei este punctul cel mai înalt al traiectoriei
deasupra orizontalei;
12. săgeata traiectoriei este depărtarea de la orizontala armei
până la vârful traiectoriei;
13. ramura urcătoare este partea traiectoriei cuprinsă între
originea traiectoriei şi vârful traiectoriei;
14. ramura coborâtoare este partea traiectoriei cuprinsă între
vârful traiectoriei şi punctul de cădere;
15. punctul de incidenţă este punctul în care traiectoria
intersectează suprafaţa obiectivului (pământului, obstacolului);
16. unghiul de incidenţă este unghiul format între tangentă la
traiectorie în punctul de incidenţă şi tangenta la suprafaţa obiectivului
(pământului, obstacolului);
17. punctul de ochire este punctul de pe obiectiv sau din afara
acestuia asupra căruia se ocheşte cu arma;
18. linia de ochire este linia dreaptă care uneşte ochiul
trăgătorului, prin mijlocul crestăturii înălţătorului şi prin vârful cătării,
cu punctul de ochire.

86
19. unghiul de ochire este unghiul format între linia de
tragere şi linia de ochire;
20. unghiul de teren al obiectivului este unghiul format între
linia de teren a obiectivului şi orizontala armei;
21. distanţa ochită este distanţa măsurată pe linia de ochire de
la punctul de plecare până la intersecţia traiectoriei cu linia de ochire;
22. ordonata verticală este înălţimea oricărui punct de pe
traiectorie faţă de orizontala armei;
23. ordonata balistică este înălţimea oricărui punct de pe
traiectorie faţă de linia de ochire;
24. linia de teren a obiectivului este linia dreaptă care uneşte
originea traiectoriei cu baza obiectivului.

Forma traiectoriei depinde de mărimea unghiului de tragere.


Odată cu mărirea unghiului de tragere, până la o anumită limită, se
măresc înălţimea traiectoriei şi distanţa de tragere (bătaia). Dacă
unghiul de tragere se măreşte peste această limită (cca. 30-35O),
înălţimea traiectoriei continuă să se mărească, dar distanţa de tragere
(bătaia) începe să se micşoreze.
Unghiul de tragere cu care se obţine cea mai mare distanţă de
tragere se numeşte unghiul distanţei maxime (limită).
Traiectoriile care se obţin cu unghiuri de tragere mai mici,
decât unghiul distanţei maxime, se numesc traiectorii întinse (razante).
Traiectoriile care se obţin cu unghiuri mai mari decât unghiul
distanţei maxime, se numesc traiectorii curbe. Traiectoriile care au
aceeaşi distanţă de tragere, dar sunt obţinute cu unghiuri de tragere
diferite, se numesc traiectorii conjugate. Tragerea trebuie executată cu
aceeaşi armă.
87
Însemnătatea practică a traiectoriei întinse, rezultă din
proprietatea acesteia şi anume: la o anumită distanţă, traiectoria este
cu atât mai razantă, cu cât se ridică mai puţin deasupra liniei de
ochire; razanţa traiectoriei poate fi apreciată şi după valoarea
unghiului de cădere; cu cât unghiul de cădere este mai mic, cu atât
traiectoria este mai razantă.
Lovitura a cărei traiectorie nu se ridică deasupra liniei de
ochire mai sus de înălţimea unui obiectiv, pe întreaga întindere a
distanţei ochite, se numeşte lovitură directă.
Distanţa pe care glonţul (proiectilul) nu depăşeşte înălţimea
unui obiectiv, se numeşte distanţa loviturii directe.

4.3.3. Spaţiul periculos al terenului


Porţiunea de teren pe întinderea căreia traiectoria nu se ridică
mai sus de înălţimea obiectivului, se numeşte spaţiul periculos al
terenului (Sp.P.T.)
Uc
Sp.P.T. =Sp.P.I. 〉 Ui
Spaţiul periculos al terenului depinde de înălţimea
obiectivului, razanţa traiectoriei, relieful terenului în care se găseşte
obiectivul şi de unghiul de incidenţă.
Cu cât este mai înalt obiectivul şi mai razantă traiectoria, cu
atât este mai mare întinderea de teren, pe care obiectivele pot fi lovite
fără schimbarea înălţătorului.
Întinderea spaţiului periculos al terenului într-un teren
înclinat, va fi cu atât mai mică (mare) decât întinderea spaţiului
periculos al înălţătorului, cu cât unghiul de incidenţă este mai mare
(mic) decât unghiul de cădere.
Panta terenului micşorează spaţiul periculos al terenului, iar
contra-panta îl măreşte (dacă unghiul de cădere este mai mare decât
unghiul de pantă); la tragerea de sus în jos, spaţiul periculos al
terenului se micşorează, iar la tragerea de jos în sus se măreşte.

4.3.4. Spaţiul periculos al înălţătorului


Porţiunea de teren pe întinderea căreia ramura coborâtoare a
traiectoriei nu depăşeşte înălţimea obiectivului se numeşte spaţiul
periculos al înălţătorului (Sp.P.I); se măsoară pe linia de ochire şi este

88
definit de distanţa de la punctul de cădere până la punctul în care
ordonata traiectoriei nu depăşeşte înălţimea obiectivului.
Spaţiul periculos al înălţătorului depinde de:
- înălţimea obiectivului (va fi cu atât mai mare cu cât este mai
înalt obiectivul);
- razanţa traiectoriei (cu cât traiectoria este mai razantă cu
atât spaţiul periculos al înălţătorului este mai mare).
Importanţa practică a spaţiului periculos al înălţătorului,
constă în aceea că un obiectiv care se află în limita acestui spaţiu
poate fi lovit fără a modifica înălţătorul sau punctul de ochire în
înălţime. Spaţiul periculos al înălţătorului compensează într-o oarecare
măsură, erorile comise în determinarea elementelor iniţiale de tragere.
În limitele distanţei loviturii directe, întinderea spaţiului
periculos al înălţătorului se determină prin compararea ordonatelor
ramurii coborâtoare a traiectoriei medii cu înălţimea obiectivului.
Când înălţimea obiectivului este mai mică decât 1/3 din
ordonata ramurii coborâtoare a traiectoriei medii, întinderea spaţiului
periculos al înălţătorului se determină înmulţind înălţimea obiectivului
cu, coeficientul spaţiului periculos.

4.3.5. Spaţiul defilat şi spaţiul protejat


Porţiunea dinapoia unei adăpostiri pe care nu poate cădea nici
un glonţ (proiectil) dacă traiectoria rămâne neschimbată, se numeşte
spaţiul defilat (Sp.D).
Spaţiul defilat va fi cu atât mai mare cu cât este mai înalt
adăpostul şi cu cât traiectoria este mai înaltă.
1000
Sp.D. = H Uc în care:
Sp.D. - spaţiul defilat în metri;
H - înălţimea adăpostirii în metri;
Uc - unghiul de cădere în miimi.
Traiectoria întinsă îngreuiază lovirea obiectivelor, iar
traiectoria curbă uşurează lovirea lor.
Porţiunea de teren din spaţiul defilat în care obiectivul nu
poate fi lovit cu glonţ (proiectil) cu o anumită traiectorie, se numeşte
spaţiul protejat (Sp.P).
Spaţiul protejat (mort) se determină cu ajutorul formulei:

89
1000
Sp.P. = (H – h) x Uc în care:
Sp.P – spaţiul protejat, în metri;
1000
Uc - coeficientul spaţiului periculos.
Cealaltă porţiune din spaţiul defilat în care obiectivul cu toate
că nu este văzut, poate fi lovit, se numeşte spaţiul periculos (Sp.p).
Importanţa practică a cunoaşterii spaţiului defilat şi a
spaţiului protejat (mort) constă în aceea că, permite folosirea
judicioasă a adăpostirilor contra focului adversar, precum şi a
posibilităţilor de lovire ale obiectivelor adversarului dispuse înapoia
unor adăpostiri.

4.3.6. Influenţa condiţiilor de tragere asupra traiectoriei glonţului


Glonţul pe timpul traiectoriei sale în atmosferă este supus
influenţelor diferitelor condiţii meteorologice. Aceste condiţii pot fi
normale sau speciale (accidentale).
Sunt considerate condiţii normale de tragere, următoarele:
a) Condiţii meteorologice:
- presiunea atmosferică la orizontala armei de 750 mm care
corespunde unei altitudinii de 110 m deasupra nivelului mării;
- temperatura aerului la orizontala armei 15O C;
- umiditatea relativă a aerului 50 - 65% (umiditate relativă se
numeşte raportul dintre numărul vaporilor de apă existenţi în aer şi
numărul maxim de vapori de apă care poate exista în aer la
temperatura respectivă), ceea ce corespunde densităţi normale a
aerului 1,206 Kg/m3.
- lipsa totală de vânt.
b) Condiţii balistice:
- armament categoria întâi;
- greutatea glonţului (proiectilului) şi viteza iniţială egale cu
cele specificate în tabele de tragere;
- temperatura încărcăturii de azvârlire + 15O C;
- forma glonţului (proiectilului) corespunzătoare datelor de
fabricaţie;

90
- înălţimea cătării, cea stabilită la aducerea armamentului la
bătaia normală, înălţimea (gradaţia) crestăturii înălţătorului,
corespunzătoare unghiurilor de ochire din tabele.
c) Condiţii topografice:
- obiectivul se găseşte la orizontala armei;
- lipsa totală de înclinare laterală a terenului.
Odată cu scăderea presiunii atmosferice, determinată de
creşterea altitudinii, aerul se rarefiază, iar densitatea acestuia se
micşorează şi în consecinţă scade forţa de rezistenţă a aerului şi se
măreşte distanţa de tragere (bătaia armamentului).
La fiecare creştere a altitudinii cu 100 m, presiunea
atmosferică scade în medie cu 9 mmHg.
Corecţiile necesare se fac prin schimbarea punctului de
ochire sau prin micşorarea (mărirea) înălţătorului cu gradaţiile
corespunzătoare diferenţei de presiune.
La creşterea temperaturii, densitatea aerului se micşorează, în
consecinţă se micşorează forţa de rezistenţă a aerului şi deci se
măreşte distanţa de tragere a glonţului. Invers, odată cu scăderea
temperaturii se măresc densitatea şi forţa de rezistenţă a aerului, iar
distanţa de tragere a glonţului se micşorează.
La creşterea temperaturii încărcăturii de azvârlire creşte
viteza de ardere a acesteia şi deci creşte şi viteza iniţială a glonţului.
Odată cu creşterea vitezei iniţiale a glonţului se micşorează durata de
traiect şi are loc coborârea traiectoriei glonţului mai jos de linia de
aruncare. Prin aceasta se măreşte distanţa de tragere.
În cazul când vântul bate din spatele glonţului, forţa de
rezistenţă a aerului se micşorează, iar distanţa de tragere creşte.
În cazul când vântul bate din faţă, forţa de rezistenţă a aerului
creşte şi se micşorează distanţa tragere.
Vântul lateral exercită o presiune asupra suprafeţei laterale a
glonţului şi îl abate, faţă de planul de tragere, în direcţia vântului,
astfel: - vântul din dreapta abate glonţul spre stânga, iar vântul din
stânga abate glonţul spre dreapta.
Vântul care bate sub un unghi ascuţit faţă de planul de
tragere, influenţează în acelaşi timp atât asupra distanţei de tragere, cât
şi asupra devierii laterale.

91
CAPITOLUL 5
Cunoaşterea armamentului
5.1. Destinaţia şi caracteristicile de luptă ale pistolului cal. 7,65 mm,
Md. 1974.
Pistolul cal. 7,65 mm, Md. 1974 serveşte pentru atac şi
apărare la distanţe scurte (până la 50 m), precum şi în lupta corp la
corp.
Tragerea cu acest pistol se execută numai foc cu foc, iar
declanşarea focului se face manual, prin repetiţie. Pentru tragerea cu
pistolul se folosesc cartuşe 7,65 mm.
Pistolul este simplu în ceea ce priveşte construcţia şi
mânuirea. Formatul şi gabaritul redus al pistolului permite purtarea lui
neobservabilă.

Noţiuni privind construcţia şi funcţionarea pistolului


Pistolul este o armă cu încărcare automată, deoarece energia
produsă de gazele rezultate din arderea pulberii, este utilizată atât
pentru a imprima glonţului mişcarea de rotaţie şi translaţie cu viteza
necesară, cât şi pentru a imprima manşonului închizător mişcarea spre
înapoi. Prin mişcarea sa spre înapoi, în recul şi revenirea din recul,
manşonul închizător execută două operaţii şi anume:
- armarea cocoşului;
- introducerea cartuşului din încărcător în canalul ţevii.
Funcţionarea pistolului se bazează pe principiul utilizării
energiei de recul a manşonului închizător eliberat. Pistolul dispune de
un mecanism de darea focului cu autoarmare, fapt ce permite
deschiderea focului cu rapiditate, apăsând în mod direct pe trăgaci,
fără o armare prealabilă a cocoşului.
Securitatea mânuirii pistolului împotriva unei funcţionări
premature este asigurată de piedica de siguranţă, care în timpul
nefuncţionării trebuie să se găsească în poziţia “sigur”, blocând
declanşatorul.
Alimentarea pistolului cu cartuşe se face dintr-un încărcător
cu o capacitate de 7 cartuşe, aşezate într-un singur rând.
Pistolul se compune din următoarele mecanisme principale:
- corpul;
- ţeava;

92
- manşonul închizător, pe care este montat percutorul, piedica
de siguranţă şi gheara extractoare;
- arcul recuperator;
- cocoşul pe care este montat un clichet;
- pârghia cocoşului;
- opritorul închizătorului;
- agăţătorul;
- pârghia trăgaciului;
- trăgaciul;
- încărcătorul (pentru 7 cartuşe).
În completul individual al pistolului intră:
- 1 încărcător;
- 1 vergea;
- 1 toc piele pentru pistol.

Funcţionarea pistolului în timpul tragerii


La apăsarea pe trăgaci, cocoşul eliberat de pe pragul de
armare al agăţătorului, loveşte sub acţiunea arcului de armare al
cocoşului, percutorul. Acesta loveşte cu vârful său capsa de aprindere
a cartuşului, iniţiază încărcătura pe bază de fulminat de mercur şi
ulterior aprinde încărcătura de pulbere.
Concomitent cu arderea încărcăturii de pulbere, în ţeavă se
formează gaze care exercită o presiune în toate direcţiile. Sub acţiunea
încărcăturii de pulbere, glonţul este împins prin canalul ţevii, fiind
angajat în plinurile ghinturilor după care acesta părăseşte ţeava.
Ghinturile din interiorul ţevii permit să se imprime glonţului
viteza de rotaţie necesară asigurării stabilităţii lui pe traiectorie. După
aceasta, manşonul închizător, sub presiunea gazelor ce se transmit prin
fundul tubului cartuş se deplasează înapoi, comprimând arcul
recuperator. În acest timp gheara extractoare, extrage tubul cartuş din
camera cartuşului. Întâlnindu-se cu dintele de la opritorul manşonului
închizător, tubul cartuş este aruncat afară prin fereastra prevăzută la
manşonul închizător în acest scop.
În cursa sa până în poziţia extremă dinapoi, manşonul
închizător roteşte cocoşul şi îl trece pe pragul de armare al
agăţătorului, efectuându-se în acest fel şi operaţia de armare a
cocoşului. După efectuarea cursei sale spre înapoi până la refuz,
manşonul închizător sub acţiunea arcului recuperator revine în poziţia
93
dinainte. În cursa spre înainte, închizătorul ia cu el cartuşul următor de
pe ridicătorul de cartuşe al încărcătorului şi îl introduce în camera
cartuşului. Canalul ţevii este închis de închizătorul aflat în poziţia
dinainte, pistolul fiind din nou gata pentru tragere.
Pentru a trage focul următor este necesar să se elibereze
trăgaciul, revenind astfel în poziţia iniţială şi apoi să se apese din nou
pe el. În acest fel se va efectua tragerea până la consumarea completă
a cartuşelor din încărcător.
După consumarea cartuşelor din încărcător, manşonul
închizător trebuie să fie reţinut în poziţia extremă dinapoi de către
opritorul său.

Destinaţia şi construcţia pieselor şi mecanismelor


pistolului
Ţeava are rolul de mecanism-motor, în interiorul ei având loc
arderea încărcăturii de pulbere. Cele patru ghinturi din interiorul ţevii
permit să se imprime glonţului mişcarea de rotaţie necesară asigurării
stabilităţii lui pe traiectorie. Pereţii părţii ghintuite sunt prevăzuţi cu
ghinturi în traseu elicoidal, format din goluri şi plinuri. Diametrul ţevii
între plinuri poartă denumirea de calibrul ţevii, care este de 7,65 mm.
Partea dinapoi a interiorului ţevii constituie camera de încărcare care
serveşte ca locaş pentru cartuş şi este prevăzută cu un umăr care se
reazemă pe o porţiune din corpul pistolului. Capătul dinapoi al ţevii
este prevăzut cu o porţiune înclinată în scopul dirijării cartuşului din
încărcător în camera de încărcare şi cu o degajare, care serveşte ca
locaş pentru gheara extractoare în timpul funcţionării. Conul de forţare
este porţiunea din interiorul ţevii care leagă camera cartuşului de
partea ghintuită şi are rolul de a asigura glonţului o poziţie optimă
înaintea amorsării încărcăturii de pulbere. Interiorului ţevii i se aplică
un tratament de suprafaţă prin cromarea lui cu un strat subţire de
crom, devenind în felul acesta o suprafaţă rezistentă şi lucioasă.
Exteriorul ţevii este neted şi brumat.
Ştiftul ţevii serveşte pentru rigidizarea fixării ţevii cu corpul.
Asamblarea ţevii cu corpul pistolului se face prin presare.
Corpul este piesa pe care se montează toate reperele ce
formează ansamblul pistolului. Corpul pistolului formează corp
comun cu mânerul.

94
În partea anterioară a corpului pistolului se găsesc:
- Deasupra – suportul pentru fixarea ţevii;
- Dedesubt – fereastra pentru introducerea trăgaciului şi o
fereastră pentru introducerea capătului nearticulat al gărzii trăgaciului.
În partea posterioară a corpului pistolului se găsesc:
- Deasupra – orificiul pentru opritorul agăţătorului;
- canalul pentru introducerea declanşatorului;
- orificiul pentru arcul şi pârghia cocoşului;
- locaşul pentru funcţionarea cocoşului.
- Dedesubt – fereastra pentru introducerea încărcătorului care
este străpunsă până deasupra;
- orificiul pentru arcul şi fixatorul gărzii trăgaciului;
- canalul pentru arcul şi zăvorul încărcătorului.
Pe partea dreaptă a corpului pistolului se găsesc:
- orificiul pentru axul trăgaciului, străpuns până în partea
stângă;
- o fereastră pentru fixarea pârghiei trăgaciului cu capătul
arcului trăgaciului şi cu trăgaciul;
- orificiul pentru axul trăgaciului, străpuns până în partea
stângă;
- orificiul pentru axul opritorului agăţătorului, străpuns în
partea stângă;
- un canal pentru ghidarea închizătorului;
- orificiul pentru capătul axului cocoşului;
- locaşul pentru puntea agăţătorului, străpuns până în partea
stângă;
- canalul unde funcţionează pârghia trăgaciului;
- orificiul pentru cepii agăţătorului, străpuns până în partea
stângă;
- fereastra pentru uşurare, străpunsă până în partea stângă;
- orificiul pentru şurubul plăselelor, străpuns până în partea
stângă;
- două orificii pentru uşurare, străpunse până în partea stângă;
- orificiul pentru axul zăvorului încărcătorului, străpuns până
în partea stângă;
- fereastra pentru fixarea plăselelor, străpunsă până în partea
stângă a corpului pistolului.
Pe partea stângă a corpului pistolului se găsesc:
95
- orificiul pentru fixarea opritorului închizătorului;
- canalul pentru opritorul manşonului închizător prevăzut în
partea superioară cu o degajare în formă de unghi;
- canalul pentru ghidarea manşonului închizător;
- orificiul pentru fixarea şi poziţionarea axului cocoşului.
Mecanismul de dare a focului se compune din:
- zăvorul încărcătorului cu axul său, care este legat funcţional
de pârghia cocoşului;
- pârghia cocoşului;
- cocoşul;
- agăţătorul cu cepii de fixare;
- opritorul agăţătorului cu arcul şi axul său;
- declanşatorul;
- pârghia trăgaciului;
- trăgaciul.

Demontarea şi montarea pistolului.


a) Demontarea pistolului se face pentru curăţirea, ungerea şi
controlul acestuia, precum şi pentru repararea sau înlocuirea pieselor
defecte, ori lipsă.
La demontarea şi montarea pistolului este necesară
respectarea următoarelor reguli:
- demontarea şi montarea să se facă pe o masă sau pe o
bancă, iar la câmp pe un aşternut sau pe o scândură curăţată în
prealabil de praf şi murdărie;
- în tot timpul montării se va ţine seama de seriile pieselor,
pentru a nu le amesteca cu piesele altor pistoale.
Demontarea pistolului poate fi parţială sau completă.
Demontarea parţială se execută în scopul curăţirii, ungerii
şi controlul pistolului.
Demontarea completă se execută în scopul înlocuirii
pieselor defecte sau lipsă, precum şi în cazurile când i se face o nouă
întreţinere (cu ulei sau unsoare) după efectuarea unei trageri
îndelungate şi numai în atelierele specializate.
Demontarea parţială a pistolului se efectuează în ordinea
următoare:
- se scoate încărcătorul din mânerul pistolului;

96
- se ţine pistolul de mâner cu mâna dreaptă, cu degetul mare
de la mâna stângă se apasă zăvorul încărcătorului spre înapoi, iar cu
degetul arătător de la mâna stângă se prinde de baza încărcătorului şi
se scoate încărcătorul din corpul pistolului,
- tot prin ţinerea pistolului în mâna dreaptă se trage manşonul
închizător cu mâna stângă, în direcţia părţii din spate a pistolului, iar
prin fereastra pentru aruncarea tuburilor, de la manşonul închizător se
verifică vizual dacă în camera cartuşului nu a rămas un cartuş, apoi se
eliberează manşonul închizător şi se deblochează piedica de siguranţă.
- se scoate manşonul închizător de pe corpul pistolului;
- ţinând pistolul în mâna dreaptă, cu mâna stângă, se duce
cocoşul în poziţia armat, se scoate capătul nearticulat al gărzii
trăgaciului din corpul pistolului, apoi cu degetul arătător al mâinii
drepte se apasă pe capătul gărzii trăgaciului, care a fost scos din corp
pentru a nu mai intra în locaşul său. Cu mâna stângă se prinde de
partea striată a manşonului închizător, se trage înapoi până la refuz, se
ridică puţin în sus de partea posterioară dându-se posibilitatea să se
mişte înainte sub acţiunea arcului recuperator şi apoi se scoate cu
mâna de pe corpul pistolului. Se introduce capătul gărzii în locaşul său
din corpul pistolului. În timpul acestei operaţi nu se apasă pe trăgaci;
- se scoate arcul recuperator de pe ţeavă. Se ţine pistolul de
mâner în mâna dreaptă, iar cu mâna stângă se prinde de arc, se
răsuceşte puţin spre dreapta şi se trage de el, spre poziţia din faţă a
pistolului până când iese de pe ţeavă.
Montarea se execută în ordinea inversă a demontării.

97
Incidente de tragere
FELUL CAUZELE REMEDIEREA
N
INCIDENTULUI INCIDENTULUI INCIDENTULUI
- Se va reîncărca
Rateu: -
- Capsa defectă, pistolul şi se va
închizătorul se
dacă aceasta continua tragerea
află cu frontalul
prezintă o amprentă (se înlătură cartuşul
ligheanului pe
adâncă a care nu a făcut
culata ţevii
1 percutorului. percuţia).
(închidere
1 - S-a întărit - Se va curăţa
completă),
unsoarea şi pistolul şi se va
cocoşul a făcut
percutorul nu-şi controla ieşirea
declanşarea, dar
face ieşirea percutorului care
percuţia nu s-a
completă. trebuie să fie 1,3 –
produs.
1,74 mm.
Intrarea - Se curăţă camera
- Murdărie în
incompletă a cartuşului, ligheanul
camera cartuşului
cartuşului în închizătorului,
sau tasarea porţiunii
cameră: panta de alimentare
semirotunde a
2 neînchiderea şi se apretează
ghearei extractoare,
2 cartuşului în tasările existente.
slăbirea arcului
cameră de către - Se schimbă arcul
recuperator şi a
închizător; recuperator şi arcul
arcului ridicătorului
cocoşul nu poate ridicătorului de
de cartuşe.
să fie declanşat. cartuşe.
- Se curăţă piesele
mobile ale
- Piesele sunt
Nearuncarea pistolului sau se
murdare, sau arcul
tubului-cartuş înlocuieşte arcul
ghiarei extractoare
3 prin fereastra ghearei extractoare.
nu mai are forţa
. închizătorului sau - Se ajustează dintele
necesară.
3 neextragerea lui opritorului
- Dintele opritorului
din camera închizătorului sau
închizătorului este
cartuşului. se înlocuieşte
defect.
manşonul
închizătorului.
Nefuncţionarea
- Se curăţă opritorul
opritorului - Opritorul
închizătorului şi se
închizătorului; închizătorului este
ajustează capătul de
4 închizătorul nu s- murdar sau uzat în
oprire.
4 a oprit în poziţia capătul de oprire.
-Se înlocuieşte arcul
din spate după - Arcul opritorului
opritorului
ultimul cartuş şi-a slăbit forţa.
închizătorului.
tras.
5 Nefuncţionarea - Este blocat arcul - Se curăţă
98
zăvorului încărcătorul,
încărcătorului din zăvorul
zăvorului
cauza unsorii sau încărcătorului, arcul
încărcătorului şi
5 nu există jocul de zăvorului şi se
fixarea incorectă a
0,2-0,8 mm între ajustează pintenul
încărcătorului.
baza încărcătorului de agăţare al
şi corpul pistolului. încărcătorului.
- În acest caz
Se produce
pistolul se trimite la
percuţia în poziţia - Percutorul sau
6 atelier pentru
când piedica de piedica de siguranţă
6 înlocuirea piedicii
siguranţă este în sunt defecte.
de siguranţă sau a
poziţia “sigur”.
percutorului.
Nearmarea - Ciocul de armare - Se trimite pistolul
cocoşului sau al cocoşului este la atelier şi se
neproducerea rupt, sau pragul de schimbă cocoşul
7 percuţiei când se armare al sau agăţătorul. Se
7 apasă pe trăgaci şi agăţătorului este schimbă clichetul
se găseşte cartuş uzat. Clichetul cocoşului dacă se
în camera cocoşului este rupt constată că este
cartuşului. în partea inferioară. rupt.
8 Cocoşul se află în - Pârghia
- Se trimite pistolul
8 poziţia “armat”, trăgaciului a ieşit
la atelier şi se
se apasă pe din locaşul de
înlocuieşte arcul
trăgaci şi cocoşul ghidare din corp
trăgaciului sau
nu revine în sau s-a rupt cepul
pârghia trăgaciului.
poziţia iniţială din de la pârghia
faţă. trăgaciului.

99
Întreţinerea, păstrarea şi curăţirea pistolului. Se execută
la fel ca la pistolul-mitralieră.
Caracteristicile tehnico-tactice ale pistolului calibru 7,65
mm, md. 1974
- Calibru ………………………………………7,65 mm;
- Lungimea pistolului ………………………....167,5 mm;
- Lungimea liniei de miră ……………………..118 mm;
- Lungimea ţevii ………………………………90,5 mm;
- Distanţa de tragere ochită …………………....25 m.
- Greutatea pistolului cu încărcător gol ………..0,520 Kg.f.;
- Greutatea pistolului cu încărcător plin …….....0,580 Kg.f.;
- Capacitatea încărcătorului ……………………7 cartuşe;
- Greutatea unui încărcător gol ……………….0,050 Kg.f.;
- Greutatea pistolului fără încărcător …………0,470 Kg.f.
- Viteza iniţială a glonţului ………………….305 ± 10m/s;
- Presiunea medie admisă ……………………1350
Kg.f/cm.p.;
- Bătaia maximă a glonţului …………………1500 m;
- Cadenţa de tragere …………………………cca. 24
lov./min;
- Lungimea cartuşului …………………………25 mm;
- Greutatea cartuşului …………………………7,7 g.f.;
- Lungimea glonţului …………………………12 mm;
- Greutatea glonţului …………………………4,75 g.f.;
- Greutatea încărcăturii de pulbere …………0,22 g.f.
- Numărul de cartuşe în cutia de carton ………24 buc.;
- Greutatea cutiei de carton cu 24 de cartuşe ……192 gr.f.;
- Capacitatea pentru ambalat a unei lăzi pistoale ……60 buc.;
- Greutatea brută a lăzii ……………………………..63 Kg.f.

5.2. Destinaţia şi caracteristicile pistoalelor Glock 17 şi 17L


Totdeauna se presupune ca pistolul GLOCK sau oricare altă
armă de foc, este încărcat şi capabil să execute foc, pe când, tu,
utilizatorul, erai convins de contrariu. Înainte de a fi scos încărcătorul,
controlată camera cartuşului, şi îndeplinite procedurile de descărcare,
aşa cum sunt prezentate în instrucţiuni, arma trebuie să fie considerată
a fi încărcată şi capabilă să tragă.

100
În timpul manipulărilor, arma nu trebuie să fie îndreptată spre
o altă persoană. Pentru a reduce posibilitatea unei descărcări
accidentale, nu plasaţi degetul pe trăgaci până când arma nu a fost
îndreptată spre ţintă şi nu intenţionaţi să trageţi. Dacă nu doriţi ca
arma să tragă, nu ţineţi degetul pe trăgaci.
Înaintea utilizării pistolului GLOCK trebuie citite şi înţelese
instrucţiunile de utilizare şi informaţiile despre siguranţa pistolului din
acest manual.
Orice armă de foc, inclusiv pistolul GLOCK, este o armă
periculoasă şi deci, nu trebuie să fie accesibilă persoanelor
neautorizate, în special copiilor.

Descriere generală
Pistolul semiautomat GLOCK “Safe Action” cu design-ul său
impecabil, prezintă toate caracteristicile unei arme moderne:
- masa totală extrem de mică;
- capacitate mare a încărcătorului;
- siguranţa mare a utilizatorului;
- performanţe remarcabile datorate combinaţiei dintre
tehnologii moderne de fabricare şi materiale cu calitate superioară.
Arma este un pistol automat care funcţionează pe baza
reculului manşonului şi dispune de o siguranţă automată a cuiului
percutor şi a trăgaciului de tip “Safe Action”.
Fiecare cartuş este încărcat automat până ce tot încărcătorul
este golit. După ultimul cartuş, manşonul rămâne în poziţia deschis,
blocat de pârghia de blocare.

Caracteristici principale
Noul sistem de trăgaci “Safe Action” oferă trăgătorului cea
mai bună posibilitate de a trage fiecare cartuş rapid, fără a avea nevoie
să manevreze dispozitive exterioare de asiguare/dezasigurare.
Cuiul percutor este semiarmat după fiecare cartuş tras şi este
complet asigurat. Nu există riscul unei descărcări accidentale datorate
căderii armei încărcate sau datorită şocurilor.
Pistolul poate executa focul numai prin apăsarea
DELIBERATĂ a trăgaciului. Degetul de pe trăgaci trebuie să
acţioneze prima dată pârghia de siguranţă (de la nivelul trăgaciului).
Descărcarea Pistolului nu este posibilă dacă se apasă excentric (dintr-o
101
parte, oblic, etc.) pe trăgaci, astfel încât pârghia de siguranţă nu-şi face
cursa completă.
Pârghia de blocare/deblocare a manşonului cât şi piesa de
blocare/deblocare a încărcătorului, pot fi uşor acţionate cu mâna cu
care se trage.
Corpul Pistolului – din plastic cu ghidaje din oţel călit – are
caracteristici remarcabile: dimensiuni reduse, unghi de prindere ideal,
masă mică.
Arma a trecut cu succes cele mai dificile teste militare şi/sau
industriale şi este considerată un produs de cea mai înaltă clasă.

Date tehnice
GLOCK 17 GLOCK 17 L
- Calibru …………9 x 19 mm ………………9 x 19 mm;
- Lungime …………186 mm ………………….225 mm;
- Înălţime ………......138 mm …………………138 mm;
- Grosime ……….......30 mm …………………...30 mm;
- Lungimea liniei de miră …165 mm …………...205 mm;
- Lungimea ţevii ………….114 mm ……………153 mm;
- Profilul ţevii: - hexagonal cu rotaţia pe dreapta
- Capacitate (buc.) încărcător…19……………….19.
- Masa (g) pistolului
- cu încărcător gol ……706 …………………751;
- - cu încărcător plin …...932 …………………977;
- Forţa de declanşare a trăgaciului 3,5* ………2,5 (2,0);
- Cursa trăgaciului (mm) ……2,5 …………………2,5.
* opţional 2,5 Kg.f. (2,0).

Componenţa completului
- pistol;
- încărcător;
- încărcător de rezervă;
- vergea de curăţare- perie de curăţare;
- cutie ermetică, din plastic, pentru transport şi păstrare.
Opţionale
- dispozitiv de încărcare rapidă;
- suport-lanternă;
- lanternă de mare putere.
102
Funcţionarea pistolului.
Pistolul este considerat încărcat (gata de tragere) dacă: există
cartuş pe ţeavă, cuiul percutor este semiarmat şi asigurat, trăgaciul
este în poziţia extremă, din faţă.
Pârghia de siguranţă, integrată în trăgaci, este acţionată cu
degetul arătător pentru a permite trăgaciului să execute cursa
completă.
Când trăgaciul este acţionat până la primul punct de presiune
(cursa 5 mm), arma este dezasigurată, adică bara pârghiei de siguranţă
trece în spatele rampei de siguranţă, iar siguranţa cuiului percutor este
tensionată.
În timp ce trăgaciul este acţionat mai mult, pârghia
trăgaciului eliberează cuiul percutor prin intermediul conectorului, iar
datorită forţei de presiune a gazelor, manşonul este deplasat către
spate. După o deplasare de circa 3 mm spre spate, blocajul dintre ţeavă
şi manşon va fi anulat, ţeava intrând într-o mişcare de basculare, în jos
peste modulul de blocare şi este reţinută în această poziţie. Manşonul
îşi continuă mişcarea de recul până în poziţia extremă. În timpul
acestei curse, tubul cartuş este extras din cameră de către extractor şi
apoi aruncat afară din pistol, de către ejector. Rampa manşonului
acţionează conectorul şi-l separă de pârghia trăgaciului. Aceasta
permite pârghiei trăgaciului să fie ridicată de către arcul trăgaciului şi
să fie redusă în crestătura cuiului percutor.
Arcul recuperator readuce manşonul în poziţia iniţială, ceea
ce determină:
- împingerea pârghiei trăgaciului spre rampa de siguranţă, de
către cuiul percutor;
- pregătirea pentru acţionare a siguranţei cuiului percutor;
- armarea cuiului percutor;
- extragerea unui nou cartuş, din încărcător şi introducerea
acestuia în camera cartuşului. Ţeava este blocată şi obturată de către
manşon.
Arma este din nou asigurată şi gata să tragă. După ce ultimul
cartuş a fost tras, manşonul este reţinut în poziţia “deschis” de către
pârghia de blocare a manşonului.
Piese componente: manşon; ţeava; ansamblu arc
recuperator; inaplicabil, încorporat în piesa 3; cui percutor; distanţier;
103
arcul cuiului percutor; arcuri inelare; siguranţa cuiului percutor; arcul
siguranţei cuiului percutor; gheara extractoare; piston de acţionare a
extractorului; arcul pistonului de acţionare a extractorului; arc reazem;
placa de fixare; tel; cătare; corp; arcul opritorului încărcătorului;
opritor încărcător; arcul opritorului manşonului; opritorul manşonului;
ansamblu de blocare; carcasa trăgaciului cu ejector; conector; arc
trăgaci; trăgaci cu bolţul trăgaciului; pârghia de oprire a manşonului;
axul trăgaciului; axul carcasei trăgaciului; ridicător; arcul
încărcătorului; baza încărcătorului; placa de bază a încărcătorului;
corpul încărcătorului.
Notă: Ansamblul arc recuperator nu se demontează.

Dispozitive de siguranţă
Arma nu dispune de sisteme de siguranţă dispuse la exterior,
care să necesite o acţionare separată. Toate dispozitivele de siguranţă
sau dispozitivele ce deblochează siguranţa, funcţionează automat.
Siguranţa trăgaciului: aceasta este încorporată în trăgaci sub
forma unei pârghii, care, dacă nu este acţionată, blochează trăgaciul.
Dacă se întâmplă ca arma să fie aruncată, sau dacă trăgaciul
este acţionat cu forţă dezaxată, este imposibil ca un cartuş să fie tras.
Această siguranţă poate fi acţionată (decuplată) numai dacă
se apasă cu degetul pe trăgaci.
Această situaţie oferă maximum de rapiditate în executarea
focului, concomitent cu o siguranţă maximă pentru trăgător.
Siguranţa cuiului percutor: în poziţia asigurat, siguranţa
cuiului percutor intră în profilul cuiului percutor şi îl blochează.
Această siguranţă este eliberată numai dacă este apăsat trăgaciul.
Funcţionarea siguranţei carcasei trăgaciului: cuiul percutor
apasă pârghia trăgaciului pe rampa siguranţei sub influenţa arcului
cuiului percutor. În această poziţie nu există posibilitatea eliberării
cuiului percutor.

Dispozitivul de ochire.
Constă din: partea din spate – ţelul şi partea din faţă –
cătarea, în care sunt inserate elemente albe, de contrast. Telul este
reglabil orizontal (în direcţie). Pentru reglarea pistolului în înălţime,
sunt disponibile cătări cu trei dimensiuni: 0,4 mm, + 0,8 mm sau 0,4
mm.
104
Încărcarea pistolului şi tragerea
Încărcătorul este încărcat cu fiecare cartuş, prin apăsarea
acestuia în încărcător de la partea din faţă, baza cartuşului fiind
presată în jos.
Dacă se utilizează dispozitivul de încărcare rapidă furnizat de
producător, se introduce acesta pe încărcător şi se aşează încărcătorul
pe o suprafaţă solidă. Ţineţi ferm încărcătorul şi aşezaţi degetul mare
deasupra dispozitivului de încărcare. Apăsaţi în jos dispozitivul de
încărcare şi ţinându-l presat, introduceţi câte un cartuş atât cât este
posibil.
În timpul presării cartuşelor în jos, suportul manşonului
alunecă în sus (eliberează arcul încărcătorului) şi cartuşele vor intra în
corpul încărcătorului. Repetaţi operaţia pentru următoarele cartuşe.
Introduceţi încărcătorul în pistol până când opritorul
încărcătorului este cuplat.
Trageţi înapoi manşonul şi lăsaţi-l să se deplaseze înainte în
poziţia finală. Degetul arătător al mâinii rămâne în afara gărzii
trăgaciului. Arma este acum asigurată şi gata să tragă.
După ce ultimul cartuş a fost tras, manşonul rămâne deschis.
Îndepărtaţi încărcătorul gol din armă apăsând piesa de blocare a
încărcătorului. Introduceţi un nou încărcător şi apoi, ori apăsaţi
pârghia de blocare a manşonului în jos, ori trageţi manşonul încet în
spate şi eliberaţi-l să se deplaseze înainte.

Descărcarea
- îndepărtaţi încărcătorul;
- trageţi manşonul înapoi pentru a extrage cartuşul (sau tubul
cartuş) care este pe ţeavă (cameră);
- verificaţi dacă nu există cartuş pe ţeavă;
- lăsaţi manşonul să revină în poziţia iniţială şi apăsaţi
complet trăgaciul.

Demontarea şi reasamblarea
1) Pentru curăţarea normală este suficient să demontaţi parţial
arma în părţile sale componente principale.
- manşonul;
- ţeava;
- arcul recuperator asamblat;
105
- corpul pistolului;
- încărcătorul.
Pentru întreţinerea şi curăţarea armei se recomandă să se
utilizeze echipamentul de curăţare furnizat ca accesoriu (vergeaua şi
peria), câlţi, uleiurile şi grăsimile speciale pentru arme disponibile la
distribuitorii specializaţi.
Pistoalele GLOCK sunt demontate parţial în următoarea
ordine:
- se îndepărtează încărcătorul;
- se verifică camera cartuşului dacă nu există cartuş şi se
percutează în gol;
- se apasă la maximum trăgaciul;
- se îndepărtează manşonul;
- se îndepărtează ţeava şi arcul recuperator din manşon.
Înainte de îndepărtarea manşonului se vor reaminti condiţiile
de siguranţă şi de garanţie.
Îndepărtarea manşonului se execută după cum urmează:
- prindeţi pistolul în mâna dreaptă sau stângă, aşa încât 4
degete să prindă manşonul şi degetul mare să fie în partea din spate a
corpului pistolului;
- folosind cele 4 degete, trageţi manşonul aproximativ 3 mm
în spate;
- trageţi în jos pârghia de blocaj a manşonului cu degetul
mare şi indexul mâinii drepte sau stângi (trăgaciul este în continuare
apăsat);
- împingeţi manşonul spre înainte şi separaţi-l de corp.
Dacă manşonul este tras înapoi prea mult (mai mult de 3
mm), trăgaciul se va mişca spre înainte; în aceste condiţii, manşonul
nu va putea fi separat de corp.
La demontarea pistolului nu forţaţi sau folosiţi alte obiecte
ajutătoare.
Îndepărtarea ţevii se execută după cum urmează:
- apăsaţi arcul recuperator spre înainte şi ridicaţi-l;
- scoateţi ansamblul arc recuperator din manşon;
- prindeţi ţeava de piesa de blocare a ţevii, apăsaţi-o uşor
înainte, ridicaţi-o şi trageţi-o înapoi afară din manşon.
Reasamblarea pistoalelor GLOCK se execută în ordinea
inversă demontării.
106
Verificarea dispozitivelor de siguranţă
Următoarele verificări de siguranţă se fac la intervale regulate
de timp, de exemplu înaintea fiecărei utilizări sau când se curăţă arma
după folosire:
Testarea funcţionării siguranţei trăgaciului:
- îndepărtaţi încărcătorul din pistol şi reasiguraţi-vă că nu este
încărcat. Apăsaţi complet trăgaciul.
- aduceţi înapoi trăgaciul în poziţia sa din faţă prin deplasarea
manşonului spre înapoi. Siguranţa trăgaciului (pârghia de la nivelul
trăgaciului) trebuie să fie cuplată complet.
Când este aplicată o presiune laterală asupra trăgaciului,
siguranţa trebuie să rămână cuplată, blocând astfel mişcarea
trăgaciului.
Neblocarea sau blocarea incompletă a trăgaciului indică că
siguranţa este defectă.
Nu reîncărcaţi sau utilizaţi arma până nu contactaţi firma
GLOCK sau o persoană autorizată de către aceasta.
Testarea funcţionării siguranţei cuiului percutor:
- demontaţi parţial arma aşa cum a fost descris în instrucţiuni
şi îndepărtaţi arcul recuperator şi ţeava de pe manşon.
- ţineţi manşonul în jos şi decomprimaţi siguranţa cuiului
percutor.
Cuiul percutor trebuie mişcat înainte astfel încât vârful
acestuia să fie vizibil din manşon.

5.3. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale pistolului-mitralieră


Pistolul-mitralieră cal. 7,62 mm, md. 1963 este o armă
individuală puternică, destinată pentru nimicirea forţei vii a
inamicului. Pentru nimicirea inamicului în lupta corp la corp, la
pistolul-mitralieră se pune baioneta-pumnal.
Pentru tragerea cu pistolul-mitralieră se întrebuinţează
cartuşe md. 1943, cu gloanţe (cu miez de oţel), trasoare şi perforant-
incendiare.
Cu pistolul-mitralieră se execută foc automat sau foc lovitură
cu lovitură.
Focul automat este principalul fel de foc ce se execută cu
pistolul-mitralieră; el se execută în serii scurte (până la 5 lovituri), în
serii lungi (până la 10 lovituri) şi continuu. În timpul tragerii,
107
alimentarea cu cartuşe a pistolului-mitralieră se face dintr-un
încărcător de tip sector, care are o capacitate de 30 de cartuşe.
Tragerea cea mai eficace cu pistolul-mitralieră se obţine la
distanţe de până la 400 m. Distanţa de tragere după înălţător este de
1000 m. Distanţa loviturii directe asupra ţintei-piept este de 350 m.
Focul concentrat al pistoalelor-mitralieră asupra obiectivelor terestre
se execută la distanţa de până la 800 m, iar asupra avioanelor şi
paraşutiştilor – până la 500 m.
Cadenţa de tragere teoretică este de cca. 600 de lovituri pe
minut.
Cadenţa de tragere practică este: când tragerea se execută în
serii – până la 100 de lovituri pe minut; când tragerea se execută foc
lovitură cu lovitură – până la 40 de lovituri pe minut.
Greutatea pistolului-mitralieră, fără baionetă-pumnal, cu
încărcătorul încărcat, este de 3,6 Kg cu pat din lemn de fag masiv şi
3,650 Kg cu pat din lemn stratificat.
Greutatea baionetei-pumnal, împreună cu teaca, este de 450g.

Noţiuni despre construcţia şi funcţionarea pistolului-


mitralieră
Pistolul-mitralieră se compune din următoarele piese şi
mecanisme principale:
• ţeava cu cutia închizătorului, cu aparatele de ochire şi
cu patul;
• capacul cutiei închizătorului;
• portînchizătorul cu pistonul de gaze;
• închizătorul;
• recuperatorul;
• tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
• mecanismul de dare a focului;
• ulucul;
• încărcătorul;
• baioneta-pumnal.
Din completul pistolului-mitralieră fac parte: accesoriile,
cureaua şi portîncărcătorul.

108
Funcţionarea automată se bazează pe folosirea energiei
gazelor, care sunt împinse din canalul ţevii spre pistonul de gaze al
portînchizătorului.
În timpul tragerii, o parte din gazele care urmează glonţul
pătrund din orificiul din peretele ţevii în camera de gaze, acţionează
asupra peretelui din faţă al pistonului de gaze şi împing pistonul şi
portînchizătorul cu închizătorul înapoi. Deplasându-se înapoi,
închizătorul deschide canalul ţevii, extrage tubul din camera cartuşului
şi îl aruncă afară, iar portînchizătorul comprimă arcul recuperator şi
armează cocoşul (îl aşează pe agăţătorul nucii de armare).
Portînchizătorul cu închizătorul revin în poziţia dinainte sub
acţiunea recuperatorului, închizătorul împinge cartuşul următor din
încărcător în camera cartuşului şi închide canalul ţevii, iar
portînchizătorul acţionează cu agăţătorul (nuca) autodeclanşatorului şi
eliberează nuca autodeclanşatorului cocoşului.
Închizătorul se închide prin răsucirea lui spre dreapta şi prin
intrarea pragurilor sale de armare după pragurile de armare ale cutiei
închizătorului.
Dacă piedica de siguranţă este pusă la foc automat (F.A.),
tragerea continuă atât timp cât se apasă pe trăgaci şi se găsesc cartuşe
în încărcător.
Dacă piedica de siguranţă este pusă la foc lovitură cu lovitură
(F.F.), când se apasă pe trăgaci, se trage o singură lovitură; pentru
tragerea loviturii următoare se lasă liber trăgaciul şi se apasă din nou
pe el; dacă piedica de siguranţă este pusă la sigur (S), apăsând pe
trăgaci, pistolul-mitralieră nu funcţionează.

Demontarea şi montarea pistolului-mitralieră


Demontarea pistolului-mitralieră poate fi parţială sau
completă: parţială – pentru curăţirea, ungerea şi controlul pistolului-
mitralieră; completă – pentru curăţare când pistolul-mitralieră este
prea murdar, după ce a stat în ploaie sau în zăpadă, când se schimbă
unsoarea şi când se repară.
Demontarea prea frecventă a pistolului-mitralieră este
dăunătoare, deoarce grăbeşte uzura pieselor şi a mecanismelor.
Demontarea şi montarea pistolului-mitralieră se execută pe o
masă sau pe un aşternut curat; piesele şi mecanismele se aşează în
ordinea demontării lor, se mânuiesc cu atenţie, nu se aşează piesele
109
una peste alta, nu se forţează şi nu se izbesc. La montarea pistolului-
mitralieră se confruntă serile de pe piesele lui; la fiecare pistol-
mitralieră, seria de pe cutia închizătorului trebuie să corespundă cu
seriile celorlalte piese.
Învăţarea demontării şi a montării pistolului-mitralieră este
permisă numai la demontarea parţială, mânuind piesele şi
mecanismele cu o deosebită precauţie.
Demontarea parţială:
• se scoate încărcătorul de la pistolul-mitralieră;
• se scoate penarul cu accesorii;
• se scoate vergeaua de la pistolul-mitralieră;
• se demontează capacul cutiei închizătorului;
• se demontează recuperatorul de la pistolul-mitralieră;
• se demontează portînchizătorul, împreună cu
închizătorul;
• se demontează închizătorul de la portînchizător;
• se demontează de la ţeavă apărătoarea mâinii stângi
cu cilindrul de gaze.
Montarea se execută în ordine inversă demontării.

Rolul şi descrierea pieselor şi mecanismelor pistolului-mitralieră


Ţeava serveşte la imprimarea direcţiei de mişcare a
glonţului. În interiorul său, ţeava are un canal cu patru ghinturi,
orientate de la stânga, în sus spre dreapta. Ghinturile servesc la
imprimarea mişcării de rotaţie a glonţului. Pragurile dintre golurile
ghinturilor se numesc plinuri. Distanţa dintre două plinuri diametral
opuse se numeşte calibrul ţevii; la pistolul-mitralieră, el este egal cu
7,62 mm. În culată, canalul este neted şi are forma unui tub de cartuş;
această parte a canalului se numeşte camera cartuşului. Camera
cartuşului este unită cu partea ghintuită a canalului ţevii prin conul de
forţare.
În exterior ţeava are: un filet la gura ţevii, baza cătării,
orificiul pentru evacuarea gazelor, camera de gaze, inelul de legătură,
baza înălţătorului, iar la retezetura culatei are o tăietură pentru gheara
extractorului. Baza cătării, camera de gaze şi baza înălţătorului sunt
fixate la ţeavă cu ajutorul ştifturilor.

110
Filetul (din stânga) de la gura ţevii serveşte la înşurubarea
întăritorului de recul pentru tragerea cu cartuşe de manevră; în scopul
de a feri filetul împotriva deteriorării, pe ţeavă este înşurubat
manşonul ţevii.
Baza cătării – are un umăr pentru vergea şi pentru mânerul
baionetei-pumnal, un orificiu pentru sania cătării, apărătoarea cătării şi
un fixator cu arc; fixatorul menţine întăritorul de recul pentru tragerea
cu cartuşe de manevră şi manşonul ţevii împotriva autodeşurubării de
la ţeavă, precum şi apărătoarea de la gura ţevii (capacul penarului)
împotriva răsucirii pe timpul curăţării canalului ţevii.
Camera de gaze serveşte pentru dirijarea acţiunii gazelor din
ţeavă asupra pistonului de gaze al portînchizătorului; ea are un racord
tubular cu canalul pentru pistonul de gaze şi cu orificii pentru ieşirea
gazelor, orificiul înclinat pentru evacuarea gazelor şi umărul pentru
mânerul baionetei-pumnal. În urechea umărului intră vergeaua.
Inelul de legătură serveşte pentru fixarea ulucului la
pistolul-mitralieră. El are un zăvor pentru uluc, un inel portcurea şi un
orificiu pentru vergea.
Ţeava este fixată, cu ajutorul unui ştift, de cutia
închizătorului şi nu se separă de ea.
Cutia închizătorului serveşte pentru îmbinarea pieselor şi a
mecanismelor pistolului-mitralieră pentru asigurarea închiderii
canalului ţevii cu închizătorul şi închiderii închizătorului; în cutia
închizătorului se găseşte mecanismul de dare a focului. Ea se închide
deasupra cu un capac.
Cutia închizătorului are:
- în interior: locaşuri pentru închiderea închizătorului, ai
căror pereţi din spate constituie pragurile de armare; nervuri şi praguri
directoare pentru dirijarea mişcării portînchizătorului şi închizătorului;
aruncător pentru aruncarea tuburilor; prag pentru fixarea pereţilor
laterali; prag pentru gheara încărcătorului şi câte un prag oval pe
pereţii laterali pentru dirijarea încărcătorului;
- în spate, deasupra – şanţuri: longitudinal – pentru călcâiul
tijei recuperatorului şi transversal – pentru capacul cutiei
închizătorului; coadă cu orificiu pentru fixarea patului în cutia
închizătorului;
- în pereţii laterali – câte patru orificii, din care trei pentru
axele mecanismului de dare a focului, iar al patrulea pentru pivoţii
111
piedicii de siguranţă; pe peretele din dreapta sunt două scobituri
pentru fixarea poziţiei piedicii de siguranţă la foc automat (F.A.) şi la
foc lovitură cu lovitură (F.F.);
- dedesubt: fereastră pentru încărcător şi fereastră pentru
trăgaci.
La cutia închizătorului sunt fixate: patul cu inel, mânerul-
pistol şi garda trăgaciului cu zăvorul încărcătorului.
Aparatele de ochire servesc pentru executarea ochirii cu
pistolul-mitralieră pe timpul tragerii asupra obiectivelor aflate la
diferite distanţe. Ele se compun din înălţător şi cătare.
Înălţătorul se compune din baza înălţătorului, arcul lamelar,
foaia înălţătorului şi cursorul.
Baza înălţătorului are: două sectoare pentru a pune foaia
înălţătorului la o anumită înălţime; urechi pentru fixarea foii
înălţătorului; orificii pentru ştift şi pentru zăvorul tubului de gaze. În
interior are un locaş pentru arcul lamelar şi o scobitură pentru
portînchizător. Pe peretele din spate are o tăietură semicirculară pentru
capacul cutiei închizătorului. Baza înălţătorului este montată pe ţeavă
şi fixată cu ştift.
Arcul lamelar se găseşte în locaşul bazei înălţătorului şi
menţine foaia înălţătorului în poziţia dată.
Foaia înălţătorului are o coamă cu crestătură pentru ochire şi
tăieturi pentru menţinerea cursorului în poziţia stabilită, cu ajutorul
zăvorului cu arc. Pe foaia înălţătorului este trecută o scară cu gradaţii
de la 1-10 şi cu litera “P”; cifrele scării reprezintă distanţele de tragere
în sute de metri; litera “P” reprezintă poziţia normală a înălţătorului,
care corespunde cu înălţătorul 3.
Cursorul este montat pe foaia înălţătorului şi se menţine în
poziţia dată cu ajutorul zăvorului.
Zăvorul are un dinte cu care, sub acţiunea arcului, intră în
tăietura foii înălţătorului.
Cătarea este înşurubată în sania care este fixată la baza
cătării. Sania şi baza cătării au trecute pe ele linii care determină
poziţia cătării după reglaj.
Capacul cutiei închizătorului fereşte de murdărie piesele şi
mecanismele care se găsesc în cutia închizătorului. În partea dreaptă,
capacul are o tăietură în formă de trepte, pentru trecerea tuburilor care
se aruncă în exterior şi pentru mişcarea mânerului de armare; în spate
112
are o fereastră pentru pragul tubului director al recuperatorului.
Capacul se fixează la cutia închizătorului cu ajutorul şanţului
semirotund de pe baza înălţătorului, al şanţului transversal al cutiei
închizătorului şi cu ajutorul pragului tubului director al
recuperatorului.
Patul şi mânerul-pistol servesc la mânuirea mai uşoară a
pistolului-mitralieră. Patul are un inel pentru curea, un locaş pentru
accesorii şi o talpă de metal cu un capac deasupra locaşului. În locaşul
patului este fixat un arc pentru împingerea penarului cu accesorii.
Portînchizătorul cu pistonul de gaze serveşte pentru
punerea în funcţiune a închizătorului şi a mecanismului de dare a
focului.
Portînchizătorul are:
- în interior :canale pentru recuperator şi pentru închizător;
- în partea dinapoi: un prag de siguranţă;
- în părţile laterale: şanţuri pentru mişcarea portînchizătorului
pe nervurile cutiei închizătorului;
- în partea dreaptă: prag pentru declanşarea (răsucirea)
agăţătorului autodeclanşatorului şi un mâner pentru reîncărcarea
pistolului-mitralieră;
- dedesubt: un şanţ profilat în care intră pragul director al
închizătorului şi un şanţ pentru trecerea aruncătorului cutiei
închizătorului. În partea dinainte a portînchizătorului este fixat un
piston de gaze.
Închizătorul serveşte pentru împingerea cartuşului în camera
cartuşului, pentru închiderea canalului ţevii, pentru percutarea capsei
şi pentru extragerea tubului (cartuşului) din camera cartuşului.
Închizătorul se compune din: - corp, percutor, extractor cu
arc şi cu ax şi axul percutorului.
Corpul închizătorului are: la retezătura dinainte – lighenaş
pentru fundul tubului şi locaş pentru extractor; două praguri de armare
care în momentul închiderii închizătorului intră în tăieturile cutiei
închizătorului; deasupra – un prag director pentru răsucirea
închizătorului la închidere şi la deschidere; pe partea stângă – un şanţ
longitudinal pentru trecerea aruncătorului cutiei închizătorului (la
capătul său şanţul este lărgit pentru a asigura răsucirea închizătorului
în momentul închiderii); în partea îngroşată a corpului închizătorului –

113
orificii pentru axul extractorului şi axul percutorului. În interior corpul
închizătorului are un canal pentru percutor.
Percutorul are vârf şi scobitură pentru ax.
Extractorul cu arc serveşte pentru extragerea tubului din
camera cartuşului şi pentru menţinerea lui până în momentul întâlnirii
cu aruncătorul cutiei închizătorului. Extractorul are gheara pentru
apucarea tubului, locaş pentru arc şi scobitură pentru ax.
Axul percutorului serveşte pentru fixarea percutorului şi
axul extractorului.
Recuperatorul serveşte pentru aducerea portînchizătorului
cu închizătorul în poziţia dinainte.
El se compune din arcul recuperatorului, tija de ghidare, tija
mobilă şi mufă.
Tija de ghidare are la capătul dinapoi un prag de sprijin
pentru arc, călcâi cu praguri pentru cuplarea cu cutia închizătorului şi
un prag pentru menţinerea capacului cutiei închizătorului.
Tija mobilă are la capătul său dinainte scobituri pentru
montarea mufei.
Apărătoarea mâinii cu tubul de gaze se compune din tubul
de gaze, inelele de legătură dinainte şi dinapoi, apărătoarea mâinii şi
semiinelul de metal.
Tubul de gaze serveşte pentru dirijarea mişcării pistonului de
gaze. El are nervuri directoare. Cu capătul său dinainte tubul de gaze
se montează pe racordul camerei de gaze.
Apărătoarea mâinii serveşte pentru apărarea mâinilor
pistolarului de arsuri pe timpul tragerii. Ea are un jgheab în care este
fixat semiinelul de metal care împinge apărătoarea mâinii de la tubul
de gaze (prin aceasta se exclude apariţia jocului apărătorii mâinii,
când se usucă lemnul).
Apărătoarea mâinii este fixată pe tubul de gaze cu ajutorul
inelelor de legătură dinainte şi dinapoi; inelul de legătură dinapoi are
un prag în care se sprijină zăvorul tubului de gaze.
Mecanismul de dare a focului serveşte pentru: eliberarea
cocoşului de pe nuca de armare sau de pe nuca autodeclanşatorului,
lovirea percutorului, asigurarea executării focului automat sau a
focului lovitură cu lovitură, încetarea tragerii, preîntâmpinarea tragerii
când închizătorul nu este închis şi asigurarea pistolului-mitralieră.

114
Mecanismul de dare a focului se găseşte în cutia
închizătorului, unde este fixat cu trei axe ce se înlocuiesc reciproc şi
se compune din: cocoşul cu arcul de armare; încetinitorul cocoşului cu
arcul său; trăgaci; agăţătorul pentru tragerea lovitură cu lovitură cu
arcul său; autodeclanşatorul cu arcul său şi piedica de siguranţă.
Ulucul serveşte pentru mânuirea pistolului-mitralieră şi
pentru protejarea mâinilor pistolarului împotriva arsurilor. El se
fixează la ţeavă dedesubt, cu ajutorul inelului de legătură şi la cutia
închizătorului, cu ajutorul pragului care intră în locaşul cutiei
închizătorului. În jgheabul ulucului se găseşte o garnitură de metal
pentru sprijinul ţevii, iar pe părţile laterale sunt umerii pentru degetele
mâinilor.
Scobiturile de pe uluc şi de pe apărătoarea mâinii formează
ferestre pentru răcirea ţevii şi a tubului de gaze pe timpul tragerii.
O parte din pistoalele-mitralieră au ulucuri prevăzute la
partea inferioară cu un mâner (acesta este cel de-al doilea mâner al
pistolului-mitralieră).
Încărcătorul serveşte pentru încărcarea cartuşelor în el şi
pentru trimiterea lor în cuita închizătorului. El se compune din corp,
capac, placa opritoare, arc şi ridicătorul de cartuşe.
Corpul încărcătorului îmbină toate piesele încărcătorului;
pereţii lui laterali au îndoituri pentru menţinerea cartuşelor împotriva
căderii şi praguri care limitează ridicarea ridicătorului de cartuşe; pe
peretele dinainte se găseşte o gheară, iar pe cel dinapoi se găseşte
umărul, cu ajutorul cărora încărcătorul se montează la cutia
închizătorului. Pe peretele dinapoi al corpului, în partea de jos, se
găseşte un orificiu de control, pentru a se vedea dacă încărcătorul este
încărcat complet cu cartuşe. Pereţii corpului sunt prevăzuţi cu nervuri,
pentru a mări rezistenţa la lovire.
Dedesubt, corpul se închide cu capac. Capacul are un orificu
pentru pragul plăcii opritoare.
În interiorul corpului se găsesc ridicătorul de cartuşe şi arcul
cu placa opritoare. Ridicătorul de cartuşe se menţine pe capătul de sus
al arcului, cu ajutorul îndoiturii interioare de pe peretele din dreapta;
ridicătorul de cartuşe are un prag care asigură aşezarea în zigzag a
cartuşelor din încărcător. Placa opritoare este fixată inseparabil la
capătul de jos al arcului şi menţine cu pragul său capacul
încărcătorului, pentru ca acesta să nu se deplaseze.
115
Baioneta-pumnal se pune la pistolul-mitralieră numai când
se întrevede necesitatea nimicirii inamicului în lupta corp la corp. În
restul timpului, ea se foloseşte ca pumnal, ca fierăstrău (pentru tăierea
metalului) şi ca foarfece (pentru tăierea sârmei).
Conductele reţelei de iluminat se taie câte una, scoţând, în
prealabil, cureaua de la baioneta-pumnal şi cureaua de suspensie de la
teacă. Când se taie conducta, se va urmări ca mâinile să nu atingă
suprafaţa de metal a baionetei-pumnal şi a tecii. Se interzice
executarea culoarelor în barajele de sârmă electrizate cu ajutorul
baionetei-pumnal.
Pe lamă se găsesc: marginea tăioasă; fierăstrăul; muchia
tăioasă care, în combinare cu teaca, se foloseşte ca foarfece, orificiul
în care se introduce pragul-ax al tecii.
Mânerul serveşte pentru mânuirea baionetei-pumnal şi pentru
fixarea la pistolul-mitralieră. Pe mâner se găsesc: pe faţa dinainte – un
inel pentru introducerea pe manşonul ţevii; un prag cu care baioneta-
pumnal intră în şanţul corespunzător de pe opritorul bazei cătării; un
agăţător pentru curea; pe faţa dinapoi – şanţuri longitudinale cu care
baioneta-pumnal se introduce pe pragurile corespunzătoare de pe
opritorul camerei de gaze; zăvorul; pragul de siguranţă; orificiul
pentru curea; fălcile din masă plastică şi o curea pentru fixarea pe
mână a baionetei-pumnal.
Teaca serveşte pentru punerea baionetei-pumnal la centură.
În afară de aceasta, ea se foloseşte, împreună cu baioneta-pumnal,
pentru tăierea sârmei; teaca are o suspensie cu două biliere şi o copcă,
pragul-ax, opritorul pentru limitarea răsucirii baionetei-pumnal când
se foloseşte ca foarfece şi un manşon de cauciuc pentru electroizolare;
în interiorul tecii se găseşte un arc lamelar, pentru menţinerea
baionetei-pumnal împotriva căderii.
Accesoriile pistolului-mitralieră
Accesoriile servesc pentru demontarea, montarea, curăţarea şi
ungerea pistolului-mitralieră. Accesoriile cuprind: vergeaua, cap-câlţi,
peria, şurubelniţa, dornul, bulonul, penarul şi bidonaşul.
Vergeaua se foloseşte pentru curăţarea şi ungerea canalului
ţevii şi a canalelor şi scobiturilor din celelalte piese ale pistolului-
mitralieră.

116
Vergeaua are un cap cu orificiul pentru dorn, filet pentru
înşurubarea ştergătorului sau a periei şi crestătura pentru cârpe sau
câlţi.
Vergeaua se montează la pistolul-mitralieră sub ţeavă.
Capul de câlţi se foloseşte pentru curăţarea şi ungerea
canalului ţevii, precum şi a canalelor şi a scobiturilor din celelalte
piese ale pistolului-mitralieră.
Peria se foloseşte numai pentru ungerea canalului ţevii.
Şurubelniţa, dornul şi bulonul se folosesc pe timpul
demontării şi al montării pistolului-mitralieră. Scobitura de la capătul
şurubelniţei este destinată pentru înşurubarea şi deşurubarea cătării,
iar scobitura laterală – pentru fixarea capului de câlţi la vergea. Pentru
a putea fi folosită mai uşor, şurubelniţa se introduce în orificiile
laterale ale penarului. Când se curăţă canalul ţevii, şurubelniţa se pune
în penar pe deasupra capului vergelei. Bulonul se foloseşte pe timpul
montării mecanismului de dare a focului. El menţine agăţătorul pentru
tragerea lovitură cu lovitură şi încetinitorul cocoşului cu arcul său pe
trăgaci.
Penarul serveşte pentru păstrarea capului de câlţi, periei,
şurubelniţei, dornului şi bulonului. El se închide cu un capac.
Penarul se foloseşte ca mâner pentru vergea pe timpul
curăţării şi al ungerii canalului ţevii, ca mâner pentru şurubelniţă pe
timpul înşurubării şi al deşurubării cătării şi pentru răsucirea zăvorului
tubului de gaze.
Penarul are orificii în care se introduce vergeaua pe timpul
curăţării pistolului-mitralieră; orificii ovale pentru şurubelniţă şi un
orificiu dreptunghiular pentru răsucirea zăvorului tubului de gaze pe
timpul demontării şi al montării pistolului-mitralieră.
Capacul se foloseşte ca apărătoare a ţevii pe timpul curăţării
canalului ţevii; el are un orificiu pentru dirijarea mişcării vergelei,
praguri interioare şi scobituri pentru fixarea la manşonul ţevii.
Orificiile laterale de pe capacul penarului sunt destinate
pentru dornul care se foloseşte pentru scoaterea capacului penarului de
pe ţeavă sau de pe penar.
Bidonaşul serveşte pentru apărarea uleiului folosit la ungerea
pistolului-mitralieră şi se poartă în buzunarul portîncărcătorului.

117
Incidente de tragere:
Incidentele şi Cauzele Procedeele de
remedierea lor incidentelor remediere
-Încărcătorul nu
- Se reîncarcă pistolul-
alimentează
mitralieră şi se continuă
pistolul-mitralieră
tragerea;
cu cartuşe.
- Încărcătorul este murdar - Se schimbă
Închizătorul este
sau defect; încărcătorul;
în poziţia
- Zăvorul încărcătorului este - Dacă zăvorul
dinainte, dar nu s-
defect. încărcătorului este
a produs lovitura
defect, se trimite
– nu există cartuş
pistolul-mitralieră la
în camera
atelierul artileristic.
caruşului.
- Înţepenirea
- Se ţine mânerul de
cartuşului.
armare al
Cartuşul s-a oprit
portînchizătorului, se
cu glonţul în
- Valţurile încărcătorului înlătură cartuşul
retezătura culatei
sunt îndoite. înţepenit şi se continuă
ţevii, piesele
tragerea. Dacă
mobile s-au oprit
incidentul se repetă, se
în poziţia de
schimbă încărcătorul.
mijloc.
- Se reîncarcă pistolul-
- Rateu.
mitralieră şi se continuă
Închizătorul este
tragerea. Dacă
în poziţia
incidentul se repetă se
dinainte, cartuşul - Cartuşul este defect;
controlează şi se curăţă
este în camera - Percutorul sau mecanismul
percutorul şi
cartuşului, de dare a focului este
mecanismul de dare a
cocoşul este defect; unsoarea este
focului; dacă acestea s-
coborât de pe murdară sau solidificată.
au rupt ori s-au uzat, se
nuca de armare,
trimite pistolul-
dar nu s-a produs
mitralieră la atelierul
percuţia.
artileristic.
- Tubul tras nu - Cartuşul sau camera - Se trage mânerul de
este extras din cartuşului sunt murdare. armare al
camera - Extractorul sau arcul său portînchizătorului
cartuşului. Tubul este murdar sau defect. înapoi şi, ţinându-l în
a rămas în camera poziţia dinapoi se scoate
cartuşului, încărcătorul şi se
cartuşul următor extrage cartuşul înfipt.
s-a înfipt cu Se extrage tubul tras din
glonţul în el, camera cartuşului cu
piesele mobile s- închizătorul sau cu
118
vergeaua. Se continuă
tragerea. Dacă
incidentul se repetă, se
curăţă camera cartuşului
şi cartuşele.
- Se controlează
au oprit în poziţia
extractorul de murdărie,
de mijloc.
apoi se continuă
tragerea.
- Dacă extractorul este
defect, se trimite
pistolul-mitralieră la
atelierul artileristic.
- Se trage mânerul de
armare al
- Tubul tras nu
portînchizătorului
este aruncat.
înapoi; se aruncă tubul
Tubul nu este
şi se continuă tragerea.
aruncat din cutia
- Piesele mobile, căile de - Dacă incidentul se
închizătorului, ci
gaze sau camera cartuşului repetă, se curăţă
a rămas în ea în
sunt murdare. orificiile de gaze,
faţa
- Extractorul este murdar piesele mobile şi
închizătorului sau
sau defect. camera cartuşului; se
este împins din
ung piesele mobile.
nou de închizător
Dacă extractorul este
în camera
defect, se timite
cartuşului.
pistolul-mitralieră la
atelierul artileristic.

Îngrijirea, păstrarea şi întreţinerea pistolului-mitralieră


Pistolul-mitralieră trebuie ţinut întotdeauna în deplină stare
de funcţionare şi gata de întrebuinţare. Aceasta se realizează prin
curăţarea şi ungerea lui la timp şi cu pricepere, prin păstrarea corectă,
prin mânuirea cu grijă şi prin înlocuirea sau repararea la timp a
pieselor şi a mecanismelor rupte şi defecte.
Curăţarea pistolului-mitralieră se execută:
- imediat după tragerea cu cartuşe de război sau de manevră;
- după executarea serviciului şi a exerciţiilor în teren fără
tragere, la ieşirea din serviciu sau la înapoierea de la exerciţii;
- în situaţii de luptă şi în aplicaţii cu durată mare – zilnic, pe
timpul acalmiei şi al pauzelor la aplicaţii;

119
- dacă pistolul-mitralieră stă nefolosit – cel puţin o dată pe
săptămână.
După executarea trageri cu cartuşe de război sau de manevră
se curăţă şi se ung canalul ţevii, închizătorul şi portînchizătorul cu
pistonul de gaze chiar în poligon sau în teren; la înapoierea de la
tragere sau din aplicaţie se execută curăţarea pistolului-mitralieră în
cursul următoarelor 3-4 zile, se şterge zilnic canalul ţevii cu cârpe
curate şi, dacă pe cârpe se observă zgură (negreală) sau rugină, se
curăţă canalul ţevii.
După curăţare, pistolul-mitralieră se unge. Unsoarea se aplică
numai pe suprafaţa bine curăţată şi uscată a metalului, pentru a nu
permite ca umezeala să acţioneze asupra metalului.
Ofiţerii sunt obligaţi să asiste din timp în timp la curăţarea
armamentului şi să controleze dacă ea se execută corect.
Date balistice şi de construcţie ale pistolului-mitralieră
cal. 7,62 mm, md. 1963 şi ale cartuşului md. 1943:
Distanţa de tragere după înălţător, în m ……………1000;
Distanţa loviturii directe asupra ţintei-piept, în m …..350;
Cadenţa de tragere teoretică în lovituri pe minut ……600;
Cadenţa de tragere, în lovituri pe minut:
- când tragerea se execută foc lovitură cu lovitură …… 40;
- când tragerea se execută în serii ………………..……100;
Viteza iniţială a glonţului, în m/s ………………..……715;
Distanţa până la care se păstrează efectul omorâtor al
glonţului, în m ........................................................................…1500;
Distanţa maximă la care ajunge glonţul, în m ………..3000;
Greutatea pistolului-mitralieră fără baionetă-pumnal, în Kg.:
- cu încărcătorul din aliaj uşor, neîncărcat ………...…..3,1;
- cu încărcătorul din aliaj uşor, încărcat …………...…..3,6;
Capacitatea încărcătorului, cartuşe ……………….....…30;
Greutatea încărcătorului, în Kg.:
- din aliaj uşor …………………………………….… 0,17;
- din oţel……………………………………………... 0,33;
Greutatea baionetei-pumnal, în Kg.:
-cu teacă ………..…………………………………… 0,45;
- fără teacă ………………………………………….. 0,26;
Calibrul, în mm ………………………………….….7,62;

120
Lungimea pistolului-mitralieră, în mm:
- cu baioneta-pumnal pusă ……………………………1020;
- fără baionetă-pumnal …………………………………870;
Lungimea ţevii, în mm …………………………………415;
Lungimea părţii ghintuite a ţevii, în mm ………………369;
Numărul de ghinturi …………………………………...….4;
Lungimea cursei ghinturilor, în mm ……………………240;
Grosimea cătării, în mm ……………………………..……2;
Lungimea liniei de miră, în mm ……………………...…378;
Greutatea cartuşului, în g. ……………………..…..........16,2;
Greutatea glonţului (obişnuit, cu miezul de oţel), în g. ......7,9
Greutatea încărcăturii de pulbere, în g. …………………..1,6.

5.4. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale puştii-mitralieră


Puşca-mitralieră cal. 7,62 mm Md. 1964 – este arma de bază
a grupei de pistolari. Ea se întrebuinţează pentru nimicirea forţei vii şi
lovirea mijloacelor de foc ale inamicului.
Pentru tragerea cu puşca-mitralieră se întrebuinţează cartuşe
md. 1943 cu gloanţe obişnuite, trasoare şi perforant-incendiare.
Tragerea cu puşca-mitralieră se execută în serii scurte (până
la 5 lovituri), serii lungi (până la 15 lovituri) şi prin foc continuu. În
afară de aceasta, mecanismul de dare a focului permite executarea
tragerii lovitură cu lovitură.
În timpul tragerii, alimentarea cu cartuşe se face dintr-un
încărcător-tambur cu capacitatea de 75 cartuşe sau dintr-un încărcător-
sector cu capacitatea de 40 cartuşe.
Eficacitatea maximă a focului puştii-mitralieră asupra
obiectivelor terestre se obţine la distanţe de până la 800 m, iar asupra
avioanelor şi paraşutiştilor la distanţe de până la 500 m.
Distanţa de tragere după înălţător este de 1000 m.
Distanţa loviturii directe asupra ţintei-piept este de 365 m.
Cadenţa de tragere teoretică este de aproximativ 600 lovituri pe minut.
Cadenţa de tragere practică când tragerea se execută în serii până la
150 lovituri pe minut; când tragerea se execută lovitură cu lovitură
până la 50 lovituri pe minut.
Greutatea puştii-mitralieră cu încărcător-tambur încărcat este
de 6,8 Kg, iar cu încărcător-sector încărcat de 5,6 Kg.

121
Noţiuni despre construcţia şi funcţionarea puştii-
mitralieră
Puşca-mitralieră se compune din următoarele piese şi
mecanisme principale:
• ţeava cu: cutia închizătorului, înălţătorul, cătarea,
crăcanul şi patul;
• capacul cutiei închizătorului;
• portînchizătorul cu pistonul de gaze;
• închizătorul;
• recuperatorul;
• tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
• mecanismul de dare a focului;
• ulucul;
• încărcătorul (tambur sau sector).
În completul puştii-mitralieră intră: accesoriile, cureaua,
învelitoarea şi genţile pentru încărcătoare.
Majoritatea pieselor şi mecanismelor puştii-mitralieră au
aceeaşi construcţie ca şi piesele şi mecanismele respective ale
pistolului-mitralieră cal. 7,62 mm Md. 1963 (A.K.M.).
Funcţionarea automată a puştii-mitralieră se bazează pe
întrebuinţarea energiei gazelor rezultate din arderea pulberii, care se
dirijează din canalul ţevii spre pistonul de gaze al portînchizătorului.
La darea focului, o parte din gazele care urmează glonţul
pătrund prin orificiul din peretele ţevii în camera de gaze, apasă pe
peretele frontal al pistonului de gaze şi împing pistonul cu
portînchizătorul înapoi.
Prin deplasarea portînchizătorului spre înapoi se produc
deszăvorârea închizătorului, extragerea tubului din camera cartuşului
şi aruncarea lui din cutia închizătorului, comprimarea arcului
recuperator şi armarea cocoşului. Deszăvorârea închizătorului se
produce prin rotirea lui în jurul axei longitudinale spre stânga, datorită
cărui fapt pragurile de înzăvorâre ale închizătorului ies din tăieturile
cutiei închizătorului.
Portînchizătorul cu închizătorul revin în poziţia iniţială sub
acţiunea recuperatorului, împinge un cartuş din încărcător în camera
cartuşului şi închide canalul ţevii, iar portînchizătorul eliberează braţul
scurt al autodeclanşatorului de pe pragul autodeclanşatorului.
122
Înzăvorârea închizătorului se produce prin rotirea lui în jurul axei
longitudinale spre dreapta, datorită cărui fapt pragurile de înzăvorâre
ale închizătorului se agaţă de pragurile de înzăvorâre ale cutiei
închizătorului.
Dacă piedica de siguranţă este pusă la “foc automat”, tragerea
se continuă cât timp se apasă pe trăgaci şi în încărcător sunt cartuşe.
Dacă piedica de siguranţă este pusă la “foc lovitură cu
lovitură”, la apăsarea pe trăgaci pleacă o singură lovitură; pentru a
trage lovitura următoare, se eliberează trăgaciul şi se apasă din nou pe
acesta.

Demontarea şi montarea puştii-mitralieră


Demontarea puştii-mitralieră poate fi parţială sau completă;
demontarea parţială se execută pentru curăţarea, ungerea şi controlul
puştii-mitralieră, iar demontarea completă – pentru curăţirea puştii-
mitralieră când aceasta este prea murdară, după ce a stat în ploaie sau
în zăpadă, când se schimbă unsoarea şi când se repară. Demontarea
prea frecventă a puştii-mitralieră grăbeşte uzura pieselor şi
mecanismelor.
Demontarea şi montarea puştii-mitralieră se execută pe o
masă sau pe un aşternut curat; piesele şi mecanismele se aşază în
ordinea demontării lor, se mânuiesc cu atenţie, nu se pun unele peste
altele, nu se forţează şi nu se izbesc.
La montarea puştii-mitralieră se confruntă seriile de pe piese:
la fiecare puşcă-mitralieră seria de pe cutia închizătorului trebuie să
corespundă cu seriile de pe tubul de gaze, portînchizător, închizător,
capacul cutiei închizătorului, cocoş, trăgaci, autodeclanşator şi pârghia
focului lovitură cu lovitură.
Învăţarea demontării şi montării folosind puştile-mitraliere de
luptă este admisă numai în cazuri excepţionale, respectându-se
măsurile de precauţie în mânuirea pieselor şi mecanismelor.

Demontarea parţială a puştii-mitralieră:


- se aşează puşca-mitralieră pe crăcan. Ţinând puşca-
mitralieră cu mâna stângă de uluc în poziţie verticală, cu mâna dreaptă
se desface clema arcuită şi se îndepărtează crăcanul de ţeavă, astfel ca
picioarele să ocupe o poziţie fixă: se aşează puşca-mitralieră pe
crăcan, cu gura ţevii spre stânga.
123
- se scoate încărcătorul. Ţinând puşca-mitralieră cu mâna
stângă de gâtul patului, se apucă încărcătorul cu mâna dreaptă.
Apăsând cu degetul mare pe zăvorul încărcătorului, se împinge partea
de jos a încărcătorului înainte şi se separă de puşca-mitralieră. După
aceasta se controlează dacă nu este vreun cartuş în camera cartuşului,
în care scop se trece piedica de siguranţă în poziţia de jos, se trage de
mânerul de armare înapoi, se controlează camera cartuşului, se dă
drumul la mânerul de armare şi se eliberează cocoşul de pe pragul de
armare.
- se scoate penarul cu accesorii. Se apasă cu degetul arătător
de la mâna dreaptă pe capacul locaşului pentru penar de la talpa
patului în aşa fel, încât penarul, sub acţiunea arcului, să iasă din locaş;
se deschide penarul şi se scot din el: capul de câlţi, peria, şurubelniţa,
dornul şi ştiftul.
- se scoate vergeaua. Se îndepărtează capătul vergelei de
ţeavă în aşa fel, încât vârful ei să iasă de sub umărul bazei cătării,
după care se scoate vergeaua înainte. Pentru scoaterea vergelei se
poate întrebuinţa dornul.
- se demontează capacul cutiei închizătorului. Cu mâna
stângă se apucă de gâtul patului; cu degetul mare al acestei mâini se
apasă pe pragul tubului de ghidare al recuperatorului, iar cu mâna
dreaptă se ridică puţin partea din spate a capacului cutiei
închizătorului şi se scoate capacul.
- se demontează recuperatorul. Ţinând puşca-mitralieră cu
mâna stângă de gâtul patului, cu mâna dreaptă se apucă de călcâiul
tubului de ghidare al recuperatorului şi se împinge către înainte până
la ieşirea călcâiului acestuia din şanţul longitudinal al cutiei
închizătorului; se ridică puţin capătul din spate al tubului de ghidare şi
se scoate recuperatorul din canalul portînchizătorului.
- se demontează portînchizătorul împreună cu închizătorul.
Se ţine în continuare puşca-mitralieră cu mâna stângă, iar cu mâna
dreaptă se trage portînchizătorul înapoi până la refuz; se ridică puţin
portînchizătorul împreună cu închizătorul şi se scoate din cutia
închizătorului.
- se demontează închizătorul de pe portînchizător. Se ia
portînchizătorul în mâna stângă, cu închizătorul în sus; cu mâna
dreaptă se trage închizătorul înapoi, se răsuceşte în aşa fel, încât

124
pragul director al închizătorului să iasă din şanţul profilat al
portînchizătorului şi se scoate închizătorul, împingându-l înainte.
- se demontează tubul de gaze împreună cu apărătoarea
mâinii. Ţinând puşca-mitralieră cu mâna stângă, cu mâna dreaptă se
introduce penarul cu orificiul dreptunghiular peste pârghia zăvorului
tubului de gaze; se răsuceşte zăvorul în poziţie verticală şi se scoate
tubul de gaze de pe racordul camerei de gaze.
Montarea se execută în ordine inversă demontării.
Rolul şi descrierea pieselor şi mecanismelor puştii-
mitralieră.
Sunt la fel cu cele de la pistolul-mitralieră.
Incidente de tragere.
Sunt la fel cu cele de la pistolul-mitralieră.
Îngrijirea, întreţinerea şi păstrarea puştii-mitralieră.
Sunt la fel cu cele de la pistolul-mitralieră.
Date balistice şi de construcţie ale puştii-mitralieră cal.
7,62 mm, md. 1964.
Distanţa de tragere după înălţător, în m ………..……..1000;
Distanţa loviturii directe asupra ţintei-piept, în m …...…365;
Cadenţa de tragere teoretică în lovituri pe minut ……… 600;
Cadenţa de tragere practică, în lovituri pe minut:
- când tragerea se execută foc lovitură cu lovitură ………50;
- când tragerea se execută în serii ………………………150;
Viteza iniţială a glonţului, în m/s ……………………….745;
Distanţa până la care se păstrează efectul omorâtor al
glonţului, în m ...1500;
Distanţa maximă la care ajunge glonţul, în m ………….3000;
Greutatea puştii-mitralieră, în Kg.:
- cu încărcător-tambur, neîncărcat …………………….5,6;
- cu încărcător-tambur, încărcat ……………...……….6,8;
- cu încărcător-sector, neîncărcat …………………….…5;
- cu încărcător-sector, încărcat …………...……………..5,6;
Capacitatea încărcătorului, cartuşe …………………75 şi 40;
Greutatea încărcătorului, în Kg.:
- tambur …………….......………….………………..…0,9;
- sector…………………...……………………………..0,2;
Calibrul, în mm ………………………..………………7,62;
Lungimea puştii-mitralieră, în mm.:……………………1040;
125
Lungimea ţevii, în mm …………………………...……..590;
Lungimea părţii ghintuite a ţevii, în mm ……………….544;
Numărul de ghinturi ………………………………….……4;
Lungimea cursei ghinturilor, în mm ……………………240;
Grosimea cătării, în mm …………………………………..2;
Lungimea liniei de miră, în mm …………………………555;
Greutatea cartuşului, în g. ………………………………16,2;
Greutatea glonţului (obişnuit, cu miezul de oţel), în g. …7,9;
Greutatea încărcăturii de pulbere, în g. …………………1,6.

5.5. Destinaţia şi caracteristicile tehnico-tactice ale puştii semiautomate cu


lunetă – P.S.L
Puşca semiautomată cu lunetă este arma din dotarea
puşcaşului lunetist, destinată pentru distrugerea diferitelor obiective
izolate, care apar, în mişcare, neadăpostite şi mascate.
Pentru nimicirea inamicului în lupta corp la corp, la puşca
semiautomată cu lunetă se montează baioneta-pumnal.
Pentru tragerea cu puşca semiautomată se folosesc cartuşe cu
glonţ obişnuit (uşoare Md. 1908 cu miez de oţel).
Tragerea se execută numai foc cu foc, darea focului făcându-
se manual iar încărcarea, armarea, automat. În timpul tragerii
alimentarea cu cartuşe se face din încărcător.

Principalele caracteristici tehnico-tactice:


- Calibrul ţevii ……………………………………7,62 mm;
- Distanţa maximă de tragere după înălţător ………1200 m;
- Distanţa maximă de tragere cu luneta ……………1300 m;
- Distanţa eficace de tragere …….…………………800 m;
- Distanţa până la care se păstrează efectul omorâtor al
glonţului …3800 m;
- Viteza de tragere (cadenţa practică) …………8-10 lov./min
- Capacitatea încărcătorului ………………………10 cartuşe;
- Greutatea puştii fără baionetă, cu lunetă şi încărcător g…
4900 g.f.;
- Greutatea puştii fără baionetă, lunetă şi încărcător 4060 g.f.;
- Lungimea puştii fără baionetă …………………1150 mm;
- Lungimea puştii cu baionetă …………………...1300 mm;
- Lungimea ţevii …………………………………620 mm;
126
- Lungimea părţii ghintuite ………………………565 mm;
- Numărul ghinturilor ………………………………4;
- Pasul ghinturilor …………………………………..320 mm;
- Lungimea liniei de miră ………………………590 ± 1 mm;
- Viteza iniţială a glonţului …………………………830 m/s;
- Greutatea cartuşului ………………………………21,8 g.f.;
- Greutatea glonţului obişnuit cu miez de oţel ………9,6 g.f.;
- Greutatea încărcăturii de pulbere ………………….3,1 g.f.;
- Puterea măritoare a lunetei …………………..………4 x;
- Câmpul vizual al lunetei ………………………………6o;
- Diametrul pupilei de ieşire …………………...…....6 mm;
- Puterea separatoare …………………………………12 s;
- Greutatea lunetei ……………………………560 ± 20 g.f.

Construcţia şi funcţionarea puştii semiautomate 7,62 mm


cu lunetă
Puşca semiautomată cu lunetă se compune, în principal, din
următoarele piese şi mecanisme:
• ţeava cu cutia mecanismelor şi aparatele de ochire;
• ulucul ţevii;
• încărcătorul;
• tubul de gaze cu apărătoarea mâinii;
• portînchizătorul;
• recuperatorul;
• mecanismul de dare a focului;
• capacul cutiei mecanismelor;
• baioneta-pumnal;
• închizătorul;
• patul;
• luneta.
Din completul puştii semiautomate cu lunetă mai fac parte:
- accesoriile, cureaua, husa lunetei şi geanta pentru
încărcătoare.
Puşca semiautomată cu lunetă este o armă cu rearmare
automată, bazată pe folosirea energiei gazelor care sunt dirijate din
canalul ţevii asupra pistonului de gaze al portînchizătorului.

127
În timpul tragerii, o parte din gazele rezultate din arderea
pulberii şi care însoţesc glonţul spre gura ţevii, pătrund prin orificiul
din peretele ţevii în camera de gaze, acţionează asupra pistonului de
gaze şi împing portînchizătorul spre înapoi.
Deplasându-se înapoi, închizătorul se deszăvorăşte de la
ţeavă, cu gheara extractoare extrage tubul-cartuş din camera
cartuşului, care în momentul când ia contact cu aruncătorul de tuburi
este aruncat în afară. Portînchizătorul, în mişcare, comprimă arcul
recuperator şi armează cocoşul.
Sub acţiunea arcului recuperator are loc revenirea
portînchizătorului şi închizătorului în poziţia dinainte.
În timpul revenirii, închizătorul împinge cartuşul de deasupra
din încărcător în camera cartuşului şi se înzăvorăşte la ţeavă, iar
portînchizătorul acţionează pârghia de declanşare automată scoţând
braţul scurt al autodeclanşatorului din pragul cocoşului, care se
sprijină pe pragul profilat al trăgaciului.
Închizătorul se înzăvoreşte prin răsucirea lui spre dreapta şi
prin intrarea pragurilor sale de înzăvorâre în şanţurile bucelei cutiei
mecanismelor. Pentru a putea trage lovitura următoare, mai întâi
trebuie eliberat trăgaciul (cocoşul se eliberează din agăţător şi se
sprijină pe pragul profilat al trăgaciului) apoi se apasă din nou pe
trăgaci.
După tragerea ultimului cartuş din încărcător, pe timpul
cursei înapoi a portînchizătorului cu închizătorul, ridicătorul de
cartuşe acţionează asupra opritorului închizătorului împingându-l în
sus. La revenire, ansamblul portînchizător-închizător este blocat în
poziţia dinapoi.
După montarea unui nou încărcător (încărcat) se trage înapoi
mânerul de armare şi se eliberează. Sub acţiunea arcului recuperator
are loc revenirea şi încărcarea armei, putându-se continua tragerea.
Demontarea şi montarea P.S.L.:
• demontarea încărcătorului;
• demontarea lunetei de la puşcă;
• demontarea capacului cutiei mecanismelor;
• demontarea recuperatorului de la puşcă;
• demontarea portînchizătorului cu închizătorul;
• demontarea închizătorului din portînchizător;

128
• demontarea apărătorii mâinii cu tubul de gaze.
Montarea se execută în ordine inversă demontării.
Rolul şi descrierea mecanismelor şi pieselor P.S.L.:
Ţeava are rolul de a imprima glonţului atât o mişcare în sens
longitudinal, cât şi o mişcare de rotaţie (pentru a asigura stabilitatea pe
traiectorie). Interiorul ţevii este un canal cu patru ghinturi, ce servesc
la imprimarea mişcării de rotaţie a glonţului. Ghintuirea este pe
dreapta, pasul ghinturilor fiind de 320 mm; lungimea părţii ghintuite
este 565 mm, lungimea totală a ţevii find de 620 mm.
Canalul ţevii cuprinde următoarele porţiuni: camera
cartuşului, conul de forţare şi partea ghintuită în care se află orificiul
pentru efectuarea împrumutului de gaze, necesar rearmării automate a
puştii. Interiorul ţevii este acoperit cu un strat de crom, în scopul
măririi rezistenţei ţevii la trageri cât şi împotriva acţiunii agenţilor
atmosferici.
Ţeava se montează la cutia mecanismelor prin intermediul
bucelei cutiei mecanismelor.
La exterior ţeava are montat pe ea ascunzătorul de flăcări,
buceaua pentru prinderea baionetei, blocul cătării cu baza cătării,
camera de gaze (corpul ei), inelul ulucului ţevii şi blocul înălţătorului
cu zăvorul apărătorii mâinii.
Ascunzătorul de flăcări, are rolul de a masca flăcările care
ies pe la gura ţevii, în urma glonţului, pentru a îngreuia descoperirea
locului din care se execută tragerea, mai ales în timpul nopţii.
Ascunzătorul de flăcări se montează la armă prin înşurubare la gura
ţevii.
Blocul cătării se găseşte montat pe ţeava puştii, înspre gura
ţevii. Blocul cătării cuprinde baza cătării şi fixatorul ascunzătorului de
flăcări.
Buceaua de prindere a baionetei se găseşte montată pe ţeavă,
în urma blocului cătării, şi are rolul de a asigura montarea baionetei-
pumnal la puşcă.
Camera de gaze se află montată pe ţeavă, în spatele bucelei
de prindere a baionetei, cu canalul înclinat, care-i străpunge corpul, în
prelungirea canalului din peretele ţevii, asigurând dirijarea unei
cantităţi din gazele rezultate în urma tragerii în ţeavă, spre pistonul de
gaze.

129
La camera de gaze se racordează tubul de gaze, formând
împreună spaţiul în care are loc transformarea presiunii gazelor în
forţa necesară reculului portînchizătorului.
Inelul ulucului ţevii cu zăvorul ulucului au rolul de a asigura
montarea ulucului la puşcă, permiţând montarea şi demontarea, cu
uşurinţă, a acestuia.
Blocul înălţătorului cu zăvorul apărătorii mâinii, se află
montate pe ţeavă în partea din spate a ţevii. Corpul blocului are un
canal longitudinal, care se găseşte în prelungirea tubului de gaze şi are
rolul de a permite culisarea ansamblului portînchizător – piston de
gaze. Pe suprafaţa de sus a blocului înălţătorului se montează foaia
gradată cu arcul şi cursorul său, asigurându-se prin intermediul unui
ghidaj profilat şi al cursorului, modificarea unghiului de înălţător în
funcţie de distanţa de tragere. Pe peretele dinspre gura ţevii se află
montat zăvorul apărătorii mâinii.
Buceaua cutiei mecanismelor se găseşte asamblată
nedemontabil pe corpul cutiei mecanismelor în partea dinspre ţeavă.
Buceaua asigură legătura dintre ţeavă şi cutia mecanismelor şi permite
executarea mişcării de rotaţie a închizătorului pentru înzăvorârea şi
deszăvorârea acestuia la ţeavă. Se compune din buceaua propriu-zisă
şi piesa de înzăvorâre fixată la bucea printr-un nit.
Corpul cutiei mecanismelor este format din doi pereţi
laterali şi un perete de fund. În partea de sus corpul cutiei
mecanismelor este deschis permiţând culisarea mecanismului reculant.
Corpul cutiei mecanismelor are în interior:
- două nervuri de ghidare ale portînchizătorului, care sunt
prevăzute cu locaşuri care permit montarea şi demontarea
portînchizătorului de la puşcă;
- pe peretele lateral stânga o nervură de ghidare a corpului
portînchizătorului, nervură care prezintă aruncătorul de tuburi trase;
- pe peretele lateral dreapta o nervură de ghidare pe care
culisează pârghia de declanşare;
- transversal, între pereţii laterali, se găseşte puntea cutiei
mecanismelor cu locaşul pentru opritorul închizătorului.
Corpul cutiei mecanismelor are la exterior:
- pe peretele lateral stânga, ghidajul lunetei;
- în partea dinspre patul puştii, deasupra, un şanţ longitudinal
pentru călcâiul recuperatorului;
130
- sub peretele de fund, garda trăgaciului cu zăvorul
încărcătorului;
- pe peretele lateral dreapta, două scobituri şi literele “S” şi
“F” (“S” – sigur; “F” – foc). De asemenea, corpul cutiei mecanismelor
este prevăzut cu orificii în pereţii laterali pentru axul
autodeclanşatorului, cocoşul şi trăgaciul şi orificiul profilat pentru
sectorul piedicii de siguranţă. În peretele de fund se găseşte fereastra
încărcătorului, unde se montează încărcătorul şi fereastra pentru coada
trăgaciului.
Luneta este un aparat optico-mecanic cu posibilităţi de
reglare în direcţie şi în înălţime a poziţiei axei sale în raport cu axa
ţevii. Ochirea prin lunetă se face cu ajutorul reticulului gradat din
sistemul optic al lunetei.

Accesoriile puştii semiautomate cu lunetă


Accesoriile se folosesc pentru a uşura montarea şi
demontarea puştii, precum şi pentru a efectua curăţirea şi ungerea ei.
Completul puştii semiautomate cu lunetă cuprinde
următoarele accesorii: vergeaua, capul-câlţi, peria, şurubelniţa, dornul,
bulonul, alezorul, penarul şi bidonaşul.
Vergeaua se utilizează la curăţirea şi ungerea canalului ţevii,
în principal, şi pentru curăţirea şi ungerea celorlalte canale şi scobituri
ale puştii. Vergeaua se compune din două secţiuni ce se înşurubează
una în alta. La una din secţiuni, vergeaua are un cap pentru îmbinarea
cu penarul, iar cealaltă secţiune are un cap filetat pentru înşurubarea la
vergea a capului-câlţi şi a periei.
Capul-câlţi se prezintă sub forma unei tije scurte având un
cap filetat pentru montarea la vergea şi un cap prevăzut cu un canal
prin care se trec câlţii sau fâşii de cârpă curată. Se foloseşte la
curăţirea canalului ţevii şi a celorlalte canale ale puştii.
Peria se foloseşte numai pentru ungerea canalului ţevii.
Şurubelniţa se foloseşte la montarea şi demontarea puştii,
pentru curăţirea camerei de gaze şi a tubului de gaze, precum şi drept
cheie pentru reglarea cătării în înălţime; de asemenea are o scobitură
laterală pentru fixarea capului-câlţi la vergea.
Pentru a putea fi folosită cu mai multă uşurinţă, şurubelniţa
se introduce în orificiile laterale ale penarului, care-i serveşte ca
mâner.
131
Dornul se foloseşte pentru scoaterea axelor şi bolţurilor.
Bulonul se foloseşte la montarea mecanismului de dare a
focului. El menţine agăţătorul cu arcul său în canalul trăgaciului la
montarea trăgaciului în cutia mecanismelor.
Penarul serveşte la păstrarea celorlalte accesorii, cu excepţia
vergelei şi a bidonaşului, având forma unui tub închis cu un capac.
Penarul se mai foloseşte: drept mâner pentru vergea pe
timpul curăţării şi a ungerii canalului ţevii; drept mâner pentru
şurubelniţă; pentru răsucirea zăvorului tubului de gaze.
Capacul penarului are rolul de a închide penarul.
Bidonaşul este prevăzut cu două compartimente şi este
destinat păstrării substanţelor necesare curăţirii şi ungerii pieselor şi
mecanismelor puştii.
Accesoriile împreună cu luneta (în husa ei) şi accesoriile
lunetei, bidonaşul (în husa lui) şi patru încărcătoare se păstrează în
geanta pentru încărcătoare.
Geanta pentru încărcătoare este confecţionată din pânză şi are
patru buzunare mici pentru încărcătoare (la exterior) şi un
compartiment mare unde se introduc luneta acoperită cu husa ei şi
accesoriile lunetei şi bidonaşul în husa lui. Acest compartiment se
acoperă cu un capac care are un compartiment pentru penar cu
accesoriile lui.
Geanta astfel încărcată se poartă la centură, fiind prevăzută în
acest scop cu două găici pentru centură.
Incidente de tragere.
Sunt la fel ca la pistolul-mitralieră.
Întreţinerea, depozitarea şi curăţirea P.S.L..
Puşca semiautomată cu lunetă trebuie ţinută în perfectă stare
de funcţionare şi gata de întrebuinţare, în orice moment. Aceasta
necesită curăţirea şi ungerea la timp cu multă atenţie, precum şi
înlocuirea sau repararea în termen scurt a pieselor şi mecanismelor
uzate sau defecte.
Curăţirea puştii semiautomate cu lunetă în serviciu la unităţi
se face în următoarele situaţii:
- la pregătirea puştii pentru tragere;
- după executarea tragerilor cu puşca folosind cartuşe de
război sau de manevră;

132
- după executarea serviciului de pază şi a exerciţiilor în teren
chiar dacă puşca nu a fost folosită;
- în timpul aplicaţiilor cu durată mare şi a situaţiilor de luptă,
curăţirea şi ungerea puştii se fac zilnic, în timpul pauzelor la aplicaţii
şi pe timpul acalmiei;
- în situaţia nefolosirii puştii semiautomate cu lunetă curăţirea
se execută, cel puţin, o dată pe săptămână.
După executarea tragerii cu cartuşe de război se curăţă şi se
unge: canalul ţevii, închizătorul şi portînchizătorul cu pistonul de
gaze, camera de gaze. Operaţiile de curăţire şi ungere se execută direct
în poligon sau teren.
La înapoierea de la tragere sau din aplicaţie se execută
curăţirea completă a puştii semiautomate cu lunetă; în următoarele 3-4
zile se repetă curăţirea canalului ţevii şi a celorlalte mecanisme. Zilnic
se şterge canalul ţevii cu cârpă uscată pentru a se curăţa imediat ce
apar pete de rugină sau se observă zgură.
După curăţire, puşca semiautomată cu lunetă se unge. Se ung
suprafeţele metalice, bine curăţate şi uscate, pentru a nu permite
umezelii să acţioneze asupra metalului.
Ofiţerii sunt obligaţi să asiste periodic la curăţarea puştilor
semiautomate cu lunetă din dotarea unităţii respective şi să controleze
dacă curăţarea s-a efectuat corect.
La unităţile ce se găsesc în cazarmă sau în tabără curăţarea
puştilor semiautomate cu lunetă se execută în locuri special destinate
acestei operaţii pe mese utilate şi amenajate în acest scop. La unităţile
ce se găsesc în luptă sau în marş, curăţarea se execută pe aşternuturi,
scânduri, placaj etc. care au fost curăţate de murdărie şi praf.
Pentru curăţarea şi ungerea puştii semiautomate cu lunetă se
utilizează următoarele substanţe şi materiale:
- ulei de funcţionare AU. Uleiul se întrebuinţează pentru
curăţarea puştii semiautomate cu lunetă şi ungerea pieselor şi
mecanismelor sale în cazul puştilor aflate în folosire curentă la unităţi;
- amestecul de unsoare de tun cu unsoare de armă, în
proporţie de 1:1, pentru ungerea canalului ţevii, a pieselor şi
mecanismelor, precum şi a accesoriilor puştilor semiautomate cu
lunetă ce se predau la depozit pentru o păstrare mai îndelungată;
- petrol sau white-spirt pentru diluarea şi spălarea unsorii, în
special la puştile semiautomate cu lunetă care au stat un timp mai
133
îndelungat în depozit. Pentru curăţarea puştii semiautomate cu lunetă
folosită curent se utilizează uleiul de funcţionare AU. În condiţiile de
campanie puşca se curăţă numai cu ulei de funcţionare AU.
După folosirea petrolului şi white-spirtului piesele trebuie
bine şterse şi uscate.
Cârpe. Cârpele sunt folosite pentru ştergerea, curăţarea şi
ungerea tuturor pieselor şi a mecanismelor puştii.
Câlţi (fibră de in scurtă) curăţiţi de partea lemnoasă. Câlţii se
folosesc numai pentru curăţarea canalului ţevii.
Beţişoare din lemn de esenţă moale. Este permisă folosirea
beţişoarelor din lemn de esenţă moale pentru curăţarea şanţurilor, a
scobiturilor şi a orificiilor.

5.6. Destinaţia şi caracteristicile tehnico-tactice ale mitralierei


Mitraliera 7,62 mm md. 1966 M pe afet uşor este o armă
automată puternică a companiei de infanterie.
Ea se întrebuinţează pentru nimicirea personalului şi
mijloacelor de foc ale inamicului, precum şi a ţintelor aeriene.
La tragerea cu mitraliera se folosesc cartuşe 7,62 mm lung,
cu glonţ cu miez de oţel perforant incendiar şi trasor.
Tragerea cu mitraliera se execută în serii scurte (5-10
lovituri), în serii lungi (până la 10 lovituri) şi prin foc continuu.
În timpul tragerii, alimentarea cu cartuşe se face din bandă
metalică aşezată în cutii. Capacitatea benzii este de 100 sau 200 (250)
cartuşe. Cutia port-bandă pentru 100 cartuşe se foloseşte la tragerea de
pe crăcan, fixându-se la suportul de la mitralieră; pentru tragerea de pe
afet se utilizează cutia pentru 200 (250) cartuşe, fixată pe piciorul din
dreapta al afetului.
Bătaia eficace a mitralierei se obţine până la distanţa de 1000
m; focul prin surprindere asupra ţintelor aflate la distanţe de până la
600 m dă rezultatele cele mai bune. Distanţa maximă de tragere după
înălţător este de 1500 m.
Distanţa loviturii razante la tragerea asupra ţintei-piept este
de 420 m, iar asupra ţintei alergând este de 640 m.
Cadenţa de tragere teoretică este de aproximativ 650
lov./min., iar cadenţa de tragere practică – până la 250 lov./min.
Răcirea ţevii mitralierei se face cu aer, aceasta permiţând
executarea focului continuu până la 500 lovituri, după care ţeava se
134
lasă să se răcească sau, dacă este necesar să se continue tragerea, ţeava
încălzită se înlocuieşte cu cea de rezervă.
Tragerea cu mitraliera se poate executa de pe crăcan sau de
pe afet. Afetul permite executarea focului cu mitraliera asupra
obiectivelor terestre şi a ţintelor aeriene şi asigură mărirea eficacităţii
tragerii la distanţe mari.
Pentru mitraliera cu afet câmpul orizontal de tragere asupra
obiectivelor terestre, folosind limitatorii, este de ± 30o, iar asupra
ţintelor aeriene n . 360o; câmpul vertical de tragere în poziţie culcat
sau aşezat este de – 10o + 20o. Înălţimea axului ţevii când se trage de
pe afet în poziţie culcat este de 315 mm, în poziţie în genunchi este de
850 mm, iar în picioare, din şanţul de tragere, 600 mm.
Greutatea totală a mitralierei fără afet este de 7,5 Kg, cu afet
– 12 Kg. Greutatea cutiei port-bandă cu bandă şi 100 cartuşe este de
3,9 Kg, iar cu 200 cartuşe – 8 Kg.

Piesele şi mecanismele principale ale mitralierei,


funcţionarea acestora pe timpul tragerii
Mitraliera se compune din următoarele piese şi mecanisme
principale:
• ţeava;
• cutia mecanismelor mitralierei cu capacul, baza
alimentatorului şi pat;
• portînchizătorul cu extractor de cartuşe şi piston;
• închizătorul;
• arcul recuperator cu tija de ghidare;
• tubul de ghidare a pistonului şi crăcanul;
• mecanismul de dare a focului;
• cutia port-bandă;
• afetul.
În completul individual al mitralierei intră: învelitoarea
mitralierei, ţeava de rezervă cu învelitoarea ei, penarul cu accesoriile,
vergea, cureaua mitralierei, extractorul de tuburi rupte, întăritorul de
recul şi dispozitivul pentru trageri cu cartuşe de manevră, piesele de
schimb, benzile pentru cartuşe, cutiile port-bandă, curelele şi chinga
pentru transportul afetului şi a cutiilor port-bandă.

135
Funcţionarea automată a mitralierei se realizează pe
principiul împrumutului de gaze, utilizându-se energia gazelor
rezultate din arderea pulberii.
La darea focului presiunea gazelor acţionază asupra
glonţului, determinând deplasarea acestuia în canalul ţevii; în
momentul când glonţul a depăşit orificiul pentru împrumut de gaze, o
parte din gazele care urmează glonţul pătrund prin acest orificiu, apasă
pe suprafaţa frontală a pistonului şi împing pistonul cu
portînchizătorul înapoi. Prin deplasarea înapoi a portînchizătorului se
produc: deszăvorârea închizătorului, extragerea tubului din camera
cartuşului şi aruncarea lui din cutia mecanismelor, extragerea
cartuşului următor din bandă şi introducerea lui în fereastra
longitudinală a alimentatorului, deplasarea benzii în alimentator spre
stânga cu o zală şi comprimarea arcului recuperator.
Deszăvorârea închizătorului se produce prin rotirea lui în
jurul axei longitudinale – spre stânga – sub acţiunea
portînchizătorului; pragurile de înzăvorâre ale închizătorului scapă de
pe pragurile de înzăvorâre ale cutiei mecanismelor, eliberând
închizătorul, care în continuare se deplasează împreună cu
portînchizătorul.
Ajungând în poziţia extremă din spate, portînchizătorul se
loveşte de placa de sprijin a tijei de ghidare şi sub acţiunea arcului
recuperator se deplasează înainte. Dacă trăgaciul este apăsat,
portînchizătorul cu închizătorul nu sunt reţinute de pârghia de dare a
focului şi îşi continuă deplasarea înainte; închizătorul acţionează cu
pragul împingător asupra cartuşului din fereastra longitudinală a
alimentatorului şi îl împinge în camera cartuşului.
Ghearele extractorului de cartuşe al portînchizătorului prind
cartuşul următor din bandă, iar degetul de alimentare al
alimentatorului se deplasează spre dreapta cu o zală a benzii. În ultima
parte a cursei închizătorului se produce înzăvorârea acestuia şi
percutarea capsei de către percutor. Înzăvorârea închizătorului se
produce prin rotirea lui în jurul axei longitudinale, spre dreapta,
pragurile de înzăvorâre ale închizătorului aşezându-se pe pragurile de
înzăvorâre ale cutiei mecanismelor. Percutorul, sub acţiunea degajării
inelare a portînchizătorului, se deplasează înainte şi loveşte capsa cu
vârful său. Pleacă glonţul şi funcţionarea mitralierei se repetă.

136
Dacă după plecarea glonţului trăgaciul nu va fi apăsat, atunci
portînchizătorul cu închizătorul se opresc în poziţia extremă din spate,
reţinute de pragul de armare al pârghiei de dare a focului. Pentru
continuarea tragerii este necesar să se apese din nou pe trăgaci.
Tragerea va continua până în momentul când se va elibera trăgaciul
sau până când cartuşele din bandă s-au consumat.
Pentru tragerea cu cartuşe de manevră este necesar ca la gura
ţevii, în locul ascunzătorului de flăcări, să se înşurubeze întăritorul de
recul, iar la baza alimentatorului să se fixeze dispozitivul pentru
trageri cu cartuşe de manevră.

Demontarea şi montarea mitralierei


Demontarea mitralierei poate fi parţială sau completă:
demontarea parţială se execută pentru curăţarea, ungerea şi verificarea
mitralierei, iar demontarea completă pentru curăţarea mitralierei după
tragere sau când aceasta este prea murdară, după ce a stat în ploaie sau
în zăpadă, pentru schimbarea unsorii sau pentru reparaţii. Demontarea
frecventă a mitralierei grăbeşte uzura pieselor şi a mecanismelor.
Demontarea şi montarea mitralierei se execută pe o masă de
lemn sau pe un aşternut (foaie de cort, prelată) curat.
La demontarea mitralierei se vor respecta următoarele reguli:
- se verifică în prealabil ca în camera cartuşului să nu existe
cartuş;
- se folosesc numai scule şi accesorii specifice mitralierei, în
stare bună;
- piesele şi mecanismele demontate se aşază în ordinea
demontării, se mânuiesc cu atenţie, fără a le aşeza unele peste altele şi
fără a le forţa sau lovi;
- nu se demontează piesele nituite, presate, roluite sau
cherneruite.
La montarea mitralierei se confruntă seriile de pe piese: la
fiecare mitralieră seria de pe cutia mecanismelor trebuie să
corespundă cu seriile pieselor (subansamblurilor) înseriate.
Utilizarea mitralierelor de luptă pentru a învăţa demontarea şi
montarea se admite numai în cazuri excepţionale, cu respectarea
strictă a regulilor de mai sus.

137
Demontarea parţială a mitralierei:
Pentru demontarea parţială a mitralierei se execută
următoarele operaţii:
- se aşează mitraliera pe crăcan. Ţinând mitraliera de mâner
cu mâna dreaptă, în poziţie verticală, se desface cu degetul mare al
mâinii stângi clema arcuită, se eliberează parţial picioarele crăcanului
şi se aşează crăcanul în poziţie perpendiculară pe ţeavă. După
desfacerea crăcanului se aşează mitraliera cu gura ţevii spre stânga.
- se scoate cutia portbandă şi se verifică dacă nu există cartuş
în camera cartuşului. Pentru aceasta, cu mâna stângă se ridică puţin
patul mitralierei, iar cu degetul mare al mâinii drepte se deplasează
zăvorul cutiei portbandă spre dreapta şi se scoate cutia portbandă de la
mitralieră.
- ţinând cu mâna dreaptă mitraliera de gâtul patului, cu
degetul mare se apasă zăvorul capacului cutiei mecanismelor, iar cu
mâna stângă se deschide capacul. Se ridică baza alimentatorului, care
se fixează în opritorul ei.
- se răsuceşte piedica de siguranţă în poziţia “foc”. Trăgând
mânerul de armare, se aduc portînchizătorul şi închizătorul în poziţia
dinapoi şi se verifică dacă nu există cartuş în camera cartuşului. După
aceasta, ţinând cu mâna dreaptă mânerul de armare, se apasă pe
trăgaci, readucând mecanismul reculant în poziţia limită din faţă.
- se scoate penarul cu accesorii. În acest scop, se ridică
umerarul şi cu degetul arătător al mâinii drepte se apasă capacul
locaşului de la talpa patului astfel încât sub acţiunea arcului, penarul
să iasă din locaş. Se scoate penarul şi se scot din el capul pentru câlţi,
peria, şurubelniţa şi dornul.
- se scoate vergeaua din piciorul drept al crăcanului,
deplasând pentru aceasta brăţara mobilă în sus.
- se demontează tija de ghidare cu arcul recuperator. Ţinând
mitraliera cu mâna stângă de mânerul-pistol, cu mâna dreaptă se
împinge înainte placa de sprijin a tijei de ghidare, până la ieşirea
capătului tijei din locaşul său. Se ridică partea din spate a tijei de
ghidare şi se scoate din cutia mecanismelor împreună cu arcul
recuperator. Se scoate arcul recuperator de pe tija de ghidare.
- se demontează portînchizătorul cu închizătorul. Pentru
aceasta se ţine mitraliera cu mâna stângă de mânerul-pistol, iar cu
mâna dreaptă se prinde extractorul de cartuşe şi se trage
138
portînchizătorul înapoi până la refuz. Ridicând portînchizătorul, acesta
se scoate împreună cu închizătorul din cutia mecanismelor.
- Demontarea închizătorului de la portînchizător. Se ia
portînchizătorul cu mâna stângă cu închizătorul înainte; cu mâna
dreaptă se roteşte închizătorul spre dreapta şi se deplasează înapoi,
până când pragul de ghidare iese din şanţul profilat al
portînchizătorului. După aceasta se răsuceşte închizătorul spre dreapta
până la refuz şi se împinge înainte până când se separă de
portînchizător.
- Demontarea percutorului de la închizător. Se ţine
închizătorul cu mâna stângă cu canalul percutorului în jos, iar cu mâna
dreaptă se prinde pragul percutorului şi se deplasează înapoi până
când percutorul poate fi scos din locaşul său.
- Demontarea ţevii. Se deplasează zăvorul ţevii spre stânga
până la refuz; cu mâna stângă se răsuceşte mânerul mitralierei în sus,
până când se separă ţeava de la cutia mecanismelor. Împingând
mânerul înainte, se demontează ţeava.
Montarea se face în ordine inversă demontării.

Rolul şi descrierea pieselor şi mecanismelor mitralierei


Ţeava asigură imprimarea direcţiei de mişcare a glonţului şi
concură la funcţionarea automată a mecanismelor armei.
Ascunzătorul de flăcări serveşte pentru reducerea
luminozităţii flăcării produse pe timpul tragerii.
Regulatorul de gaze serveşte pentru reglarea debitului
gazelor care acţionează asupra pistonului portînchizătorului.
Mânerul serveşte pentru transportul mitralierei, precum şi la
înlocuirea ţevii. La partea inferioară mânerul are un cioc care, atunci
când se trage de mâner în afară, apasă asupra suprafeţei frontale a
cutiei mecanismelor, asigurând deplasarea iniţială a ţevii înainte, dacă
zăvorul ţevii este deschis.
Cutia mecanismelor mitralierei serveşte pentru îmbinarea
pieselor şi mecanismelor mitralierei, pentru ghidarea mişcării
portînchizătorului cu închizătorul, asigurarea închiderii canalului ţevii
cu închizătorul, precum şi pentru înzăvorârea închizătorului.
În partea de jos a bucelei ţevii se găseşte un canal
longitudinal cu secţiune dreptunghiulară care pe pereţii laterali are

139
două şanţuri longitudinale pentru montarea tubului de ghidare a
pistonului.
Deasupra, buceaua ţevii are două urechi pentru montarea
capacului cutiei mecanismelor şi a bazei alimentatorului.
Zăvorul ţevii serveşte pentru fixarea ţevii la cutia
mecanismelor şi pentru reglarea jocului dintre închizător şi retezătura
din spate a ţevii. El se compune din corpul zăvorului, şurub de reglare,
opritor şi ştift.
Tija de armare serveşte pentru deplasarea manuală a
portînchizătorului; ea se compune din tija şi mânerul cu arc şi ax.
Împingătorul oblonului are rolul de a deschide oblonul când
portînchizătorul se deplasează în recul, în vederea aruncării tubului
tras prin fereastra cutiei mecanismelor.
Mecanismul de dare a focului serveşte pentru reţinerea
portînchizătorului pe pragul de armare, eliberarea lui de pe pragul de
armare şi asigurarea mitralierei contra declanşării involuntare.
Mecanismul de dare a focului, montat în cutia sa, se compune din:
pârghia de dare a focului cu arcul său, trăgaciul cu ax, piedica de
siguranţă şi opritorul piedicii de siguranţă cu arcul său.
Patul asigură sprijinirea mitralierei în umărul trăgătorului pe
timpul tragerii.
Tubul de ghidare a pistonului serveşte pentru ghidarea
mişcării pistonului şi protejarea acestuia, precum şi pentru fixarea
crăcanului.
Crăcanul serveşte ca reazem pe timpul tragerii.
Portînchizătorul cu piston asigură funcţionarea automată a
mitralierei; el serveşte pentru deplasarea şi acţionarea închizătorului,
acţionarea împingătorului benzii, a percutorului şi a împingătorului
oblonului, precum şi pentru extragerea cartuşelor din bandă.
Închizătorul serveşte pentru: împingerea cartuşului în
camera cartuşului, închiderea şi înzăvorârea canalului ţevii, percutarea
capsei şi extragerea tubului din camera cartuşului. El se compune din
corpul închizătorului, percutorul, gheară extractoare cu arc, ax şi ştift
cilindric spintecat.
Arcul recuperator cu tija de ghidare asigură revenirea
închizătorului în poziţia din faţă, transmiţându-i energia necesară
pentru executarea deplasării şi a operaţiilor care au loc în timpul
acesteia: introducerea cartuşului în camera cartuşului, acţionarea
140
împingătorului benzii de cartuşe, închiderea şi înzăvorârea ţevii şi
percutarea capsei cartuşului.
Alimentatorul serveşte pentru deplasarea benzii cu cartuşe şi
introducerea cartuşului, extras din bandă de către portînchizător, în
fereastra de alimentare a bazei alimentatorului. Alimentatorul se
compune din: baza alimentatorului, capacul cutiei mecanismelor şi
împingătorul benzii.
Dispozitivul de ochire este compus din înălţător şi cătare,
serveşte pentru executarea ochirii pe timpul tragerii cu mitraliera la
diferite distanţe.
Afetul serveşte pentru a mări stabilitatea mitralierei la
tragerea din diferite poziţii, asupra obiectivelor terestre şi aeriene.
El se compune din baza afetului şi suportul pivotant cu
mecanismele de mişcare.
Baza afetului se compune din: corpul central, piciorul din
faţă, picioarele laterale şi sectorul dinţat.
Suportul pivotant cu mecanismele de mişcare asigură rotirea
mitralierei în plan orizontal şi în plan vertical, atât în cazul tragerii
împotriva obiectivelor terestre cât şi în cel al tragerii împotriva ţintelor
aeriene.
Poziţiile afetului:
- tragerea cu mitraliera pe afet împotriva ţintelor terestre se
execută din poziţiile culcat, aşezat, din genunchi şi în picioare, din
şanţul de tragere.
- tragerea din poziţiile culcat sau aşezat se execută fixând
mitraliera pe cadrul afetului. Cele două poziţii diferă prin înălţimea
axului ţevii mitralierei: în cazul tragerii din poziţia culcat, picioarele
afetului sunt desfăcute la maximum; la tragerea din poziţia aşezat
picioarele afetului se desfac până la suprapunerea indicilor de pe
şaibele dinţate ale dispozitivelor de blocare.
Banda pentru cartuşe serveşte pentru dispunerea cartuşelor
şi introducerea lor în alimentatorul mitralierei. Banda se compune din
zale legate între ele cu arcuri de legătură. La capete banda are câte o
lamă de încărcare, pentru uşurarea montării la mitralieră.
Capacitatea benzilor este de 100, respectiv 200 cartuşe.
Cutia portbandă serveşte pentru dispunerea benzii cu
cartuşe mitraliera fiind echipată cu cutii pentru 100 cartuşe, utilizate la

141
tragerea de pe crăcan, şi cu cutii pentru 200 cartuşe, care se folosesc la
tragerile de pe afet.
Accesoriile pentru mitralieră:
Accesoriile servesc pentru demontarea, montarea, curăţarea şi
ungerea mitralierei.
Accesoriile cuprind: vergeaua, capul pentru câlţi, peria,
şurubelniţa, dornul, penarul, extractorul de tuburi, întăritorul de recul
şi dispozitivul pentru tragerea cu cartuşe de manevră.

142
Incidente de tragere:
Incidentul şi
Cauzele incidentului Procedeul de înlăturare
descrierea lui
01 02 03
Portînchizătorul
nu ajunge în
poziţia din faţă.
- Cutia mecanismelor - Fără a demonta mitraliera, se
Portînchizătorul
sau camera cartuşului unge camera cartuşului,
neajungând în
sunt murdare, în piesele supuse frecării,
poziţia din faţă s-
racordul camerei de racordul camerei de gaze.
a oprit, cartuşul
gaze sunt arsuri de Imediat ce aceasta devine
se află în camera
gaze; posibil, se curăţă mitraliera
cartuşului,
- Cartuşul sau banda cu sau se înlocuieşte ţeava;
ghearele
cartuşe sunt murdare sau - Se înlocuiesc cartuşele sau
extractorului nu
deformate. banda de cartuşe.
au apucat cartuşul
următor din
bandă.
- Se controlează cartuşul scos
Rateu.
din camera cartuşului şi, dacă
Portînchizătorul - Cartuşul este defect;
nu se vede o urmă adâncă pe
se află în poziţia - Percutorul este
capsă, se curăţă şi examinează
din faţă, cartuşul defect;
închizătorul, iar în cazul că
în camera - Mitraliera este
percutorul este rupt sau uzat,
cartuşului, murdară sau unsoarea
mitraliera se trimite la atelierul
glonţul nu a s-a solidificat.
de reparaţii.
plecat.
- Dacă tubul nu se extrage din
camera cartuşului în timpul
Tubul cartuş nu reîncărcării mitralierei, acesta
se extrage din se scoate cu vergeaua sau se
- Gheara extractoare
camera înlocuieşte ţeava;
sau arcul acesteia
cartuşului. - În caz de rupere a gulerului
sunt defecte;
Portînchizătorul tubului, se scoate tubul, se
- Camera cartuşului
s-a oprit în curăţă camera cartuşului, se
este murdară,
poziţia ung cartuşele din bandă şi se
ovalizată, sau are
intermediară, aşază regulatorul de gaze în
mâncături pronunţate
tubul a rămas în poziţia imediat inferioară;
de rugină; cartuşul
camera - Dacă gheara extractoare sau
este murdar;
cartuşului, iar arcul acesteia sunt defecte,
- S-a rupt gulerul
cartuşul următor mitraliera se trimite la atelier
tubului.
s-a înfipt cu pentru reparat;
glonţul în el. - Ţevile cu defecte importante
la camera cartuşului se
înlocuiesc şi se clasează.
143
01 02 03

- Piesele supuse
- Se scoate tubul din cutia
frecării, căile de
mecanismelor şi se continuă
Agăţarea tubului. acces ale gazelor sau
tragerea. În cazul că se repetă
Tubul extras din camera cartuşului
incidentul, se ung piesele
camera cartuşului sunt murdare;
supuse frecării şi camera
rămâne în cutia - Aruncătorul de
cartuşului;
mecanismelor sau cartuşe sau
- Dacă gheara extractoare sau
este prins în împingătorul
arcul acesteia, aruncătorul de
fereastra acesteia oblonului sunt
tuburi sau împingătorul
de către defecte;
oblonului sunt defecte,
închizător. - Gheara extractoare
mitraliera se trimite la atelierul
sau arcul acesteia
de reparaţii.
sunt defecte.

- Dacă la reîncărcarea
mitralierei cartuşului aruncat a
extras partea dinainte a
tubului, se continuă tragerea.
Dacă partea dinainte a tubului
a rămas în camera cartuşului,
aceasta se extrage cu ajutorul
extractorului pentru tuburi
Ruperea
rupte sau se înlocuieşte ţeava.
transversală a
Pentru extragerea părţii
tubului. - Jocul dintre partea
dinainte a tubului, se descarcă
Portînchizătorul dinapoi a ţevii şi
mitraliera, se introduce
n-a ajuns în închizător este mare –
extractorul în camera
poziţia din faţă, obturarea nu este
cartuşului, se eliberează
deoarece partea asigurată;
portînchizătorul de pe pragul
dinainte a tubului - Cartuşul este defect;
de armare şi apoi se
rupt a rămas în - Camera cartuşului
deplasează energic înapoi;
camera cartuşului este ovalizată sau are
- Dacă incidentul s-a repetat se
şi nu permite mâncături adânci de
micşorează jocul dintre ţeavă
intrarea în aceasta rugină.
şi închizător; în acest scop se
a cartuşului
scoate ştiftul şurubului de
următor.
reglare al zăvorului ţevii, se
deşurubează cu şurubelniţa
şurubul cu o tură şi se
introduce ştiftul;
- Ţevile care prezintă defecte
pronunţate ale camerei
cartuşului se înlocuiesc şi se
clasează.

144
01 02 03
Portînchizătorul
- Se armează portînchizătorul
nu ajunge în
şi se continuă tragerea. Dacă
poziţia limită din
incidentul se repetă, se
spate. - Piesele supuse
descarcă mitraliera, se
Portînchizătorul frecării sunt murdare;
controlează aşezarea şi
s-a oprit în - Banda s-a înţepenit
încărcarea corectă a benzii;
poziţie în cutia
- Banda este aşezată şi
intermediară, mecanismelor. Banda
încărcată corect, se aşază
cartuşul este s-a deformat în
regulatorul de gaze în poziţia
extras din bandă alimentator.
următoare;
şi a rămas în
Imediat ce este posibil se
ghearele
curăţă şi se unge mitraliera.
extractorului.
- Se opreşte tragerea, se apasă
banda cu mâna spre
alimentator. Se descarcă
- Mecanismul de dare mitraliera, se controlează
Tragerea a focului este defect; pragurile de armare de la
involuntară. La - Pragul de armare al portînchizător şi pârghia de
eliberarea portînchizătorului s-a dare a focului. Dacă acestea
trăgaciului, rotunjit; sunt în bună stare, se aşază
tragerea nu se - Mitraliera este regulatorul de gaze în poziţia
întrerupe. murdară, s-a întărit imediat următoare şi se ung
uleiul. piesele supuse frecării. Dacă
incidentul se repetă, mitraliera
se trimite la atelierul de
reparaţii.
- Se scoate tubul din camera
cartuşului sau din cutia
Extractorul de mecanismelor;
cartuşe nu prinde - Ghearele - Se încarcă mitraliera şi se
bine cartuşul sau extractorului sunt continuă tragerea;
îl scapă. defecte; - Dacă se repetă incidentele, se
Portînchizătorul - Arcul degetului de controlează ghearele
s-a oprit în alimentare sau arcul extractorului de cartuşe şi
poziţia din faţă opritorul benzii sunt arcurile degetului de
sau într-o poziţie deformate. alimentare şi al opritorului
intermediară. benzii. Dacă acestea sunt
defecte, mitraliera se trimite la
atelierul de reparaţii.

145
Întreţinerea, depozitarea şi păstrarea mitralierei:
Se execută ca la pistolul şi puşca-mitralieră.

5.7. Destinaţia şi proprietăţile de luptă ale aruncătorului de grenade


antitanc A.G.-7
Aruncătorul de grenade antitanc portativ AG-7 este un mijloc
puternic de foc al grupei de pistolari în lupta împotriva tuturor
tipurilor moderne de tancuri, autotunuri şi a altor mijloace
motomecanizate şi blindate ale inamicului.
În afară de aceasta, aruncătorul de grenade antitanc portativ
poate fi folosit şi pentru neutralizarea şi nimicirea forţei vii a
inamicului, care se găseşte în lucrări de campanie de tip uşor, precum
şi în clădiri de cărămidă.
Cele mai bune rezultate la tragerea cu aruncătorul de grenade
antitanc se obţin în limitele loviturii directe.
Distanţa loviturii directe, când înălţimea obiectivului este de
2 m, este egală cu 330 m. Distanţa maximă de tragere după înălţător
este egală cu 500 m.
Cadenţa de tragere este de 4-6 lovituri pe minut.
Greutatea aruncătorului de grenade antitanc, cu înălţătorul
optic în poziţie de luptă este 6,3 Kg.
Aruncătorul de grenade antitanc este deservit de doi militari:
trăgătorul şi ajutorul acestuia.
Unitatea de foc purtată este de 5 lovituri, care se transportă în
truse. O trusă cu două lovituri este purtată de către trăgător, iar
cealaltă trusă cu trei lovituri este purtată de către ajutorul trăgătorului.
Aruncătorul de grenade antitanc este o armă cu ţeavă lisă,
dinamo-reactiv, fără recul, cu lovitură activ-reactivă.
Grenada se trage din aruncător cu ajutorul încărcăturii de
azvârlire.
Gazele formate în urma aprinderii încărcăturii de azvârlire
imprimă grenadei o mişcare de rotaţie (cu ajutorul turbinei) şi o
azvârlire din canalului ţevii cu o viteză de 120 m/s.
După plecarea grenadei din canalul ţevii, se deschid
aripioarele stabilizatorului, iar la o distanţă care asigură securitatea
trăgătorului se aprinde încărcătura de pulbere a motorului reactiv.
La începutul arderii încărcăturii de pulbere a motorului
reactiv, ca rezultat al scurgerii gazelor prin orificiile ajutajelor apare
146
forţa reactivă şi viteza de mişcare a grenadei, se măreşte, obţinându-se
la sfârşitul arderii complete a încărcăturii, viteza de 300 m/s. În
continuare deplasarea grenadei se produce datorită inerţiei.
Grenada AG-7 supracalibru, cumulativă, perforează blindajul
sau alt obstacol datorită acţiunii dirijate a exploziei.
Funcţionarea grenadei constă în aceea că la lovirea în blindaj
(obstacol) perforează blindajul (obstacolul) cu jetul dirijat al gazelor,
nimiceşte echipajul, distruge armamentul şi instalaţia şi aprinde
carburanţii şi muniţia.
La plecarea grenadei, aruncătorul de grenade antitanc nu are
recul.
Lipsa de recul a aruncătorului la plecarea loviturii se asigură
prin aceea că, o parte din gaze se evacuează spre înapoi prin ajutaje şi
tubul pentru scurgerea gazelor. În acest fel se formează o forţă
reactivă dirijată spre înainte, care echilibrează forţa de recul.
Dispozitivele de ochire ale aruncătorului de grenade antitanc
se compun din înălţătorul optic PGO-7 şi înălţătorul mecanic.
Se interzice ca în timpul tragerii să se stea înapoia
aruncătorului de grenade antitanc la o distanţă mai mică de 30 m,
deoarece se formează o zonă periculoasă produsă de scurgerea
gazelor.

Demontarea şi montarea AG-7


Demontarea aruncătorului de grenade antitanc poate fi
parţială sau completă: parţială – pentru curăţirea, ungerea şi controlul
aruncătorului; completă – pentru curăţire când aruncătorul este prea
murdar, după ce a stat în ploaie sau zăpadă, când se schimbă unsoarea,
când se controlează piesă cu piesă şi pentru reparaţii. Demontarea
frecventă este dăunătoare deoarece grăbeşte uzura pieselor şi a
mecanismelor.
Demontarea şi montarea aruncătorului de grenade antitanc se
execută pe o masă sau pe un aşternut curat; piesele şi mecanismele se
aşează în ordinea demontării lor; se mânuiesc cu atenţie; nu se aşează
piesele una peste alta; nu se forţează şi nu se izbesc.
Pentru demontarea şi montarea aruncătorului de grenade
antitanc se vor folosi accesoriile care intră în compunerea completului
P.S.A.

147
Ordinea demontării parţiale a aruncătorului de grenade
antitanc este următoarea:
- se scot învelitorile: la început învelitoarea de la culată, apoi
învelitoarea de la gura ţevii;
- se separă mecanismul de dare a focului de ţeavă; în acest
scop se aşează aruncătorul de grenade antitanc pe o masă cu placa
pentru protecţia înălţătorului optic în jos; se apasă cu cheia-şurubelniţă
în partea tăiată a mecanismului de dare a focului de la dreapta spre
stânga sau cu dispozitivul pentru demontarea şi montarea
mecanismului de dare a focului; se scoate axul şi ţinându-l de mâner
se separă mecanismul de dare a focului de ţeavă;
- se demontează mecanismul de percuţie; în acest scop se
răsuceşte aruncătorul de grenade antitanc cu mecanismul de dare a
focului în sus (sau se aşează vertical) şi ţinând ţeava în mâna stângă,
cu mâna dreaptă cu ajutorul cheii-şurubelniţă se deşurubează niplul şi
se scoate din bază percutorul, arcul percutorului şi bucşa de reazem.
- se scoate capacul corpului mecanismului de dare a focului
astfel: se ia mecanismul de dare a focului în mâna stângă, iar cu mâna
dreaptă, cu ajutorul cheii-şurubelniţă se deşurubează cele patru
şuruburi şi se scoate capacul mecanismului de dare a focului.
Montarea aruncătorului de grenade antitanc, după
demontarea parţială, se face în ordinea următoare:
- se montează la loc capacul corpului mecanismului de dare a
focului: se pune la loc capacul corpului şi se înşurubează cele 4
şuruburi;
- se montează mecanismul de percuţie: se introduce arcul pe
percutor, bucşa de reazem şi percutorul cu arcul pe el, în locaşul
mecanismul de percuţie şi se înşurubează niplul până când acesta se
reazemă în buşca de reazem.
- se montează mecanismul de dare a focului la ţeavă: se duce
pragul bazei mecanismului de percuţie până intră în scobitura de pe
corpul mecanismului de dare a focului, se apropie mecanismul de dare
a focului pe ţeavă, iar din partea stângă se introduce axul
mecanismului în locaşul său.
- se verifică dacă aruncătorul de grenade antitanc a fost
montat corect: se introduce cocoşul în poziţia armat (cu această ocazie
trebuie să se audă un ţăcănit); la apăsarea pe trăgaci cocoşul trebuie să
lovească energic percutorul.
148
- se pun învelitorile: la început la gura ţevii, apoi la culata
aruncătorului.

Rolul şi descrierea pieselor şi mecanismelor AG-7


Ţeava serveşte pentru dirijarea grenadei pe traiectorie şi
pentru evacuarea gazelor rezultate din arderea încărcăturii de
azvârlire. Ea se compune din ţeava propriu-zisă cu camera de
încărcare în interiorul unei culate cu diametru mai mare şi tubul pentru
scurgerea gazelor, care sunt îmbinate prin filet. Între ţeava propriu-
zisă şi tubul pentru scurgerea gazelor este un inel de obturaţie care
împiedică scăparea gazelor prin îmbinarea filetată. Pentru a exclude
posibilitatea deşurubării tubului pentru scurgerea gazelor, acesta este
sudat la ţeavă în două puncte diametral opuse. Suprafaţa interioară a
ţevii este cromată.
Pe suprafaţa exterioară a ţevii se găsesc bazele pentru fixarea
înălţătorului optic; placa se fixează la ţeavă cu şuruburile şi se asigură
cu ştifturi; pragul pentru fixarea inelului-portcurea dinainte; urechile
pentru îmbinarea mecanismului de dare a focului cu ţeava; baza
mecanismului de percuţie, care are un locaş în trepte, filetat, pentru
dispunerea şi fixarea mecanismului de percuţie şi pragul pentru
fixarea mecanismului de dare a focului; pragul subţire pentru fixarea
mânerului ţevii; octaedru pentru cheia de deşurubare a tublui de
scurgere a gazelor.
La gura ţevii este o crestătură pentru fixarea grenadei pe
timpul încărcării.
Tubul pentru scurgerea gazelor este o ţeavă lisă care se
termină într-o parte cu un ajutaj, iar la celălalt capăt cu o pâlnie.
Pe pâlnia tubului pentru scurgerea gazelor este fixat inelul-
portcurea şi este prins prin reborderuire un taler.
Pe ţeavă sunt fixate două apărători din lemn, cu ajutorul
brăţărilor care îl protejează pe trăgător împotriva arsurilor pe timpul
tragerii. Brăţările se strâng cu şuruburi.
Fiecare jumătate a garniturii dinainte este fixată pe apărătoare
cu două nituri, iar capetele jumătăţilor garniturii dinapoi sunt
cherneruite. La capetele apărătorilor se găsesc armăturile metalice.

149
Mecanismul de percuţie
Mecanismul de percuţie asigură percutarea capsei de
aprindere a grenadei.
Mecanismul de percuţie este montat în locaşul bazei
mecanismului de percuţie.
Mecanismul de percuţie se compune din: percutor, bucşă de
reazem, arcul percutorului şi niplu.
Percutorul are un vârf conic, partea cilindrică pe care se
înfăşoară arcul percutorului, coroana şi coada percutorului.
Bucşa de reazem este destinată pentru a sprijini capătul de
sus al arcului percutorului şi are un orificiu pentru ieşirea percutorului
şi un locaş pentru arcul percutorului.
Arcul percutorului este destinat pentru a readuce percutorul
în poziţia iniţială după plecarea loviturii şi a-l menţine în această
poziţie.
Arcul percutorului cu un capăt se reazemă în bucşa de
reazem, iar celălalt capăt în coroana percutorului.
Niplul, care se înşurubează în locaşul bazei mecanismului de
percuţie, fixează piesele mecanismului de percuţie şi menţine centrat
percutorul.

Funcţionarea mecanismului de percuţie


Până când cocoşul loveşte coada percutorului, piesele
mecanismului de percuţie ocupă poziţia normală, percutorul sub
acţiunea arcului se află în poziţia extremă de jos, vârful percutorului
se află în orificiul ţevii şi nu iese în afara suprafeţei canalului ţevii, iar
coada percutorului iese din orificiul niplului percutorului spre exterior.
Când coada percutorului este lovită de către cocoş, percutorul
comprimând, arcul se deplasează în sus şi cu vârful percutează capsa
de aprindere a grenadei. După aceasta arcul percutorului se destinde şi
aduce percutorul în poziţia iniţială.
Revenirea percutorului în poziţia iniţială, sub acţiunea arcului
său, trebuie să fie energică, deoarece, în caz contrar, la tragere se
poate rupe vârful percutorului.

Mecanismul de dare a focului


Mecanismul de dare a focului serveşte pentru darea focului
(eliberarea cocoşului din poziţia asigurat, lovirea percutorului) şi
150
pentru asigurarea aruncătorului. Baza mecanismului de dare a focului
este corpul în care se găsesc cocoşul, piedica de siguranţă, trăgaciul,
agăţătorul şi tija cu arc. Corpul mecanismului de dare a focului în
partea dinainte are garda trăgaciului şi o fereastră pentru trăgaci.
Pentru dispunerea arcului şi a tijei acestuia, în partea de
mijloc a corpului este practicat un locaş profilat; în partea de mijloc a
corpului sunt practicate două locaşe: locaşul pentru tija arcului şi
locaşul pentru piedica de siguranţă şi arcul acesteia. În partea dinapoi
a corpului se găseşte scobitura pentru cocoş şi scobitura pentru
îmbinarea corpului cu ţeava prin intermediul pragului bazei
mecanismului de percuţie.
În afară de aceasta în corp sunt practicate nouă orificii:
orificiul pentru ax, orificiul pentru axul trăgaciului, orificiul filetat
pentru axul cocoşului, orificiul pentru piedica de siguranţă, patru
orificii filetate nestrăpunse pentru şuruburile capacului şi un orificiu
filetat pentru şurubul agăţătorului.
Corpul se termină cu o placă, care împreună cu două plăsele
fixate pe ambele părţi ale plăcii, formează mânerul.
Cocoşul serveşte pentru a lovi percutorul la darea focului. El
se roteşte pe axul care este fixat în corpul mecanismului de dare a
focului. Cocoşul are un cioc cu striaţiuni pentru armare, două praguri
– pragul de armare şi pragul de siguranţă, cu care se fixează la
agăţător şi un orificiu pentru axul cocoşului.
Piedica de siguranţă serveşte pentru prevenirea tragerii
loviturii involuntare, prin limitarea mişcării trăgaciului. Piedica de
siguranţă are un prag şi două locaşe în care, în funcţie de poziţia
mecanismului de siguranţă, intră opritorul, care este la rândul său
ridicat de un arc.
Pentru a aşeza mecanismul de dare a focului în poziţia
“asigurat” trebuie să se apese pe piedica de siguranţă din partea stângă
astfel, ca dunga roşie circulară să fie scufundată la acelaşi nivel cu
capacul corpului.
Trăgaciul serveşte pentru eliberarea cocoşului de pe pragul de
armare. El se compune din: dintele superior care scoate agăţătorul din
angrenajul cu pragul de înzăvorâre al cocoşului; orificiul pentru ax;
coada pentru apăsarea cu degetul în momentul dării focului şi dintele
inferior pentru reazemul trăgaciului în pragul piedicii de siguranţă
când mecanismul de dare a focului este pus în poziţia asigurat.
151
Agăţătorul serveşte pentru menţinerea cocoşului în poziţia
armat. Agăţătorul se prezintă sub formă de lamă-arc, pe al cărui capăt
dinainte se găseşte dintele, care serveşte pentru agăţarea acestuia cu
pragul de armare a cocoşului. În agăţător este practicat orificiul pentru
fixarea agăţătorului cu ajutorul şurubului la corpul mecanismului de
dare a focului.

Funcţionarea mecanismului de dare a focului


Până la armarea cocoşului piesele mecanismului ocupă
următoarea poziţie:
- arcul se găseşte în stare comprimată şi cu unul din capete se
reazemă în scobitura locaşului pentru tija arcului iar cu celălalt capăt,
în partea de jos a capului tijei arcului.
- tija se reazemă cu pragurile sale în şanţurile cocoşului şi îl
menţine în angrenare cu agăţătorul pe pragul de siguranţă; agăţătorul
este aşezat cu un capăt pe partea orizontală a pragului de siguranţă al
trăgaciului, datorită cărui fapt, coada trăgaciului iese până la refuz din
ferestruica corpului.
La armarea cocoşului, piesele mecanismului de dare a focului
încep mişcarea şi funcţionează în felul următor:
- cocoşul, în urma apăsării cu degetul mare al mâinii drepte,
rotindu-se pe ax, apasă pe trăgaciul mare al tijei şi comprimând arcul,
îl lasă în jos; agăţătorul se ridică şi se agaţă în pragul de armare al
cocoşului. Cocoşul este în poziţia armat.
- trăgaciul se găseşte în poziţia extremă dinainte datorită
apăsării agăţătorului asupra dintelui superior al trăgaciului.
Prin apăsare pe trăgaci piesele mecanismului de dare a
focului funcţionează în felul următor:
- trăgaciul, răsucindu-se pe ax ridică cu dintele superior
agăţătorul şi îl desprinde din pragul de armare al cocoşului. Sub
acţiunea destinderii arcului, tija, ridicându-se, apasă cu pragul mare
asupra cocoşului şi astfel îl obligă să se răsucească energic pe axul său
şi să se ridice în sus. Ajungând în poziţia pe care o ocupă până la
armare cocoşul continuă să se răsucească pe ax şi să se ridice, nu sub
acţiunea arcului cocoşului ci prin forţa inerţiei.
- în acest moment cocoşul loveşte percutorul care se
deplasează în sus, comprimă arcul percutorului şi percutează capsa
grenadei. Mişcarea cocoşului în sus este limitată de către percutor,
152
care cu partea frontală a conului de reazem se reazemă pe fundul bazei
percutorului.
- prin deplasarea cocoşului în sus datorită inerţiei, umărul
scurt al acestuia se lasă în jos, apasă pe pragul mic al tijei arcului şi
lasă tija puţin în jos ceea ce frânează mişcarea mai departe a
cocoşului.
- după aceasta, tija sub acţiunea arcului ridică cu pragul mic
umărul scurt al cocoşului, obligă cocoşul să se răsucească pe ax în
sens invers şi să se lase cu partea mai groasă în jos până la întâlnirea
cu pragul mare al tijei arcului cocoşului.
- în acest moment agăţătorul cu un capăt stă pe partea
orizontală a pragului de siguranţă al cocoşului.
Piesele mecanismului ocupă din nou aceeaşi poziţie pe care
au ocupat-o înainte de armare.

Dispozitivele de ochire
Dispozitivele de ochire sunt destinate pentru ochirea
aruncătorului de grenade antitanc pe obiective în timpul tragerii la
diferite distanţe. Ele se compun din: înălţătorul optic PGO-7 şi
înălţătorul mecanic şi permit executarea tragerii până la o distanţă de
maximum 500 m asupra obiectivelor mobile şi fixe.
Înălţătorul optic PGO-7 se prezintă ca un vizor optic cu
sistem de prisme. În planul focal al ocularului vizorului se găseşte un
reticul. Înălţătorul are puterea de mărire 2,7 ori şi câmpul vizual de
l3o. El se compune dintr-un corp, în care este montat sistemul optic şi
mecanismul pentru reglarea înălţătorului, suportul cu dispozitiv de
strângere pentru fixarea înălţătorului la aruncător şi dispozitivul de
iluminarea reticulului.
Corpul serveşte pentru îmbinarea tuturor pieselor
înălţătorului.
Sistemul optic se compune din: geamurile de protecţie care
feresc înălţătorului împotriva pătrunderii umezelii şi prafului;
obiectivul cu două lentile pentru obţinerea imaginii obiectivului
observat; prisma pentru răsturnarea completă a imaginii obiectivului
observat şi ocularul.
Obiectivul în montură se dispune în cursor. Cursorul cu
obiectivul poate să se deplaseze în plan orizontal şi vertical cu ajutorul
mecanismului de reglare a înălţătorului.
153
Reticulul este dispus în montură şi fixat cu un inel. Montura
reticulului este fixată în corp cu un inel şi cu trei şuruburi. Pe reticulul
înălţătorului este trasată scala distanţelor, scala corecţiilor în direcţie şi
scala telemetrică.
Diviziunile (liniile) scalei distanţelor sunt trasate orizontal şi
numerotate în partea stângă cu cifrele 2, 3, 4 şi 5, care corespund
distanţei de tragere în sute de metri până la obiectiv (200, 300, 400 şi
500 m). Linia corespunzătoare distanţei de 300 m şi linia centrală
verticală sunt duble, pentru a uşura alegerea diviziunilor necesare la
ochire.
Diviziunile (liniile) scalei corecţiilor în direcţie sunt trasate şi
marcate în partea de jos spre dreapta şi spre stânga faţă de linia
centrală dublă, cu cifrele 1, 2, 3, 4 şi 5. Depărtarea între două linii
verticale corespunde valorii de zece miimi (0-10).
Scala corecţiilor în direcţie uşurează introducerea corecţiilor
de devansare pe timpul tragerii spre dreapta şi spre stânga până la 0-
50.
Linia centrală dublă este prelungită mai jos de scala
distanţelor, ceea ce dă posibilitatea trăgătorului să descopere mai uşor
înclinarea laterală a aruncătorului.
Deasupra scalei distanţelor este semnul +, care serveşte
pentru verificarea liniei de ochire “zero”.
Scala telemetrică este trasată sub formă de două linii: linia
orizontală de jos este continuă, iar cea de sus punctată. Scala
telemetrică este calculată pentru înălţimea obiectivului de 2,7 m
această valoare fiind indicată dedesubtul liniei orizontale. Deasupra
liniei punctate este dispusă scala cu diviziuni, distanţa între acestea
corespund modificării distanţei până la obiectiv, cu 100 m. Cifrele
scale 2, 4, 6, 8, 10 corespund distanţei de 200, 400, 600, 800 şi 1000
m. Pentru determinarea distanţei este necesar ca imaginea obiectivului
înalt de 2,7 m (tancului) să se dispună între curba punctată şi linia
orizontală astfel încât conturul de sus şi de jos al obiectivului să atingă
liniile scalei. În această poziţie se citeşte distanţa pe scala diviziunii,
în punctul de contact al conturului obiectivului cu linia punctată.
Iluminarea reticulului pe timp de noapte se face prin orificiul
din corp, care este acoperit cu geamul de protecţie. Lentilele
ocularului sunt montate într-o montură, pe care este introdusă boneta-
ocular ce este fixată cu un colier pe corpul înălţătorului. În caz de
154
fumizare sau scădere a iluminării, se foloseşte filtrul de lumină
portocaliu, iar în caz de soare puternic sau zăpadă, filtrul de lumină
neutru. Ambele filtre de lumină se găsesc în completul PSA al
înălţătorului.
Pentru a proteja geamul de protecţie împotriva murdăriei şi
degradării, pe pragul înălţătorului se introduce un căpăcel. Căpăcelul
este fixat la corpul înălţătorului cu ajutorul unei curele în scopul de a
nu-l pierde.

Descrierea loviturii PG-7 V


Lovitura se compune din următoarele părţi principale:
grenada antitanc PG-7 cu focosul VP-7 şi încărcătura de azvârlire PG-
7 P.

Descrierea grenadei antitanc PG-7


Grenada antitanc se compune din: capul grenadei, motorul
reactiv şi focosul VP-7. Stabilizatorul, care asigură stabilitatea
grenadei pe traiectorie, se găseşte în încărcătura de azvârlire PG-7 P.
Capul grenadei constituie partea de luptă a grenadei. El se
compune din: corp cu bucşa presată în aceasta; coafa cu bucşa presată
pe aceasta; conul conducător de curent; inelul de izolaţie; izolatorul,
pâlnia cu conducătorul şi încărcătura de explozie. În bucşa coafei se
înşurubează capul focosului, iar în orificiul de fund se introduce partea
de fund a focosului.
Încărcătura de explozie se găseşte în corp şi se compune din
doi calupi şi ecranul.
Motorul reactiv PG-7 D serveşte pentru a mări viteza
grenadei pe traiectorie. El se compune din tub, fund, fixator, şaibă,
diafragmă, reazem, compensator, bloc cu ajutaje de pulbere, amresor,
capsă de aprindere, căpăcel şi întârzietor pirotehnic ZV-7.
Fundul are canalul radial şi axial, umplute cu pulbere cu fum.
În canalul radial se află capsa de aprindere KVM-3, iar în cel axial,
căpăcelul.
Fundul mai are un prag filetat pe care se înşurubează
încărcătura de azvârlire PG-7 P.
Pentru protecţia capsei de aprindere împotriva perforării
involuntare şi a degradării filetului pragului pe timpul transportului

155
este înşurubat capacul de protecţie, care se deşurubează înaintea
îmbinării grenadei cu încărcătura de azvârlire.
Compensatorul serveşte pentru eliminarea spaţiilor dintre
marginile încărcăturii de pulbere, diafragmă şi reazem. Blocul cu
ajutaje are şase orificii închise cu ermetizatoare prin care se scurg
gazele de pulbere din motorul reactiv. Fixatorul asigură dispunerea
capsei de aprindere în dreptul percutorului la încărcarea aruncătorului
de grenade. Şaiba fiind arcuită reţine grenada în aruncător, ceea ce
permite executarea tragerii la unghiuri de înclinare negative.
Întârzietorul pirotehnic ZV-7 este destinat pentru aprinderea
încărcăturii de pulbere a motorului reactiv pe porţiunea iniţială a
traiectoriei. El se compune din corp, capsa de aprindere în bucşă, arcul
de siguranţă, percutorul, căpăcelul, garnitură de pergament,
întârzietorul în bucşă, două căpăcele întăritoare în tub, bucşa de fund
şi două amortizoare.
Descrierea încărcăturii de azvârlire PG-7 P
Încărcătura de azvârlire este destinată pentru a imprima
grenadei viteza iniţială. Constructiv încărcătura de azvârlire este fixată
în stabilizator şi se compune din pulbere de nitroglicerină NBL-38.
Stabilizatorul este dispus în interiorul încărcăturii de
azvârlire, care se înşurubează pe pragul filetat al fundului motorului,
când se îmbină încărcătorul de azvârlire cu motorul reactiv. El se
compune din: tubul stabilizatorului; patru aripioare, care se rotesc
liber pe axe; soclul; şaibele; membrana şi turbina. În locaşul turbinei
este dispus trasorul, care este strâns cu piuliţa.
Turbina imprimă grenadei mişcarea de rotaţie. Soclul
îndeplineşte rolul de obturator, care împiedică scăparea gazelor
încărcăturii de azvârlire la motor.
Amorsorul de bază şi amorsorul suplimentar se găsesc în
tubul stabilizatorului, iar încărcătura de azvârlire repartizată uniform
între aripile stabilizatorului. Stabilizatorul cu încărcătura de azvârlire
şi cu amorsoarele sunt dispuse în tubul de hârtie. Înapoia turbinei sunt
aşezate garnitura de carton, dopul din penoplast şi garnitura.
Pentru a feri încărcătura de azvârlire de umezeală şi de
degradări mecanice pe timpul depozitării şi transportului, ea se
introduce într-un penar de hârtie, care se lipeşte la locul de îmbinare
cu o foiţă.

156
Încărcătura de azvârlire şi penalul sunt vopsite în culoare
verde.

Descrierea focosului VP-7


Focosul VP-7 piezoelectric, de cap–fund, cu funcţionare
percutant-instantanee, cu armare pe traiectorie şi cu autodistrugere
este destinat pentru a asigura explodarea capului grenadei la întâlnirea
cu obstacolul. El se compune din capul focosului şi fundul focosului.
Capul focosului se compune din elementul piezoelectric,
contactele, piuliţa, corpul şi izolatorul.
Elementul piezoelectric transformă energia mecanică în
energie electrică la întâlnirea focosului cu obstacolul. Ca electrozi ai
elementului piezoelectric servesc părţile frontale ale acestuia.
Pentru asigurarea etanşeităţii, pe corp este presată membrana.
Pentru a proteja capul focosului împotriva deformării pe
timpul manipulării, pe corp este introdus căpăcelul de siguranţă, care
este fixat pe corp cu axul. Pentru scoaterea axului, înainte de plecarea
loviturii, se foloseşte şnurul.
Sub flanşa corpului se află o garnitură de cauciuc, care
ermetizează îmbinarea focosului cu bucşa coafei grenadei.
Fundul focosului se compune din mecanismul de siguranţă-
armare, detonatorul electric, dispozitivul de autodistrugere şi
dispozitivul de detonaţie.
Mecanismul de siguranţă - armare este dispus în bucşă şi se
compune din: cursorul, scutul cu arcuri conice, mecanismul de inerţie,
siguranţa de pulbere şi mecanismul de iniţiere.
Cursorul este dispus în locaşul în care se găseşte detonatorul
electric şi mecanismul de contact cu bucşa, arcul şi contactul central.
Când cursorul nu este armat el se menţine cu opritorul siguranţei cu
pulbere şi cu bila mecanismului de inerţie. Scutul se fixează la bucşa
cu şuruburi.
În scut se sprijină două arcuri conice, care deplasează
cursorul la armarea focosului în poziţie de luptă.
Mecanismul de inerţie se compune din: opritor, arc şi două
bile.
Siguranţa de pulbere se compune din bucşă, opritor şi
pulberea presată, în care se sprijină opritorul.

157
Mecanismul de iniţiere este destinat pentru aprinderea
siguranţei de pulbere şi a compoziţiei dispozitivului de autodistrugere.
El este dispus în bucşă şi se compune din: percutor, arc şi capsă de
aprindere. Sub bucşă este un disc de izolaţie. În bucşă, deasupra
detonatorului electric este fixat un adaus de oţel, care măreşte
siguranţa focosului în caz de funcţionare accidentală a detonatorului
electric, când cursorul nu este în poziţia armat.
Detonatorul electric se compune din: tijă dispusă în izolaţie,
căpăcel de contact cu arc, pahar cu orificiu, tub, substanţă explozivă
presată în tub şi căpăcel. Între tijă şi pahar este un spaţiu circular prin
care se face descărcarea electrică când se aduce curent electric de la
elementul piezoelectric la detonatorul electric.
Substanţa de autodistrugere a focosului este dispusă în bucşă
şi se compune din bucşă cu substanţă pirotehnică presată în aceasta şi
capsa detonatoare.
Dispozitivul de detonare se compune din încărcătura de
transmitere, presată în învelişul exterior şi calupul detonatorului care
cu corpul se fixează în bucşă.
Întregul mecanism din corp se strânge cu piuliţa de fund.
Pentru ermetizarea îmbinării corpului cu piuliţa de fund, în scobitura
corpului se înfăşoară aţă de mătase îmbibată în vaselină şi cerezină.

Funcţionarea focosului
Focosul fiind montat, capul focosului face contact cu bucşa
coafei grenadei prin filetul corpului şi cu conul grenadei printr-un
contact. Fundul focosului face contact cu conductorul grenadei prin
pivotul învelişului cu corpul grenadei prin piuliţa de fund. Legătura
electrică a capului focosului cu fundul focosului se realizează prin
circuitul exterior şi interior al pieselor metalice ale grenadei: circuitul
exterior – coafa – corpul, circuitul interior – conul – pâlnia –
conductorul.
Elementul piezoelectric din capul focosului este scurtcircuitat
prin piesele metalice ale fundului focosului.
Detonatorul electric este deconectat de la circuitul electric al
elementului piezoelectric şi este scurtcircuitat prin piesele metalice ale
fundului focosului. În plus, detonatorul electric este distanţat de
încărcătura de transmitere.

158
Poziţia indicată a detonatorului electric se asigură cu ajutorul
bilei care se sprijină în opritorul de inerţie şi cu ajutorul cursorului
care se menţine cu ajutorul opritorului ce se sprijină în pulberea din
bucşă.
Siguranţa focosului pe timpul transportului şi în cazul unei
căderi accidentale a focosului cu grenada în orice poziţie, pe orice
teren, de la o înălţime de 3 m este determinată de: siguranţa de
pulbere, mecanismul de iniţiere şi mecanismul de inerţie.
La plecarea loviturii: capsa de aprindere sub acţiunea forţei
de inerţie comprimă arcul şi loveşte percutorul. Flacăra de la capsa de
aprindere, prin orificii aprinde compoziţia pirotehnică de
autodistrugere din cele două bucşe. Opritorul mecanismului de inerţie
sub acţiunea forţei de inerţie se lasă în jos până se reazemă pe rondelă
şi bilă şi se rostogoleşte în despărţitura bucşei. Cursorul este menţinut
de către opritor şi bilă, din care cauză detonatorul electric şi elementul
piezoelectric sunt încă scurtcircuitate.
Pe traiectorie: după părăsirea ţevii aruncătorului de grenade
antitanc arcul ridică opritorul până se reazemă pe fundul canalului; în
acest caz scobitura opritorului vine la nivelul bilei, eliberând-o din
angrenajul cu cursorul.
Pulberea din bucşă, după un anumit interval de timp de la
plecarea grenadei din aruncător, începe să ardă.
Sub acţiunea arcurilor conice, cursorul se deplasează în
poziţia de luptă, împingând prin presare opritorul din şanţul cursorului
în bucşă. Deplasându-se în poziţia de luptă (extremă stânga) cursorul
mişcă contactul central de pe partea ieşindă a piuliţei de fund şi
căpăcelul detonatorului electric de pe scut, deschide circuitele
scurtcircuitate ale elementului piezoelectric şi ale detonatorului
electric, aşează detonatorul electric în dreptul încărcăturii de
transmitere şi conectează detonatorul electric în circuitul
piezoelementului.
Ca rezultat, se obţine un circuit închis: elementul
piezoelectric, contactele, conul, pâlnia şi conductorul grenadei,
învelişul, bucşa, cursorul, detonatorul electric, piuliţa de fund, corpul
şi coafa grenadei, corpul, capacul focosului, piuliţa, contactul,
piezoelementul.

159
Armarea focosului se termină după plecarea grenadei din
aruncătorul de grenade antitanc, la o distanţă de 2,5-18 m de la gura
ţevii.
La întâlnirea cu obstacolul. Prin piuliţă şi contact elementul
piezoelectric se comprimă şi ca rezultat se produce o încărcare
electrică a electrozilor acestuia. Când s-a obţinut o anumită diferenţă
de potenţial între electrozii elementului piezoelectric în intervalul de
scânteiere a detonatorului electric se produce descărcarea electrică,
care provoacă detonarea substanţei explozive, care umple intervalul de
scânteiere.
Detonaţia prin încărcătura de transmitere şi detonator se
transmite încărcăturii de explozie a grenadei.
Autodistrugerea. În caz că focosul nu funcţionează, sau
grenada în timp de 4-6 sec. după plecare nu va întâlni un obstacol,
detonatorul electric va funcţiona cu ajutorul capsei detonatoare ceea
ce va duce la explozia capului grenadei.

Funcţionarea loviturii
După percutarea capsei de aprindere de către percutor, flacăra
va cuprinde încărcătura de azvârlire.
Gazele formate rup căpăcelul şi membrana şi transmit
impulsul de foc amorsoarelor încărcăturii de azvârlire. Arderea
amorsoarelor duce la aprinderea încărcăturii de azvârlire. Gazele
produse din această ardere rup tubul, împing dopul de penoplast prin
ajutajul aruncătorului de grenade antitanc, aprind trasorul şi
deplasează grenada cu stabilizatorul înainte. La începutul mişcării
grenadei capsa de aprindere din întârzietorul pirotehnic este percutată
de către percutor şi începe arderea compoziţiei întârzietoare.
Gazele rezultate din arderea încărcăturii de azvârlire înainte
de trecere prin ajutajul aruncătorului de grenade antitanc, trec prin
turbină, care imprimă grenadei şi stabilizatorului mişcarea de rotaţie.
După plecarea grenadei din aruncător, aripioarele
stabilizatorului sub acţiunea forţei centrifuge şi a fluxului de aer se
desfac şi asigură stabilitatea grenadei pe traiectorie.
După arderea compoziţiei întârzietoare a întârzietorului
pirotehnic, se produce aprinderea amorsorului şi a încărcăturii de
pulbere a motorului reactiv. La începutul arderii încărcăturii, sub
acţiunea presiunii gazelor, ermetizoarele orificiilor ajutajelor sunt
160
aruncate, începe scurgerea gazelor arse şi apare forţa reactivă. Sub
acţiunea acestuia viteza grenadei se măreşte.
Pe porţiunea activă a traiectoriei, arde încărcătura de pulbere
a motorului reactiv, după care deplasarea grenadei se produce datorită
inerţiei.
La întâlnirea cu obstacolul focosul funcţionează şi din cauza
impulsului acestuia se produce aprinderea încărcăturii de explozie,
formându-se jetul cumulativ care perforează obstacolul. În afară de
lovituri de război la unităţi se distribuie şi lovituri de exerciţiu şi de
şcoală (uşor demontabile, secţionate).
Loviturile de exerciţiu sunt destinate pentru antrenarea
servanţilor. Aceste lovituri nu au elemente încărcate cu substanţe
explozive.
Loviturile de şcoală (uşor demontabile şi secţionate) sunt
destinate pentru învăţarea construcţiei loviturilor şi a elementelor
acestora.

161
Incidente de tragere
Procedee
Incid
Cauza incidentului de înlăturarea
entul
incidentului
1. 2. 3.
- Se împinge
lovitura până când
- Lovitura nu este complet fixatorul se reazemă
împinsă în ţeava aruncătorului în fundul tăieturii
de grenade; de pe gura ţevii;
- Capsa de aprindere este - Se înlocuieşte
defectă; lovitura;
- Percutorul este uzat; - Se înlocuieşte
- Percutorul nu loveşte energic percutorul cu cel de
Rateu.
capsa de aprindere, din cauza rezervă;
murdăririi sau îmbâcsirii cu - Se curăţă
unsoare densă a mecanismului mecanismul de dare
de dare a focului şi a a focului şi
mecanismului de percuţie; mecanismul de
- Slăbirea sau ancrasarea arcului percuţie;
cocoşului. - Se înlocuieşte
arcul.

- Ţeava este murdară (Resturi


Lovitura nu
din tubul de hârtie, arsuri de
intră în canalul - Se curăţă ţeava.
gaze).
ţevii.
Jocul
înălţătorului - Se fixează
- Înălţătorul nu este bine fixat.
optic. înălţătorul.

Foaia
înălţătorului sau - Lovirea foii înălţătorului - Se repară la
cătarea este sau cătării. atelier.
strâmbă.
Foaia
înălţătorului sau
cătarea nu se - Strâmbarea sau ruperea arcului - Se repară la
fixează în înălţătorului. atelier.
poziţia de luptă
sau de marş.
Deplasarea
liberă a - Tasarea sau ruperea arcului - Se înlocuieşte
percutorului în percutorului. arcul percutorului.
baza lui.
162
1. 2. 3.
Nu există spaţiu
între cocoş şi
niplu când - Niplul nu este înşurubat - Se înşurubează
percutorul este complet. niplul.
apăsat complet
de către cocoş.
Piedica de
- Se înlocuieşte
siguranţă este - Arcul opritorului este slab.
arcul opritorului.
fixată slab.
Crăpături pe Lovirea aruncătorului, în timpul - Se înlocuiesc
apărătorile din căderii şi scoaterea prea des a apărătorile din
lemn. apărătorilor de pe ţeavă. lemn.

Proprietăţile tehnice ale AG-7:


- Calibrul aruncătorului de grenade antitanc ……….40 mm;
- Calibrul grenadei (la cap) …………………………85 mm;
- Lungimea aruncătorului de grenade antitanc ……950 mm;
- Lungimea grenadei ………………………………640 mm;
- Lungimea loviturii ……………………………….925 mm;
- Viteza iniţială a grenadei ………………………120 m/sec.;
- Viteza maximă a grenadei ………………….…300 m/sec.;
- Cadenţa de tragere …………………...………4-6 lov./min.;
- Distanţa de tragere după înălţător …………………500 m;
- Distanţa loviturii directe asupra obiectivelor cu înălţime de
2 m .....330 m;
- Greutatea aruncătorului de grenade antitanc cu înălţătorul
optic …6,3 Kg.;
- Greutatea loviturii …………………………………2,2 Kg.;
- Greutatea grenadei …………………………………1,8 Kg.;
- Greutatea genţii cu două lovituri şi P.S.A. ………7,1 Kg.;
- Greutatea genţii cu trei lovituri …………………9,3 Kg.;
- Puterea de mărire a înălţătorului optic …………2,7 ori;
- Câmpul vizual ……………………………………13o;
- Diametrul pupilei de ieşire ………………………4,5 mm;
- Depărtarea pupilei de ieşire ………………………27 mm;
- Puterea separatoare ………………………maximum 28”;
- Valoarea unei diviziuni a scalei înălţătorului ………100 m;
- Valoarea unei diviziuni a scalei corecţiilor în direcţie 0-10;
- Limitele scalei înălţătorului …………de la 200 m la 500 m;
163
- Limitele scalei pentru corecţiile în direcţie ………± 0-50;
- Limitele verificării înălţătorului optic în înălţime şi în
direcţie ….± 0-08;
- Lungimea înălţătorului cu boneta-ocular …………140 mm;
- Înălţimea înălţătorului ……………………………180 mm;
- Lungimea înălţătorului ……………………………62 mm;
- Greutatea înălţătorului ……………………………0,5 Kg.;
- Greutatea înălţătorului cu completul P.S.A. şi învelitoare…
0,95 Kg.

5.8. Arma de vânătoare I.J. BAJKAL


Arma de vânătoare este o armă individuală folosită pentru
vânătoare (agrement) şi pentru tir sportiv (în special la proba de talere
aruncate din şanţ).
Se foloseşte pentru lovirea unor obiective dispuse la distanţe
mici.
Armele de vânătoare folosesc pentru tragere cartuşe cu alice
şi cartuşe cu glonţ, putând folosi şi cartuşe cu efect fumigen-
lacrimogen.
În funcţie de cartuşele folosite, ţevile sunt, la interior, lise
(pentru tragerea cu alice) şi ghintuite (la tragerea cu glonţ).
Există arme de vânătoare cu o ţeavă sau mai multe ţevi, cu
ţevile dispuse în plan orizontal sau în plan vertical (suprapuse) sau şi
în plan orizontal şi în plan vertical (armele cu 3-4 ţevi).
Pot fi întâlnite arme cu ţevile lise, cu ţevile ghintuite sau
combinat (şi lise şi ghintuite).
Calibrul armelor de vânătoare nu se exprimă în unităţi de
măsură în lungime (mm, cm, etc.) ci într-un mod convenţional, printr-
un număr care este cu atât mai mare cu cât diametrul interior al ţevii
este mai mic. Astfel calibrul 20 este mai mic decât calibrul 12.
Această situaţie rezultă din modul în care a fost determinat calibrul
armelor de vânătoare. Astfel, după ce au fost fabricate ţevile cu
diametre diferite au fost confecţionate sfere din metal (oţel) având
diametrul egal cu diametrul interior al ţevilor.
Apoi s-au numărat câte bucăţi (sfere din oţel) de o anumită
mărime sunt într-un pfund (unitate de măsurare a greutăţii aproximativ
egală cu 0,500 Kg.). Sferele mari erau 12 bucăţi la un pfund, cele mici
16 bucăţi şi cele mai mici 20 bucăţi. Deci, calibrul armelor de
164
vânătoare cu alice, este egal cu numărul sferelor din oţel (având
diametrul egal cu cel al ţevii) ce intră într-o unitate de măsurare a
greutăţii (1 pfund = 0,5 Kg.).
Distanţa de tragere diferă în funcţie de tipul cartuşului şi
încărcătura. Cu cât încărcătura este mai mare, cu atât distanţa de
tragere este mai mare.
Caracteristici tehnice:
• este armă cu 2 ţevi asamblate în plan orizontal, lise;
• este destinată pentru vânătoare şi agrement;
• foloseşte pentru tragere numai cartuşe cu alice;
- calibru …………………………………………….12;
- greutate ……………………………………..….3,2 Kg;
- lungimea ţevii …………………………….......720-730 mm;
- lungimea camerei cartuşului …………………….70 mm;
- diametrul interior al ţevii …………………………18,2 mm;
- reducerea ţevilor la retezătura din faţă:
- ţeava din dreapta …………………………………0,5 mm;
- ţeava din stânga ……………………………………1 mm;
- presiunea maximă admisă …………………750 Kg.f./cm2.

Noţiuni despre construcţia şi funcţionarea armei de


vânătoare
Arma de vânătoare se compune din următoarele piese şi
mecanisme:
• ţevile cu extractorul şi cătarea;
• patul armei cu mecanismul de dare a focului;
• pana pentru asamblare.
Ţevile sunt situate în plan orizontal. Sunt confecţionate din
oţel special, de înaltă calitate, călite pe întreaga lungime a lor.
Canalele şi camerele cartuşului sunt cromate, ceea ce asigură o bună
protecţie anticorozivă şi facilităţi în întreţinere. La ţevile cu ghinturi,
aceasta asigură gruparea stabilă a loviturilor. Ţevile sunt astfel
construite şi calculate încât să se poată obţine rezultate bune atât la
utilizarea cartuşelor cu dulii de carton, cât şi a celor cu dulii metalice,
rezistând la presiuni de până la 750 Kg.f./cm2.
Ţevile sunt asamblate între ele din construcţie.

165
Deasupra, la partea din faţă a ţevilor, se găseşte dispusă
cătarea. La partea dinapoi deosebim camerele cartuşului şi locaşul
pentru extractorul cartuşelor.
Dedesubt se găsesc: pragul de asamblare la patul armei,
pragul penei de asamblare şi baza inelului portcurea.
Patul armei este solidar cu mecanismul de dare a focului.
Este confecţionat din lemn iar la talpă are aplicată o placă de cauciuc
sau din material plastic pentru atenuarea reculului. Dedesubt, pe pat,
se găseşte montată baza pentru inelul portcurea.
Mecanismul de dare a focului:
• corp;
• mecanism de armare:– tijă de armare;
• arc de armare;
• pragul de armare.
• mecanism de percuţie:- cocoş cu percutor;
• trăgaci;
• axe.
• mecanism de siguranţă: - pârghie de deblocare-
blocare;
• siguranţă.
Mecanismul de armare şi mecanismul de percuţie sunt
asemănătoare cu cele de la pistolul de semnalizare Walter sau U.M.C.
Pârghia de deblocare-blocare are rolul de a preveni tragerile
involuntare.
Serveşte pentru deschiderea şi închiderea armei.
Prin împingerea pârghiei spre dreapta se execută
dezasigurarea şi deschiderea armei. Odată cu deschiderea armei
acţionează şi extractorul care extrage duliile cartuşelor trase sau
netrase.
Înzăvorârea se realizează automat odată cu închiderea armei.
Pentru asigurarea armei, pe partea superioară a mecanismului
de dare a focului se găseşte butonul de siguranţă.
Şurubul care fixează pârghia are şi rolul de înălţător,
împreună cu cătarea de pe ţeavă, formând aparatele de ochire ale
armei

166
Pana de asamblare serveşte pentru asamblarea armei,
respectiv pentru cuplarea ţevilor cu patul armei şi mecanismul de dare
a focului şi pentru armarea mecanismului de darea focului.
Este confecţionată din lemn în care este montată o articulaţie
metalică pentru fixare pe ţeavă, prevăzută cu pârghie de desprindere şi
zăvor.

Demontare şi montare
Demontarea armei se execută pentru curăţire, schimbarea
unor piese sau mecanisme uzate sau rupte şi pentru transportare pe
distanţe mari, în mijloace de transport sau în locuri publice.
Demontarea este de 2 feluri: parţială şi totală. Se execută pe o
foaie de cort sau o masă curată.
Operaţiunile pentru demontarea parţială sunt:
- controlul camerelor cartuşelor. Se execută prin deschiderea
armei, privirea pe canalul fiecărei ţevi, scoaterea cartuşelor din canalul
ţevii şi introducerea lor în geanta de purtare. După verificarea
canalului ţevii se închide arma.
- demontarea penei de asamblare. Ţinându-se arma cu mâna
stângă de ţevi, cu degetul arătător de mâna dreaptă, se trage spre
exterior pârghia de desprindere a penei. Se împinge spre înainte pana
şi se scot pragurile de înzăvorâre din locaşurile de la mecanismul de
dare a focului.
- demontarea (separarea) ţevilor asamblate de la patul armei:
Ţinându-se arma cu mâna dreaptă de gâtul patului, cu degetul mare se
împinge spre dreapta pârghia de deblocare a ţevilor.
- cu mâna stângă se prind ţevile şi se rotesc până când
pragurile de asamblare ies din locaşurile de la patul armei.
Montarea este inversă demontării, astfel:
- asamblarea ţevilor la patul armei. Se ţine patul armei în
mâna dreaptă şi ţevile în mâna stângă. Se introduc pragurile de
asamblare ale ţevilor în locaşurile de la patul armei, se rotesc ţevile
până când ajung în prelungirea mecanismului de dare a focului, până
când un fixator eliberează pârghia de blocare a ţevilor.
- montarea penei de asamblare. Se apucă pana cu mâna
dreaptă, se introduc pragurile de înzăvorâre în locaşurile de la
mecanismul de dare a focului, după care se apasă pana până când

167
zăvorul pârghiei de desprindere trece înapoia pragului de asamblare
fixat pe ţevi (se aude un ţăcănit uşor).
- verificarea montării corecte şi eliberarea cocoşului din
poziţia “armat”.
- se execută deschiderea – închiderea armei, realizându-se
concomitent şi armarea, după care se apasă succesiv pe trăgaciul ţevii
din dreapta, apoi pe cel din stânga. Se împinge înainte butonul de
siguranţă, realizându-se blocarea mecanismului de dare a focului.

Reguli de folosire, depozitare şi păstrare


Obligatoriu, înainte şi după folosire, se va executa controlul
armamentului.
Nu se folosesc alte cartuşe decât cele recomandate şi de
calibru corespunzător.
Nu se admit la trageri cartuşe defecte (care prezintă fisuri în
dulii, sunt turtite sau incomplete).
Nu se folosesc cartuşe cu dulii improvizate.
Nu se manevrează trăgaciurile în gol pentru că se scurtează
durata de funcţionare a percutoarelor şi se uzează piesele
mecanismului de dare a focului.
Pentru a preveni bombarea ţevilor, se recomandă ca după
tragerea cu ţeava din dreapta (dacă nu s-a tras şi cu cea din stânga)
cartuşul din ţeava din stânga să se mute în cea din dreapta, iar cartuşul
următor să se introducă în ţeava din stânga.
Arma se găseşte asamblată numai pe timpul executării
tragerilor. În restul timpului se păstrează deschisă (cu ţevile deschise)
sau dezasamblată, în tocul de purtare.
Pe timpul deplasării de la locul de depozitare (păstrare) şi
până la locul de executare a tragerii (folosire), arma se găseşte în toc
dezasamblată.
Nu se îndreaptă arma spre oameni chiar neîncărcată fiind.

Depozitarea
Arma se păstrează dezasamblată cu trăgaciurile destinse,
unsă, în toc sau în lăzi metalice, încuiate, sigilate, în încăperi separate
de celelalte materiale.
Muniţia se păstrează separat de armă, în cutii din tablă
încuiate.
168
Nu se introduc pe ţevi bucăţi de cârpă, câlţi sau alte
materiale.
Arma trebuie curăţită şi unsă permanent.
Se va curăţi imediat după tragere, iar iarna după ce a ajuns la
temperatura camerei în care se află.
Curăţirea se execută cu arma demontată (cu ţevile scoase).

169
CAPITOLUL 6
Cunoaşterea grenadelor de mână
Focosul
Focosul 6.1. Grenada de ofensivă (R.G.-42) Inelul
mânăU.Z.R.G.M
Arcul
de
siguranţă
percutorul
Percutorul ui Şplintul de
Gâtul grenadei Capacul
siguranţă
corpului
Întârzietorul

Bucşă Corpul Pârghia de


Cămaşa
metalică grenadei siguranţă
Tubul
central

Capsa detonantă Încărcătura


de explozie Fundul
corpului

Proprietăţi tactice:
- constituie un puternic şi principal mijloc individual de luptă
apropiată, destinată nimicirii, neutralizării şi scoaterii din luptă a
inamicului;
- sunt dotaţi militarii din M.A.I. şi luptătorii din elementele
componente ale sistemului naţional de apărare care urmează să
îndeplinească misiuni ce impun folosirea grenadei de mână ofensivă;
- aparţin tipului de grenade cu mare efect moral, datorită
detunării puternice cauzată de cantitatea încărcăturii explozive;
- cu acestea poate fi nimicit sau neutralizat inamicul
descoperit şi uşor adăpostit pe o rază de 25 m, datorită suflului şi
puterii omorâtoare a schijelor;
- se folosesc în atac, uneori şi în apărare, în luptele de stradă,
în cele din clădiri izolate sau grupuri de clădiri, în teren acoperit şi
accidentat, fiind aruncate (în special de sus în jos), împotriva
inamicului ascuns sau urmărit;
- când se aruncă de jos în sus, se alege un adăpost natural sau
artificial care asigură o bună protecţie luptătorilor în caz de rostogolire
şi împotriva schijelor.

Proprietăţi tehnice:
- balistice (randament): distanţa medie de aruncare 40-50 m,
se poate arunca la distanţe mai mari după un antrenament sistematic şi
170
continuu; raza efectului omorâtor al schijelor 25 m, iar împrăştierea
acestora peste 30 m; la explozie, se produc peste 200 schije; face
explozie după 3,2-4,2 secunde (timpul de întârziere în funcţionare a
focosului).
- de serviciu: corpul are formă cilindrică şi este alcătuit dintr-
o cămaşă metalică de oţel înfăşurată de 3-4 ori, cu striaţii pătrate
pentru a amplifica efectul prin schije; greutatea grenadei pregătită
pentru aruncare cu focos, 520 g; greutatea încărcăturii de explozie
(trotil turnat), 120 g; greutatea focosului 100 g – funcţionează fuzant
cu întârziere fixă.

6.2. Grenada de mână defensivă – F.1, Md. 1915

Focosul
Capsa de F.G.M.
aprindere Ax arc Inelul de
percutor siguranţă

Bucşa de
legătură Percutor

Pârghia de
siguranţă

Corp

Întârzietorul
de pulbere
Bucşa Fundul
întârzietorul Capsa
grenadei
ui detonantă

Proprietăţi tactice:
- constituie un foarte puternic şi principal mijloc individual
de luptă apropiată, destinată nimicirii, neutralizării şi scoaterii din
luptă a inamicului, tancurilor, blindatelor, maşinilor, etc.;
171
- aparţine tipului de grenadă de mână cu mare rază de acţiune
şi eficacitate a schijelor;
- sunt dotaţi militarii din M.A.I. şi luptătorii din elementele
componente ale sistemului naţional de apărare care urmează să
îndeplinească diferite misiuni;
- schijele grenadei nimicesc sau neutralizează inamicul
descoperit sau acoperit din adăposturi uşoare, bordeie, beciuri,
subsoluri, iar prin legături de grenade (5-10 buc.) se pot scoate din
luptă tancuri, blindate, maşini, etc.;
- se întrebuinţează în formele principale de luptă, mai ales în
apărare şi uneori, în atac, în luptele de stradă, în cele din clădiri
izolate, sau grupuri de clădiri, în teren muntos şi împădurit, de regulă
fiind aruncate de sus în jos – uneori, însă şi de jos în sus, cu măsurile
de siguranţă şi protecţie pentru cei care le aruncă;
- în teren descoperit, schijele şi suflul grenadei pot nimici sau
neutraliza inamicul pe o rază de peste 200 m.
Proprietăţi tehnice:
- balistice (randament): distanţa medie de aruncare 35-45 m;
se poate arunca la distanţe mult mai mari în raport cu antranamentul
luptătorului; raza efectului omorâtor al schijelor şi împrăştierea
acestora, peste 200 m; la explozie, o grenadă, produce peste 1000
schije; face explozie după 3,2-4,2 secunde.
- de serviciu: are formă de pară şi este confecţionată din
fontă cu crestături longitudinale şi transversale care uşurează
fragmentarea corpului pe timpul exploziei; greutatea pregătită pentru
aruncare cu focos, 600 g, tipul nou şi 700 g, tipul vechi; greutatea
încărcăturii de explozie (trotil turnat sub formă de griş sau solzi) 60 g,
tipul nou şi 45 g, tipul vechi; lungimea grenadei 92 mm şi diametrul
60 mm (model vechi cu fundul alungit – modelul nou, cu fundul teşit),
lungimea grenadei 86 mm şi diametrul 56 mm.
Focosul de construcţie românească pentru grenadele de
mână ofensive şi defensive (F.G.M., Md. 1981):

172
Inelul de
siguranţă

Şplint Capsa de Percutor


aprindere

Corpul
mecanismului
de percuţie
Căpăcelul
Bucşa de capsei
legătură

Bucşa
Capsa întârzietor
detonantă

Pârghia de Întârzietorul
siguranţă de pulbere

Focosul de construcţie românească faţă de celelalte tipuri,


este mai eficace şi are o siguranţă dublă care previne incidentele sau
accidentele atât pe timpul depozitării (păstrării), cât şi pe timpul
folosirii lui.
Se compune din următoarele părţi mari:
– mecanismul percutant;
– mecanismul de aprindere;
– bucşa de legătură.
Focosul U.Z.R.G.M. pentru grenadele de mână ofenisve şi
defensive:

173
Ansamblul
focos
Percutor Pârghia de
siguranţă
Tub mec.
percutant
Arc percutor

Bucşa de
legătură

Inelul şi Întârzietorul
şplintul de Capsa de de pulbere
siguranţă aprindere

Capsa detonantă

Acest tip de focos funcţionează cu întârziere (3,2-4,2


secunde). Este destinat pentru iniţierea încărcăturii de explozie.
Se compune din următoarele părţi mari:
– mecanismul percutant;
– mecanismul de aprindere;
– bucşa de legătură.

174
CAPITOLUL 7
Cunoaşterea explozivilor clasici şi improvizaţi

7.1. Noţiuni generale despre explozivii clasici şi improvizaţi


Una din principalele misiuni de asigurare genistică a
acţiunilor de luptă, o constituie executarea lucrărilor de distrugere cu
ajutorul explozivilor, de către subunităţile de geniu şi alte arme.
Lucrările de distrugere se execută pentru:
* realizarea barajelor explozive;
* distrugerea obiectivelor de importanţă economică şi
militară;
* executarea culoarelor în baraje genistice ale inamicului;
* în cazul unor calamităţi naturale;
* în scop de sabotaj, diversiune, terorism.
În realizarea acestor lucrări de distrugere sunt folosiţi, după
caz, atât explozivii clasici cât şi cei improvizaţi.
Explozivii sunt substanţe sau amestecuri de substanţe
chimice care, sub o acţiune exterioară (impuls de iniţiere), intră într-un
proces de transformare chimică foarte rapid, însoţit de producerea unei
mari cantităţi de gaze şi temperatură capabile să efectueze un lucru
mecanic.
Procesul care declanşează explozia se numeşte – iniţiere şi se
realizează prin “impulsul iniţial”.
Impulsul iniţial care transmite o anumită cantitate de energie
explozivului se poate obţine pe cale mecanică, calorică, electrică,
chimică sau energia unui alt exploziv.
Acest impuls se obţine astfel:
* mecanic – percuţie, lovire, frecare;
* caloric – scânteie, flacără, încălzire;
* electric – descărcare electrică, scânteie electrică;
* energia unui al exploziv – capsă detonată, exploziv de
iniţiere sau detonator intermediar.
În funcţie de natura şi starea explozivilor, desprindem
următoarele caracteristici:
* sensibilitate la acţiuni exterioare;
* temperatura de explozie;
* brizanţa şi viteza de explozie;
* stabilitatea şi puterea de distrugere.
175
Brizanţa este capacitatea explozivului de a rupe, distruge,
disloca materialul cu care vine în contact.

7.2. Descrierea şi caracteristicile principalilor explozivi folosiţi în


lucrări de distrugere
Clasificarea explozivilor se face după următoarele criterii:
Din punct de vedere al compoziţiei:
* substanţe chimice explozive: trotilul, fulminatul de
mercur, azotura de plumb, etc.;
* compuşi chimici explozivi: dinamita, explozivi
improvizaţi, etc.;
Din punct de vedere al stării de agregare:
* lichizi – nitroglicerina;
* plastici – dinamita;
* solizi – T.N.T.
Din punct de vedere al întrebuinţării în luptă (practice):
* explozivi de iniţiere (prizaţi);
* explozivi brizanţi (secunzi);
* explozivi de aruncare (deflagranţi).
Explozivii de iniţiere – se întrebuinţează la încărcarea
capselor pirotehnice şi electrice, precum şi a fitilului detonant. Una
din caracteristici este sensibilitatea crescută la lovire, frecare, căldură.
Din această categorie fac parte: fulminatul de mercur, azotura de
plumb şi trinitrorezorcinatul de plumb.
Fulminatul de mercur se prezintă sub formă de cristale
mărunte de culoare albă sau cenuşie, otrăvitoare, se dizolvă greu în
apă. Prezenţa acidului sulfuric provoacă explozia fulminatului. Este un
exploziv stabil, însă la lovire şi trepidaţii, este foarte sensibil, mai
puţin la frecare. Se întrebuinţează la confecţionarea capselor electrice,
a capselor detonante de la cartuşele armamentului de infanterie. Este
stabil la temperaturi până la 50oC. Se inflamează la 170oC. Explodează
la 210oC şi dacă este încălzit brusc detună la 117oC.
Azotura de plumb se prezintă sub formă de cristale de culoare
albă, greu solubilă în apă, se combină cu cupru, deci va fi folosită la
capsele cu corpul din aluminiu, este mai stabilă decât fulminatul de
mercur, având temperatura de explozie de 310o la lovire şi frecare este
mai puţin sensibilă. Este, de asemenea, un exploziv cu capacitate mare

176
de detonaţie pentru iniţierea exploziei unei încărcături, fiind
întrebuinţat, în special la fabricarea capselor pirotehnice.
Trinitrorezorcinatul de plumb (T.N.T.R.) este o substanţă
cristalizată, de culoare galben-închis, insolubil în apă, destul de stabil,
face explozie la temperatura de 270o, mai puţin sensibil la lovire şi
frecare faţă de azotura de plumb, fiind însă foarte sensibil la flacără şi
scânteie electrică. De regulă, se foloseşte la confecţionarea capselor
pirotehnice azidotetrilice, care asigură inflamabilitatea.
Explozivii brizanţi sunt folosiţi atât în lucrări militare, cu
caracter edilitar, exploatări miniere, carbonifere, cât şi ca muniţie
pentru bombele de avion şi proiectile de artilerie, mina a.t., a.i.,
grenade.
Trotilul, sau trinitrotoluenul (T.N.T.) este cel mai
reprezentativ exploziv brizant, sub formă solidă, de culoare galbenă,
insolubil în apă. Este explozivul cu cea mai mare stabilitate, în contact
cu focul, arde degajând un fum negru, înecăcios. La lucrările de
distrugere trotilul se întrebuinţează sub formă de calupuri, astfel:
* calup mare de 400 gr.;
* calup mic de 100 şi 200 gr.;
* cartuş cilindric de 75 gr.
Turnat, trotilul se foloseşte ca încărcătură explozivă la
bombele de avion, proiectile de artilerie şi mine antitanc, grenade de
mână. Temperatura de topire este de 81oC, iar de explozie de 300oC.
Melinita, sau acidul picric, se prezintă ca un corp solid,
cristalizat, de culoare galben-deschis, prezintă o bună stabilitate, dar
arderea acestui exploziv poate să se transforme în explozie. Are
întrebuinţare practică limitată.
Tetrilul este un exploziv brizant folosit, de regulă, ca
detonator intermediar pentru explozia unor cantităţi mari de explozivi,
ca de pildă trotilul din încărcătura bombelor de avion, la
confecţionarea fitilului detonat precum şi a capselor pirotehnice (ca
încărcătură brizantă).
Dinamitele sunt explozivi brizanţi a căror bază o formează
nitroglicerina, întrebuinţate atât în lucrările de distrugere cât şi în
lucrări de exploatare. Cu cât creşte mai mult procentul de
nitroglicerină cu atât creşte sensibilitatea dinamitei la acţiuni
mecanice, lovire, frecare, temperatură (la 180oC face explozie).
Dinamitele se împart în: dinamite gelatine sau plastice şi dinamite sub
177
formă de praf – grizutină. Dinamitele gelatine au o largă întrebuinţare
în acţiunile teroriste şi de sabotaj. La temperaturi sub + 8oC,
dinamitele îngheaţă şi devin în această stare periculoase la manipulare.
Dinamita are în compoziţie următoarele:
* 65% nitroglicerină;
* 2% nitroceluloză;
* 24% azotat de sodiu;
* 9% făină de lemn.
În afara sensibilităţii la manipulare, dinamitele sunt
perisabile, termenul de garanţie nu depăşeşte 6 luni.
Explozivii de aruncare:
Reprezentantul grupei este pulberea cu fum (neagră) a cărei
brizanţă este mai mică.
Ea se prezintă sub formă de granule de diferite mărimi,
culoare cenuşie, lucios, fără praf. Se aprinde foarte uşor de la flacără,
scânteie, fulger sau încălzire până la 280oC.
Pulberile sunt foarte higroscopice (avide de umezeală), caz în
care, dacă absorb apa, devin nefolosibile.
Pulberea cu fum se întrebuinţează pentru fabricarea fitilului
ordinar, la minele de baraj, muniţiei de infanterie.
Se cunoaşte, de asemenea, şi se foloseşte pulberea albă, sau
cu ardere fără fum. Se prezintă sub forme geometrice, plăci, coloidale,
bastoane, etc. cu întrebuinţare la construirea corpurilor luminoase
(bombe luminoase cu paraşută) încărcăturilor de aruncare (muniţie de
infanterie) etc.

7.3. Sisteme şi mijloace pirotehnice şi electrice de aprindere:


La lucrările de distrugere, în acţiunile de diversiune, sabotaj,
terorism, la care se folosesc explozivii, pentru explozia încărcăturilor,
se întrebuinţează următoarele sisteme:
* pirotehnic – cu sau fără fitil detonant;
* electric;
* mecanic – cu sau fără fitil ordinar sau detonant;
În ultimul timp, se folosesc undele radio (emiţător), undele
infraroşii, infrasunete şi transmiterea comenzii prin laser.

178
7.3.1. Sistemul pirotehnic de aprindere
Pentru realizarea aprinderii pe cale pirotehnică, se folosesc
următoarele materiale:
* capse pirotehnice;
* fitil ordinar;
* aprinzători pirotehnici;
* cleşte pentru sertizarea capselor pirotehnice;
* materiale auxiliare – cuţit, chibrituri, sfoară pentru
matisat, etc.
Capsa pirotehnică se întrebuinţează pentru iniţierea
(excitarea) încărcăturii de exploziv. Se compune dintr-un tub metalic,
în interiorul căruia se găseşte tetril presat, încărcătura de iniţiere
(azotură de plumb, fulminant de mercur), un căpăcel de siguranţă
acoperit cu o sită fină de mătase, cu rol de protecţie. Capsele
pirotehnice se ambalează în cutii tip (50 buc.) şi se depozitează separat
de explozivi, în încăperi uscate, ferite de şocuri, scânteie sau foc.
Înainte de întrebuinţare, trebuie să fie controlate, să nu prezinte fisuri
sau deformări. Sunt sensibile la frecări, trepidaţii, foc, scânteie.
Fitilul ordinar se compune dintr-o vână de pulbere neagră,
un fir central director şi din învelişuri de ţesătură (in sau bumbac)
impregnate cu substanţe impermeabile (bitum, gudron, plastic). Viteza
de ardere a fitilului, în aer liber, este de aproximativ, 1 cm pe secundă.
Se păstrează în magazii uscate, ferit de umezeală sau căldură, în
pachete de câte 8 m şi se întrebuinţează pentru iniţierea capselor
pirotehnice şi a încărcăturilor de pulbere cu fum. Înainte de folosire,
fitilul ordinar trebuie verificat din punct de vedere al vitezei de ardere
şi calităţii vânei de pulbere.
Fitilul detonant se foloseşte pentru aprinderea simultană a
mai multor încărcături, la realizarea dispozitivelor de distrugere în
sistemul pirotehnic, precum şi la aprinderea unor încărcături
explozive, fără capsă, în locuri greu accesibile. Se compune dintr-o
vână de exploziv brizant (tetril, penrtil), un fir interior director şi mai
multe învelişuri de ţesătură, impregnate, pentru a-l feri de umezeală,
în tub de plastic. Se păstrează în bobine de 50 sau 100 m în încăperi
uscate, fără temperatură ridicată. Aprinderea fitilului detonant se face,
fie de la o capsă de aprindere, fie de la un exploziv. Nu arde ci face
explozie, transmiterea detonaţiei făcându-se cu o viteză de 5000-7000
m/sec.
179
Confecţionarea încărcăturilor de distrugere
Pentru realizarea şi folosirea unei încărcături de distrugere în
sistemul pirotehnic, se execută următoarele operaţiuni:
* tăierea fitilului ordinar se face cu ajutorul unui cuţit
bine ascuţit, la un capăt drept, pentru a fi introdus în capsă, la celălalt
capăt oblic pentru a i se da foc. Lungimea fitilului este calculată în
funcţie de viteza de ardere şi timpul necesar pentru adăpostirea
persoanei care a dat foc.
* sertizarea capsei pirotehnice se face numai cu cleştele
pentru sertizat, special construit care oferă protecţie în cazul exploziei
întâmplătoare, a capsei pirotehnice. Se interzice categoric sertizarea
capsei (fixarea la fitil) cu ajutorul claştelui-patent sau a dinţilor.
* amorsarea încărcăturii constă în introducerea amorsei
pirotehnice la încărcătura de explozie (calup de trotil).
* darea focului se poate realiza fie cu ajutorul chibritului
obişnuit sau de pionier, fie cu aprinzătorul pirotehnic de protecţie în
condiţii atmosferice grele.
Aprinderea încărcăturii se face, de regulă, de către un singur
militar, luându-se măsuri de protecţie a personalului.
Amorsarea încărcăturilor de distrugere se execută după
amplasarea explozivului la locul de distrugere. Pentru evitarea
accidentelor se iau măsuri de pază pentru interzicerea pătrunderii
persoanelor străine în zona exploziilor, respectându-se înctocmai
regulile stabilite în securitatea lucrului cu explozivii.

Dispozitivele de distrugere în sistemul pirotehnic


Pentru executarea distrugerilor în diferite medii şi anumite
scopuri se folosesc următoarele dispozitive:
Dispozitivul liniar presupune aşezarea încărcăturilor
explozive în linie, cu ajutorul fitilului detonant, întrebuinţat pentru
distrugerea căilor de comunicaţii şi transmisiuni, conducte, piste de
aterizare şi decolare avioane, remize, hangare, etc.
Dispozitivul radial se realizează prin dispunerea
încărcăturilor în formă de raze, având un punct central pentru darea
focului. Acest dispozitiv se foloseşte pentru distrugerea obiectivelor
concentrate, de suprafaţă redusă ca: piloni de pod, stâlpi de înaltă
tensiune, grupuri electrogene, semafoare, uzine termice, etc.
180
Dispozitivul combinat rezultă din folosirea celor două
dispozitive, întrebuinţat la distrugerea unor obiective economice
întinse şi cu clădiri dispersate.
De menţionat că în toate cele trei feluri de dispozitive, pentru
a se produce explozia simultană a încărcăturilor de exploziv, se
foloseşte fitilul detonant.

7.3.2.Sistemul electric de aprindere


Sistemul electric de aprindere cuprinde totalitatea
mijloacelor şi dispozitivelor care asigură explozia izolată sau
instantanee a încărcăturilor de exploziv, folosind drept impuls iniţial
energia electrică.
Capsa electrică se compune dintr-o capsă pirotehnică, un
aprinzător electric şi un întârzietor. Capsa se compune dintr-un tub de
cupru având doi conductori şi un filament din cupru-nichel, care la
trecerea curentului electric devine incandescent.
Pentru aprinderea unei capse electrice este nevoie de un
curent între 1 şi 5 A.
Capsele electrice sunt sensibile la loviri, temperatură,
scânteie electrică, nu se transportă împreună cu explozivul şi se
păstrează în pachete de câte 5 bucăţi, ferite de umezeală şi căldură.
Înainte de întrebuinţare capsele electrice se controlează cu
ajutorul ohmetrului.
Cablurile electrice, conductoare, se folosesc pentru
transmiterea curentului electric de la sursa de curent până la
dispozitivele electrice de distrugere.
Sursele de curent folosite pentru furnizarea curentului electric
necesar exploziei dispozitivelor de distrugere, sunt:
* explozorul Tip 1 sau tranzistorizat;
* bateriile anodice;
* acumulatoare cu plumb;
* generatoare de curent;
* reţeaua electrică, etc.

Dispozitivele electrice de aprindere


Dispozitivele electrice de aprindere constituie ansamblul
format din mai multe încărcături de exploziv şi mijloace electrice de
aprindere în vederea executării unei distrugeri.
181
După modul cum sunt legate capsele electrice şi în funcţie de
natura obiectivului ce urmează a fi distrus, deosebim următoarele
dispozitive:
* în serie - capsele sunt legate între ele (una după alta);
* în derivaţie - fiecare capsă se leagă la cablul electric sau
secundar;
* combinat- presupune îmbinarea celor două de mai sus.
Lăsând la o parte dezavantajul folosirii sistemului electric de
aprindere în anumite condiţii atmosferice (umiditate excesivă), el este
utilizat în special pentru explozia încărcăturilor la un moment stabilit,
la comandă, lucru foarte important, în special în acţiunile teroriste, de
diversiune şi sabotaj.
De reţinut, faptul că adoptarea unuia din cele trei dispozitive
de distrugere se face nu numai în funcţie de obiectivul care urmează să
fie distrus ci, şi de puterea sursei de curent folosită. Iată de pildă
pentru o sursă de curent slabă (baterii anodice) vom folosi legarea în
serie a capselor, deci dispozitiv în linie sau în serie, iar în cazul
existenţei sursei de curent de intensitate mare (explozoarele) vom
executa legături în derivaţie.

7.4. Explozivii improvizaţi. amestecuri explozive pe bază de azotat de


amoniu
Explozivii improvizaţi sunt amestecuri dintre două sau mai
multe substanţe chimice, dintre care unul bogat în oxigen, iar altul
inflamabil, care sub o acţiune exterioară, intră într-un proces de
transformare chimică însoţit de producerea unei mari cantităţi de
căldură şi gaze capabile să efectueze un lucru mecanic.
Ca substanţe bogate în oxigen (oxidante) se foloseşte acidul
azotic şi azotatul de amoniu (NH4 NO3).
Azotatul de amoniu este o substanţă chimică de culoare albă,
sub formă de cristale mărunte, foarte higroscopică, întrebuinţat ca
îngrăşământ artificial al solului.
Substanţele inflamabile folosite în realizarea amestecurilor
explozive, sunt foarte multe, au ca rol provocare şi întreţinerea arderii:
* grupa derivaţi ai petrolului: motorină, benzină, ulei auto,
neofalină, valvolină, petrosin, etc.;
* grupa celulozelor: praf de cărbune, rumeguş de lemn, făină
de grâu sau porumb, etc.;
182
* grupa zaharidelor: zahăr alimentar, melasă, siropuri, miere;
* pulberi (pilituri) de: cupru, fier, magneziu, zinc.
Se mai pot folosi alcooli, vopsele pe bază de ulei, lacuri, etc.
După cum se vede, gama substanţelor inflamabile este foarte
mare cu posibilităţi suficiente de procurare şi folosire.
Avantajele folosirii explozivilor improvizaţi:
* în mediu închis (furnal, fugasă) sunt mai puternice decât
trotilul;
* substanţele amestecului improvizat pot fi obţinute cu
uşurinţă, transportate şi folosite fără a trezi bănuieli, mai ales în
acţiunile de sabotaj, diversiune şi chiar terorism;
* preţul de cost incomparabil mai scăzut decât al oricărui
exploziv clasic.
Dezavantajele folosirii explozivilor improvizaţi:
* în brizanţă sunt mai slabi decât trotilul de cca. 1,5 ori;
* sunt perisabili (după preparare, trebuie folosiţi la scurt
timp ), greu de depozitat şi manipulat.
Iată un exemplu: un amestec exploziv constituit din azotat de
amoniu şi un derivat al petrolului (motorină, ulei) peste 24 ore de la
preparare explodează mai greu iar dacă au trecut mai multe zile, până
la o săptămână, amestecul nu mai este bun de folosit.
De reţinut, faptul că prepararea şi ambalarea explozivilor
improvizaţi se face în locuri şi cu mijloace simple, improvizate în vase
de tablă sau lut, cazane, găleţi, furnale, etc. – se ambalează şi
transportă în saci de hârtie, pânză, polietilenă, obiecte de
îmbrăcăminte, etc.
Iniţierea (aprinderea) acestor explozivi se face însă cu
mijloace clasice, fabricate şi nu improvizate (exemplu – trotil).
Dacă la o încărcătură de la 1-5 Kg. exploziv improvizat sunt
suficiente 2-3 capse detonante (pirotehnice sau electrice) pentru
încărcături mai mari, chiar şi de 50 Kg., este necesar un impuls iniţial
de cel puţin 2-3 calupuri de trotil, (2-300 gr.) sau alt exploziv brizant.
Principalele reţete de preparare şi folosire a explozivilor
improvizaţi pe bază de azotat de amoniu:
Grupa derivaţii petrolului:
* Azotat de amoniu ……………………………….. = 94%;
Motorină ……………………………………….… = 6%;
* Azotat de amoniu ……………………………….. = 90 %;
183
Ulei auto (ars) …………………………………... = 10 %;
* Azotat de amoniu ………………………………... = 92 %;
Benzină, petrol, neofalină ………………………... = 8 %;
Grupa celulozelor:
* Azotat de amoniu ………………………………… = 85 %;
Rumeguş lemn ……….…………………………… = 15 %;
* Azotat de amoniu …………………………………. = 85 %;
Praf de cărbune ………………………………….. = 15 %;
* Azotat de amoniu ……………..………………… = 70 %;
Zahăr ( ) ……………………………….. = 30 %;
* Azotat de amoniu ……………………………….. = 85 %;
Făină de grâu-porumb …………………………... = 15 %;
Din grupa piliturilor (pulberi):
* Azotat de amoniu ………………………………... = 90 %;
Pilitură de aluminiu ……………………………... = 10 %;
În aceeaşi reţetă (proporţie) se pot folosi piliturile de zinc,
fier, cupru.
Alte reţete cu mai multe substanţe:
* Azotat de amoniu ………………………………… = 80 %;
Aluminiu …………………………………………. = 10 %;
Ulei auto ………………………………………….. = 10 %;
* Azotat de amoniu ………………………………= 76 %;
Trotil …………………………………………...= 20 %;
Parafină ………………………………………..= 4 %;
* Azotat de amoniu ……………………………… = 80 %;
Ulei auto ………………………………………. = 5 %;
Făină de grâu-porumb ………………………… = 15 %;
* Azotat de amoniu …………………………….… = 90 %;
Alcool (medicinal), spirt ……………………….. = 10 %.
Trebuie avut în vedere faptul că, proporţiile stabilite în reţete
nu se impun a fi cântărite farmaceutic, ci din apreciere, cu măsuri
convenţionale. Important este însă, faptul că aceste substanţe folosite
în amestec, să fie bine uscate, mărunţite pentru a se realiza nu o
combinaţie chimică, ci un amestec cât mai omogen.
Încărcăturile de distrugere realizate cu ajutorul explozivilor,
pot fi folosite cu succes atât în lucrări militare, cât şi în acţiuni de
sabotaj, diversiune sau terorism.

184
De remarcat este faptul că în majoritatea a actelor şi
atentatelor teroriste, sunt folosiţi explozivii în diferite forme,
compoziţii şi mijloace precum şi armamentul uşor sau arme albe.
Procurarea armelor de foc şi a explozivilor, în special în
Occident, nu ridică probleme, întrucât legislaţia în vigoare, în
majoritatea ţărilor, nu interzice portul armelor de foc; prin acţiuni
armate atacă unităţi şi posturi militare, depozite, militari izolaţi,
procurându-şi în felul acesta armament, muniţie şi explozivi.
Transportul, pentru inducerea în eroare a organelor de ordine,
se face cu mijloace auto, sub acoperirea de interes personal, turistic,
sau de serviciu, prin echiparea autoturismului cu posibilităţi de
ascundere în pneuri, pragul maşinii, tapiţeria, etc., precum şi articole
puţin suspecte, de ascundere ca: articole pentru toaletă, săpunuri,
crème, tuburi cu pastă, spray-uri, etc., sau ambalaje cu sticle, borcane
şi cutii. Gama este largă, cere ingeniozitate şi pricepere.
În cele mai multe cazuri, în care au fost folosite bombele
artizanale sau alte mijloace de distrugere, s-au întrebuinţat explozivii
clasici: trotil, dinamită, plastic ( C4 ), precum şi unii explozivi
improvizaţi.

7.5. Măsuri de siguranţă pe timpul lucrului cu explozivii


Pentru prevenirea accidentelor în timpul lucrărilor de
distrugere care, în cele mai dese cazuri pot avea urmări foarte grave,
trebuie respectate următoarele măsuri şi reguli generale de siguranţă:
* pe timpul lucrărilor de distrugere trebuie să se respecte o
disciplină strictă;
* toţi militarii numiţi pentru executarea lucrării de
distrugere trebuie să posede temeinice cunoştinţe teoretice şi practice
privind lucrul cu explozivii;
* fiecare militar trebuie să cunoască precis ceea ce are de
făcut şi în ce ordine;
* toate operaţiunile de lucru trebuie executate la comenzile
şefului de lucrare;
* se stabilesc semnele de conducere, care trebuie să fie
cunoscute de toţi militarii;
* zona exploziei trebuie păzită, fac excepţie acţiunile de
sabotaj, diversiune, terorism;

185
*se asigură adăposturi, pentru oameni, distanţa
corespunzătoare şi materialele de fortificaţie;
* începerea şi terminarea lucrului se stabileşte de şeful
lucrării prin comenzi şi semnale;
* accesul persoanelor străine în zona exploziei este
interzis;
* se asigură depozitarea şi paza tuturor materialelor
explozive;
* distribuirea explozivului se face numai la ordinul
şefului, ţinându-se în acelaşi timp o evidenţă precisă a consumului;
* nu se fumează pe timpul lucrării de distrugere
(manipulare, exploziv, pregătire, amorsare);
* nu se transportă împreună şi nu se depozitează în acelaşi
loc capsele detonante şi explozivul;
* apropierea de o încărcătură care a dat rateu se face după
15’-30’;
* la terminarea lucrării de distrugere se face asanarea
terenului (strângerea şi distrugerea tuturor resturilor rămase din timpul
exploziei).
În cazul în care se realizează aprinderea pe cale electrică, se
respectă următoarele:
* capsele electrice se introduc (amorsare) în încărcături cu
puţin timp înainte de declanşarea exploziei;
* sursa de curent se conectează la cablu după retragerea
tuturor militarilor;
* pe timpul furtunilor şi descărcărilor electrice nu se
lucrează cu sistemul electric în zona liniilor de înaltă tensiune; dacă se
impune distrugerea, atunci cablul se îngroapă în pământ la cel puţin
20-25 cm adâncime;
* cheile explozorului precum şi sursa de curent se ţin la
şeful de lucrare şi se folosesc numai la ordin;
* nu este permisă apropierea de o încărcătură a cărei capsă
electrică n-a explodat, decât după 15’.
În afară de aceste reguli generale de securitate a lucrului cu
explozivi, sunt o serie de reglementări specifice, ca de pildă pentru
operaţiunile de distrugere sau scoatere a proiectilelor (bombelor)
neexplodate, sau distrugerea podurilor, viaductelor, tunele, baraje,
clădiri şi instalaţii, muniţie, etc.
186
Indiferent însă de specificul lucrării de distrugere, a
experienţei şi a gradului de pregătire a militarilor, măsurile şi regulile
de securitate pe timpul lucrărilor de distrugere trebuie respectate
întocmai.

187
CAPITOLUL 8
Cunoaşterea mijloacelor incendiare

8.1. Consideraţii generale, clasificarea substanţelor incendiare.


caracteristicile procesului de ardere
Substanţele incendiare sunt substanţe chimice sau amestecuri
care prin ardere degajă o mare cantitate de căldură, urmată de
ridicarea temperaturii locale a mediului.
Prin cantitatea de căldură degajată, substanţele incendiare
pun în pericol personalul, tehnica de luptă, mijloacele de transport,
construcţiile, vegetaţia, culturile şi bunurile materiale, constituind
astfel unul dintre factorii distructivi importanţi în acţiunile de luptă.
Posibilităţile de distrugere ale substanţelor şi amestecurilor incendiare
sunt caracterizate prin eficacitate, acţiune în timp şi spaţiu. Trebuie
menţionat aici că, din datele apărute în literatura de specialitate de
după cel de-al doilea război mondial, rezultă că aproximativ 30% din
bombele întrebuinţate au avut încărcătură incendiară, iar distrugerile
provocate au fost de 50% din totalul distrugerilor provocate din
folosirea armelor convenţionale.
Pentru a clasifica această categorie a substanţelor chimice de
luptă este necesar a considera câteva criterii de bază, şi anume:
- starea de agregare;
- tipul substanţelor sau amestecurilor incendiare;
- natura arderii; precum şi rolul îndeplinit în procesul de
propagare a incendiilor.
După starea de agregare, substanţele sau amestecurile
incendiare pot fi solide, lichide şi gazoase sau sub formă de geluri şi
paste.
Substanţele şi amestecurile solide sunt: fosforul, termitul,
aliajul electron şi alte amestecuri de metale sau săruri ale acestora;
Substanţele lichide şi gazoase sunt: produsele petroliere brute
sau distilate, lichide îngroşate cu diferite adaosuri (elastomeri,
săpunuri sau pulberi metalice), vaporii lichidelor cu volatilitate mare
şi aprindere rapidă în prezenţa sau chiar absenţa aerului (acetilenă,
azotat de metil, dimetil, dietil de zinc, etc.); gelurile:- lichide
incendiare îngroşate cu săpunuri de aluminiu ale acizilor palmitici şi
oleici sau ale acizilor naftenici (napalmul); pastele: - gelurile cu
pulberi metalice – supenapalmul.
188
Arderea este o reacţie chimică de oxidare însoţită de
dezvoltarea de căldură şi flacără. Această oxidare poate fi violentă (cu
caracter exploziv) sau lentă.
Condiţii de ardere. Arderea, fiind un proces de oxidare, are
loc în condiţiile existenţei a doi participanţi: substanţa care arde
( carburantul ) şi substanţa care întreţine arderea ( comburantul ).
Efectul incendiar al substanţelor sau amestecurilor destinate
unor asemenea scopuri este condiţionat în principal de existenţa unor
proprietăţi fizico-chimice, printre care reprezentative sunt:
temperatura de inflamabilitate (caracteristica combustibililor lichizi),
temperatura de aprindere, temperatura de ardere, temperatura
flăcărilor, etc.
Temperatura de inflamabilitate este temperatura la care
vaporii saturaţi de la suprafaţa lichidului (combustibilului) se aprind.
Temperatura de aprindere este acea temperatură la care
substanţa se aprinde şi arde (în prezenţa oxigenului) în toată masa ei.
Căldura dezvoltată în procesul de ardere până la atingerea acestei
temperaturi este suficientă pentru a întreţine mai departe reacţia de
oxidare. Cunoaşterea temperaturii de aprindere a unei substanţe are o
deosebită importanţă în aprecierea calităţilor acesteia sub aspectul
folosirii ca substanţă sau component în amestecurile incendiare.
Condiţiile ce se cer substanţelor şi amestecurilor incendiare
pentru aprinderea ţintei:
* să aibă o căldură de ardere (combustie) mare; câteva
exemple: hidrogenul 34.200 K.cal/Kg.; metanul 13.250 K.cal/Kg.;
benzina 11.000 K.cal/Kg.; aluminiul 7.200 K.cal/Kg.; fosforul 6.000
K.cal/Kg.; termitul 950 K.cal/Kg.
* să aibă o temperatură ridicată de ardere;
* să aibă o durată mare de ardere;
* să fie practic greu de stins;
* să aibă posibilitatea de propagare a incendiului pe
suprafaţe mari;
* să adere bine la suprafeţe verticale;
* să ardă în afara contactului cu aerul sau în prezenţa unei
cantităţi minime de aer;
* să nu prezinte pericol la manipulare, transport şi
depozitare;

189
* să aibă asigurate condiţiile economice de fabricaţie din
materii prime indigene.

8.2. Descrierea principalelor substanţe şi amestecuri


incendiare. Mijloace de întrebuinţare
8.2.1. Substanţe incendiare solide
Cele mai reprezentative şi eficace pentru provocarea
incendiilor sunt: fosforul, magneziul, metalele alcaline, termitul,
aliajul electron şi amestecurile acestora cu diferite substanţe oxidante.
Fosforul este folosit în principal fosforul alb (fosforul roşu
nu prezintă importanţă).
Fosforul alb este o substanţă solidă, mai greu ca apa (greutate
specifică 1,83), de culoare gălbuie, cu aspect ceros, solubil în amoniac
şi sulfură de carbon (alţi solvenţi organici), este foarte puţin solubil în
apă şi alcool.
În contact cu oxigenul din aer, fosforul alb, încălzit la
temperatura de până la 60o, se aprinde şi arde cu flacără alb-gălbuie,
degajând un fum alb abundent. Câteva date termice:
* temperatura de topire, 44oC;
* căldura de ardere, 6000 K.cal/Kg.;
* temperatura de ardere, 900-1000oC.
Aceste date arată că fosforul este o substanţă incendiară mult
mai slabă decât amestecurile intensive, dar care are avantajul de a crea
focare de ardere, datorită stării de diviziune, atunci când este folosit
sub formă de soluţii atât pe suprafeţe plane, cât şi verticale.
Fosforul alb nu este eficient pentru incendierea clădirilor
rezistente şi se foloseşte pentru incendierea furajelor uscate, culturilor
cerealiere şi plantelor tehnice, pădurilor, baracamentelor uşoare de
construcţie şi centrelor petroliere.
În aer se autoaprinde şi arde cu flacără vie, dezvoltând o
temperatură de 800-1000oC. Pentru mărirea duratei de ardere
amestecurile se completează cu materiale plastice sau cauciuc
(exemplu: 4% fosfor alb, 86% benzină şi 10% cauciuc).
Fosforul plastifiat este un alt amestec incendiar, care conţine
fosfor alb într-o soluţie vâscoasă de cauciuc sintetic sau material
plastic.
În orice situaţie fosforul este capabil ca la ardere să producă
vătămări sau arsuri dureroase şi greu vindecabile personalului.
190
Ca mijloace de stingere se pot folosi: apa, nisipul şi
pământul, soluţia de sulfat de cupru 10-15%, formându-se un strat de
cupru metalic la suprafaţa lui, încetează şi posibilitatea de
autoaprindere.
Metalele alcaline. Din această categorie fac parte sodiul şi
potasiul, care au proprietatea de a intra în reacţie cu apa, eliberând
hidrogen şi degajând o mare cantitate de căldură. Datorită temperaturii
ridicate are loc autoaprinderea gazului detonant (format din hidrogen
şi oxigenul din aer) şi apoi a metalului alcalin.
Sodiul metalic. Este un metal alcalin de culoare alb-argintie,
mai uşor ca apa (greutatea specifică 0,97 g/cm3) şi se topeşte la
temperatura de 97,8oC. Se aprinde la temperatura de 300oC sau în
contact cu apa şi arde cu flacără gălbuie.
Potasiul metalic. Este un metal alcalin, uşor, de culoare alb-
argintie, cu greutatea specifică 0,86 g/cm3 şi se topeşte la temperatura
de 63,5oC. Acesta se aprinde la temperatura de 280oC, iar în contact cu
apa se aprinde extrem de violent (cu explozie) şi arde cu o flacără
violetă.
Atât sodiul cât şi potasiul metalic se sting cu nisip fin.
Termitul. Face parte din categoria amestecurilor incendiare
solide, aluminotermice şi este format dintr-un amestec de pulbere de
aluminiu (combustibilul) şi oxizi de fier (oxidantul).
Termitul este un amestec incendiar intensiv, având o viteză
de ardere mare şi o temperatură ridicată.
Amestecul termit se obţine din pulberile de aluminiu şi oxizi
de fier în proporţiile: 25% + 75%; 24% + 76%; 15% + 85%. După
executarea amestecului, pentru a le conferi stabilitate, înainte de
brichetare – se adaugă ulei de in fiert, silicat de sodiu (15%),
colofoniu, etc. Brichetele de termit presate şi uscate la 45-80oC au o
culoare cenuşie-argintie şi seamănă cu fonta.
Temperatura de iniţiere este de 1.150-1.250oC, iar cea de
ardere de aproximativ 2.500oC. Efectul incendiar al termitului, fiind
destul de puternic, produce aprinderea materialelor şi chiar topirea
unor aliaje de grosimi de 2-3 mm. Întrucât termitul poate să ardă şi în
absenţa aerului, la acoperirea cu pământ arderea continuă.
Termitul se utilizează pentru încărcarea bombelor incendiare
de calibru mic, proiectilelor, minelor şi grenadelor incendiare.

191
Stingerea termitului se poate face cu apă, nisip şi pământ, dar cu
cantităţi mari.
Aliajul electron. Este un aliaj metalic, uşor, de culoare alb-
argintie, având compoziţia: magneziu 90,5%, aluminiu 8%, mangan
1,5%.
Temperatura de iniţiere a electronului este de 600oC, iar
temperatura de ardere atinge valoarea de peste 2000oC Arderea este
posibilă numai în prezenţa oxigenului din aer şi este iniţiată de o
flacără foarte luminoasă, ceea ce explică micşorarea căldurii de ardere
prin cedarea unei părţi din energia termică şi transformarea ei în
energie luminoasă.
Electronul se foloseşte la confecţionarea corpurilor bombelor
incendiare de aviaţie de calibru mic, încărcate cu termit. Stingerea
electronului este posibilă fie cu nisip sau pământ, fie cu săruri ale
metalelor alcaline.

8.2.2. Substanţe sau amestecuri incendiare lichide, geluri şi paste


În comparaţie cu substanţele solide, acestea prezintă avanajul
că au o aderenţă mai bună la suprafeţele verticale (îmbrăcăminte şi
tehnică), iar focarele de incendiu acoperă suprafeţe mult mai mari.
Acest avantaj prezintă şi neajunsul că efectul termic scade cu
mărirea suprafeţei.
Pentru a fi eficiente, lichidele incendiare trebuie să
corespundă unor condiţii de întrebuinţare standard şi anume:
* să degaje temperatură şi căldură de ardere mare;
* să aibă un timp de ardere îndelungat;
* să aibă o vâscozitate corespunzătoare cerinţelor
mijlocului de întrebuinţare şi temperaturii mediului ambiant;
* să nu se autoaprindă la manipulare.
Substanţele incendiare şi amestecurile de hidrocarburi
provenite din surse naturale sau sintetice.
În funcţie de destinaţie, lichidele incendiare pot fi categorisite
în: lichide pentru încărcarea muniţiei incendiare şi lichide pentru
aruncătoarele de flăcări.
Lichidelor incendiare folosite pentru aruncătoarele de flăcări,
li se cer nişte condiţii, ca:
* aprindere rapidă la temperaturi scăzute;
* ardere înceată pe traiectorie şi deplină la ţintă;
192
* compactitatea jetului până la atingerea ţintei;
* adezivitate bună la suprafaţa ţintei;
* distanţa de lansare a lichidului cât mai mare.
Necesitatea apariţiei lichidelor vâscoase (gelurilor) s-a
datorat de fapt cerinţelor privind caracteristicile tactico-tehnice ale
mijloacelor de lansare.
Napalmul. Studiile şi cercetările întreprinse au condus la
concluzia că un amestec de săpunuri de aluminiu, ale acizilor naftenic,
oleic, palmitic, stearic corespunde cerinţelor, adică măreşte indicele de
vâscozitate al produselor petroliere. Acest amestec de săpunuri de
aluminiu ale acizilor organici de mai sus, care se prezintă sub forma
unor granule alb-gălbui, se numeşte NAPALM (NA – naftenaţi,
PALM – palmitaţi) şi este folosit ca încărcătură în bombele incendiare
de aviaţie şi aruncătoarele de flăcări (în proporţie de 92-94% benzină
şi 8-6% napalm).
Aprinderea napalmului, în funcţie de mijlocul de
întrebuinţare, se poate realiza cu diferite substanţe sau procedee de
amorsare (fosfor alb, termit, electron, flacără pirotehnică sau electrică)
în aer sau la sol, dezvoltând o temperatură de 2000OC.
În prezent, denumirea de NAPALM are o sferă mai largă de
întrebuinţare şi se referă la toate amestecurile incendiare vâscoase,
indiferent de faptul că nu au în compoziţie săpunuri de aluminiu ale
acizilor naftenic, palmitic sau oleic, ci sunt compuse din sărurile altor
acizi organici sau din plastomeri şi elastomeri.
Amestecurile incendiare. Pentru cunoaşterea unor compoziţii
de amestecuri incendiare vâscoase, utilizate de armatele unor state
străine, vom da mai jos câteva tipuri de agenţi de gelifiere şi de
amestecuri incendiare vâscoase:
* palmitat de aluminiu 50%;
* oleat de aluminiu 25%;
* naftenat de aluminiu 25%;
* benzină de avion 100 ± 2 l;
* gelificator 8 ± 1 Kg.;
* xilen 1,7 ± 0,5 Kg.

Amestecuri incendiare sub formă de paste


Supernapalm. Pentru mărirea temperaturii degajate la
arderea amestecurilor incendiare vâscoase, în ultimul timp
193
preocupările cercetătorilor s-au axat pe direcţia realizării unor
amestecuri incendiare vâscoase sub formă de paste în care să se
înglobeze diferite pulberi metalice.
S-a constatat că introducerea pulberilor metalice, ridică
temperaturile de ardere ale napalmului cu aproximativ 400-500oC.
Această performanţă termică adusă napalmului i s-a conferit
denumirea uzuală de SUPERNAPALM. Acesta este utilizat la
încărcarea bombelor incendiare de aviaţie, proiectilelor incendiare şi
recipientelor speciale de mare capacitate lansate din avion.

Mijloace de întrebuinţare:
Muniţia incendiară
Cel mai des au fost folosite în războaiele locale, bombele de
aviaţie încărcate cu napalm sau amestecuri incendiare vâscoase şi
proiectilele de artilerie încărcate cu termit. Bombele incendiare de
aviaţie, încărcate cu amestecuri incendiare vâscoase, cântăresc între 5-
250 Kg (din care cca. 80% amestec incendiar) şi sunt destinate atât
pentru incendierea obiectivelor din dispozitivul inamic, cât şi a
diferitelor obiective industriale.
După mărime, bombele incendiare se pot împărţi în mai
multe tipuri şi anume:
* de calibru mic (până la 5 Kg) se utilizează în casete, iar
la explozie fiecare bombă formează un focar de incendiu cu o rază de
5 m;
* de calibru mediu (până la 50 Kg) se aruncă fie
individual, fie în legături de câte şase bucăţi. Prin explozie se
formează un focar de incendiu pe o rază de 25-50 m;
* de calibru mare (până la 250 Kg) se aruncă individual,
efectul lor caracterizându-se printr-o considerabilă forţă de
străpungere şi de ardere şi se crează mari focare de incendiu;
* recipientele (rezervoarele) incendiare de aviaţie
încărcate cu amestecuri incendiare vâscoase cu o capacitate de 100-
400 l şi sunt prevăzute cu aprinzător şi dispozitiv de explozie la sol.
Prin explozie se formează un focar de incendiu cu o suprafaţă de 200-
400 m2;
* proiectilele incendiare de artilerie şi bombele de
aruncătoare sunt destinate pentru incendierea construcţiilor de lemn,
depozitelor de combustibil, materialelor şi muniţiilor incendiare,
194
pădurilor, etc. Ele pot fi utilizate pentru nimicirea personalului sau
distrugerea avioanelor, tancurilor şi maşinilor de transport. Acestea se
încarcă cu fosfor sau termit, iar prin explozie, substanţa se împrăştie
pe o zonă cu diametrul de 30 m;
* fugasele incendiare constituie un alt mijloc de
întrebuinţare şi sunt folosite diferite vase metalice (butoaie, cutii de
muniţie) încărcate cu amestecuri incendiare vâscoase. Raza de
împrăştiere a amestecului incendiar depinde de mărimea acesteia şi
poate ajunge până la 80 m;
* grenadele incendiare de mână, sunt asemănătoare cu
grenadele chimice sau fumigene; se încarcă cu termit sau fosfor.
Distanţa de aruncare cu mâna este de 20-40 m, iar cu arma de 170 m.
Durata de ardere este de 30-45 secunde. (Model KJ S.U.A.).

Aruncătoarele de flăcări
Sunt întrebuinţate în funcţie de situaţia tactică pentru
nimicirea, neutralizarea şi intimidarea personalului, pentru că jeturile
succesive de lichid incendiar aprins lansate cu precizie produc un
considerabil efect psihologic (moral) asupra personalului.
Aruncătoarele de flăcări sunt de două feluri: montate pe maşini de
luptă (tancuri sau transportoare blindate) sau portabile.
Aruncătoarele de flăcări montate pe tancuri, sunt destinate
pentru nimicirea personalului şi a fortificaţiilor. Încărcătura utilă
(amestec incendiar) este dispusă într-un rezervor montat în turela
tancului cu o capacitate de 1.400 l. Lansarea jeturilor de lichid
incendiar se realizează cu ajutorul unui tun-aruncător de flăcări (20-60
lovituri la o încărcătură completă), a cărui bătaie maximă este de 250
m. Durata neîntreruptă de aruncare a jeturilor este de 1-2 minute.
Aruncătoarele de flăcări montate pe transportoare blindate, au
o capacitate de amestec incendiar de 760 l, iar distanţa de aruncare a
jetului incendiar de 180 m.
Aruncătorul de flăcări portabil, are o greutate de 12 Kg şi este
purtat de către un militar, care îl poate folosi în diferite poziţii.
Distanţa de aruncare a flăcărilor amestecului incendiar neîngroşat este
de 20-25 m, a amestecului îngroşat de 50-70 m; durata continuă de
aruncare a flăcărilor este de 6 secunde.

195
8.3. Confecţionarea şi folosirea mijloacelor incendiare improvizate
Se cunoaşte că folosirea acestor mijloace improvizate de
incendiare, a fost făcută încă din timpul celui de-al doilea război
mondial, atât pentru nimicirea personalului, cât şi pentru distrugerea
tehnicii de luptă (tancuri, maşini de luptă, etc.). Motivul folosirii
acestora a constat în faptul că erau uşor de confecţionat cu materiale la
îndemâna militarilor (recipienţi din sticlă, lichide combustibile), având
în vedere şi numărul mic de aruncătoare de flăcări şi situaţiile de luptă
care apăreau în fiecare moment.
Aceste mijloace incendiare improvizate se confecţionează din
următoarele materiale: recipienţi de sticlă cu o capacitate de 0,5; 0,75
şi 1,00 litru, lichide combustibile (benzină, motorină, petrosin, gaz),
dopuri pentru etanşare, cârpe, câlţi, cauciuc sintetic sau natural, fitil
pentru aprindere. Acestea se numesc sticle incendiare sau coktailuri
Molotov. Ca o paranteză privind folosirea lor în ţara noastră, aceasta s-
a făcut după Decembrie ’89 în acţiunile violente din stradă şi la
anumite obiective (Guvern, Televiziune, M.I., etc.).
Modul de confecţionare este următorul: se umple o sticlă cu
un lichid combustibil, cu ajutorul unei pâlnii, în care se introduc câlţi,
bucăţi de cauciuc tăiate în prealabil; la gura sticlei se introduce un fitil
de cârpă, care să ajungă în lichid, apoi se introduce dopul de etanşare,
care fixează şi fitilul. Fitilul se umezeşte în lichidul combustibil,
datorită proprietăţii de absorţie a materialului.
Pentru folosire se identifică obiectivul, se aprinde capătul
fitilului (chibrit, brichetă, etc.), după care se aruncă în obiectiv, astfel
să se spargă sticla, fapt ce permite împrăştierea conţinutului şi
aprinderea acestuia, ducând în final la incendierea obiectivului. În
funcţie de natura sau materialul din care este confecţionat obiectivul,
sau de mărimea acestuia se pot folosi mai multe sticle incendiare.

8.4. Protecţia împotriva substanţelor incendiare şi tehnica stingerii


echipamentului şi a mijloacelor individuale de protecţie
Protecţia personalului împotriva efectelor substanţelor
incendiare trebuie să răspundă în condiţiile războiului modern unei
game largi de măsuri care să asigure oportunitate şi eficacitate.
În acest scop, pentru protecţia personalului pot fi folosite în
funcţie de situaţie, lucrările de apărare executate, tancuri, mijloace
blindate, mijloace de protecţie individuală, pelerinele şi prelatele din
196
dotare. De asemenea, personalul se mai poate orienta spre: şanţuri,
gropi, clădiri din piatră, ziduri, coroane verzi ale copacilor, etc.
Personalul care se găseşte în zona de acţiune a substanţelor
incendiare, trebuie să părăsească în grabă zona, orientându-se spre
spaţii neincendiate şi sigure din punctul de vedere al posibilităţii
incendierii acestora.
În cazul incendierii personalului, nu este indicată înlăturarea
prin ştergere a substanţei incendiare; în astfel de cazuri se recomandă
limitarea zonelor de ardere prin acoperire cu pământ, nisip, zăpadă şi
mijloace improvizate. După localizarea focului, pentru a exclude
posibilitatea autoaprinderii amestecului incendiar stins care conţine şi
fosfor, pe porţiunile vătămate se aplică feşi umezite cu apă sau soluţie
de sulfat de cupru 5%. Cu aceste soluţii se poate stropi îmbrăcămintea
sau mijloacele individuale de protecţie.

Măsuri de prevenire a accidentelor pe timpul lucrului cu


substanţe incendiare
Pentru prevenirea accidentelor pe timpul lucrului cu
substanţe incendiare, trebuie respectate următoarele măsuri şi reguli:
* respectarea regulilor de manipulare a substanţelor
incendiare;
* folosirea de materiale în bună stare;
* respectarea modului în care se confecţionează mijloacele
incendiare improvizate;
* respectarea tuturor indicaţiilor conducătorului şedinţei;
* alegerea terenului în care se execută partea practică;
* instruirea militarilor ce urmează să execute practic
problemele de învăţat;
* supravegherea de către conducătorul şedinţei a
militarilor care lucrează practic la confecţionare mijloacelor
incendiare improvizate.

197
CAPITOLUL 9
Topografie militară

9.1. Forma şi dimensiunile pământului


Preocupări în domeniul topografiei au existat încă din
antichitate când marii gânditori ai filosofiei, matematicii, astronomiei,
astrologiei s-au ocupat şi de întocmirea hărţilor, cu posibilităţile
materiale şi tehnice la nivelul epocii respective.
Rezultatele au fost folosite apoi de navigatori în deceniile şi
secolele următoare, cât şi de comandanţii trupelor în acţiunile militare
desfăşurate. De remarcat că modul actual de prezentare a hărţilor
topografice are la bază nevoile militare atât în apărare, cât şi în
ofensivă.
Forma şi dimensiunile Pământului constituie elemente de
bază în geodezie, astfel forma suprafeţei terestre determină caracterul
deformărilor care intervin prin proiectarea unei suprafeţe curbe pe o
suprafaţă plană, iar dimensiunile determină proporţia de reducere la o
scară convenabilă a detaliilor ce se reprezintă pe hartă.
Pentru a se executa proiecţia suprafeţei Pământului pe o
suprafaţă plană, a fost necesar mai întâi să se determine matematic
forma şi dimensiunile acestuia. Pământului îi corespunde ca formă
proprie geoidul – a cărei suprafaţă echipotenţială coincide cu suprafaţa
liniştită a mărilor şi oceanelor, prelungită pe sub continente şi care
este perpendiculară în orice punct al ei pe direcţia verticalei în punctul
respectiv.
Suprafaţa geoidului nu este uniformă, ci prezintă
neregularităţi datorate atât denivelărilor scoarţei terestre, cât şi
eterogenităţii masei Pământului, totodată măsurătorile geodezice şi
topografice se execută în mod real pe suprafaţa topografică care nu
este alta decât suprafaţa fizică, determinată de formele de relief.
În modul acesta suprafaţa geoidului nu poate fi determinată
în mod riguros geometric şi matematic, motiv pentru care s-a adoptat
o suprafaţă care să corespundă acestor cerinţe, suprafaţă care s-a
considerat ca fiind obţinută prin învârtirea unei elipse în jurul axei sale
mici, denumindu-se elipsoid de referinţă.
Neregularităţile, ondulaţiile suprafeţei geoidului, faţă de
suprafaţa elipsoidului în aceste condiţii sunt puţin pronunţate, abaterea
pe verticală între geoid şi elipsoid înregistrează valori de până la 50 m.
198
România foloseşte în cartografie elipsoidul de referinţă
Krasovski, după care s-au determinat următoarele elemente:
* lungimea ecuatorului …………………… 40.075,704 Km;
* lungimea meridianului ………………….. 40.008,548 Km;
* lungimea medie a arcului de meridian de 1o 111,135 Km;
* suprafaţa Pământului ………………… 510.083.000 Km2;
* suprafaţa uscatului …………………… 148.628.000 Km2;
* raza medie a Pământului (considerat sferă) … 6371,11 Km.
* suprafaţa oceanelor( 70,98% )................. 362.033.000 Km2.
Cu toate că suprafaţa elipsoidului este o suprafaţă
geometrică, determinările, calculele geodezice şi alte măsurători se fac
totuşi cu unele greutăţi. Având în vedere că turtirea la poli, după
elipsoidul Krasovski este de 1:298,3 ( semiaxa mică diferă cu 21 Km
faţă de semiaxa mare ), în calcule practice şi lucrări pe suprafeţe cu
întindere mică se consideră că Pământul are formă sferică; în
consecinţă se mai întâlneşte frecvent noţiunea de glob terestru.

9.2. Puncte, linii, direcţii şi unghiuri caracteristice pe globul terestru


Elementele şi noţiunile de bază în topografia militară:
* axa polilor este axa imaginară care trece prin centrul
Pământului şi în jurul căreia Pământul execută mişcare de rotaţie;
* polii geografici sunt punctele unde axa polilor
intersectează suprafaţa Pământului;
Polii geografici sunt cunoscuţi sub denumirea de polul nord
geografic şi polul sud geografic; faţă de polul nord geografic este
stabilită şi direcţia nordului geografic, care nu este altceva decât
direcţia meridianului geografic către polul nord. Faţă de această
direcţie, stabilită ca fiind de referinţă, se execută lucrările geodezice,
topografice şi cartografice.
* planul ecuatorului pământesc este planul perpendicular pe
axa polilor care trece prin centrul Pământului. Intersecţia acestui plan
cu suprafaţa Pământului este ecuatorul. Celelalte linii de intersecţie ale
suprafeţei Pământului cu planuri paralele la planul ecuatorului se
numesc paralele;
* planul meridianului geografic este planul care trece prin
axa polilor, intersecţia acestuia cu suprafaţa Pământului este
meridianul geografic;

199
* azimutul geografic, notat “Ag”, este unghiul format de
direcţia nordului geografic şi o direcţie oarecare ce trece printr-un
punct de pe suprafaţa Pământului;
* azimutul magnetic, notat “Am”, este unghiul format de
direcţia nordului magnetic şi o direcţie oarecare ce trece printr-un
punct de pe suprafaţa Pământului;
Se concluzionează că pe suprafaţa Pământului există polul
sud şi nord geografic care sunt determinaţi cu precizie prin calcule şi
măsurători şi polul sud şi nord magnetic, determinaţi cu ajutorul
acului magnetic al busolei.
În comparaţie cu polii geografici, polii magnetici nu sunt
stabili.
* declinaţia magnetică, notată “Dm”, este unghiul format de
direcţia nordului geografic şi direcţia nordului magnetic sau diferenţa
dintre valoarea în grade a azimutului geografic şi a celui magnetic.
Declinaţia magnetică are valori pozitive (+Dm) când acul
magnetic se abate către est faţă de meridianul geografic sau valori
negative (-Dm) când acul magnetic se abate către vest faţă de
meridianul geografic.
Declinaţia magnetică are valori diferite datorită instabilităţii
polilor magnetici. Variaţiile declinaţiei magnetice se datorează unor
cauze în timp şi locale.
Variaţiile declinaţiei magnetice în timp pot fi clasificate
astfel:
a) Periodice:
* seculară – în decurs de 640 ani; atinge valori maxime
de 20o-30o;
* anuală;
* lunară;
* diurnă – este cea mai importantă şi atinge valori
maxime de 20’-30’ între orele 08 şi 14, mai pronunţată în zilele
însorite de vară.
b) Accidentale: care apar odată cu Aurora Boreală sau
Australă, furtuni magnetice, descărcări electrice.
Variaţiile declinaţiei magnetice, locale, sunt datorate
structurii anumitor roci, existenţei unor minereuri şi metale care
influenţează acul magnetic.

200
Anomalia magnetică apare atunci când sunt abateri faţă de
uniformitatea variaţiei declinaţiei magnetice.
În urma măsurătorilor executate, privind declinaţia
magnetică, s-au întocmit hărţi magnetice care au trasate curbe, numite
izogone, care unesc puncte cu valori egale ale declinaţiei magnetice.
(Izo = egal; gona = declinaţie).

9.3. Sisteme de coordonate


Coordonatele geografice
Poziţia unui punct pe suprafaţa Pământului se defineşte prin
coordonatele geografice: latitudine ( ϕ ) şi longitudine ( λ ).
Latitudinea se defineşte ca unghiul diedru, format de planul
ecuatorului şi verticala locului într-un punct considerat; se măsoară de
la ecuator spre nord (latitudine nordică) şi spre sud (latitudine sudică)
de la 0o la 90o. Punctele situate pe aceeaşi paralelă au aceeaşi
latitudine.
Longitudinea se defineşte ca fiind unghiul diedru format de
planul meridianului origine (Greenwich) şi planul meridianului ce
trece printr-un punct considerat; se măsoară de la meridianul
Greenwich spre est (longitudine estică) şi spre vest (longitudine
vestică) de la 0o la 180o. Punctele situate pe acelaşi meridian au
aceeaşi longitudine.
Longitudinea se mai poate calcula din diferenţa de ore,
considerată la un moment dat, între două localităţi de pe glob,
cunoscându-se faptul că Pământul face în 24 de ore o rotaţie completă,
rezultă că în timp de o oră, se va roti cu 15o, ceea ce reprezintă de fapt,
fusul orar.
Determinarea coordonatelor geografice ale unui punct
Pentru a afla coordonatele geografice ale unui punct oarecare
de pe hartă, se procedează astfel:
- se duc din acest punct paralele la cadrul geografic până
intersectează latura de vest şi de sud a acestuia;
- se determină coordonatele geografice ale colţului de sud-
vest ale foii de hartă;
- se determină creşterile pe latitudine şi pe longitudine până
la intersecţia paralelelor duse din punctul considerat;
- se adaugă aceste creşteri la valorile colţului de sud-vest al
hărţii.
201
Felul latitudinii şi longitudinii este dat de sensul de creştere a
valorii meridianelor şi paralelelor, astfel valorile paralelelor crescând
spre cadrul de nord, latitudinea va fi nordică, iar valorile meridianelor
crescând spre cadrul de est, longitudinea va fi estică.
Coordonatele rectangulare
Poziţia unui punct în plan se defineşte prin coordonatele
rectangulare X şi Y, adică depărtarea punctului respectiv faţă de un
sistem de axe considerat. Axa XX se numeşte abscisă, iar YY′ se
numeşte ordonată; punctul de intersecţie O se numeşte originea
sistemului de coordonate. În topografie axa absciselor coincide cu
linia meridianului care trece prin punctul de origine al sistemului, iar
drept direcţie pozitivă a acestei axe se ia direcţia nord.
Pentru determinarea poziţiei unui punct M faţă de axele de
coordonate, se duc pe ambele axe perpendicularele Mm şi Mm1.
Segmentele Om şi Om1 determină poziţia punctului M în plan şi sunt
coordonatele rectangulare ale punctului M, care se notează
M(XmYm’). Un alt punct N va avea coordonatele N(Xn,Yn).
Determinarea coordonatelor rectangulare ale unui punct
Intersecţia meridianului axial al unui fus cu ecuatorul sau cu
oricare dintre paralele se face sub un unghi drept. De asemenea s-a
arătat că punctul de intersecţie al proiecţiilor meridianului axial cu
proiecţia ecuatorului se consideră drept origine a axelor de coordonate
rectangulare plane, pentru fiecare fus în parte.
Pentru uşurarea determinării coordonatelor, fiecare hartă
topografică este împărţită în pătrate prin carioajul rectangular, care
este trasat în funcţie de scara hărţii. Acest caroiaj are liniile paralele la
axele de coordonate. Cu ajutorul caroiajului, coordonatele
rectangulare ale unui punct oarecare se determină în raport cu liniile
pătratului în care se află, valorile în kilometri ale mărimilor x şi y fiind
înscrise în cadrul rectangular al hărţii.
Pentru determinarea coordonatelor rectangulare se
procedează astfel:
- în primul rând se determină valorile coordonatelor
rectangulare ale colţului de sud-vest al pătratului în care se află
punctul;
- se duc din punctul respectiv perpendiculare pe laturile de
vest şi de sud ale pătratului respectiv;

202
- în interiorul pătratului se măsoară cu o riglă gradată
creşterile Δx şi Δy faţă de laturile de sud şi de vest ale pătratului
respectiv;
- cunoscând scara hărţii, se efectuează operaţia de
transformare şi se obţin creşterile reale din teren;
- coordonatele rectangulare ale punctului se obţin prin
adăugarea acestor creşteri la coordonatele colţului de sud-vest al
pătratului.
În mod analog, prin operaţii inverse, se poate determina şi pe
hartă poziţia unui punct ale cărui coordonate sunt cunoscute.

203
DETERMINAREA COORDONATELOR
RECTANGULARE

204
X = 4.881,5 km
Y = (5) 624,5 km
9.4. Harta şi planul topografic. scara hărţilor şi determinarea
distanţelor pe hartă
9.4.1. Noţiuni generale despre cartografie
Cartografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul hărţilor
privind conţinutul, metodele şi procesele tehnologice de redactare,
întocmire şi reproducere a lor.
Cartografia se împarte în:
* cartografia matematică;
* redactarea hărţilor;
* editarea hărţilor.
Cartografia matematică studiază proiecţiile cartografice
precum şi relaţiile funcţionale între coordonatele punctelor din teren şi
reprezentarea lor pe hartă.
Redactarea hărţilor şi întocmirea lor studiază metodele de
construcţie a originalelor hărţilor.
Editarea hărţilor este ramura cartografiei care se ocupă cu
studierea metodelor şi procedeelor tehnologice de reproducere şi
multiplicare a hărţilor.
Cartografia s-a impus încă din cele mai vechi timpuri datorită
cerinţelor nevoilor economice şi comerciale, precum şi a cerinţelor
acţiunilor militare. Este suficient să amintim că în cel de-al doilea
război mondial s-a consumat un volum de peste cinci miliarde foi pe
hartă.

9.4.2. Noţiuni asupra proiecţiilor cartografice


Proiecţia presupune reprezentarea pe un plan a unei porţiuni
din suprafaţa Pământului. Elementele care trebuie cunoscute pentru a
efectua proiectarea unei hărţi, sunt:
* planul de proiecţie este suprafaţa pe care se face
proiectarea;
* punctul central al proiecţiei;
* punctul de vedere – locul unde este situat ochiul
observatorului;
* scara de reprezentare;
* reţeaua geografică şi rectangulară, respectiv meridianele,
paralelele şi reţeaua kilometrică.
Clasificarea proiecţiilor se face după două criterii:
* după caracterul deformărilor;
205
* după aspectul reţelei cartografice.
După caracterul deformărilor se cunosc următoarele
proiecţii:
* proiecţiile conforme sunt proiecţiile în care unghiurile
nu se deformează, adică unghiurile măsurate în teren au aceeaşi
valoare cu cele din planul de proiecţie. Are largă aplicare la hărţile
militare (ariile nu sunt egale);
* proiecţiile echivalente sunt proiecţiile în care se
păstrează egalitatea dintre suprafeţele de pe elipsoid şi cele
reprezentate în planul de proiecţie (ariile sunt egale). Se aplică la
hărţile cadastrale;
* proiecţiile arbitrare nu sunt nici conforme şi nici
echivalente, deformează atât unghiurile cât şi suprafeţele.
După aspectul reţelei cartografice:
* proiecţiile perspective sau proiecţiile în care suprafaţa
terestră se ia drept suprafaţa sferei de rază R.
* proiecţiile conice, în care meridianele se reprezintă
prin linii convergente într-un punct, iar paralele prin arce de cercuri
concentrice.
* proiecţiile cilindrice în care meridianele se reprezintă
prin linii drepte paralele între ele. Se foloseşte la întocmirea hărţilor de
navigaţie maritimă şi aeriană.
În afară de cele reprezentate mai sus, se mai cunosc şi alte
proiecţii:
- azimutale;
- pseudoconice;
- policonice.

9.4.3. Proiecţia cilindrică transversală conformă GAUSS


Începând cu anul 1951 s-a introdus pentru prima dată
sistemul de proiecţie GAUSS.
GAUSS, a pus bazele proiecţiei cilindrice transversale, între
anii 1825-1830, care are marele avantaj că se poate aplica fără limită,
de la un pol la celălalt pe fâşii (fuse) de 6o sau 3o, în funcţie de precizia
urmărită în reprezentare. Datorită acestui fapt sistemele de coordonate
sunt uniforme, iar numărul relativ mic.

206
Primele calcule, formule de lucru, ale acestei proiecţii au fost
date de către KRÜGER în 1912, care face ca în literatura de
specialitate să poarte denumirea de proiecţia GAUSS – KRÜGER.
În proiecţia cilindrică transversală GAUSS, proiectarea se
execută pe suprafaţa unui cilindru tangent la suprafaţa elipsoidului
terestru, nu la ecuator, ci după un meridian. Elipsoidul terestru atinge
suprafaţa interioară a cilindrului după meridianul P 1 P 2 care este în
acelaşi timp şi un cerc mare al elipsoidului.
Pentru reprezentarea elipsoidului terestru în plan, se impun
următoarele condiţii:
* conformitatea reprezentării;
* meridianul axial să aibă forma unei drepte
perpendiculare pe proiecţia ecuatorului faţă de care toate celelalte
meridiane sunt curbe oarecare, dispuse în mod sistematic;
* păstrarea lungimilor în lungul meridianului axial;
* paralelele să fie curbe oarecare, dispuse simetric faţă de
proiecţia ecuatorului.
Proiectarea suprafeţei terestre se face pe fuse de 6o
longitudine.
Axele de coordonate rectangulare coincid cu proiecţia
meridianului axial şi cu proiecţia ecuatorului.

9.5. Harta şi planul topografic


Harta este o prezentare micşorată pe un plan a întregii
suprafeţe a Pământului, la o scară convenabil aleasă, sau a unei
porţiuni din teren.
Planul topografic este acea reprezentare ce conţine suprafeţe
mici, a căror ridicare şi reprezentare nu sunt influenţate de forma
sferică a Pământului.

9.5.1.Cadrul hărţilor în proiecţia Gauss


Hărţile topografice sunt limitate de un cadru interior,
reprezentat de cele patru laturi ale hărţilor care limitează imaginea
hărţii.
Laturile de nord şi sud ale hărţii reprezintă paralele
geografice, iar cele de est şi vest reprezintă meridianele geografice.
Cadrul geografic, se află la 8 mm de cadrul interior, pe el
fiind marcate, prin segmente, minutele şi secundele.
207
Valorile coordonatelor geografice, care materializează poziţia
geografică pe glob a fiecărei foi de hartă sunt trecute în fiecare colţ de
hartă.
Elementele unei foi de hartă (le întâlnim la hărţile 1:25000
– 1:200.000):
* cadrul interior;
* cadrul geografic;
* cadrul exterior – ornamental;
* teritoriul cuprins;
* nomenclatura şi denumirea foii;
* caracterul hărţii;
* nomenclatura foilor vecine;
* textul prin care se interzice multiplicarea;
* elementele conţinutului hărţii;
* indicaţii, valori ale declinaţiei magnetice, convergenţa
meridianelor;
* schema declinaţiei magnetice;
* scara numerică, grafică şi naturală a hărţii;
* scara pantelor;
* schema frontierelor de stat;
* indicaţii redacţionale.

9.5.2. Reţeaua rectangulară


Pentru măsurări metrice pe hartă se foloseşte o reţea
rectangulară (kilometrică), cu ajutorul ei se pot determina
coordonatele rectangulare ale oricărui punct de pe hartă.
Reţeaua rectangulară este un sistem de drepte paralele cu
axele de coordonate adoptate, adică cu proiecţia ecuatorului şi
proiecţia meridianului axial al fiecărui fus.
Reţeaua rectangulară este trasată pe hărţile topografice la
scările 1:25.000 – 1:200.000. Liniile reţelei rectangulare sunt separate
una de alta printr-un număr întreg de kilometri.
* la scara 1:25.000 din 4 în 4 cm, adică din 1 Km în 1 Km;
* la scara 1:50.000 din 2 în 2 cm – 1 Km – 1 Km;
* la scara 1:200.000 din 2 în 2 cm – 4 Km – 4 Km.
Valorile caroiajului kilometric sunt înscrise între cadrul
interior şi cel geografic prin grupe de patru cifre. Pe laturile de nord şi
208
de sud, prima cifră din grupul celor patru care marchează kilometrul,
arată numărul fusului, deci în calcul se iau în consideraţie numai
următoarele trei cifre.

9.5.3. Scheletul şi nomenclatura hărţilor


Clasificarea hărţilor topografice militare:
* hărţi la scară mare: 1:25.000; 1:50.000; 1:100.000;
* hărţi la scară mică: 1:200.000; 1:500.000; 1:1.000.000.
La Congresul Internaţional de Geodezie şi Geografie din
1924, s-a propus şi adoptat un sistem internaţional de nomenclatură
pentru harta lumii la scara 1:1.000.000, însuşită şi de ţara noastră,
pentru harta modernă în proiecţia GAUSS – KRÜGER.
Acest sistem se bazează pe împărţirea globului terestru
(elipsoidului) în fuse sferice din 6o în 6o, pe longitudine, plecând de la
meridianul 180o (meridianul Pacificului – opusul meridianului
Greenwich) spre est şi împărţirea în zone sferice din 4o, latitudine,
plecând de la Ecuator spre cei doi poli.
Rezultă un număr de 60 fuse sferice numerotate de la 1-60 şi
un număr de 44 zone (22 la nord şi 22 la sud de ecuator) între 0 o şi
88o, latitudine nordică şi sudică notate cu litere majuscule ale
alfabetului latin de la A la V – pentru emisfera sudică se specifică prin
litera S (ex.: SA, SV).
Scheletul pentru foile de hartă la scara 1:1.000.000 este dat
de formele trapezoidale ce iau naştere ca urmare a împărţirii suprafeţei
pământului în fuse şi zone. Fiecare trapez corespunde unei foi de hartă
la scara 1:1.000.000.
Ţara noastră fiind cuprinsă între meridianele 20o 15’ şi 29o
41’ longitudine estică şi paralele de 43o 37’ şi 48o 15’ latitudine
nordică, va fi cuprinsă în sistemul de nomenclatură internaţională în
trapezul L-34 (Cluj) limitat de meridianele de 18o şi 24o longitudine
estică şi paralele de 44o şi 48o latitudine nordică şi trapezul L-35
(Bucureşti) cuprins între meridianele 24o şi 30o longitudine estică şi
paralele 44o şi 48o latitudine nordică.
Celelalte părţi ale teritoriului vor fi cuprinde în trapezele
(foile de hartă) M-34; M-35; K-34 şi K-35.
Nomenclatura hărţilor este sistemul de numerotare şi de
însemnare a foilor hărţii pentru a se deosebi între ele şi este înscrisă
deasupra laturii de nord: - ex.: L-35-125-A (TUNARI).
209
O hartă la scara 1:1.000.000 va avea nomenclatura formată
dintr-o literă mare a alfabetului latin citit pe verticală (paralelă) de jos
în sus şi de două cifre arabe (pentru ţările situate la est de Greenwich
până la 180o longitudine estică). Exemplu: L-35 (L – reprezintă zona
delimitată de paralele şi 35 – reprezintă coloana delimitată de
meridiane).
Harta la scara 1:1.000.000 a fost luată ca bază pentru hărţile
topografice la scări mai mari.
L-35 = 1:1.000.000
Harta la scara 1:1.000.000 (L-35) este împărţită în 4 foi de
hartă, la scara 1:500.000 notate fiecare cu literele mari ale alfabetului
latin A, B, C, D.
L-35-A = 1:500.000 (3o longitudine, 2o
latitudine).
Harta la scara 1:1.000.000 a fost împărţită în 36 foi de hartă
numerotate cu cifre romane I-XXXVI.
L-35-XXXVI = 1:200.000 (1o longitudine, 40o
latitudine).
Foaia de hartă la scara 1:1.000.000 a fost împărţită în 144
părţi (foi de hartă) numerotate cu cifre arabe 1 la 144.
L-35-144 (30’ longitudine, 20’ latitudine) =
1:100.000.
Foaia de hartă la scara 1:100.000 se împarte în patru foi de
hartă notate cu literele mari ale alfabetului latin – A, B, C, D.
L-34-140-C (15’ longitudine, 10’ latitudine) =
1:50.000.
Foaia de hartă 1:50.000 se împarte în patru foi de hartă
numerotate cu primele litere mici ale alfabetului (a, b, c, d).
L-34-139-C-d = 1:25.000.

Planurile topografice
Pentru planurile la scara 1:10.000 se ia ca bază harta
topografică la scara 1:25.000, se împarte în patru foi egale numerotate
cu cifre arabe 1, 2, 3, 4.
L-34-139-B-c-3 = 1:10.000.
Pentru planurile la scara 1:5000 se împarte harta 1:100.000 în
256 părţi (foi) numerotate de la 1 la 256.
L-34.144 (256) = 1:5000.
210
Pentru planurile 1:2000 se împarte planul 1:5000 în nouă
părţi notate cu literele mici ale alfabetului latin (“a” la “i”).
L-34-52 (256-I) = 1:2.000.
Mai trebuie adăugat că liniile împărţitoare sunt meridiane şi
paralele.

9.5.4. Scările hărţilor şi modul de folosire a lor


Scara hărţilor este raportul de reducere a liniilor sau
diferitelor elemente de pe hartă faţă de proiecţiile orizontale
corespunzătoare din teren.
Scara ne arată de câte ori au fost micşorate imaginile de pe
teren atunci când au fost reprezentate pe hartă.
În fiecare ţară s-a adoptat un număr limitat de scări, pentru
executarea hărţilor topografice. În ţara noastră, începând cu anul 1951
s-au adoptat următoarele scări: 1:25.000; 1:50.000; 1:100.000;
1:200.000; 1:500.000; 1:1.000.000.
Pe hărţi scara generală se indică de obicei sub trei forme:
* scara numerică;
* scara grafică;
* scara naturală (1 cm = 1000 m).
Scara numerică reprezintă raportul de micşorare pe hartă a
unei dimensiuni din teren. Se scrie de obicei sub formă de fracţie:
1:25.000 – aceasta arată că pe hărţile corespunzătoare toate
dimensiunile liniare sunt micşorate de 25.000 de ori.
Întrucât scara hărţii este raportul dintre lungimea unui
segment “d” de pe hartă şi lungimea “D” corespunzătoare, se poate
scrie:

d = lungimea segmentului de hartă;


D = lungimea aceluiaşi segment în teren;
N = numitorul scării respective;
1 = numărătorul scării (m, cm, mm).
De aici relaţiile:
211

(aflăm în
(aflăm distanţa scara)
teren)

(aflăm distanţa pe hartă)


Scara grafică simplă se foloseşte în scopul înlocuirii
calculelor în cazul folosirii scării numerice.
Se construieşte trasând o linie dreaptă, împărţită în
dimensiuni egale între ele şi potrivite pentru măsurătorile de pe hartă.
Valoarea liniară a unei asemenea gradaţii se numeşte baza scării
(pentru scara 1:25.000-4 cm), iar lungimea în teren corespunzătoare
bazei scării, se numeşte valoarea scării (pentru scara 1:25.000 – 1
Km).
Talonul scării este folosit pentru măsurarea pe hartă a
distanţelor mai mici. El se construieşte pe prima bază a scării (prima
gradaţie) şi se numerotează cu cifre.
Scara grafică compusă se foloseşte pentru ca măsurătorile să
aibă o precizie mai mare.

9.6. Reprezentarea detaliilor de planimetrie pe hărţile topografice


militare
9.6.1. Semnele convenţionale
Semnele convenţionale reprezintă un sistem de notaţii sub
formă de simboluri, cu ajutorul cărora se indică pe hărţi poziţia în
teren a diferitelor obiecte şi fenomene, redându-se în acelaşi timp şi
caracteristicile lor cantitative şi calitative.
Clasificare:
* semne convenţionale de contur;
* semne convenţionale de scară;
* semne convenţionale explicative.

Semne convenţionale de contur


Se folosesc pentru reprezentarea pe hartă a acelor detalii a
căror configuraţie din teren se poate reda la scara hărţii. Se mai
numesc semne convenţionale la scara hărţii. Exemplu: păduri;
mlaştini; grădini, etc.
Conturul (limitele) acestor detalii este reprezentat pe hartă
printr-o figură asemănătoare cu un contur real din teren. În cazul
suprapunerii cu semnele altor elemente (şanţuri, împrejmuiri) conturul
nu se mai reprezintă. Suprafaţa din interiorul conturilor se
completează cu semne uniforme, pentru fiecare detaliu din teren.
Aceste semne de completare nu indică poziţia sau dimensiunile
obiectelor din teren.
212
Semne convenţionale de scară
Se folosesc pentru reprezentarea unor detalii din teren, de
dimensiuni mai mici, care nu pot fi reprezentate la scara hărţii.
Numărul lor şi dimensiunile depind de scara hărţii, dar indiferent de
scară, aceste semne redau poziţia reală a obiectelor din teren.
Unele detalii sunt reprezentate, pe hărţile la toate scările, prin
aceleaşi semne (fântâni, pietre kilometrice, etc.), altele îşi pot schimba
aspectul în funcţie de scara hărţii (localităţile).
Semnele convenţionale de scară nu arată, prin ele înseşi,
dimensiunile detaliilor şi de aceea nu se pot obţine prin măsurare
dimensiunile reale ale acestora.

Semne convenţionale explicative


Sunt toate celelalte notări convenţionale ce se fac pe hartă,
pentru a scoate în evidenţă unele caracteristici suplimentare ale
detaliilor din teren. Acestea sunt folosite întotdeauna combinat cu
celelalte semne convenţionale. Exemplu: o pădure, cu simbolul ce
reprezintă înălţimea, grosimea şi densitatea copacilor. Mai sunt şi
inscripţiile şi cifrele care însoţesc semnele ca: localităţi; râuri;
exploatări miniere; uzine; aeroporturi, etc.
Mărimea acestor semne convenţionale este în funcţie de scara
hărţii.
De reţinut că, la reprezentarea semnelor convenţionale pe
hărţi acestea trebuie să fie clare, expresive şi să nu aglomereze prea
mult harta.

9.6.2. Reprezentarea detaliilor de planimetrie prin semne


convenţionale
Reprezentarea punctelor de bază
Punctele de bază reprezintă elementele principale ale hărţilor
topografice. Pe hărţile la scările 1:25.000; 1:50.000 şi 1:100.000 se
trec punctele astronomice, punctele de triangulaţie şi poligonometrice.
Lângă semnele convenţionale ale punctelor de bază se înscrie cota lor
în metri.

Reprezentarea localităţilor:

213
La hărţile topografice cu scara 1:25.000; 1:50.000;
1:100.000, localităţile se reprezintă prin redarea caracteristicilor
acestora, densitatea construcţiilor, construcţii mari, comunicaţii, pieţe,
importanţa politico-administrativă. Lângă reprezentarea grafică a
localităţilor este scrisă denumirea acesteia şi inscripţia prescurtată a
organului local al puterii de stat, numărul de familii.

Reprezentarea construcţiilor industriale


Toate întreprinderile, construcţiile industriale, agricole şi
social-culturale sunt reprezentate pe hărţile la scară 1:25.000;
1:50.000; 1:100.000 prin semne distincte şi nu prin generalizare.
Locurile de exploatare la suprafaţă sau subterane sunt reprezentate
prin semne convenţionale de scară, întrucât nu se pot reprezenta la
scara hărţii. Lângă semnele convenţionale sunt trecute inscripţiile care
indică felul obiectivului sau al producţiei.

Reprezentarea conductelor, împrejmuirilor, rambleelor,


debleelor, liniilor
Din această categorie fac parte:
* liniile electrice pe stâlpi de lemn, metalici, beton;
* liniile de transmisiuni;
* conductele cu construcţiile aferente;
* împrejmuiri de piatră, cărămidă, garduri metalice;
* debleurile (săpături sub nivel);
* rambleele (umpluturi peste nivel).
De reţinut că reţelele electrice, de transmisiuni şi conductele
nu se trec în localităţi, ci numai în afara acestora.

Reprezentarea reţelei de comunicaţii


Comunicaţiile constituie elementele principale pe hărţile
topografice militare, având o importanţă deosebită pentru deplasarea
trupelor.
Reprezentarea căilor ferate:
Căile ferate sunt clasificate astfel:
* după lăţimea ecartamentului: normale şi înguste;
* după numărul liniilor: simple, duble, triple, etc.;
* după stare: în construcţie, în exploatare.

214
Căile ferate, indiferent de densitatea lor, sunt reprezentate în
totalitate pe hărţile topografice. Alături de căile ferate sunt
reprezentate şi construcţiile aferente: - gările, cantoanele, podurile,
etc.
Reprezentare drumurilor:
Drumurile sunt reprezentate pe hartă în funcţie de starea lor,
împărţindu-se în următoarele categorii:
* autostrăzi cu lăţimea peste 14 m;
* şosele modernizate cu lăţimea peste 6 m;
* şosele cu fundaţia de piatră, nisip, pământ tare;
* drumuri naturale îmbunătăţite;
* drumuri naturale (vicinale);
* drumuri de exploatare de câmp sau forestiere;
* drumuri de iarnă, caravane, poteci.
La reprezentarea drumurilor, şoselelor, se trec pe hartă toate
caracteristicile şi construcţiile aferente, precum şi construcţiile de pe
marginea drumului, hoteluri, autogări, cabane, poduri, pietre
kilometrice, etc.

Reprezentarea hidrografiei
Reţeaua hidrografică (râuri, pâraie, lacuri, canale) au o
importanţă deosebită din punct de vedere militar, ele putând constitui
importante obstacole pentru diferite acţiuni militare.
În funcţie de lăţime, râurile se împart în:
* râuri înguste …………………….. lăţimea până la 60 m;
* râuri mijlocii ……………………. până la 300 m;
* râuri late ………………………… peste 300 m.
Râurile sunt reprezentate pe hartă cu o linie sau două linii, în
funcţie de lăţime. Pe râuri, pâraie şi canale sunt trecute următoarele
date: lăţimea în metri, adâncime, natura fundului, direcţia şi viteza de
curgere a apei.
Pe hartă sunt reprezentate fântânile de toate categoriile şi
izvoarele. Construcţiile hidrotehnice sunt reprezentate cu semnele lor
convenţionale.

215
9.7. Reprezentarea reliefului pe hărţile topografice militare
9.7.1.Generalităţi despre reprezentarea reliefului
Reprezentarea reliefului pe hartă întâmpină dificultăţi
deosebite, care decurg din faptul că relieful este o formă
stereometrică, care trebuie reprezentată în plan. De obicei, relieful
unei suprafeţe de teren oarecare este complex. Cu toate acestea, el
trebuie să fie reprezentat pe hartă cât mai clar şi plastic, astfel încât să
se poată studia amploarea formelor sale şi dimensiunile diferitelor
neregularităţi ale terenului. Dificultăţile la reprezentarea pe hartă a
reliefului sunt multiple, exemplificare: pe hărţile la scară mare 1:2000
şi 1.5000 se poate reprezenta microrelieful: în acelaşi timp pe scările
la scară mică 1:100.000 şi 1:200.000 se reprezintă macrorelieful.
Prin orice metodă se reprezintă relieful, trebuie să se rezolve
următoarele probleme:
* determinarea aspectului general al reliefului,
reprezentarea formelor sale caracteristice şi a poziţiilor relative în
spaţiu ale acestora;
* determinarea diferenţelor de nivel relative;
* determinarea gradului de accidentare şi de accesibilitate
a terenului;
* determinarea pantei terenului.
Modalităţi de reprezentare a reliefului în tehnica
cartografică:
* metoda planului cotat;
* metoda curbelor de nivel;
* perspectivă;
* haşuri;
* tente;
* hipsometrică;
* stereoscopică şi a hărţilor în relief.

9.7.2. Reprezentarea pe hartă a formelor de relief


Se impun câteva observaţii:
(a) Reprezentarea unui con drept se face prin cercuri
concentrice, iar cel înclinat se va face prin cercuri amplasate excentric.
În aceeaşi înclinare a unghiului suprafeţei obiectului reprezentat,
distanţa dintre curbele de nivel este egală, iar acolo unde unghiul de
înclinare este mai mare, curbele de nivel au tendinţa să se apropie.
216
(b) Reprezentarea prin curbe de nivel a unor forme alungite;
un plan înclinat, a unei suprafeţe concave.

Valorile curbelor de nivel sunt aşezate întodeauna în aşa fel,


încât baza cifrelor să fie orientată spre baza pantei şi cum se spune în
practică – “apa să curgă în capul cifrelor”. –
(c) Ridicăturile şi adânciturile se deosebesc prin aşa numitele
“indicatoare de pantă” care sunt liniuţe scurte trase perpendicular pe
curbele de nivel; pentru ridicături indicatoarele de pantă se află la
exteriorul curbelor de nivel şi invers pentru adâncituri (în interiorul
curbelor de nivel).
9.7.3.Metoda planului cotat
Constă în a scrie în plan, în dreptul proiecţiei orizontale a
fiecărui punct determinat, cota sa. Pentru a da oarecare expresivitate
planului cotat, se obişnuieşte să se traseze pe acesta şi liniile
caracteristice ale reliefului. Cotele – reprezintă altitudinea absolută
faţă de nivelul mării. Acestui plan cotat îi lipseşte o doză mare de
expresivitate, plasticitatea este inexistentă, iar amănuntele rămân
neclare.
217
9.7.4. Metoda curbelor de nivel
Este cea mai corespunzătoare metodă de reprezentare a
reliefului pe hărţile topografice, cunoscută până în prezent.
Curba de nivel este locul geometric al punctelor de pe
suprafaţa terestră ce au aceeaşi cotă.
Curbele de nivel se obţin prin intersectarea imaginară a
suprafeţei terestre cu planuri de referinţă situate la înălţimi succesive,
la distanţe egale şi paralele între ele. Curbele de nivel mai pot fi
definite ca fiind proiecţiile orizontale ale secţiunilor terenului cu
planuri orizontale duse la diferite înălţimi.
* echidistanţa naturală ………………. E;
* echidistanţa grafică ………………... e;
* între ele există relaţia ……………… e = E / n - în care
“n” este numitorul scării hărţii.
Echidistanţa se alege de regulă în funcţie de scara hărţii şi de
accidentaţia terenului.
Echidistanţele sunt: normale, principale, ajutătoare,
accidentale.
Reprezentarea pe hartă a formelor de relief prin curbe de
nivel se face pornindu-se de la câteva consideraţii generale privind
reprezentarea unor figuri geometrice: con; con înclinat; emisferă; vârf
ascuţit; cupă sferică.
Este important de reţinut faptul că obiectele de aceeaşi formă,
indiferent dacă sunt adâncituri sau ridicături, se reprezintă în acelaşi
fel prin curbe de nivel.
În continuare se vor da exemple privind reprezentarea prin
curbe de nivel a: văilor; dealurilor; mameloanelor; găvanelor; creasta;
şaua, etc.
Reprezentarea formelor caracteristice de relief prin curbe
de nivel

218
Pe hărţile topografice militare dealul şi mamelonul sunt

reprezentate prin curbe de nivel închise. Curba de nivel din interior are
valoarea cea mai mare (cea mai mică).
PANTĂ UNIFORMĂ PANTĂ NEUNIFORMĂ

Depresiunea este reprezentată prin curbe de nivel închise,


indicatoarele de pantă fiind orientate spre interiorul curbelor de nivel.

Creasta (culmea, botul de deal, crupa) este reprezentată prin


curbe de nivel de forme alungite, îndreptându-se în sensul de coborâre
a liniei de despărţire a apelor.
Valea este reprezentată prin curbe de nivel alungite ca şi în
cazul crestelor, dar convexitatea acestora sunt dirijate în sensul de
urcare a talvegului.
219
Şaua se reprezintă prin curbe de nivel închise, remarcându-se
prezenţa a două vârfuri şi a unui gât al şeii.

220
În natură, şi în consecinţă şi pe hartă, nu se întâlnesc

niciodată aceste forme în mod izolat, ci într-o strânsă corelaţie în


funcţie de caracteristicile zonei reprezentate.
Pe hărţi versanţii ce depăşesc unghiul de înclinare de 40o nu
se mai reprezintă prin curbe de nivel, întrucât acestea nu mai pot fi
trasate cu echidistanţa grafică admisă
Unele forme de teren ca movilele, gropile, malurile, debleuri,
rambleuri, stânci, grohotişuri, etc., nu se trec prin curbe de nivel, ci cu
ajutorul semnelor convenţionale.
Din cele de mai sus rezultă că, o hartă în care relieful este
reprezentat prin metoda curbelor de nivel, are o serie de proprietăţi
foarte valoroase şi că această metodă de reprezentare, pe lângă faptul
că este simplă, este în acelaşi timp şi cea mai precisă, până în prezent.

9.7.5. Alte metode de reprezentare


* prin haşuri, versanţii se acoperă cu acestea (se haşurează).
Terenurile plate, şesuri, câmpii, nu se haşurează. În final dă impresia
unor umbre: cu cât panta este mai mare, cu atât va primi mai puţină
lumină. Este însă o metodă greoaie, meticuloasă;
* prin tente cu umbrire; metoda constă în îngroşarea
umbrelor în funcţie de panta terenului, cu culori gri sau bistru, aplicate
cu intensităţi diferite după gradul de înclinare a pantelor, obţinându-se
un bun efect plastic;
* hărţile în relief reprezintă cel mai modern mod de
reprezentare a reliefului pe hărţile topografice. Îşi găseşte
aplicativitatea la hărţile strategice, în special la scări mici. Metoda
constă în reprezentarea reliefului cu ajutorul punctelor cotate şi al
curbelor de nivel, după procedee obişnuite pe un material de bază ce
221
poate fi uşor modelat (faţă de material plastic) prin operaţiune de
vacuumare, în maşini speciale. pentru expresivitate relieful reprezentat
se colorează după acelaşi procedeu (hipsometrică);
* metoda hipsometrică presupune folosirea culorilor care
acoperă spaţiile dintre curbele de nivel, intensitatea fiind în funcţie de
înălţime, adâncimea ridicăturilor, şesurilor, apelor;
* procedeul perspectivei s-a aplicat din cele mai vechi
timpuri (XVIII) – Stolnicul C. Cantacuzino (1700) sau D. Cantemir
(1737). Procedeul constă în reprezentarea neregularităţilor suprafeţei
terestre şi mai ales a ridicăturilor prin desenare în profil, fiind apoi
umbrite (haşuri);
* procedeul stereoscopic constă în reprezentarea reliefului tot
prin curbe de nivel, desenate pe hartă în două culori complementare
(roşu şi albastru). Citirea hărţii se face cu ajutorul unor ochelari cu
lentile colorate în aceleaşi culori. Metoda este din ce în ce mai rar
folosită.

9.7.6. Citirea hărţilor topografice militare


Este o deprindere practică care se formează după ce militarul
şi-a însuşit cunoştinţele necesare despre hărţile topografice. Citirea
hărţii are un rol foarte important în efectuarea cunoaşterii terenului, a
organizării şi desfăşurării unor acţiuni militare.
O citire completă a hărţii presupune cunoaşterea în primul
rând a elementelor hărţii, apoi a semnelor convenţionale cu ajutorul
cărora au fost reprezentate pe hărţile topografice elementele terenului
(detaliile de planimetrie).
O hartă topografică poate fi citită complet (întreaga foaie de
hartă), o porţiune din hartă sau pe o anumită direcţie. Indiferent ce fel
de citire se execută, cu acest prilej, se scot în evidenţă următoarele
elemente:
* configuraţia generală a terenului;
* construcţiile industriale, social-politice şi culturale ce
prezintă interes militar;
* reţeaua de comunicaţii;
* reţeaua hidrografică.
Executând în felul acesta citirea hărţii, putem obţine date
importante asupra terenului fără a face o recunoaştere la faţa locului.

222
Metoda se recomandă a fi folosită în situaţia în care nu sunt
condiţii pentru a ne deplasa în zonele viitoarelor acţiuni.

9.8 Probleme ce se pot rezolva pe harta la cabinet


9.8.1 Determinarea distanţelor
Determinarea distanţelor pe hărţile topografice se face prin
diferite procedee, în funcţie de exactitatea ce se impune.
*cu folosirea riglei gradate.
Cu rigla gradată se măsoară, în linie dreaptă, distanţa de pe
hartă a cărei mărime din teren ne este necesară.
Exemplu: să presupunem că pe o hartă topografică la scara
1:50 000 am măsurat cu rigla o distanţă de 57 mm. Valoarea unui mm.
la scara hărţii fiind de 50 m., rezultă că distanţa corespunzătoare din
teren va avea lungimea de 57 x 50 , adică de 2850 m.
Acest rezultat este afectat de erorile de gradare a riglei, de
punctarea pe cele două extremităţi ale distanţei şi de precizia de
întocmire a hărţii.
*cu folosirea scării grafice simple.
Folosind un compas distanţier, se ia de pe hartă distanţa a
cărei mărime trebuie cunoscută în teren. Compasul astfel desfăcut se
aplică pe scara grafică, în aşa fel încât vârful piciorului drept să
coincidă cu una din diviziunile de la dreapta zeroului, iar vârful
piciorului stâng să se situeze în interiorul talonului.
Se citesc apoi distanţele dintre zero şi vârful fiecărui picior al
compasului. Cele două valori se adună, obţinându-se distanţa căutată.
*cu folosirea scării grafice compuse.
Dacă este nevoie de o precizie mai mare, atunci distanţele se
determină cu ajutorul scării grafice compuse. Folosirea acestui
procedeu ridică de zece ori precizia asigurată de scara grafică simplă
Cu compasul distanţier se încadrează pe hartă distanţa dintre
obiectele considerate. Cu compasul astfel desfăcut se trece pe scara
grafică compusă, aşezându-se vârful A pe una din diviziunile
kilometrice în aşa fel încât vârful B să se situeze în interiorul talonului
scării.
Dacă vârful B se găseşte exact pe o diviziune a sutelor de
metri a talonului, atunci distanţa se obţine ca şi la folosirea scării
grafice simple; dacă vârful B este plasat între două diviziuni de sute de
223
metri, atunci vârful B al compasului se coboară până când atinge una
din liniile transversale ale diviziunilor- zeci de metri, urmărindu-se ca
vârful A să rămână pe aceeaşi diviziune kilometrică.
*cu folosirea curbimetrului.
Pentru determinarea distanţelor pe diferite trasee curbe sau
sinuoase se poate folosi un instrument simplu, numit curbimetru.
Pentru măsurarea distanţei acul indicator al curbimetrului se
fixează pe zero; se aşează apoi rotiţa curbimetrului la punctul iniţial,
după care se execută deplasarea pe traseul dorit, ţinând curbimetrul în
poziţie verticală şi fără a-l ridica de pe hartă până la punctul final al
traseului.
Pentru curbimetrele ale căror cadrane sunt divizate
centimetric, distanţa măsurată se înmulţeşte cu numitorul scării
numerice a hărţii pe care s-a lucrat, obţinându-se distanţa reală din
teren.
Exemplu: dacă pe o hartă la scara 1:50 000 s-au citit pe
cercul gradat al curbimetrului 22 cm., distanţa respectivă di teren va fi
de 22x50 000.
Pentru a îmbunătăţi rezultatele se repetă măsurările de câteva
ori, după care se face media. Precizia măsurării, pentru liniile curbe cu
sinuozităţi mijlocii, este de 1/50 din lungimea măsurată, iar pentru
liniile foarte sinuoase, de 1/25 din lungimea măsurată.

9.8.2 Construirea profilurilor


Profilul topografic este o secţiune verticală prin suprafaţa
Pământului. Este folositor în scopuri militare pentru o mai bună
clarificare a caracteristicilor reliefului.
Pentru a-l obţine cât mai precis şi repede, profilul topografic
se construieşte pe hârtie milimetrică sau special caroiată.

Profilul complet
Pentru întocmirea profilului se execută următoarele operaţii:
- pe harta topografică se trasează o linie dreaptă între
punctele pe a căror direcţie este necesar profilul;
- pe această linie se aşează marginea hârtiei milimetrice pe
care se va construi profilul. Pe marginea hârtiei se raportează prin
linioare toate punctele caracteristice de pe linia AB: curbele de nivel,

224
cotele, punctele de intersecţie cu talvegul văilor, cumpenele de apă
etc., în dreptul cărora se trec valorile respective.
- pe marginea din stânga a hârtiei, după ce a fost scoasă de pe
hartă, se întocmeşte o scară arbitrară a înălţimilor, care va cuprinde
valorile curbelor de nivel intersectate de linia profilului şi valorile
altitudinale ale punctelor caracteristice; intervalul dintre liniile
orizontale ale acestei scări va fi considerat convenţional drept
echidistanţă a hărţii;
- se trece la stabilirea punctelor de contur ale profilului: ele se
obţin la intersecţia perpendicularelor ridicate pe dreapta AB din
fiecare punct caracteristic, cu liniile orizontale ale scării înălţimilor,
toate punctele obţinute corespunzătoare altitudinilor punctelor
respective,
- toate punctele obţinute se unesc printr-o linie curbă
continuă, uşor rotunjită, care va reprezenta profilul formei terenului pe
direcţia considerată.

Profilul simplificat
În cazul unor zone în care curbele de nivel sunt dese ( regiuni
muntoase ), se construieşte profilul simplificat. Pentru construirea
acestuia, pe marginea hârtiei se raportează doar curbele de nivel de la
schimbările de pantă şi punctele caracteristice, neglijând celelalte
curbe de nivel.
Construirea profilului simplificat se face la fel cu cea
prezentată anterior pentru profilul complet.

Profilul unei linii frânte


În timp de campanie se ivesc dese situaţii, în care profilul
trebuie construit în lungul unei şosele sau a unui itinerar dinainte
stabilit, în astfel de situaţii, acesta se construieşte după o linie frântă.
Linia de profil va fi considerată pe axul şoselei sau itinerarului
respectiv. Construirea profilului în lungul liniei frânte se va face pe
fiecare segment, în acelaşi fel ca şi pentru o linie dreaptă.

9.8.3. Determinarea vizibilităţii între puncte


Se poate executa:
- grafic, pe hartă;
- prin construirea profilului;
225
- prin calcul.
Procedeul grafic se foloseşte pentru determinare expeditivă a
vizibilităţii direct pe hartă, atunci când pentru această operaţiune nu se
dispune de timp suficient.
Presupunem că trebuie determinată vizibilitatea pe direcţia
AB, de pe o hartă la scara 1:25 000, având echidistanţa curbelor de
nivel 5 m. Pe direcţia respectivă se găseşte obstacolul O, care s-ar
putea să împiedice vizibilitatea.
Se consideră cu nivel zero punctul cu altitudinea cea mai
mică faţă de care se calculează diferenţele de nivel ale celorlalte
puncte. Aceste diferenţe se trec la o scară convenabilă pe
perpendicularele ridicate pe dreapta AB în punctele O şi respectiv B
prin diviziuni, reprezentând fiecare câte 5 m. Prin prelungirea dreptei
B| O| se obţine punctul A| la o diferenţă de nivel de circa 8 metri faţă
de punctul A. Cu alte cuvinte, din A nu se poate vedea în B, datorită
lui O. Bl
Ol
Al 40
25
A
O B
Dacă se dispune de timp pentru determinarea vizibilităţii, va
fi construit un profil pe o hârtie milimetrică sau pe o altă hârtie
corespunzătoare după regulile expuse anterior.
În cazul când se dispune de timp sau se cere o precizie mai
mare, determinarea vizibilităţii între puncte se va face pe bază de
calcule, astfel:
- pentru distanţele mici:
D1
Hp= H1+ ( H2- H1 ), unde:
D1+D2

Hp= cota obstacolului în metri ;


H1= cota punctului A, în metri;
H2= cota punctului B, în metri;
D1= distanţa de la punctul A la obstacol, în kilometri;
D2= distanţa de la punctul B la obstacol, în kilometri;

226
Dacă Hp este mai mare decât cota obstacolului luată de pe
hartă înseamnă că între cele două puncte există vizibilitate.
- pentru distanţele mai mari trebuie să luăm în calcul
influenţa curburii Pământului:
D1
Hp= H1+ ( H2- H1 ) – 0,0683 x D1 x D2
D1+D2

Pentru prescurtare notăm cu:


- Hpc= cota calculată a obstacolului;
- Hph= cota obstacolului luată de pe hartă.

Condiţia de vizibilitate este: Hpc > Hph.

9.8.4. Determinarea zonelor văzute şi nevăzute


Determinare zonelor văzute şi nevăzute se realizează cu
ajutorul profilurilor. Pe harta de lucru din punctul de observaţie
stabilit se trasează câteva direcţii spre zona în care trebuie stabilită
vizibilitatea. Pe aceste direcţii se construiesc profilurile respective, de
exemplu, OA, OB şi OC.
Numărul de profiluri depinde de caracteristicile formelor de
relief. Este bine ca profilurile să fie construite pe aceeaşi foaie de
hârtie; după ce se construieşte primul profil se îndoaie hârtia, după
care se construieşte cel de-al doilea ş.a.m.d.
Pe profilurile construite din punctul de observaţie se trasează
raze vizuale tangente la părţile cele mai ridicate ale terenului,
însemnând prin haşurare zonele ce nu se văd.
După determinarea zonelor văzute şi nevăzute pe profilurile
construite, se raportează pe hartă punctele care separă partea vizibilă a
profilurilor de cea nevăzută. Prin unirea acestor puncte pe hartă se
obţin zonele nevăzute care, pentru uşurinţa studiului terenului, vor fi
haşurate.

9.8.5 Determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor


Determinarea pe hartă a diferenţelor de nivel se face ţinându-
se seama de următoarele situaţii:

227
- dacă punctele ale căror diferenţe de nivel ce vrem să le
determinăm se află pe aceeaşi curbă de nivel, înseamnă că au aceeaşi
cotă; deci diferenţa de nivel dintre ele este egală cu zero;
- dacă punctele respective au cota înscrisă pe hartă, diferenţa
de nivel dintre ele este chiar diferenţa dintre cote;
- în toate celelalte cazuri, pentru a determina diferenţa de
nivel dintre două puncte, este necesar să se cunoască echidistanţa
curbelor de nivel de pe harta respectivă.

9.9. Probleme ce se pot rezolva cu harta în teren


9.9.1. Orientarea hărţii
Orientarea în teren cu ajutorul hărţii presupune efectuarea
succesivă a operaţiilor de orientare a hărţii, determinarea punctului de
staţie pe hartă, recunoaşterea detaliilor înconjurătoare din teren pe
hartă, precum şi recunoaşterea în teren a detaliilor reprezentată pe
hartă.
Orientarea hărţii constă în stabilirea unei astfel de poziţii,
încât să existe o corespondenţă perfectă între locul de dispunere a
detaliilor şi obiectivelor din teren şi dispunerea pe hartă a semnelor
convenţionale prin care acestea sunt reprezentate. În acest fel se
asigură ca semnele convenţionale liniare din conţinutul hărţii
(drumuri, căi ferate, etc.) să fie paralele şi în acelaşi sens cu poziţiile
detaliilor din teren pe care le reprezintă.

Orientarea hărţii faţă de detaliile din teren


Pentru a orienta harta faţă de detaliile din teren este necesar
să se cunoască cel puţin o direcţie din teren, faţă de care să se
stabilească poziţia hărţii. De exemplu: dacă ne aflăm pe o cale ferată,
rotim harta până când direcţia semnului convenţional corespunde cu
direcţia căii ferate din teren. Pentru a verifica corectitudinea orientării
este suficient să ne convingem dacă diferitele detalii din dreapta şi
stânga căii ferate sunt de aceeaşi parte plasate şi pe hartă. În caz
contrar, harta se întoarce cu 180o, obţinând astfel poziţia corect
orientată.
În cazul când ne aflăm lângă un detaliu distinct din teren
(pom izolat, fântână, etc), identificăm pe hartă poziţia detaliului
respectiv; apoi alegem în teren trei detalii distincte (repere), ale căror
poziţii le identificăm pe hartă, Aşezăm o riglă pe hartă în aşa fel, încât
228
marginea ei să treacă atât prin semnul convenţional al detaliului, cât şi
prin cel al unuia din reperele alese în teren. Rotim harta, privind de-a
lungul riglei, până ce reperul corespunzător din teren se află pe
prelungirea acesteia.
Harta, în toate cazurile, este recomandabil să fie aşezată la o
înălţime convenabilă vizării şi să aibă o poziţie orizontală.

Orientarea hărţii cu busola


Când vizibilitatea este redusă, sau terenul este lipsit de detalii
de planimetrie care ar putea să fie identificate, deci nu se poate face
orientarea hărţii după procedeele descrise mai sus, atunci pentru
această operaţie se foloseşte busola.
Cadrul interior de est şi de vest al hărţii constituie chiar
meridianul geografic (adevărat); ele pot fi considerate în mod practic,
pentru hărţile la scări mari, ca fiind paralele. Harta este orientată dacă
o aşezăm într-o asemenea poziţie în care una din laturile cadrului
interior de est sau de vest corespunde cu direcţia meridianului
geografic din teren. Aceasta se poate realiza cu busola, aşezând-o cu
diametrul N-S pe cadrul interior de est sau de vest, rotind harta,
împreună cu busola, până când vârful acului magnetic se stabileşte la
gradaţia ce reprezintă valoarea declinaţiei magnetice.
Când din diferite motive nu există posibilitatea să se desfacă
harta pentru a aşeza busola pe cadrul ei, aceasta poate fi aşezată pe
liniile verticale ale caroiajului rectangular. Întrucât direcţia liniilor
verticale ale caroiajului rectangular nu corespunde cu direcţia
meridianului geografic, trebuie să se aplice corecţia de direcţie. Se
orientează harta, ducându-se acul magnetic al busolei la o gradaţie
corespunzătoare valorii şi semnului acestei corecţii, care este înscrisă
sub cadrul de sud al hărţii.

9.9.2 Determinarea punctului de staţie prin diverse


procedee
Determinarea punctului de staţie se face cu suficientă precizie
folosind detaliile apropiate ale terenului, care sunt reprezentate şi pe
hartă. Dacă ne găsim lângă un detaliu cum ar fi o piatră kilometrică, o
intersecţie de drumuri, un pom izolat, etc., se înţelege că poziţia pe
hartă a semnului convenţional ce reprezintă detaliul respectiv
constituie chiar punctul de staţie.
229
Din vedere, după detalii apropiate
Se orientează harta după procedeele cunoscute şi se aleg în
teren, în apropierea punctului de staţie, 2-3 detalii reprezentate şi pe
hartă. Se apreciază în mod succesiv din vedere direcţiile şi distanţele
de la aceste detalii până la punctul de staţie şi se însemnează cu
aproximaţie pe hartă poziţia astfel obţinută. Precizia de determinare a
punctului de staţie este în funcţie de numărul detaliilor din teren care
au fost folosite pentru determinarea lui, precum şi de aprecierea cât
mai reală a distanţelor de pe teren, cât şi a celor de pe hartă.

Prin metoda radierii


Când se staţionează în apropierea unui detaliu de planimetrie
din teren reprezentat şi pe hartă, atunci punctul de staţie se poate
determina prin radiere.
Pentru aceasta se orientează harta după unul din procedeele
cunoscute şi se aşează o riglă pe semnul convenţional ce reprezintă
detaliul de planimetrie din teren, astfel ca pe direcţia riglei să se vadă
în teren detaliul adevărat. Se trasează în lungul riglei o linie pe hartă şi
se măsoară în teren, cu pasul, distanţa de la punctul de staţie până la
detaliul de planimetrie din teren. Această distanţă redusă la scara
hărţii, se transpune pe linia trasată pe hartă, având ca origine semnul
convenţional al detaliului din teren. Capătul segmentului respectiv
constituie chiar punctul de staţie.

Prin metoda intersecţiei


Pentru a aplica acest procedeu este necesar să se stabilească
în teren două detalii distincte de planimetrie, a căror reprezentare să
existe în mod necondiţionat şi pe hartă. Pentru determinarea punctului
de staţie se execută spre ambele detalii stabilite operaţiunile indicate la
procedeul radierii (exceptând măsurarea distanţelor). Se obţin două
drepte al căror punct de intersecţie este chiar în punctul de staţie. În
situaţiile în care punctul de staţie se găseşte pe un detaliu liniar (şosea,
cale ferată, etc.) nu mai este necesar să folosim două puncte din teren,
fiind suficient unul singur; aceasta pentru faptul că cea de-a doua
direcţie este dată chiar de detaliul respectiv. Este de reţinut faptul că în
cazul folosirii intersecţiilor direcţiilor din teren trebuie astfel alese,

230
încât unghiurile formate de acesta să nu fie mai mici de 30o şi mai
mari de 150o.

Cu ajutorul hârtiei de calc


Acest procedeu se întrebuinţează în aceleaşi cazuri ca şi
intersecţia, dar impune obligatoriu alegerea în teren a unui număr
minim de 3 detalii de planimetrie care să fie reprezentate şi pe hartă.
Hârtia de calc bine întinsă se aşază pe un suport şi
aproximativ pe mijlocul ei se marchează cu creionul un punct. Din
acest punct, fără a mişca hârtia, cu ajutorul unei rigle, se trasează cu
creionul câte o dreaptă spre fiecare din cele 3 detalii de planimetrie
din teren. În acest fel se obţin 3 drepte concurente, având ca punct de
concurenţă pe cel marcat de la început.
Se scoate hârtia de calc de pe suport şi se aplică pe hartă,
mişcând-o în aşa fel încât direcţiile trasate pe calc să se suprapună
peste semnul convenţional al detaliului corespunzător pe hartă. Când
se obţine această poziţie se înţeapă pe hartă punctul marcat pe calc,
care constituie punctul de staţie.

9.9.3. Deplasarea în teren cu ajutorul hărţii


Modul de deplasare în teren după hartă depinde de unele
condiţii naturale ale terenului în care s-a stabilit itinerarul de
deplasare.
Când deplasarea se execută pe un drum aflat într-un teren
descoperit se procedează astfel:
* pe harta pusă la dispoziţie în vederea deplasării se scoate în
evidenţă itinerariul de deplasare, cu un creion de culoare bistru;
* de-a lungul itinerariului, cât şi lateral faţă de acesta se
marchează pe hartă toate detaliile ce pot servi pentru orientarea cât
mai precisă şi rapidă în teren, acordându-se o importanţă deosebită
ieşirilor sau intrărilor în localităţi, bifurcaţiilor, schimbărilor de
direcţie şi punctelor obligate de trecere;
* se orientează harta în punctul de pornire şi se execută
deplasarea până la cel de-al doilea reper de orientare; această operaţie
se repetă până la capătul itinerariului de deplasare stabilit.
Când deplasarea se face pe un teren descoperit, dar în afara
reţelei de drumuri, se procedează asemănător cu cazul precedent, cu
deosebirea că se aleg şi se marchează pe hartă un număr mai mare de
231
repere, pentru a asigura în permanenţă posibilitatea orientării faţă de
detaliile înconjurătoare de pe itinerariul stabilit.
Când deplasarea se execută în pădure, unde orientarea se face
anevoios datorită lipsei de varietate a detaliilor de planimetrie şi unde
se impune o atenţie mai mare în alegerea reperelor şi a modului de
deplasare între acestea, se procedează astfel:
* se marchează reperele de orientare pe itinerar şi se măsoară
distanţele dintre ele;
* se execută orientarea în punctul de pornire şi se efectuează
deplasarea până la primul reper de orientare, măsurând distanţa cu
pasul până la acesta;
* la fiecare reper se face orientarea, pentru a se putea
continua deplasarea.
Pentru uşurarea deplasării, la toate intersecţiile sau
bifurcaţiile de drumuri, care nu sunt reprezentate pe hartă se face
determinarea de deplasare după azimut.
Când deplasarea se face în condiţii de vizibilitate redusă sau
prin teren acoperit sau fără drumuri, aceasta se face numai cu busola,
după azimut.

232
CAPITOLUL 10
Cunoaşterea mijloacelor individuale de protecţie

10.1. Masca contra gazelor

10.1.1 Destinaţia
Masca contra gazelor md. 85 (md. 85-F) este destinată pentru
protecţia organelor respiratorii, a feţei şi a ochilor, împotriva
substanţelor toxice de luptă, prafului radioactiv şi agenţilor biologici.
Masca contra gazelor md. 85 (md. 85-F) permite alimentarea
cu lichide (din bidonul individual) în zone contaminate.
Masca contra gazelor md. 85-F se foloseşte numai de
comandanţi, fiind prevăzută cu microfon şi dispozitiv de amplificare a
sunetului, care asigură transmiterea ordinelor (comenzilor) la distanţă.
Pentru purtătorii de ochelari, la masca contra gazelor md. 85
(md. 85-F) se poate monta dispozitivul de corectare a vederii din
înzestrare.

10.1.2 Caracteristici tehnico-tactice


* Masa completului:
- md. 85 ………………………………maximum 1,55 Kg.;
- md. 85-F ……………………………maximum 2,20 Kg.;
* Masa cartuşului filtrant ……………maximum 0,45 Kg.;
* Numărul de talii ale feţei măştii ………………………3;
- talia I – mare;
- talia II – mijlocie;
- talia III – mică.
* Câmpul vizual general …………………minimum 80%;
* Timpul de trecere în poziţia de luptă ………10-12 secunde;
* Capacitatea de protecţie a măştii exterioare faţă de S.T.L.,
sub formă de picături ……….......................………minimum 6 ore;
* Rezistenţa măştii exterioare la cicluri de contaminare-
decontaminare ………...................................…minimum 4-5 cicluri;
* Capacitatea de protecţie faţă de vaporii de substanţe toxice
a cartuşului filtrant:
- S.T.L. cu acţiune generală ....…………minimum 6 g.;
- S.T.L. neuroparalitice şi vezicante ….minimum 25 g.

233
* Distanţa de recepţionare a ordinelor şi comenzilor ....100 +-
10 m.

10.1.3 Descriere
Masca contra gazelor md. 85 (md. 85-F) se compune din:
- faţa măştii (masca propriu-zisă);
- cartuş filtrant;
- dispozitiv de alimentare cu lichide (DAL);
- dispozitiv de amplificare a sunetului (DAS), numai la
masca contra gazelor md. 85-F;
- sac port-mască.
Faţa măştii se compune dintr-o mască exterioară pe care sunt
montate: vizoarele; blocul supapei de inspiraţie (1); blocul supapei de
expiraţie; masca interioară; sistemul de fixare-ajustare şi purtare şi
corpul DAL cu supapa cu arc.
La faţa măştii md. 85-F sunt montate, în plus microfonul şi
mufa de cuplare a dispozitivului de amplificare a sunetului.
Faţa măştii este executată din cauciuc rezistent la acţiunea
substanţelor toxice de luptă. Are formă anatomică ce permite mularea
perfectă pe cap. Etanşarea este asigurată de o bordură interioară din
cauciuc, care urmăreşte conturul feţei. La partea inferioară bordura
interioară se prelungeşte cu un locaş pentru bărbie.
Vizoarele sunt confecţionate din sticlă duplex, rezistentă la
şocuri mecanice. Se montează etanş la faţa măştii cu ajutorul ramelor
metalice sau din material plastic.
Ansamblul şurub, şaibă, piuliţă este utilizat la strângerea
ramei din material plastic.
Blocul supapei de inspiraţie (1), în care se află supapa de
inspiraţie (1) şi garnitura de etanşare racord lipită cu adeziv, montat
etanş la faţa măştii cu ajutorul unui colier de fixare metalic sau din
material plastic.
Ansamblul şurub, şaibă, piuliţă este utilizat la strângerea
colierului de fixare din material plastic.
Blocul supapei de expiraţie cu supapa de expiraţie, sita de
protecţie şi capacul de protecţie a supapei de expiraţie, este montat
etanş la masca exterioară cu un colier de fixare, similar cu cel de la
blocul supapei de inspiraţie (1).

234
La capacul de protecţie al supapei de expiraţie sunt fixate
bridele ce susţin căpăcelele de protecţie DAL şi DAS.
Masca interioară, cu cele două supape de inspiraţie (2)
aşezate în suporturile supapei de inspiraţie (2), este montată etanş la
masca exterioară, odată cu blocul supapei de inspiraţie (1).
În interiorul ei se află tubul de alimentare cu lichide al D.A.L.
Sistemul de fixare-ajustare şi purtare este alcătuit din
cordeaua de fixare-ajustare şi cordeaua de purtare, ambele din
cauciuc. Cordeaua de fixare-ajustare are 6 braţe, care se montează pe
bridele de la faţa măştii prin intermediul cataramelor de ajustare din
material plastic şi se reglează cu ajutorul inelelor metalice cu manşon.
Sistemul permite ajustarea (scoaterea) rapidă a măştii pe (de
pe) figură.
Cordeaua de purtare este fixată la faţa măştii cu ajutorul a
două catarame cu 3 traverse din material plastic.
Corpul D.A.L. cu supapă cu arc este montat la faţa măştii în
partea stângă. Etanşeitatea este asigurată prin mecanismul supapei, al
cărui resort susţine permanent supapa în poziţia închis. Atunci când
dispozitivul de alimentare cu lichide nu se foloseşte, corpul supapei
este acoperit cu un căpăcel de protecţie şi garnitură de cauciuc.
Cartuşul filtrant md. 85 se compune dintr-un filtru de aerosoli
şi un strat de sorbent pentru reţinerea vaporilor de S.T.L., dispuse într-
o carcasă metalică. Carcasa are la partea inferioară, un orificiu de
intrare a aerului, închis etanş cu un dop din cauciuc, iar la partea
superioară un racord filetat prin care cartuşul filtrant se montează la
faţa măştii. Racordul filetat este închis cu un capac filetat (calotă), cu
garnitură din cauciuc.
Păstrarea cartuşului filtrant cu dopul sau calota scoase sau
montate neetanş, duce la pierderea proprietăţilor de protecţie
împotriva substanţelor toxice!
Dispozitivul de alimentare cu lichide se compune din:
- bidon;
- capac tip D.A.L. cu căpăcel de protecţie şi garnitură
de etanşare;
- tub de acţiune cu 2 ştuţuri de cuplare;
- corp D.A.L cu supapă cu arc cu căpăcel de protecţie şi
garnitură de etanşare, colierul metalic şi ştuţul de racordare;

235
- tub de alimentare cu lichide cu colierul de presare din
material plastic.
În corpul D.A.L. este montată supapa cu arc care se deschide
numai la cuplarea ştuţului tubului de aducţiune.
Tubul de aducţiune cu ştuţurile de cuplare şi capacul tip
D.A.L. se găsesc în sacul port-mască într-o pungă de material plastic.
Dispozitivul pentru amplificarea sunetului echipează numai
masca md. 85-F şi este compus din: microfon (montat în masca
interioară, în partea dreaptă) cu cablu de legătură şi mufa de cuplare
(montată la faţa măştii, în partea dreaptă), cablul de conexiune şi
amplificatorul sunetului cu întrerupătorul, locaşul surselor de
alimentare (3 baterii 2 R 10), cordea de purtare, clema de fixare la
veston şi capacul surselor de alimentare.
Sacul port-mască este confecţionat dintr-un material
impermeabil la apă. Este prevăzut cu o cordea de purtare cu catarame
cu o traversă şi o margine secţionată, cu două semicapace ce se închid
cu o capsă şi capacul prevăzut cu 2 închizători cu bandă. De
asemenea, pentru prinderea la centură sacul port-mască este prevăzut
cu o carabinieră. În interior este prevăzut cu compartimente pentru
păstrarea măştii contra gazelor, pachetului de decontaminare
individual, pelerinei de protecţie, trusei de prim-ajutor, tubului de
aducţiune şi capacului tip D.A.L..
După darea în folosinţă a măştii contra gazelor la sacul port-
mască se fixează o etichetă cu numele şi prenumele celui ce o
foloseşte şi seria cartuşului filtrant.
Dispozitivul pentru corectarea vederii este constituit dintr-o
pereche de lentile optice montate în rame din material plastic cu
suporţi de fixare.
Dispozitivul se distribuie separat purtătorilor de ochelari şi se
montează în interiorul măştii în spatele vizoarelor.
Puterea optică a lentilelor este între +5 şi –6 dioptrii,
alegându-se funcţie de purtător.

10.1.4 Principiul de funcţionare


Executând o inspiraţie cu masca contra gazelor etanşă pe
figură, în spaţiul interior al măştii se creează o depresiune care
provoacă deschiderea supapelor de inspiraţie şi pătrunderea aerului

236
din exterior, prin cartuşul filtrant, până la organele respiratorii ale
purtătorului.
Filtrul de aerosoli al cartuşului filtrant reţine aerosolii de
S.T.L. şi biologici, precum şi praful radioactiv din aerul contaminat.
În continuare, vaporii de S.T.L. sunt reţinuţi de stratul de
sorbent, iar aerul purificat pătrunde în spaţiul interior al măştii contra
gazelor.
Datorită existenţei măştii interioare, aerul purificat este
obligat să spele suprafaţa interioară a vizoarelor, împiedicând aburirea
acestora.
La expiraţie, în interiorul feţei măştii se creează o
suprapresiune care închide supapele de inspiraţie şi deschide supapa
de expiraţie, permiţând evacuarea aerului expirat în atmosferă.

Funcţionarea dispozitivului de alimentare cu lichide


Prin înfiletarea ştuţului de cuplare al tubului de aducţiune la
corpul D.A.L cu supapă cu arc, se deschide supapa cu arc, eliberând
calea de trecere a lichidului de la bidonul individual până la tubul de
alimentare cu lichide din masca interioară. La decuplarea tubului de
aducţiune prin defiletarea ştuţului de cuplare, se eliberează arcul care
împinge supapa realizând închiderea etanşă a acesteia.

Funcţionarea dispozitivului de amplificare a sunetului


Mesajul (ordine, comenzi, etc.) transmis de purtător este
preluat de microfon şi transmis prin mufa de cuplare şi cablul de
conexiune la dispozitivul de amplificare a sunetului, prevăzut cu
difuzor.
Purtarea difuzorului asigură transmiterea mesajului la
distanţă.
Punerea în funcţiune a dispozitivului de amplificare a
sunetului cuprinde următoarele operaţiuni:
- înaintea montării bateriilor se trece întrerupătorul pe
poziţia “OPRIT”;
- se deşurubează cele 2 şuruburi ale capacului
bateriilor;
- se îndepărtează capacul bateriilor;
- se introduc 3 baterii 2 R 10, respectând polaritatea
indicată pe corpul aparatului;
237
- se pune la loc capacul bateriilor şi se fixează prin
înşurubarea celor 2 şuruburi;
- se cuplează cablul de conexiune al D.A.S.- ului la
mufa de cuplare de la faţa măştii;
La trecerea întrerupătorului pe poziţia “PORNIT”
dispozitivul intră în funcţiune.

10.1.5 Alegerea taliei


Pentru ca masca contra gazelor să asigure protecţia necesară
trebuie ca talia (mărimea) ei, să fie astfel aleasă încât să se muleze
bine pe faţa purtătorului şi să asigure pătrunderea aerului numai prin
cartuşul filtrant.
Pentru alegerea taliei se măsoară înălţimea feţei purtătorului
(distanţa dintre rădăcina nasului şi bărbie). Rezultatul măsurătorii (în
mm) indică talia (mărimea necesară a măştii) astfel:
înălţimea feţei Talia (mărimea) (în mm) necesară
- până la 110 III
- de la 110 la 125 II
- peste 125 I
Talia măştii contra gazelor md. 85 (md. 85-F) este imprimată
pe masca exterioară, deasupra vizoarelor printr-o cifră romană (I, II
sau III).
Înainte de a fi îmbrăcată, masca nouă trebuie ştearsă la
exterior şi la interior cu o cârpă curată (vată) înmuiată în puţină apă şi
apoi cu o cârpă uscată. Faţa măştii care a mai fost folosită de altă
persoană trebuie dezinfectată prin ştergere cu o cârpă (vată) înmuiată
în spirt medicinal sau într-o soluţie de formalină 2%.

10.1.6 Verificarea funcţionării M.C.G.


Verificarea funcţionării măştii contra gazelor se execută sub
conducerea comandantului de subunitate, în afara atmosferei
contaminate. Pentru aceasta se procedează astfel:
* se îmbracă masca contra gazelor şi se ajustează pe figură.
Ajustarea se execută prin tragerea succesivă de capetele libere ale
braţelor cordelelor de fixare-ajustare;
* se obturează (astupă) orificiul de pătrundere a aerului în
cartuşul filtrant (cu dopul de cauciuc sau cu podul palmei) şi se face o
inspiraţie adâncă. Dacă inspiraţia nu este posibilă şi masca exterioară
238
se lipeşte de obraji, atunci masca contra gazelor este bună (etanşă) şi
urmează a fi supusă unei verificări definitive în atmosfera
contaminată.
Dacă inspiraţia este posibilă, atunci masca contra gazelor nu
este etanşă şi pentru descoperirea defectelor este necesar să se verifice
părţile componente ale acesteia.
În acest scop se execută următoarele operaţiuni:
* se demontează cartuşul filtrant;
* se obturează (astupă) cu podul palmei orificiul de la blocul
supapei de inspiraţie (1) şi se execută o inspiraţie. Dacă aerul nu
pătrunde în mască, atunci faţa măştii este în stare bună de funcţionare,
bine ajustată şi de talie corespunzătoare. Dacă aerul trece, atunci faţa
măştii este defectă, neajustată bine sau de talie necorespunzătoare.
Se remediază defecţiunile (se ajustează, se alege o altă talie,
ori se înlocuieşte faţa măştii) şi numai după ce se constată că faţa
măştii este etanşă, se trece la verificarea cartuşului filtrant.
Se verifică existenţa garniturii de cauciuc la blocul supapei
de inspiraţie (1) şi se înfiletează până la refuz cartuşul filtrant.
Se execută din nou o inspiraţie, obturând orificiul de intrare a
aerului cu podul palmei sau cu dopul de cauciuc.
Dacă aerul nu pătrunde în mască atunci cartuşul filtrant este
bun. Măştile contra gazelor defecte se predau la reparat şi se
înlocuiesc cu altele bune.
Verificarea definitivă a funcţionării măştii contra gazelor se
execută în atmosfera contaminată.

10.1.7 Reguli de folosire a M.C.G.


Trecerea măştii contra gazelor în poziţia “de marş” se face
astfel:
* se trece cordeaua de purtare a sacului port-mască peste
umărul drept astfel, ca sacul port-mască să se găsească pe şoldul stâng
cu capacul în afară;
* se ajustează lungimea cordelei de purtare cu ajutorul
cataramei, astfel ca marginea de sus a sacului port-mască să fie la
înălţimea centurii;
* se împinge sacul port-mască puţin spre înapoi pentru a nu
împiedica mişcarea mâinii pe timpul deplasării.

239
* se prinde sacul port-mască de centură cu ajutorul
carabinierei montate pe spatele sacului.
Cordeaua sacului port-mască trebuie să fie de regulă sub
foaia de cort sau sub costumul de mascare (când acestea sunt
îmbrăcate).
Măştile contra gazelor şi celelalte mijloace de protecţie
individuală, aparţinând echipajelor autovehiculelor de luptă (tancuri,
autotunuri, etc.), precum şi ale navelor şi aeronavelor, se aşează în
locurile indicate de comandanţi, în aşa fel încât să poată fi utilizate
imediat după darea semnalului de înştiinţare despre atacul nuclear şi
chimic.
Trecerea măştii contra gazelor în poziţia “de aşteptare” se
execută la comanda “PREGĂTIŢI MASCA”, astfel:
* în poziţia în picioare sau în mers, arma se ia “la umăr”; în
poziţia “culcat” arma se pune pe pământ în dreapta; în tranşee arma se
sprijină pe peretele acesteia sau se aşează pe parapet; în transportorul
blindat (autovehicul) arma se ţine între genunchi;
* se aduce sacul port-mască puţin spre înainte, astfel încât
masca contra gazelor să poată fi scoasă cât mai repede;
* se deschide capacul sacului port-mască;
* se slăbeşte cureaua căştii pentru a putea fi scoasă uşor sau
lăsată pe spate;
* se scoate dopul de cauciuc de la cartuşul filtrant, iar acesta
se montează la mască.
Echipajul autovehiculului de luptă ia măştile contra gazelor
din autovehicul şi le trece în poziţia “de aşteptare”.
Când militarul este îmbrăcat cu costumul de mascare sau are
foaia de cort pusă pe el, după executarea mişcărilor indicate mai sus,
pregăteşte costumul de mascare sau foaia de cort pentru a putea
îmbrăca repede masca contra gazelor.
Trecerea măştii contra gazelor în poziţia “de luptă” se
execută la comanda “GAZE”, la semnalul de înştiinţare despre atacul
nuclear şi chimic, din proprie iniţiativă (fără comandă sau semnal)
atunci când se descoperă indiciile atacului nuclear şi chimic sau ale
întrebuinţării mijloacelor biologice de către inamic, când se constată
prezenţa substanţelor toxice de luptă sau mijloacelor biologice în aer
sau pe teren (tehnica de luptă).

240
Pentru trecerea măştii contra gazelor în poziţia “de luptă” se
procedează astfel:
* se opreşte respiraţia şi se închid ochii;
* se lasă casca pe spate. În cazul când militarul are pe cap
bereta (şapca, căciula), aceasta se scoate şi se pune între genunchi, pe
pământ sau pe un obiect (în deplasare se poate pune sub cordeaua
sacului port-mască);
* se introduce faţa capului cu bărbia înainte în locaşul bărbiei
şi prin întinderea cordelelor, acestea se trec peste cap în aşa fel încât
să nu formeze cute, iar vizoarele să vină în dreptul ochilor;
* se ajustează masca pe cap;
* se face o expiraţie puternică, se deschid ochii şi se continuă
respiraţia;
* se pune pe cap casca şi se strânge cureaua acesteia sub
bărbie;
* se închide capacul sacului port-mască.
Punerea pe figură a măştii contra gazelor din poziţia “culcat”
se execută astfel:
* se opreşte respiraţia;
* se închid ochii;
* se aşează arma alături;
* se lasă pe spate sau se scoate casca de pe cap;
* se scoate masca din sacul port-mască;
* se îmbracă masca pe figură stând culcat pe partea dreaptă
într-o poziţie cât mai comodă;
* se face o expiraţie puternică, se deschid ochii şi se reia
respiraţia;
* se pune pe cap casca şi se strânge cordeaua sub bărbie;
* se închide capacul sacului port-mască şi se ia arma.
Echipajele autovehiculelor de luptă trec măştile contra
gazelor în poziţia “de luptă” prin aceleaşi procedee. În acest timp
autovehiculul se opreşte. Când militarul este îmbrăcat cu foaia de cort
sau cu costumul de mascare, pentru trecerea măştii contra gazelor în
poziţia “de luptă” se procedează astfel:
* se scoate gluga, se slăbeşte cureaua de la cască şi se lasă
spre spate;
* se scoate masca din sac şi se îmbracă după procedeele
indicate;
241
* se pune casca pe cap şi se strânge cureaua sub bărbie, se
pune gluga foii de cort sau a costumului de mascare şi se fixează
gluga.
Îmbrăcarea pe faţă a măştii contra gazelor direct din poziţia
“de marş” se execută folosind procedeele indicate.
Scoaterea măştii contra gazelor se execută la comanda
“SCOATEŢI MASCA”, astfel:
* în poziţia “în picioare” sau “în mers”, arma se ia “la umăr”,
în poziţia “culcat”, arma se pune pe pământ în dreapta; în tranşee arma
se sprijină pe perete sau se aşează pe parapet; în autovehicule, arma se
ţine între genunchi;
* se lărgeşte cordeaua de fixare-ajustare, prin simpla tragere
de capetele libere ale acesteia. Se apucă cu mâna stângă de cartuşul
filtrant sau de blocul supapei de inspiraţie (1), şi prin mişcarea mâinii
înainte şi în sus, se scoate masca de pe figură;
* se pune pe cap casca şi se strânge sub bărbie;
* masca contra gazelor se şterge în interior de umezeală cu o
cârpă curată.
Aşezarea măştii contra gazelor în sacul port-mască se execută
la comanda “STRÂNGEŢI MASCA” sau din proprie iniţiativă.
Conducătorii autovehiculelor îşi pot scoate masca contra
gazelor cu ajutorul mâinii stângi, continuând să conducă autovehiculul
cu viteză redusă. Masca contra gazelor se aşează în sacul port-mască
după oprirea autovehiculului.

10.1.8 Utilizarea măştii contra gazelor defectă


Dacă masca contra gazelor se defectează în condiţiile
atmosferei contaminate, este necesar ca până la primirea alteia să se
utilizeze în continuare masca contra gazelor defectă.
Pătrunderea aerului contaminat prin rupturile (găurile) mici
apărute pe suprafaţa măştii exterioare poate fi împiedicată prin
acoperirea acestora cu palma şi apăsare puternică.
În cazul ruperii unei cordele din sistemul de fixare-ajustare,
se apasă faţa măştii, cu palma, la locul unde s-a produs ruptura.
Atunci când cartuşul filtrant prezintă găuri, acestea se astupă
cu palma (degetul) sau cu batista (cârpa). Dacă este posibil găurile se
astupă cu săpun, lut (pământ) sau cu miez de pâine înmuiate.

242
În cazul în care masca exterioară este ruptă sau vizoarele
sparte, până la înlocuirea măştii, protecţia este asigurată prin folosirea
numai a cartuşului filtrant în care scop:
* se opreşte respiraţia, se închid ochii şi se scoate masca;
* se deşurubează cartuşul filtrant de la blocul supapei de
inspiraţie (1);
* se introduce în gură racordul filetat al cartuşului filtrant;
* cu mâna liberă se strâng nările pentru ca respiraţia să se
facă numai pe gură;
* se face o expiraţie puternică, apoi se respiră normal.
Masca contra gazelor care este defectă se înlocuieşte astfel:
* se pregăteşte masca contra gazelor bună pentru a putea fi
îmbrăcată repede (se deschide capacul de la sacul port-mască, se
scoate dopul de cauciuc de la orificiul de pătrundere al aerului în
cartuşul filtrant, se scoate masca) şi se lasă casca pe spate;
* se opreşte respiraţia, se închid ochii, se scoate masca
defectă;
* se pune pe figură masca contra gazelor bună, se face o
expiraţie puternică, se deschid ochii şi se reia respiraţia;
* se pune masca contra gazelor defectă în sacul port-mască;
* se pune casca pe cap şi se strânge cordeaua sub bărbie.

10.1.9 Întreţinerea M.C.G.


În scopul menţinerii în permanentă stare de funcţionare a
măştii contra gazelor se execută întreţinerea după fiecare folosire care
cuprinde:
* verificarea stării de întreţinere;
* ştergerea (curăţirea) de praf, noroi şi umiditate a feţei
măştii, blocurilor supapelor, cartuşului filtrant, dispozitivului de
alimentare cu lichide, dispozitivului de amplificare a sunetului şi
sacului port-mască.
Întreţinerea în cadrul zilei de verificare şi întreţinere a
tehnicii şi materialelor şi cu ocazia trecerii la exploatarea de sezon
cuprinde operaţiunile de mai sus şi în plus:
* spălarea feţei măştii şi a sacului port-mască cu apă;
* curăţirea blocurilor supapelor, ramelor vizoarelor,
cartuşului filtrant, dispozitivului de alimentare cu lichide şi
dispozitivul de amplificare a sunetului şi a pieselor metalice;
243
* retuşarea stratului de vopsea;
* dezinfectarea părţii interioare a feţei măştii.
Conservarea măştii contra gazelor cuprinde operaţiunile de
mai sus şi în plus:
* tălcuirea feţei măştii;
* dezasamblarea şi ambalarea pe părţi componente;
* punerea dopului de cauciuc şi înşurubarea capacului filetat
(calotei) cu garnitura de etanşare la cartuşul filtrant.
Deconservarea măştii contra gazelor cuprinde următoarele
operaţiuni:
* ştergerea (curăţirea) de praf, talc sau alte impurităţi;
* asamblarea părţilor componente;
* dezinfectarea părţii interioare a feţei măştii.

10.2. Completul de protecţie nr. 1


Completul de protecţie nr. 1 se foloseşte de către militarii de
toate armele pentru protecţia părţilor descoperite ale corpului,
echipamentului şi armamentului individual împotriva infectării
radioactive, cu substanţe toxice de luptă şi cu mijloace bacteriene. În
plus, completul de protecţie nr. 1 micşorează efectul vătămător al
emisiunii de lumină a exploziei nucleare şi al mijloacelor incendiare.
Completul de protecţie nr. 1 se compune din: manta de
protecţie, ciorapi de protecţie şi mănuşi de protecţie.
Mantaua de protecţie este confecţionată din pânză cauciucată
şi se compune din piepţi, spate, mâneci şi gluga fixă.
Mantalele de protecţie se confecţionează pe cinci talii:
* talia I – pentru militarii cu înălţimea până la 158 cm;
* talia a II-a – pentru militarii cu înălţimea cuprinsă între 159
cm şi 165 cm;
* talia a III-a – pentru militarii cu înălţimea cuprinsă între
166 cm şi 172 cm;
* talia a IV-a – pentru militarii cu înălţimea cuprinsă între
173 cm şi 178 cm;
* talia a V-a – pentru militarii cu înălţimea peste 178 cm.
În poziţia “de marş”, mantaua de protecţie se poartă sub
capacul raniţei, deasupra celorlalte obiecte. Când militarul are
echipamentul incomplet (fără raniţă şi mantaua făcută sul), mantaua
de protecţie făcută sul se poartă pe spate, având cordelele de purtare
244
petrecute peste umeri şi fixate la centură în faţă, iar cordeaua de fixare
la centură în spate legată de aceasta.
Ciorapii de protecţie sunt confecţionaţi din pânză cauciucată.
Sunt două modele de ciorapi de protecţie. Ciorapii de protecţie model
nou au talpa din cauciuc, iar pentru fixarea pe picioare sunt prevăzuţi
cu găici şi butoni. Prinderea la centură se face cu ajutorul unor cordele
de pânză. Ciorapii de protecţie model mai vechi au tălpile întărite cu
pânză foaie de cort, iar pentru fixarea pe picioare şi la centură sunt
prevăzuţi cu cordele de pânză. Pentru scoaterea mai uşoară din
picioare ciorapii au la călcâi o ieşitură (pinten).
Ciorapii de protecţie se confecţionează pe trei talii: talia I –
este cea mai mică; iar talia a III-a – cea mai mare. Talia este marcată
printr-o cifră romană în interiorul carâmbului ciorapului, în partea de
sus.
Mănuşile de protecţie au câte două degete. Sunt două modele
de mănuşi de protecţie. Mănuşile de protecţie model nou sunt
confecţionate din pânză cauciucată şi căptuşite cu pânză-doc.
Ele au o prelungire din pânză-doc prevăzută cu elastic de
fixare pe mâini.
Mănuşile de protecţie model mai vechi sunt confecţionate în
întregime din pânză cauciucată, nu au căptuşeală şi sunt prevăzute cu
cordele de fixare după gât.
Mănuşile de protecţie se confecţionează pe trei talii: Talia I –
este cea mai mică, iar talia a III-a – cea mai mare. Talia este marcată
printr-o cifră romană pe manşetă, la exterior.
În poziţia “de marş” ciorapii şi mănuşile de protecţie făcute
sul, la un loc, se poartă în raniţă deasupra celorlalte obiecte şi sub
mantaua de protecţie. Când militarul nu are raniţă asupra sa, ciorapii
de protecţie făcuţi sul, împreună cu mănuşile de protecţie, se poartă
legaţi la spate de centură cu ajutorul unui dispozitiv.
Ciorapii şi mănuşile de protecţie model vechi (cu cordele de
fixare după gât), făcute împreună sul, se mai pot purta pe şoldul drept,
având trecute peste umărul stâng cele două cordele ale mănuşilor de
protecţie legate cu o fundă (înainte de a fi petrecute peste umărul stâng
cordelele se trec pe sub centură).
Pentru a face sul ciorapii şi mănuşile de protecţie se
procedează în felul următor: se întinde pe pământ un ciorap de
protecţie, după care se aşează peste el, în poziţia inversă (cu vârful în
245
dreptul călcâiului), celălalt ciorap de protecţie. Peste ciorapi se pun
mănuşile de protecţie îndoite şi apoi se fac sul. Sulul se leagă folosind
cordelele de la ciorapii de protecţie.

10.2.1 Modul de folosire a completului de protecţie nr. 1


Mantaua de protecţie din compunerea completului de
protecţie nr. 1 poate fi folosită ca pelerină de protecţie, îmbrăcată pe
mâneci şi sub formă de combinezon de protecţie.
Ca pelerină de protecţie mantaua de protecţie se foloseşte în
momentul atacului chimic şi al întrebuinţării de către inamic a
mijloacelor bacteriene, precum şi în cazul depunerii substanţelor
radioactive din norul exploziei nucleare.
Ca manta de protecţie îmbrăcată pe mâneci se foloseşte:
* în cazul acţiunilor într-un teren infectat radioactiv, cu
substanţe toxice de luptă şi cu mijloace bacteriene;
* la executarea lucrărilor de degazare, dezactivare şi
dezinfectare.
Sub formă de combinezon de protecţie mantaua de protecţie
se foloseşte:
* în cazul executării acţiunilor într-un teren puternic infectat
cu substanţe toxice de luptă;
* când acţionează într-un teren infectat radioactiv sau cu
mijloace bacteriene în condiţiile ridicării intense a prafului;
* la trecerea sub focul inamicului a unor porţiuni de teren
infectate.
Când există pericolul atacului nuclear, chimic sau
bacteriologic, completul de protecţie nr. 1 şi masca contra gazelor se
trec în poziţia “de aşteptare” la comanda “PREGĂTIŢI
MIJLOACELE DE PROTECŢIE”.
La această comandă se execută următoarele:
* arma se aşează pe pământ sau se sprijină de un obiect
oarecare;
* se trece masca contra gazelor în poziţia “de aşteptare”;
* se scot din raniţă mantaua de protecţie, ciorapii şi mănuşile
de protecţie;
*se aşează mantaua de protecţie, făcută sul, pe spate şi se
fixează cu ajutorul cordelelor trecute peste umeri la centură, în faţă,
după care se lasă să cadă liber pe spate;
246
* se fixează ciorapii şi mănuşile de protecţie la centură, la
spate, cu ajutorul dispozitivului de legare la centură;
* se ia arma în poziţia de mai înainte.
În cazul când militarul nu are asupra sa raniţă, poziţia “de
aşteptare” cu mantaua de protecţie, ciorapii şi mănuşile de protecţie
este aceeaşi ca poziţia “de marş”.
Echipajele (servanţii) autovehiculelor de luptă aşează
mantaua de protecţie (mai puţin cei de la tancuri care nu au), ciorapii
şi mănuşile de protecţie în autovehicul alături de ei; la aviaţie şi
marină, mijloacele de protecţie individuală se aşează pe locurile
stabilite de comandanţi.
La începerea atacului chimic, a infectării radioactive sau a
întrebuinţării de către inamic a mijloacelor bacteriene, mantaua de
protecţie şi masca contra gazelor se trec în poziţia “de luptă” la
comanda “GAZE-PELERINĂ” (sau, dacă este necesar, din proprie
iniţiativă). Dacă masca contra gazelor a fost îmbrăcată mai înainte,
atunci se dă comanda “ÎMBRĂCAŢI PELERINA”.
La comanda “GAZE-PELERINĂ” se execută următoarele:
* se pune arma între genunchi, se aşează pe pământ sau se
reazemă de un obiect oarecare;
* se îmbracă masca contra gazelor;
* se îmbracă mantaua de protecţie ca “pelerină de protecţie”.
Pentru scoaterea ciorapilor şi mănuşilor de protecţie, după ieşirea din
terenul infectat, se comandă “SCOATEŢI CIORAPII ŞI MĂNUŞILE
DE PROTECŢIE”, dacă militarii nu au îmbrăcate mantalele de
protecţie, sau “SCOATEŢI COMPLETUL DE PROTECŢIE”, dacă le
au îmbrăcate.
La comanda “SCOATEŢI CIORAPII ŞI MĂNUŞILE DE
PROTECŢIE” se execută următoarele:
* se lasă arma pe pământ sau se sprijină de un obiect
oarecare;
* se dezleagă mai întâi cordelele ciorapilor de protecţie cu
care au fost legaţi aceştia la picior (la ciorapii cu găici se desfac
găicile);
* se scot mănuşile de protecţie;
* se dezleagă cordelele ciorapilor de protecţie cu care au fost
legaţi la centură;

247
* se calcă cu vârful piciorului stâng pe ieşitură (pintenul) sau
partea laterală a călcâiului de la ciorapul drept şi se scoate piciorul
drept din ciorap, până la jumătatea carâmbului;
* cu vârful piciorului drept, având piciorul scos pe jumătate
din ciorap, se calcă pe ieşitura (pintenul) sau pe partea laterală a
călcâiului de la ciorapul stâng, se scoate ciorapul stâng până la
jumătate şi apoi printr-o uşoară scuturare se scoate piciorul din ciorap;
se face un pas lateral sau înapoi pe un loc neinfectat şi se azvârle
ciorapul din piciorul drept, având grijă să nu infecteze militarii din
apropiere;
* se ia arma în poziţia iniţială.
În cazul când militarii au îmbrăcate mantalele de protecţie pe
mâneci, pentru scoaterea ciorapilor şi mănuşilor de protecţie se
procedează după cum se arată în instrucţiunile de folosire.
Pentru folosirea completului de protecţie nr. 1 cu mantaua de
protecţie îmbrăcată pe mâneci, se dă comanda “GAZE –
ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE PROTECŢIE, MANTAUA PE
MÂNECI”. În cazul când masca contra gazelor a fost îmbrăcată
separat mai înainte, se comandă “ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE
PROTECŢIE, MANTAUA PE MÂNECI”, iar când masca contra
gazelor se trace în poziţia “de luptă” după îmbrăcarea completului de
protecţie se dă comanda “ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE
PROTECŢIE, MANTAUA PE MÂNECI – GAZE”.
La comanda “GAZE” – ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE
PROTECŢIE, MANTAUA PE MÂNECI” se execută următoarele:
* se aşează arma pe pământ sau se reazemă de un obiect din
apropiere;
* se îmbracă masca contra gazelor;
* se îmbracă ciorapii de protecţie;
* se îmbracă mantaua de protecţie pe mâneci, se trage gluga
pe cap şi se încheie poalele mantalei;
* se desfac cordelele de fixare a mantalei de protecţie la
centură;
* se îmbracă mănuşile de protecţie, se încheie mânecile cu
găicile de fixare şi se ia arma în poziţia iniţială.
Îmbrăcarea completului de protecţie nr. 1 cu mantaua de
protecţie sub formă de “combinezon de protecţie” se face la comanda

248
“ÎMBRĂCAŢI COMPLETUL DE PROTECŢIE, MANTAUA
COMBINEZON – GAZE”.
La această comandă se execută următoarele:
* se desfac cordelele de fixare la centură a mantalei de
protecţie şi se aşează mantaua de protecţie pe pământ în partea stângă;
* se aşează arma pe pământ în partea dreaptă sau se reazemă
de un obiect din apropiere;
* se desface dispozitivul de legare la centură a ciorapilor şi
mănuşilor de protecţie şi se aşează pe pământ în faţă ciorapii de
protecţie spre dreapta şi mănuşile de protecţie spre stânga;
* se scot sacul port-mască de pe umăr, centura cu
echipamentul prins de aceasta şi casca şi se aşează, pe pământ, în
partea dreaptă;
* se îmbracă ciorapii de protecţie;
* se îmbracă mantaua de protecţie pe mâneci, având gluga
dată pe spate;
* se descheie capetele cordoanelor de spate şi laterale şi se
eliberează din găicile de susţinere;
* se trec cordoanele de spate ale mantalei printre picioare în
faţă şi se fixează de cureaua pantalonilor la şoldul stâng şi cel drept;
* se prind la butonul central butonierele corespunzătoare
acestuia de pe marginea dreaptă şi stângă a mantalei, mai întâi cea
dreaptă şi apoi cea stângă, după care se fixează cu o clemă;
* se încheie poalele mantalei de protecţie la butoni, astfel ca
poala stângă să cuprindă piciorul stâng, iar poala dreaptă piciorul
drept; primele două butoniere care se găsesc imediat sub butonul
central se fixează cu cleme;
* se încheie cordoanele laterale ale mantalei de protecţie la
butoni, după ce în prealabil au fost înfăşurate în jurul picioarelor mai
jos de genunchi; capetele libere ale cordoanelor se fixează prin
închiderea simplă sau dublă la butoni;
* se încheie marginile mantalei de protecţie, lăsându-se
neînchieate două butoniere din partea de sus;
* se pune centura cu echipamentul prins de aceasta peste
mantaua de protecţie şi se ia pe umăr sacul port-mască;
* se trece masca contra gazelor în poziţia “de luptă”;
* se pune pe cap casca şi apoi gluga; se încheie ultimele două
butoniere de la mantaua de protecţie şi gaica de fixare de la glugă;
249
* se îmbracă mănuşile de protecţie pe sub manşetele
mânecilor, se fixează găicile de la mâneci prin încheierea simplă sau
dublă la butoni şi se ia arma.
După executarea acţiunilor într-un teren infectat, completul
de protecţie nr. 1, cu mantaua de protecţie îmbrăcată ca “combinezon
de protecţie”, se scoate cu respectarea măsurilor de siguranţă indicate
în instrucţiuni.
Scoaterea completului de protecţie nr. 1 se execută la
comanda “SCOATEŢI COMPLETUL DE PROTECŢIE”.
La această comandă se execută următoarele:
* se pune arma jos sau se sprijină de un obiect din apropiere;
* se scot sacul port-mască şi echipamentul şi se aşează pe
pământ;
* se deschid cele două butoniere din partea de sus a mantalei
de protecţie şi gaica de fixare de la glugă;
* se descheie cordoanele laterale;
* se scot clemele de fixare, se descheie poalele şi marginile
mantalei, se desfac cordelele (găicile) de jos şi de la mijloc ale
ciorapilor de protecţie;
* se trage gluga pe spate, în aşa fel încât să nu se atingă ceafa
cu partea infectată;
* se descheie găicile de la mâneci şi se scot pe jumătate
mănuşile de protecţie din mâini, astfel ca să poată fi uşor scoase prin
scuturare;
* se apucă de partea exterioară a marginilor mantalei de
protecţie şi se eliberează umerii din manta, după care prin scuturare se
aruncă în spate mantaua de protecţie cu partea exterioară în jos, odată
cu mănuşile de protecţie, având grijă să nu se infecteze îmbrăcămintea
sau părţile descoperite ale corpului;
* se desfac cordoanele de spate ale mantalei de protecţie de la
cureaua de la pantaloni;
* se scot ciorapii de protecţie;
* se trece în partea dinspre care bate vântul şi se scot casca şi
masca contra gazelor.

250
ANEXE

251
Anexa 1

REPREZENTAREA LOCALITĂŢII PE HARTĂ

Zonă cu
clădiri
nerezistente
la foc

Zonă cu clădiri
rezistente la foc

IONEŞTI
7382 C.J.
Denumirea localităţii în funcţie de: importanţa
politico-economică, număr de locuitori, suprafaţă.
7382–numărul de familii (numărul de gospodării);
C.J.-organul administraţiei publice locale (Consiliu
judeţean).
252
Anexa 2
AGENŢI BIOLOGICI DE LUPTĂ
Denumire Timpul de la
Tipul de Doza
a infestare la Simptome şi efecte
agent necesară
agentului apariţia bolii
01 02 03 04 05
Febră şi slăbiciune
urmată de obicei de o
uşoară îmbunătăţire a
Bacillus stării pacientului,
10.000 spori
anthracis Incubaţie: 1-6 după care revine
sau mai
(produce zile brusc cu grave
puţin
antraxul) tulburări respiratorii,
infarct, pneumonie şi
deces

Senzaţie de rău, febră


Yersinia
mare, ganglioni
pestis Incubaţie: 2-10
100-200 limfatici moi,
(provoacă zile; durata bolii:
organisme hemoragie, blocaj
ciuma 1-2 zile
circulator şi deces
bubonică)
Bacterii Febră şi frisoane,
dureri de cap,
Brucella Incubaţie: 1-3
pierderea apetitului,
suis săptămâni; 1.300
depresiune nervoasă,
(produce durata bolii: organisme
slăbiciune, dureri la
bruceloza) câteva zile
încheieturi şi sudoare

Incubaţie: 1-5
Pastulera
zile; durata bolii: Dureri generalizate,
tularensis 10-50
30-60% dintre tuse, senzaţie de rău
(produce organisme
victime mor în general
tularemia)
30 de zile

Incubaţie: 10-20
Coxiella zile; durata bolii: 10
burnetti de la câteva zile organisme Pneumonie, tuse,
Rickettsii
(produce la câteva sau mai dureri de piept
febra “Q”) săptămâni puţin

253
01 02 03 04 05
Febră, frisoane,
Incubaţie: 4-5 hemoragie
Encefalita
zile; durata bolii: gastrointestinală,
cabalină 25 unităţi
de la câteva zile dureri de cap, greţuri,
venezuele infecţioase
la câteva stare de vomă, delir;
a-nă
săptămâni poate duce la comă,
infarct şi deces
Acţiune: de la
câteva minute la
Ameţeală, paralizia
câteva ore;
150 muşchilor
Saxitoxina durata bolii:
micrograme respiratorii, moartea
fatală după
în câteva minute
inhalarea unei
doze letale
Slăbiciune, ameţeală,
Acţiune: de la gură şi gât uscat,
câteva ore la vedere neclară,
Viruşi 70
Botulinum câteva zile; slăbire progresivă a
micrograme
durata bolii: 24- muşchilor, deficienţă
72 ore respiratorie bruscă ce
poate cauza decesul
Greţuri, stare de
vomă, crampe
abdominale
Acţiune: câteva puternice, ruperea
200
Ricinul ore; durata bolii: vaselor de sânge;
micrograme
câteva zile poate începe cu
simptome nespecifice
de slăbiciune, febră,
tuse
Stafilococ
Acţiune: câteva Greţuri puternice,
us 2.000
ore; durata bolii: diaree şi stări de
enterotoxi micrograme
4 zile vomă
na B

254
Anexa 3
ARMELE
DE NIMICIRE ÎN MASĂ
EVOLUŢIA MODELELOR ATOMICE
„COZONAC CU STAFIDE” “MODELUL PLANETAR”

THOMSON 1898 RUTHEFORD 1912

“ATOMUL LUI
BOHR” – 1913“

MODELUL BOHR
SOMMERFELD - 1916

ELECTRONII SE ROTESC ORBITE CIRCULARE


NUMAI PE ANUMITE SAU ELIPTICE
ORBITE CIRCULARE

255
Anexa 4
MODELE ŞI PRINCIPII DE FUNCŢIONARE A
ARMELOR NUCLEARE

Exploziv
BOMBA
Plutoniu
“ A” 239

Înveliş

Exploziv
Plutoniu 239
BOMBA sau Uraniu 235
“H” det. atomic
Hidrogen

Înveliş

* pentru bombele de dimensiuni reduse se foloseşte “deuterura de litiu”;


* bombele trifazice sunt compuse din bomba “A” şi “H” (fisiune –
fuziune - fisiune); este o bombă termonucleară la care se adaugă fisiunea
Uraniului;
* bomba cu neutroni: fisiunea Californiu – 251; emisie de radiaţii şi
neutroni rapizi.

256
Anexa 5
ARMELE DE NIMICIRE ÎN MASĂ

ARMA NUCLEARĂ

ARMA CHIMICĂ ARMA BIOLOGICĂ

II TIPURILE DE ARME NUCLEARE


A – ARME NUCLEARE CU ACŢIUNE EXPLOZIVĂ:
- BOMBA ATOMICĂ
- BOMBA CU HIDROGEN
- BOMBA TRIFAZICĂ (COMBINAŢIA BOMBELOR
“A” ŞI “H”)
B – ARME NUCLEARE FĂRĂ ACŢIUNE EXPLOZIVĂ:
- BOMBA CU NEUTRONI
- SUBSTANŢE RADIOACTIVE DE LUPTĂ
(PRODUSE SECUNDARE ALE INDUSTRIEI ATOMICE)
III MIJLOACE DE ÎNTREBUINŢARE A ARMEI NUCLEARE
- RACHETE DE TOATE TIPURILE
- AERONAVE PURTĂTOARE DE FOCOASE
NUCLEARE
- ARTILERIA
- SUBMARINELE ŞI NAVELE DE SUPRAFAŢĂ
(RACHETE ŞI TORPILE)
- FUGASE NUCLEARE
IV FACTORII DISTRUCTIVI AI EXPLOZIEI NUCLEARE
- UNDA DE ŞOC (50% DIN ENERGIA TOTALĂ A
EXPLOZIEI)
- EMISIUNEA DE LUMINĂ (35% DIN ENERGIA
TOTALĂ A EXPLOZIEI)
- RADIAŢIA PENETRANTĂ (5% DIN ENERGIA
TOTALĂ A EXPLOZIEI)
- IMPULSUL ELECTROMAGNETIC
- CONTAMINAREA RADIOACTIVĂ (10% DIN
ENERGIA TOTALĂ A EXPLOZIEI)
257
Anexa 6
ARMA CHIMICĂ
(subsatnţe toxice de luptă)
I S.T.L. pot fi întrebuinţate şi acţionează sub formă de:
- gaze sau vapori – hidrogenul arseniat;
- în stare solidă (pulberi) – L.S.D. – 25;
- în stare lichidă (picături) – SARINUL;
I CLASIFICAREA S.T.L. după persistenţă:
- persistente; semipersistente; trecătoare (nepersistente);
III CLASIFICAREA S.T.L. după acţiunea fiziopatologică asupra
organismelor vii:
1. S.T.L. cu acţiune generală:
a) neuroparalitice (intoxică organismul) – Tabun; Sarin; Soman; V.X.
b) psihochimice (acţionează asupra sistemului nervos) – L.S.D.-25;
mescalina; b.z.;
c) hematice (reduc numărul de globule roşii / anemie) – hidrogen
arseniat; oxid de carbon;
D) nervoase (acţiune generală asupra organismului) – acid cianhidric;
clorcian;
2. S.T.L. cu acţiune vezicantă (acţionează asupra mucoaselor) –
iperita; levizita; azotiperita;
3. S.T.L. cu acţiune sufocantă (acţionează asupra căilor
respiratorii / axfisiere) – fosgen; difosgen;
4. S.T.L. cu acţiune iritantă (acţionează asupra mucoaselor şi
căilor respiratorii)
a) lacrimogene – cloratocetofenona; c.s.;
b) strănutătoare – adamsita;
c) vomitive – etilcarbazolul;
258
Anexa 7

ARMA CHIMICĂ

I MIJLOACE DE ATAC CU ARMA CHIMICĂ:


◊ Rachete;
◊ Bombe chimice de aviaţie;
◊ Proiectile chimice de artilerie şi mine chimice de
aruncătoare;
◊ Pulverizarea din aparate speciale montate pe avioane
◊ Dispozitive care conţin, în compartimente separate,
componentele unor substanţe chimice netoxice. acestea se combină în
momentul folosirii, realizând S.T.L. – este denumită muniţie chimică
binară
II INDICII DE RECUNOAŞTERE A ATACULUI CU ARMA
CHIMICĂ:
* explozia muniţiei chimice este însoţită de un zgomot slab,
înfundat;
* la locul exploziei apare un nor de fum sau ceaţă, care
dispare pe timpul cât se deplasează pe direcţia vântului;
* din avioane se pot lansa casete din care se desprind şi
explodează un număr mare de bombe chimice mici;
* în urma avioanelor se formează un nor de culoare închisă,
care dispare repede, iar pe teren cad picături de S.T.L.;
* pe sol, vegetaţie, clădiri etc. apar picături sau pete uleioase
de culoare închisă;
* vegetaţia îşi schimbă culoarea şi se veştejeşte la câtva timp
după atac;
* în zona atacului apare un miros particular al substanţelor,
care produce iritarea organelor respiratorii şi a ochilor;
* apar cadavre de păsări sau alte animale mici;

* toate aceste indicii prezentate nu vor confirma întotdeauna


un atac chimic

259
Anexa 8

AGENŢI PATOGENII
I Sunt agenţi patogeni, utilizaţi în scopuri agresive, care pot determina
îmbolnăvirea în masă a populaţiei (epidemii), a animalelor (epizootii) şi
distrugerea fondului agro-forestier

II BOLILE CARE POT FI PROVOCATE DE AGENŢII


PATOGENI:
A) BACTERIILE – ciuma; holera; variola; morva; antraxul;
melioidoza; bruceloza; tularemia; febra tifoidă;
B) RICKETTSII - tifosul exantematic; febra aftoasă;
C) VIRUŞI – variola; gripa; psitacoza; encefalita; febra galbenă;
D) TOXINELE MICROBIENE – febra botulinică; enterotoxina
stafilococică;
III MIJLOACELE ŞI PROCEDEELE DE RĂSPÂNDIRE A
AGENŢILOR PATOGENI:
* prin lansare din avion;
* rachete;
* bombe biologice încărcate cu suspensii lichide; - aceste
proiectile funcţionează prin răspândirea conţinutului patogen, cu ajutorul
unui exploziv sau prin răspândirea încărcăturii la pulverizarea ei cu
ajutorul aerului comprimat (un rezervor aflat în corpul bombei);
‫ ﻬ‬pulverizarea din avion cu ajutorul unor dispozitive speciale;
* lansare din avion a unor containere paraşutate, care se desfac
la contactul cu solul;
‫ ﻬ‬agenţi diversionişti dotaţi cu: flacoane, fiole, pulverizatoare,
grenade de mână;
‫ ﻬ‬animale infestate – orice specie, în special rozătoare şi insecte;

260
Anexa 9
SUBSTANŢE INCENDIARE

I CARACTERISTICILE SUBSTANŢELOR (AMESTECURILOR)


INCENDIARE
* să aibă o căldură de ardere (combustie mare);
* să aibă o temperatură de ardere foarte ridicată (mii oc);
* să aibă o durată mare de ardere;
* să fie greu de stins;
* să aibă posibilitatea propagării incendiului pe suprafeţe mari;
* să ardă în afara contactului cu oxigenului din aer;
* să nu prezinte pericol la manipulare şi transport;
II CLASIFICAREA SUBSTANŢELOR INCENDIARE DUPĂ
STAREA DE AGREGARE
A) solide: fosforul alb, metale alcaline (sodiu şi potasiu metalic),
termitul, aliajul electron
B) lichide: produse petroliere obţinute din distilarea ţiţeiului
C) gazoase (vapori): acetilena, azotat de metil, dimetil şi dietil
de zinc
D) geluri şi paste: napalm (produs petrolier + gelificator),
supernapalm (napalm + pulberi metalice)
III MIJLOACE DE ÎNTREBUINŢARE A SUBSTANŢELOR
INCENDIARE
* aruncătoare de flăcări (portabile, montate pe tancuri şi t.a.b.)
* bombe incendiare de aviaţie (5 – 250 kg)
* recipiente (rezervoare) incendiare de aviaţie (100 – 400 l)
* proiectile incendiare de artilerie şi bombe de aruncătoare
* fugase incendiare
* grenade incendiare de mână
* sfere incendiare
* plăci incendiare
* sticle incendiare

261
Anexa 10
SUBSTANŢE INCENDIARE

1. CARACTERISTICILE SUBSTANŢELOR INCENDIARE


FOLOSITE LA ARUNCĂTOARELE DE FLĂCĂRI:
• aprindere rapidă la temperaturi scăzute;
• ardere înceată pe traiectorie şi deplină la ţintă;
• compactitatea jetului până la atingerea ţintei;
• adezivitate bună la suprafaţa ţintei;
• distanţa de lansare a lichidului cât mai mare.

2. NOUTĂŢI ÎN DOMENIUL SUBSTANŢELOR INCENDIARE:


a) PIROGELUL:
• este cunoscut sub denumirea de “LAVĂ
ARTIFICIALĂ”;
• este un NAPALM metalizat, de culoare cenuşie, de
consistenţa aluatului;
• este compus din produse petroliere şi gelificator de
natura calciului şi alte adausuri ca: asfalt, salpetru,
magneziu sau aluminiu;
• arde şi degajă o temperatură de 1600o C, timp de 3 – 4
minute;
b) AMESTECUL DE TIP “F.A.E.”:
• este cunoscut sub denumirea de “EXPLODAREA
NORILOR DE CARBURANT” sau “A.P.A.M.”
(armă cu efect antipersonal, antimaterial);
• este un amestec de propan, butan, oxid de etilenă –
volatile – care într-o proporţie de 1/5 cu aerul se
autoaprinde şi produce o explozie, echivalentă cu
efectul unei lovituri nucleare de 10 kT;
• efecte: undă de şoc puternică; autoaprinderea aerului şi
consumarea oxigenului din zonă, formând un puternic
val de foc; generează oxid de carbon şi negru de fum.

262
Anexa 11

SECŢIUNE TRANSVERSALĂ PRIN


PĂMÂNT

scoarţa până la
600o C

magma
1500o C

Pământul este constituit din straturi. sub scoarţă se găseşte


mantaua, ce se compune din magmă, o rocă semilichidă. presiunea din
centrul miezului este atât de mare încât roca trebuie să fie solidă.

263
Anexa 12

FUNDUL OCEANULUI

Fundul oceanului este situat pe scoarţa pământului şi o


secţiune transversală realizată prin terra prezintă plăcile care formează
scoarţa. mişcarea plăcilor tectonice este cea care determină apariţia
munţilor, dar şi cea care cauzează cutremurele

264
Anexa 13

PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE


UNUI CUTREMUR

Focar (sinonim cu hipocentru) = punct teoretic, din interiorul


pământului, de declanşare a unui cutremur tectonic;
Epicentru = proiecţia focarului pe suprafaţa pământului;
Falie = fractură plană sau uşor curbă a scoarţei terestre în lungul
căreia se produc deplasări;
Intensitate seismică = cuantificarea consecinţelor unui cutremur pe
o scară specifică de 12 grade, plecând de la efectele avute asupra
populaţiei, a construcţiilor şi a mediului natural;
Scara MM (Mercalli modificată);
Scara MSK (Mendvedev – Sponheuer - Karnik);
Izoseisme = curbe care delimitează – pe o hartă macroseismică –
suprafeţe de egală intensitate seismică;
Magnitudine = parametru care arată cantitatea de energie eliberată
de un cutremur, elaborat în 1935 de S.F. Richter, pe o scară de 9 grade;
Adâncimea focarului (hipocentrului) = distanţa pe verticală dintre
epicentru şi focar.

După adâncime, cutremurele se clasifică astfel:


* de suprafaţă: între 0 – 50 kilometri;
* intermediar: între 50 – 250 kilometri;
* de adâncime: peste 250 kilometri;
* microzonare seismică = împărţirea unei regiuni în sectoare
caracterizate de aceleaşi efecte pentru un cutremur prevăzut, înregistrat la
scări de 1:5000 până la 1:10000.

265
Anexa 14

SCALA MSK - 64

Acceleraţia
Gradul
maximă a
cutremurului
terenului
Consecinţele cutremurului
MSK - 64
(mm/s)
Cutremur înregistrat doar de
1 2,5
instrumente
Cutremur abia simţit de persoane
2 2,6 – 5
mai sensibile sau aflate la etaj
3 6 – 10 Cutremur uşor cu daune minime
Cutremur simţit de toţi, obiectele
4 11 – 25 fixate pe pereţi vibrează
(oscilează)
Obiectele oscilează, se produc
5 26 – 50 crăpături în tencuială, clopotele
sună singure
6 51 – 100 Cad obiecte şi tencuială
Clădirile încep să cadă, cornişele
7 101 – 250
cad
8 251 – 500 Casele, liniile electrice cad
Cutremur dezastruos cu
9 501 – 1000
numeroase victime
Aproape toate clădirile se
10 1001 – 2500 prăbuşesc, se produc crăpături în
pământ
Nici un edificiu nu rămâne în
11 2501 – 5000 picioare, se produc numeroase
surpări
Cutremur atât de violent încât
12 > 5000 întreaga zonă îşi modifică
aspectul

266
Anexa 15

CUM şi PE CINE ANUNŢĂM OPERATIV ÎN SITUAŢII DE


URGENŢĂ

Inspectoratul POPULAŢIA Centrul


pentru Situaţii de operaţional al
Urgenţă TEL. 112 sectorului

Centrul
Operational pentru
Situaţii de Urgenţă

PRIMAR Comisia de Apărare


Şeful Protecţiei Civile Împotriva Dezastrelor

POLIŢIA
Comisia de Evacuare
COMUNITARĂ

Comisiile de specialitate
POMPIERI
ale sectorului

POLIŢIE-JANDARMI Serviciul de ambulanţă

Mass-media
Formaţiuni de Protecţie
Civilă la nivel sector
267
Anexa 16

CUM şi PE CINE ANUNŢĂM OPERATIV ÎN SITUAŢII DE


URGENŢĂ

Inspectoratul POPULAŢIA Centrul


pentru Situaţii de operaţional al
Urgenţă TEL. 112 sectorului

Centrul
Operational pentru
Situaţii de Urgenţă

PRIMAR Comisia de Apărare


Şeful Protecţiei Civile Împotriva Dezastrelor

POLIŢIA
Comisia de Evacuare
COMUNITARĂ

Comisiile de specialitate
POMPIERI
ale sectorului

POLIŢIE-JANDARMI Serviciul de ambulanţă

Mass-media

Formaţiuni de Protecţie
Civilă la nivel sector
268
Anexa 17
REPREZENTAREA CONDUCTELOR,
ÎMPREJMUIRILOR, RAMBLEELOR, DEBLEURILOR,
LIMITELOR ŞI CĂILOR FERATE

269
Anexa 18
REPREZENTAREA RELIEFULUI PE HARTĂ PRIN
CURBE DE NIVEL

270
Anexa 19

METODA PLANULUI COTAT

271
Anexa 20

Puncte de bază

Obiective economice, industriale, culturale, sportive


etc

272
Anexa 32

REPREZENTAREA FORMELOR DE RELIEF PE


HARTĂ

273
Anexa 22

SEMNELE CONVENŢIONALE

A. SEMNE CONVENŢIONALE DE CONTUR

B. SEMNE CONVENŢIONALE DE SCARĂ

C. SEMNE CONVENŢIONALE EXPLICATIVE

274
Anexa 23

REPREZENTAREA DRUMURILOR
AUTOSTRADĂ:
2 – nr. benzilor;
4 – lăţimea unei benzi, în metri;
B – material de acoperire.

ŞOSEA MODERNIZATĂ:
7 – lăţimea carosabilului;
10 – lăţimea din şanţ în şanţ;
As – material de acoperire.
.
ŞOSELE:
6 – lăţimea carosabilului;
8 – lăţimea din şanţ în şanţ;
P – material de acoperire.
.

Drumuri în construcţie
Drum natural (vicinal)

Drum de exploatare pe câmp sau în pădure

Poteci pentru transporturi samarizate sau de


picior

Trecerea drumului peste un curs de apă - pod

275
Anexa 24

SEMNALELE
SEMTRANSMISE
NALE CU
AJUTORUL SIRENELOR DE ALARMĂ
ÎN CAZ DE RĂZBOI SAU DEZASTRU

1. ALARMĂ AERIANĂ – constă în 15 sunete a 4 secunde


fiecare, cu pauză de 4 secunde între ele;
2. ALARMĂ DE DEZASTRE – constă în 5 sunete a 16 de
secunde fiecare, cu pauză de 10 secunde între ele;
3. PREALARMĂ AERIANĂ – constă în 3 sunete a 32
secunde fiecare, cu pauză de 12 secunde între ele;
4. ÎNCETAREA ALARMEI – constă dintr-un sunet
continuu de aceeaşi intensitate, cu durata de 2 minute.

FISIUNEA NUCLEARĂ

ATOM DE
URANIU

NEUTRON

276
BIBLIOGRAFIE:
- Legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române;
- Legea 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei
Române;
- Legea 604/2004 privind aprobarea O.G. 63/2003 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor;
- Legea 481/2004 privind organizarea şi funcţionarea protecţiei civile în
România;
- Legea 295/2004 privind regimul armelor de foc şi muniţiilor;
- O.U.G. nr. 88/2001 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice comunitare pentru situaţii de urgenţă;
- Decizia Guvernului din 13.09.1999; “Protecţia civilă şi managementul
dezastrelor”, ediţie 2000;
- C – 7;
- C – 8 A, ediţie 1985;
- C – 9;
-C – 12;
- A.N.- 9, ediţie 1987;
- I.P.R.T.A.I., ediţie 1993;
- A – 106, ediţie 1986;
- Cunoştinţe generale referitoare la bazele tragerii cu armamentul de
infanterie, ediţie 1976;
- Album cu principalele tipuri de tehnică militară din înzestrarea unor
armate străine, ediţie 1984;
- Atlas de semne convenţionale pentru planurile topografice, ediţie 1983;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru pistol calibrul 7,65 mm, model 1974;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru pistol mitralieră calibrul 7,62 mm,
model 1963;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru puşca mitralieră calibrul 7,62 mm,
model 1964;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru mitraliera de companie calibrul 7,62
mm, model 1966;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru puşca semiautomată cu lunetă 7,62
mm;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru pistol GLOCK 17 şi 17L, calibrul 9
mm;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru aruncătorul de grenade A.G. -7;

277
- Instrucţiuni de cunoaştere a armei de vânătoare I.J. BAIKAL;
- Instrucţiuni de cunoaştere pentru grenadele de mână;
- Instrucţiuni de cunoaştere a M.C.G. model 1974 şi 1985;
- Ghidul măsurilor de urgenţă – transportul mărfurilor periculoase,
editura I&A, Bucureşti, 2005;
- Topografie militară, ed. 1976;
- “Protecţia civilă şi managementul dezastrelor”, ediţie 2000;
- Manual de protecţie civilă ediţie 1983;
- “Trăim cu radiaţii”, ediţie 1989;
- „Bazele tragerii cu armamentul – curs universitar, editura M.A.I. 2005;
- Gordon Thomas, Max Morgan Witts, Enola Gay, editura Politica,
Bucureşti, 1983;

278